Primul Război Mondial

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Primul război mondial)
Salt la: Navigare, căutare
Primul Război Mondial
Parte a
WWImontage.jpg
Din sus în jos: Tranșee pe Frontul de Vest, avioane biplane germane (Albatros D.III), tancul britanic Mark I, servantul unei mitraliere Vickers purtând o mască de gaze, scufundarea navei britanice HMS Iresistible, din cauza unei mine, la Dardanele.

Puterile implicate în Primul Război Mondial     Puterile Centrale     Antanta   

Informații generale
Perioadă 28 iulie 191411 noiembrie 1918
Locație Europa, Africa și Orientul Mijlociu, (pentru scurtă vreme și în China și insulele din Oceanul Pacific)
Rezultat Victoria Antantei
Destrămarea imperiilor rus (Revoluția și crearea URSS), german (Prăbușirea economică, germenii nazismului și ai celui de Al Doilea Război Mondial), otoman (Revoluția lui Kemal Atatürk și modernizarea Turciei), austro-ungar (Dezmembrare).
Apariția unor noi state în Europa Centrală și Răsăriteană.
Casus belli Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand (28 iunie), urmată de declarația austriecilor de război împotriva Serbiei (28 iulie) și de mobilizarea Rusiei împotriva Austro-Ungariei (29 iulie).
Beligeranți
Puterile Antantei:
Flag of France.svg Franța
Flag of the United Kingdom.svg Imperiul Britanic
Flag of Russia.svg Imperiul Rus (1914-17)
Flag of Italy (1861-1946) crowned.svg Italia (1915-18)
US flag 48 stars.svg Statele Unite (1917-18)
State Flag of Serbia (1882-1918).svg Serbia
Flag of Romania.svg România (1916-18)
Flag of Japan (1870-1999).svg Japonia
Flag of Belgium (civil).svg Belgia
Flag of Portugal.svg Portugalia (1916-18)
State Flag of Greece (1863-1924 and 1935-1970).svg Grecia (1917-18)
Flag of the Kingdom of Montenegro.svg Muntenegru
Flag of Thailand.svg Siam (1917-18)
Flag of the Republic of China (1912-1928).svg China (1917-18)
Flag of Bohemia.svg Legiunile Cehoslovace
Flag of Brazil.svg Brazilia
...și alții
Puterile Centrale:
Flag of the German Empire.svg Imperiul German
boder Austro-Ungaria
Ottoman flag.svg Imperiul Otoman
Flag of Bulgaria.svg Bulgaria (1915-18)

Cobeligeranți:
Flag of Darfur.svg Darfur (1914-16)
Dervish flag.svg Statul Derviș
Flag of the Emirate of Ha'il.svg Emiratul Jabal Shammar
...și alții

Conducători

Flag of France.svg Georges Clemenceau
Flag of France.svg Joseph Joffre
Flag of France.svg Ferdinand Foch
Flag of France.svg Robert Nivelle
Flag of France.svg Philippe Petain
Flag of the United Kingdom.svg George al V-lea
Flag of the United Kingdom.svg Herbert H. Asquith
Flag of the United Kingdom.svg David Lloyd George
Flag of the United Kingdom.svg Douglas Haig
Flag of the United Kingdom.svg John Jellicoe
Flag of Russia.svg Nicolae al II-lea
Flag of Russia.svg Nicolai Nicolaevici
Flag of Russia.svg Alexei Brusilov
Flag of Italy (1861-1946) crowned.svg Victor Emmanuel al III-lea
Flag of Italy (1861-1946) crowned.svg Luigi Cadorna
Flag of Italy (1861-1946) crowned.svg Armando Diaz
US flag 48 stars.svg Woodrow Wilson
US flag 48 stars.svg John Pershing
State Flag of Serbia (1882-1918).svg Petru I
State Flag of Serbia (1882-1918).svg Radomir Putnik
Flag of Romania.svg Ferdinand I
Flag of Romania.svg Alexandru Averescu

Flag of the German Empire.svg Wilhelm al II-lea
Flag of the German Empire.svg Erich von Falkenhayn
Flag of the German Empire.svg Paul von Hindenburg
Flag of the German Empire.svg Reinhard Scheer
Flag of the German Empire.svg Erich Ludendorff
Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svg Franz Josef
Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svg Carol I
Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svg Conrad von Hötzendorf
Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svg Arthur Arz von Straussenburg
Ottoman flag.svg Mehmed al V-lea
Ottoman flag.svg İsmail Enver
Ottoman flag.svg Mustafa Kemal
Flag of Bulgaria.svg Ferdinand I
Flag of Bulgaria.svg Nikola Jekov
Efective
Imperiul Rus 12.000.000

Imperiul Britanic 8.841.541[1][2]
A Treia Republică Franceză 8.660.000[3]
Format:Country data Regatul Italiei (1861-1946) 5.615.140
Statele Unite 4.743.826
Regatul României 1.234.000
Imperiul Japonez 800.000
Regatul Serbiei 707.343
Belgia 380.000
Grecia 250.000
Muntenegru 50.000

Total: 42.959.850

Imperiul German 13.250.000

Austro-Ungaria 7.800.000
Imperiul Otoman 2.998.321
Regatul Bulgariei 1.200.000
Total: 25.248.321

Pierderi
Morți:[4]
15.530.000
Răniți:
12.832.000
Dispăruți:
14.121.000
Morți:[4]
14.400.000
Răniți:
18.400.000
Dispăruți:
13.630.000

Războiul cel Mare, Războiul Națiunilor, denumit, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Primul Război Mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni mondiale. Cronologic, evenimentele s-au desfășurat astfel: în 28 iulie 1914 Imperiul Austro-Ungar a atacat Serbia (în 23 iulie 1914 Austro-Ungaria a dat un ultimatum, apreciat ca inacceptabil pentru un stat suveran, Serbiei - considerată responsabilă pentru atentatul de la Sarajevo, din 28 iunie 1914); în 30 iulie 1914, Rusia, susținând Serbia, decretează mobilizarea generală; în replică, Germania, aliata Austro-Ungariei, declară, la 1 august 1914, război Rusiei și, apoi, o zi mai târziu, la 3 august 1914, Franței; la 4 august 1914 Germania a invadat Belgia, iar Anglia și dominioanele sale au declarat război Germaniei (5 august 1914) ; la rândul său, Austro-Ungaria declară război Rusiei (6 august 1914), iar Serbia, Germaniei (6 august 1914); Franța declară război Austro-Ungariei (11 august 1914), urmată de Anglia (12 august 1914); la 23 august 1914, Japonia declară război Germaniei (prin acest act, conflictul european devine mondial); Turcia declară, la 12 noiembrie 1914, război Triplei Înțelegeri; în 23 mai 1915 Italia declară război Austro-Ungariei; în 27 august 1916 România a intrat în război alături de Antantă (Tripla Înțelegere), iar la 6 aprilie 1917 și Statele Unite ale Americii intră în război împotriva Puterilor Centrale. În 11 noiembrie 1918, la ora 05.00 s-a semnat actul de armistițiu și, astfel, la ora 11.00 dimineața, războiul a luat sfârșit. Combatanții războiului au fost Antanta și Puterile Centrale. Nici un conflict anterior nu a implicat un număr atât de mare de militari și nu a implicat atâtea părți pe câmpul de luptă. În final, acest război a devenit al doilea conflict pe lista celor mai sângeroase conflicte notate de istorie (după Rebeliunea de la Taiping). Douăzeci de ani mai târziu, însă, cel de-al Doilea Război Mondial va face și mai multe victime.

„Toate statele care au intrat în Primul Război Mondial au avut fiecare interesele lor, fără să se gândească la consecințe, care s-au soldat cu 10.000.000 de morți. Generalul Lyautey, rezident general al Franței în Maroc declara: "Sunt complet nebuni! Un război între europeni înseamnă un război civil, cea mai monumentală tâmpenie pe care lumea a făcut-o vreodată".”
—"Larousse", "Istoria lumii de la origini până în anul 2000", ed.Olimp.București, 2000, p. 499

O caracteristică a Primului Război Mondial este folosirea strategică pe scară largă a tranșeelor ca linii de apărare pe Frontul de Vest, acestea întinzându-se de la Marea Nordului până la granița cu Elveția. Mai mult de 9 milioane de persoane au fost ucise pe câmpurile de luptă ale războiului iar, pe lângă acestea, mai mulți și-au pierdut viața în spatele liniilor frontului, datorită lipsei resurselor de bază - mâncare, căldură sau combustibil, mobilizate cu prioritate pentru alimentarea armatelor - și a genocidului comis sub acoperirea numeroaselor războaie civile și conflicte interne (de exemplu, genocidul armean).

Progresul tehnologic care s-a produs odată cu revoluția industrială a secolului XIX-lea se traduce în creșterea puterii distructive a armelor și în diversificarea modalităților de atac aflate la dispoziția generalilor din acea epocă. Astfel, în Primul Război Mondial au loc primele bombardamente aeriene din istorie, iar în jur de 5% din totalul victimelor de război au fost civili, în timp ce în Al Doilea Război Mondial procentul acestora va fi de 50%.

Primul Război Mondial s-a dovedit a fi o ruptură decisivă cu vechea ordine mondială, marcând încetarea finală a absolutismului monarhic în Europa. Patru imperii au fost doborâte: German, Austro-Ungar, Otoman și Rus. Cele patru dinastii ale lor, Hohenzollern, Habsburg, Otoman și Romanov, care au avut rădăcini ale puterii încă din timpul cruciadelor, au căzut după război.

Eșecul de a rezolva crizele postbelice a contribuit la ascendența fascismului în Italia, a nazismului în Germania și la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Războiul a catalizat Revoluția bolșevică, cea care avea să inspire ulterior revoluții comuniste în diferite țări, precum China sau Cuba. În est, căderea Imperiului Otoman a pavat calea spre democrația modernă și laicizarea statului succesor, Turcia. În Europa Centrală au fost înființate state noi, precum Cehoslovacia sau Iugoslavia, iar Polonia a fost redefinită.

Cauze[modificare | modificare sursă]

Atentatul de la Sarajevo. Desen din presa vremii

În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei și moștenitorul tronului austro-ungar, a fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student naționalist sârb-bosniac. Acesta a făcut parte dintr-un grup de cincisprezece asasini, susținuți de Mâna Neagră, o societate secretă fondată de naționaliști pro-sârbi, cu legături în armata Serbiei. Asasinatul a amorsat tensiunea gravă, care exista deja în Europa. Rebeliunile de la Sarajevo provocate de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand au fost instigate de minoritatea sârbă, care era nemulțumită de anexarea în 1908 a Bosniei și Herțegovinei de către imperiul Austro-Ungar, ca și de invadarea și ocuparea violentă [5] a provinciei de către același imperiu, în 1878.

Deși acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct pentru Primul Război Mondial, cauzele reale trebuie căutate în deceniile premergătoare, în rețeaua complexă de alianțe și contrabalansuri care s-au dezvoltat între diferitele puteri europene, în urma înfrângerii Franței și a proclamării Imperiului federal german (Al II-lea Reich), sub conducerea "cancelarului de fier", Otto von Bismarck, în 1871.

Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă complicată din cauza multitudinii factorilor implicați, între care: naționalismul, disputele anterioare nerezolvate, precum lipsa surselor de materie primă și de piețe de desfacere pentru industria central-europeană, sistemul de alianțe, guvernarea fragmentară, întârzieri și neînțelegeri în comunicația diplomatică, cursa înarmărilor etc.

Cauze și responsabilități[modificare | modificare sursă]

Gavrilo Princip - asasinul lui Franz Ferdinand, cauza imediată a declanșării războiului.

Cauza principală a Primului Război Mondial a fost refuzul imperiilor de a acorda populațiilor lor dreptul la auto-determinare.[6][7] Bosnia a fost anexată de către imperiul Austro-Ungar în 1908, în disprețul sentimentelor sau dorințelor populației, Austro-Ungaria însăși fiind deja la acel moment un stat multi-etnic în care numeroase minorități erau dominate de o clică de nemți și unguri.[8] La fel cum românii transilvăneni aflați sub opresiunea austro-ungară priveau cu speranță de ajutor spre românii deja liberi din regatul României, tot așa și sârbii din Bosnia, și din restul Imperiului Austro-Ungar, priveau cu speranță spre frații lor din regatul independent al Serbiei.[9]

Monarhia habsburgică se baza mai mult pe forță împotriva popoarelor care trăiau în interiorul statului multinațional austro-ungar, decât pe loialitatea acestor popoare, și la începutul secolului al XX-lea această loialitate, în mod vădit, diminua.[10] Popoarele aflate în interiorul imperiilor multinaționale erau nemulțumite de frontierele existente la acel moment, ca și de modul cum aceste frontiere erau menținute, anume prin instituții conservatoare.[11] De altfel, unul dintre puținele câștiguri obținute în urma Primului Război Mondial a fost chiar acest drept al popoarelor la autodeterminare.[12] În epocă, observatorii avizați considerau că aristocrații care conduceau Imperiul Austro-Ungar promovau politici expansionsiste nebunești, care erau contra propriilor lor interese: imperiul gemea deja sub greutatea propriilor contradicții și a frustrării minorităților oprimate, în timp ce conducerea îngloba Bosnia-Herțegovina, o altă provincie cu populație diversă religios și etnic.[13]

Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau de ce, a fost vinovat pentru începutul Primului Război Mondial. Primele explicații, prevalente în 1920–1930, accentuau versiunea oficială, care, în conformitate cu Tratatul de la Versailles și Tratatul de la Trianon, plasa întreaga responsabilitate asupra Germaniei și aliaților săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză bazată pe ideea că războiul a început când Austro-Ungaria a invadat Serbia, susținută de Germania care a invadat Belgia și Luxemburg fără provocare. În această viziune, ipoteza este că responsabilitatea pentru război s-a creat prin agresiunea Germaniei și a Austro-Ungariei, în timp ce Rusia, Franța și Marea Britanie au ripostat legitim acestei agresiuni. Această idee a fost, ulterior, apărată de istorici ca Franz Fischer, Imanuel Geiss, Hans-Ulrich Wehler, Wolfgang Mommsen și V.R. Berghahn. Cu timpul, alți analiști au luat în considerație și factori suplimentari precum, de exemplu, rigiditatea planurilor militare ruse și germane, dată fiind importanța concepției de a ataca primul și de a executa planurile militare într-un ritm rapid).

Pe parcursul mai multor decenii, britanicii au fost obișnuiți cu războaie coloniale, unde au triumfat rapid și ușor, iar din aceste considerente au întâmpinat Marele Război cu entuziasm. Totuși, dificultățile întâlnite de Marea Britanie în războiul Zulu (1879) și în cel de-al doilea război bur (1899-1902), au redus probabilitatea că britanicii au fost naivi în privința potențialului unui război major. Faptul că nici o forță politică importantă nu s-a opus războiului a însemnat că cei care nu erau de acord cu el nu aveau destulă putere pentru a organiza o opoziție viabilă, cu toate că pe durata războiului au existat proteste minore.

O altă cauză a războiului a fost dezvoltarea industriei de armament, care a dus la formarea de alianțe cu substrat militarist. Un exemplu de militarism a fost construirea vasului HMS Dreadnought, o navă de luptă revoluționară, care avea o superioritate majoră față de navele anterioare, numite "pre-dreadnought". Noul vas a mărit puterea maritimă a Marii Britanii și a lansat o competiție acerbă în construcția vaselor între Marea Britanie și Germania din cauza Noului imperialism. În general, națiunile care făceau parte din Tripla Înțelegere (Antanta) se temeau de cele care aparțineau la Tripla Alianță și vice versa.

Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai multor valuri de fervoare naționalistă, care a crescut, treptat, în Europa, pe parcursul deceniilor anterioare. Această evoluție a redus opțiunile viabile ale politicienilor în iulie 1914. Eforturile diplomatice intense, menite să medieze conflictul austro-sârb, deveniseră irelevante, deoarece acțiunile agresive din partea Germaniei și a Rusiei[necesită citare] nu făceau altceva decât să sporească, treptat, gravitatea conflictului.

Capacitatea redusă a mijloacelor de comunicare folosite în 1914 a contribuit la agravarea conflictului: toate națiunile utilizau încă telegraful și ambasadorii lor ca principală metodă de comunicare, cauzând, astfel, întârzieri de ore sau chiar de zile întregi.

1914: Primele bătălii[modificare | modificare sursă]

Mobilizare și chemarea la arme[modificare | modificare sursă]

În ziua de de 28 iulie 1914, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei după o lungă rivalitate ce durase ani. Franța și Rusia s-au mobilizat imediat ca răspuns la mobilizarea austriacă. Părea că criza va escalada și că înfruntarea era inevitabilă. Ultima săptămâna din luna iulie a fost caracterizată de un schimb continuu de telegrame între cancelariile din marile capitale europene. Diplomații europeni încă mai credeau că criza se va rezolva. Gravitatea crizei era însă subevaluată. Unul dintre miniștrii austro-ungari, Tisza, expunea riscul izbucnirii unui război european.

Pe 1 august, Germania intră în scenă, declarând război Rusiei după ce i-a cerut să pună capăt mobilizării. Pentru a evita riscul susținerii unui război prelungit pe două fronturi simultan, strategia germană prevedea ca în caz de conflict cu Rusia, să distrugă preventiv armata franceză după Planul Schlieffen, inițiat și pregătit de Alfred von Schlieffen din 1905. Printr-o manevră de învăluire, armatele germane trebuiau să traverseze teritoriul Belgiei pentru a pătrunde pe teritoriul francez dinspre nord pentru a ocupa porturile de la Canalul Mânecii, Dunkerque și Le Havre. Obiectivul final era înconjurarea Parisului. Operațiunea avea să dureze 42 de zile și să se încheia cu o victorie, înainte ca Rusia să ducă la bun sfârșit mobilizarea trupelor acesteia și să declanșeze un atac pe frontul estic.

Ordre de Mobilisation générale
Britons (Kitchener) wants you

Pe 2 august, trupele germane au ocupat Luxemburgul în timp ce în Franța se emise ordinul de mobilizare (solidarā cu Rusia care se mobilizase), iar pe 3 august, Germania a declarat război Franței. Pe 4 august, după ce i s-a refuzat cererea de liberă trecere a trupelor, Germania a invadat Belgia. Violarea neutralității Belgiei a determinat Marea Britanie să intre în conflict.

Trupe britanice debarcand in Qingdao(China)

Pe 23 august, Japonia, motivată de competiția comercială germană din China, a declarat război Germaniei.Pe 27 august, japonezii și britanicii au atacat portul german Qingdao din China, blocada fiind încheiatǎ cu victoria Aliaților în noiembrie. Pe 1 noiembrie , Imperiul Otoman a intrat în război alături de Puterile Centrale. Între timp, Italia a ales să fie neutră.

Inițial, era un război local dintre Austro-Ungaria și Serbia. Dar odată cu implicarea Franței, Marii Britanii, Germaniei și Rusiei , războiul a căpătat o scară continentală. Era imposibil ca războiul să fie limitat spațial. Războiul se propagase după ce mari puteri industriale cu creșteri demografice au intrat în conflict. Marile puteri europene se pregăteau de mult timp pentru război european. Armatele aveau forțe inegale. Germania consideră de un secol că războiul trebuia cultivat ca o știință pentru profesioniști, nu ca o simplă răfuială sau ocupație pentru aristocrați. Helmuth von Moltke a organizat sub comanda sa Statutul Major prusac. Nepotul celebrului mareșal von Moltke care a învins Austria și Franța în războaiele anterioare, Helmuth von Moltke a fost numit șef de Stat Major în 1906, iar în 1914 a fost determinat să aplice planul Schlieffen. A aplicat planul creșterii eficienței aparatului național de război. Tradiția militaristă prusacă modelase structura socială a imperiului care dispounea de un număr mare de oameni apți pentru serviciul militar. Cei mai buni dintre cei selectați erau instruiți printr-un antrenament îndelungat. Statul Major German conta pe mijloace logistice superioare, pe spiritul de elită și pe efective mari, Germania putând trimite 5 milioane de soldați pe front.Aliatul austro-ungar dispunea de forțe inferioare.[14]

În tabăra Antantei, Franța și Marea Britanie dispuneau de tehnologie militară dezvoltată și de un mare randament de producție , deși se înfruntau cu numeroase probleme. Franța era nevoită să susțină unilateral războiul, fiind dezavantajată în privința efectivelor, reușind să mobilizeze 4 milioane de soldați. Marea Britanie deținea superioritatea navală. Contribuția ei inițială constă în trimiterea pe continentul european a unui contingent de 100 000 de soldați din British Expeditionary Force. Imperiul Rus avea la rândul său problema privind efectivele. Mobilizarea se desfășura lent.

Cavaleria indiană din British Expeditionary Force

Răspunsul la chemarea la arme era pozitiv oriunde, nu doar în statele participante. Însuflețiți de propagandă, voluntari din dominioane coloniale ca Australia, Canada, India, Algeria, Senegal și Maroc, au răspuns chemării la arme din motive ca sentimentul datoriei și loialității față de țară, dar erau atrași și de perspectiva unui salariu fix și spiritul de aventură.

În Marea Britanie, apelurile aveau un ecou mai puternic în rândurile claselor de mijloc înstărite, fiind formate batalioanele "Pals ", ca Grimsby Chums, detașamente alcătuite din oameni care provin din aceeași regiune sau comune, înrolându-se împreună, ca tovarăși, mulți dintre ei fiind muncitori sau de breaslă, sau foști elevi ai unor colegii prestigioase.

Se credea că războiul va fi de scurtă durată și că soldații se vor întoarce în casele lor înainte de Crăciun. În ambele tabere opuse se manifestă euforia colectivă care însoțea plecările spre front ale trenurilor pline de soldați, hrăniți cu entuziasm, de adunări de mulțimi în piețe și gări care fluturau steaguri și se îmbrățișau de rămas-bun, născându-se sentimente de fraternitate și solidaritate menite să unească. Nu se așteptau că aveau să fie duși în trenuri precum "vitele la abator" după cum aveau să susțină pacifiștii după încheierea războiului.

La toate puterile europene prevala consensul intern în fața inamicului: Germania care își pretindea supremația, luptând împotriva autocrației ruse, în Franța domnea sentimentul de revanșa împotriva tradiționalului adversar german care îi luase teritoriile în războiul anterior, în Rusia , care pretindea că lupta să apere slavismul de amenințarea germană și cea otomană, în Marea Britanie care era dezgustată de agresiune și consideră Germania că fiind un rival în competiția pentru supremația navală și industrială.[15]

Frontul de Vest[modificare | modificare sursă]

Violarea neutralității Belgiei de către Germania[modificare | modificare sursă]


Armatele germane erau nevoite să înfrunte rezistență belgiană. Părea că războiul nu se desfășura conform planului. Regele Albert I al Belgiei a dovedit o neașteptată capacitate de apărare. Generalului german Ludendorff i-a trebuit 11 zile să cucerească orașul Liege. Abia pe 20 august, germanii au reușit să între în Bruxelles. Belgienii s-au retras ordonat pentru a se baricada în portul-fortăreață Anvers. Acesta va cădea pe 9 octombrie.

Pentru a înfrânge rezistență belgiană, germanii au adoptat tactică terorii, lăsând în urmă lor așezări distruse și civili morți. Autoritățile belgiene locale au fost abolite, economia devastată, iar germanii au rechiziționat fabricile, înfometând populația. Albert I nu și-a abandonat poporul și a aramas la comanda armatei concentrate în sud-estul Belgiei, devenind un simbol al valorilor morale al Antantei.

În sectorul Mons și Charleroi,trupele franceze comandate de generalul Joffre și Corpul Expediționar Britanic comandat de Sir John French (veteran în războiul cu burii), au contraatacat și au silit trupele germane să se retragă spre sud. Armatele germane au pătruns în Franța. Nevoit să renunțe la câteva divizii pentru a întări frontul de est, amenințat de mobilizarea rușilor, von Motke nu mai avea forțele necesare să ducă la bun sfârșit planul Schlieffen. S-a renunțat la atacul direct asupra capitalei franceze dinspre nord și est și s-a trecut la atacul prin învăluire dinspre sud și vest.[16]

Marna[modificare | modificare sursă]

Helmuth von Moltke
Joseph Joffre
Sir John French
Alexander von Kluck
Erich von Falkenhayn
Brigader din regimentul francez Chasseur d'Afrique

Învățând lecția bătăliei frontierelor, Joffre a căutat să restabilească echilibrul, întărind flancul drept al armatei. A regrupat unitățile militare luate din diferite sectoare ale frontului, concentrându-se în zona Parisului, a cărei garnizoană era alcătuită din localnici, o nouă armata condusă de generalul Maunoury.La 1 septembrie, armata reunea 11 divizii, având misiunea de a atacă din flanc armata germană care înainta prin marș atunci când condițiile vor fi favorabile.

La 3 septembrie, Joffre intenționa să continue retragerea, menținând însă la cele două extremități ale frontului, Paris și Verdun, punctele de sprijin care îi vor putea permite reluarea ofensivei. A două zi a fost avertizat de situația precară a Armatei I germane al care flanc de apărare era insuficient. Ocazia era favorabilă. Joffre avea în vedere deplasarea armatei lui Maunoury la sud de Marna, în timp ce Joseph Simon Gallieni, comandantul trupelor concentrate în zona Parisului, printr-o contralovitură, urma să împingă atacul la nord de râu. Bătălia avea să se desfășoare pe 6-7 septembrie. Se asigura că în Armata a V-a, Lanrezac avea să fie înlocuit de Franchet d’Espérey, și corpul britanic avea să reia ofensivă. În seară zilei de 4 septembrie, la ora 22, a dat ordinul general de atacare a Armatei I germane. Între timp, Moltke, înștiințat de concentrarea forțelor franceze în Lorena, a înțeles gravitatea pericolului care îl amenință dinspre Paris. A lăsat armatele din centru să-și continue înaintarea și a ordonat celor două armate din aripa dreaptă, comandate de Kluck și Bulow, să se îndrepte spre est. Frontul defensiv nu se putea formă imediat, căci cea mai mare parte a diviziilor germane au traversat Marna, în timp ce trupele lui Maunoury erau gata de atac la nord de râul Marna.

În momentul declanșării bătăliei, Moltke avea 75 de divizii, iar Joffre-79. În urma întăririlor provenite din trupele de rezervă, infanteria Antantei era mai numeroasă decât cea germană. Antanta avea toate avantajele. Dacă în Bătălia de la Charleroi, cele două armate germane de linie aveau 30 de divizii în fața a 19 divizii franco-britanice, acum nu mai dispuneau decât de 20, pe când Antanta avea 30 de divizii. Cele două armate germane au trimis patru divizii în fața Anversului, fortificație în cadrul sistemului belgian, lăsând trei divizii în față Maubeugeului pentru a-l asedia. La 26 august au pus la dispoziția Marelui Cartier General, alte patru divizii care au fost trimise spre Prusia orientală să întărească forțele amplasate acolo pe 29 august. Armatele germane ar fi putut primi întăriri scoase în cadrul unităților din Lorena. Moltke a ignorat deplasarie de forțe efectuate de Joffre până pe 4 septembrie și nu a luat nicio inițiativa în această privință. Fiind sigur pe el că înfrângerea francezilor era certă, a slăbit aripa dreaptă, fără să anticipe ceea ce va urma. La după-amiază zilei de 5 septembrie, a început marea bătălie pe înălțimile de la vest de Ourcq, unde armata lui Maunoury a atacat flancul de apărare al armatei lui Kluck.Forțele franceze au atacat și s-au amplasat în sector, folosind orice mijloc de transport, inclusiv taxiurile pariziene rechiziționate de urgențǎ pentru transferul trupelor de rezervǎ. Joffre a coordonat un atac masiv. Pe 7 septembrie, britancii și francezii s-au infiltrat în sectorul mai puțin apǎrat al frontului german, la joncțiunea dintre Armata I cu Armata II, amenințând divizarea trupelor germane.

Taxiu parizian

Pe 8 septembrie, Comandamentul german era sigur pe succes, o breșă fiind deschisă în regiunea Revigny, între Armata a IV-a și a III-a franceză. Dar a fost obturat prin înaintarea în linie a unui corp de armata scos cu trei zile mai devreme de pe frontul din Lorena. În partea de vest a frontului, armatele franceze și corpul britanic au reluat ofensivă. Situația pentru cele două armate germane din flancul drept s-a înrăutățit. Kluck și-a readus diviziile de la nord de Marna pentru a para atacul lui Maunoury, deschizând o largă breșă între armatele sale și cele ale lui Bulow. Linia Petit-Morin era apărată de o cortină de cavalerie, ușor de atrasă într-o busculadă. Cei doi generali germani nu ignorau pericolul, dar sperau că printr-o acțiune viguroasă a celor două extremități ale frontului de luptă, să obțină victoria înainte ca breșă să fie larg deschisă. Pe Ourcq, Kluck a încercat să învăluie prin nord armata lui Maunoury. Bulow ducea tot greul pe aripa stânga, traversând mlaștinile de la Saint-Gond,atacând diviziile lui Foch. Eforturile germanilor au fost zadarnice. Pe 8 septembrie, linia Petit-Morin a fost străpunsă. Armata a VI-a franceză era să cedeze, fiind salvată de 6000 de rezerviști prin intermediul unei mulțimi de taxiuri rechizionate în Paris.

Pe 9 septembrie, armata I germană risca să fie atacată din spate, iar armata a II-a, din flancul stâng. Generalul Helmuth von Moltke a ordonat generalilor von Bulow și von Kluck să se retragă. Înfrângerea suferită de flancul drept al armatei l-a obligat pe Moltke să înceteze ofensivă din Lorena și să readucă în prima linie armatele din centru. Retragerea germană le-a permis armatelor Antantei să traverseze Marna lent, acoperind însă doa 20 km în prima zi. Armata lui von Kluck a făcut joncțiunea cu armata lui von Bulow pe valea râului Aisne. În după-amiazǎ , britanicii au traversat Marna pe la Fertes sous Jouanne, sprijiniți de Armatele franceze V și VI. Francezii obțin victoria. La est de tabăra de la Mailly, pe frontul din Argonne, de la Meusa superioară până la Grand-Couronne de Nancy, germanii atacau spre sud și de la est la vest linia frontului de la Moselle și Meurthe pentru a încercui frontul francez de la Verdun.

La 10 septembrie, în urma contraofensivei, întregul front german a cedat. Francezii au sufeirt pierderi de 250 000 de soldați. Pierderile britanice se ridicau la peste 12 700. Ordinul de urmărire lansat de Joffre nu a putut fi executat însă, căci infanteria și cavaleria franceză erau epuizate. Artileria nu avea muniție. Intrarea unei armate germane alcătuită din divizii din Lorena și trupele disponibile în urmă capitulării Maubeugeului au oprit urmărirea francezilor pe linia răului Aisne. Comandanții șefi s-au grăbit să desfășoare frontul de lupta în direcția nord-vești și apoi spre nord, efectuând o manevră de deplasare laterală trupelor. Era o cursa spre mare. La sud de Amiens, Joffre a amplasat o nouă armată, dar care a fost respinsă pe 25 septembrie pe Somme. A lansat între Arras și Bethne noi forțe, dar fără succes. A pregătit o altă ofensivă în regiunea Lille, cu diviziile belgiene care evacuau Anversul. Falkenhayn l-a înlocuit pe Moltke , reluând ofensivă pentru a ajunge la porturile de pe țărmul marii, la Pas-de-Calais, al cărui control îi permitea să amenințe în mod direct Anglia, împiedicând debarcarea de noi trupe britanice. A respins 5 corpuri de armata formate de noi recruți și voluntari. Pe 18 octombrie, a ordonat atacarea frontului de pe Yser, unde trupele belgiene s-au stabilit cu dificultate. Timp de trei săptămâni, Falkenhayn a lansat atacuri la Dixmude, la Ypres și la Messines. Belgienii au deschis ecluzele de la Nieuport și au inundat Yser. Tactica de învăluire era imposibilă. De la mare la frontieră elvețiană s-a stabilit un front continuu. Operațiunea care trebuia să fie încheiată în șase săptămâni a durat câteva luni, astfel, comandamentul german a trebuit să-și recunoască eșecul. La rezultat au contribuit decisiv și rușii. Comandamentul rus a intrat cu una dintre armatele sale în Prusia orientală, în timp ce Moltke a fost constrâns să retragă patru divizii din teatrul principal de operațiuni și să le trimită pe frontul estic. Ofensiva rusă a facilitat victoria Antantei de pe Marna. Însă rușii au fost învinși la Tanneberg. Pe bucla de pe Vistula, rușii și germanii și austriecii au lansat treptat manevre de învăluire, fără a obține un avantaj. Chiar și așa, victoria obținută în Bătălia de pe Marna a arătat că germanii puteau fi împiedicați de Antanta să obțină o victorie rapidă și decisivă. Dar era evident că războiul era pe departe de a se încheia, germanii având destule forțe pentru a atacă. Sloganul soldaților britanici „acasă înainte de Crăciun” a ajuns o glumă proastă de umor negru.

Noua linie de apărare franceză s-a refăcut la sud de Marna, de-a lungul unui front de 260 km, fiind o armată alcătuită din rămășițele decimate pe front. Rezistența belgiană a permis redesfasurarea franceză pe frontul de-a lungul râului Meuse. Germanii erau epuizați. Obiectivul era oprirea înaintării forțelor inamice asupra Parisului, prin atacarea lor pe flancuri. Între 5-13 septembrie, contraofensivă lansată de Joseph Galieni a avut succes. Guvernul francez s-a refugiat la Bordeaux. Francezii au aruncat în lupta toate resursele pentru a-și salva capitala. O serie de contraatacuri au spart frontul german. Din momentul înfrângerii de pe Marna, deși germanii au obținut o zona industrială bogată în materii prime, frontul de vest a fost stabilizat pe linia de la Marea Nordului la Munții Vosgi. Se vor săpa tranșee la câteva sute de metri unul de celălalt de-a lungul a două linii paralele, de la Ostende la Noyon, la punctul fortificat de la Verdun, la Nancy, menținându-și pozițiile până în 1918.

Porturile de pe coasta atlantică au rămas sub control francez, care puteau fi în continuare aprovizionați de Marea Britanie. Corpul Expediționar Britanic, redus la număr,a fost călit în luptǎ și bine antrenat, divizii britanice dotate cu artilerie obținând o victorie tactică la Neuve Chapelle și Loos împotriva diviziilor germane. Însă, relațiile dintre comandamentul francez și cel britanic erau proaste.[17]

Ypres[modificare | modificare sursă]

Batalia de la Ypres
Armistitiul de Craciun

Înainte de începerea iernii, germanii au încercat să reia ofensiva cu un atac la nord în Bătălia Frandreli, dar în luna noiembrie, operațiunea a încetat. Armata franceză a pierdut în prima lună jumătate de milion de soldați. Corpul Expediționar Britanic , dislocat în Flandra între 10-13 octombrie 1914, a înaintat pentru a-i încercui pe germani, aflați în deplasare după respingerea de pe Marna. Dar după o săptămâna, britanicii s-au retras, drumul fiindu-le barat de Armata VI germană a prințului Ruprecht și orașul Ypres a devenit un punct-cheie al frontului occidental. Germanii au reușit să-l ocupe și ar fi putut tăia retragerea britanicilor către Canalul Mânecii. Forțele Antantei au fost nevoite să mențină cu orice preț controlul asupra orașului. Pe 17 octombrie a debutat înfruntarea. Pe 22 noiembrie, germanii au obținut un avantaj strategic , ocupând regiuni industriale bogate din Franța și Belgia. Planul de ocupare a orașului Ypres a eșuat și Germania realiza că avea de înfruntat un război îndelungat și extenuant. Mii de tineri studenți se înrolează entuziasmați ca voluntari fără instrucție militară adecvată pentru a muri cu miile pe câmpurile de lupta din Flandra. Bătălia de la Ypres a fost redenumită "uciderea pruncilor". În unele zone ale frontului, în ziua de Crăciun s-a stabilit un armistițiu în care soldații britanici, francezi și germani au fraternizat, jucând fotbal, făcând schimb de chipie, decorații și țigări, făcând fotografii, fiind un scurt moment de răgaz pe "pământul nimănui".[18][19]

Frontul de est[modificare | modificare sursă]

Între zilele 17-22 august, armatele ruse comandate de Rennenkampf și Samsonov atacă Prusia Orientală, obligându-l pe von Prittwitz să se retragă de pe poziția defensivă pe Vistula. Comandamentul Suprem German în înlocuiește cu generalii Hindenburg și Ludendorff, care printr-o contraofensivă îndrăzneață, zdrobesc armatele lui Samsonov și Rennenkampf la Tannenberg între zilele 26-30 august. Hindenburg, profitând de victoria de la Tannenberg, a propus o schimbare radicală a planului strategic inițial, cu menținerea unei atitudini defensive pe frontul occidental pentru a declanșa o ofensivă puternică împotriva Rusiei. Dar Falkenhayn s-a opus. Între timp, rușii le-au provocat o înfrângere austro-ungarilor la Leopoli pe 8-12 septembrie. Rușii invadează Galiția și pun presiune pe lanțul Carpaților, punctul cheie pentru intrarea în Ungaria. Austriecii au suferit un eșec în campania din Serbia. Pe 6 noiembrie ocupă Belgradul, dar înainte de Crăciun, au fost alungați, suferind mari pierderi în urma Bătăliei de la Kolubra, unde s-a remarcat voievodul Radomir Putnik ca erou național. Iarna geroasă din nord stabilizează frontul în est, oprind înaintarea germană. Austro-Ungaria și-a demonstrat lipsa de pregătire a armatei sale în Galiția și Serbia, Viena având mai multă nevoie de aliatul său german.

Tannenberg[modificare | modificare sursă]

Alexander V. Samsonov
Paul von Hindenburg (1914)
Pavel K. Rennenkampf
Erich Ludendorff

Franța era nevoită să-și apere capitala, iar rușii au fost determinați să accelereze acțiunile pe frontul de est. Pe 17 august, Armata I a lui Rennenkampf și Armata II a lui Samsonov au primit ordinul de a invada Prusia Orientală din bazele militare din Polonia. Astfel, a fost deschis Frontul de Est. În zona aleasă pentru pătrundere, menținerea comunicațiilor erau dificile, iar drumurile și căile ferate principale nu erau modernizate de ruși pentru a împiedica eventuale atacuri germane. Samsonov a înaintat lent în partea de sud-vest a provinciei, cu intenția de a realiza joncțiunea cu armata generalului comandată de Paul von Rennenkampf care avansa dinspre nord-est. În fața ofensivei rusești, generalul Maximilian Prittwitz, comandantul armatei germane, le-a ordonat soldaților să se retragă. A fost demis și înlocuit cu generalii Paul von Hindenburg și Erich Ludendorff , trimiși să-l confrunte pe Samsonov. Rușii au dat piept cu Armata VIII germană. Hindenburg și Luddendorff au primit planul de lupta pregătit de Prittwitz: o lovitură măreață care prevedea mobilizarea tuturor forțelor pentru atragerea Armatei II ruse într-o cursa.Cele două armate s-au ciocnit la 26 august 1914. Timp de o săptămâna, rușii, dispunând de superioritate numerică, au fost avantajați. Samsonov a avansat cu grosul armatei fără a-și asigura comunicațiile dintre cele două corpuri dispuse pe flancuri și cu Rennenkampf, care nu înțelegea ce se întâmplă.

Pe 29 august, Samsonov a fost încercuit. A încercat să se retragă, dar a fost prins în capcană și majoritatea soldaților săi au fost capturați sau uciși. Din cei 150 000 de soldați ruși, doar 10 000 au scăpat. Samsonov , zdruncinat fiind, s-a sinucis, iar Reenenkampf se retrage dincolo de frontiere. Germanii au pierdut doar 20 000 de soldați, luând că prizonieri peste 92 0000 de ruși. Pe 30 august, Hindenburg a anunțat victoria germană. Bătălia de la Tanneberg a fost un dezastru pentru Antanta, încât s-a interzis orice referire la această în presă britanică pentru a nu demoraliză populația, cenzura fiind o caracteristică a acestui război. Însă, totodată, captarea atenției germanilor de către ruși pe frontul de est a facilitat victoria franco-britanică pe Marna împotriva germanilor.[20]

Primele bătălii navale[modificare | modificare sursă]

Pe 28 august, crucișătoarele britanice ale lui David Beatty au interceptat o escadră germană în largul insulei Helgoland. Flota maritimă germană a pierdut 6 crucișătoare de tip vechi, fiind scufundate sau avariate. La Coronel și Falkland, crucișătoare britanice scufundă cele germane. În toamna 1914, Imperiul Otoman intră în război alături de Puterile Centrale. Încă din august, Imperiul Otoman își arătase intențiile când două crucișătoare germane au traversat Strâmtoarea Dardanele demilitarizată după Congresul de la Berlin. Acestea au fost achiziționate de guvernul turc pentru a înlocui unitățile navale comandate unor șantiere britanice, nelivrate din cauza mobilizării. În octombrie, cele două nave aflate sub pavilionul turcesc, au bombardat porturile rusești Odessa, Sevastopol și Feodosia. Rusia a declarat război Imperiului Otoman trei zile mai târziu, deschizându-se un nou front în Caucaz. Marea Britanie lua în calcul dezembrarea Imperiului Otoman și din necesitatea de a apară oleoductul persan, în noiembrie 1914, anexează Ciprul, im timp ce un corp expediționar din India ocupase orașul Basra. În decembrie, pentru a-și apăra Canalul de Suez,britanicii au proclamat Egiptul protectorat britanic. Flota britanică nu reușește însă să intre în forță prin Dardanele, fiind respinsă de trupele otomane susținute de submarinele și aprovizionările germane.

1915:Războiul de poziții[modificare | modificare sursă]

Anul 1915 a fost anul în care nicio tabără nu a reușit să desfășoare ofensive decisive. Nu se mai efectuau atacuri și deplasare, ci se mențineau pozițiile. Războiul capătă o nouă formă. Planurile strategice au fost paralizate. Un stat care recurgea la organizarea unei poziții defensive și amplasarea unor obstacole, ca rețeaua de sârmă ghimpată, putea face față unui inamic invadator, nevoit să se apere împotriva focurilor de mitraliere săpând tranșee și adăposturi. Crearea unui front defensiv continuu a devenit o preocupare permanentă. Frontul era rapid dotat. Era constituit din două linii de poziții paralele, separate de un spațiu ce varia între 3–4 km, devenind „un pământ al nimănui”. Sistemul defensiv era întărit prin puncte de rezistență ale căror apărători acționau trăgând cu mitraliere din flancuri asupra infanteriei inamice dacă își consolida o prima poziție. Ofensiva era din ce în ce mai dificilă de efectuat. Pentru un asalt de succes, infanteria trebuia să facă o breșă sau să deschisă rețeaua se sârmă ghimpată pentru a-i asigura trecerea, atunci când armele inamice erau neutralizate, sau când soldații, înghesuiți, nu aveau timpul necesar să-și părăsească adăpostul. Artileria a fost cea care efectua pregătirea atacului. Progresele fortificațiilor au suspus adăposturile la proba obuzelor ușoare.Tirul artileriei de campanie nu era adaptat pentru distrugerea rețelei de sârmă sau a tranșeelor. Erau necesare dezvoltarea artileriei grele și crearea unei artilerii de tranșee care să utilizeze dispozitive cu tir curbat. Armamentul infanteriei nu era adaptat noilor condiții de lupta. Grenadă de mâna era o armă indispensabilă pentru atacarea inamicului adăpostit în tranșee, aflat la mică distanță. Aviația, care în 1914 nu avea decât misiuni de explorare și recunoaștere, trebuia să fotografieze pozițiile adverse, să contribuie la reglarea tirurilor artileriei, să survoleze spatele frontului inamic, să ofere indicii privind pregătirea unei ofensive, să bombardeze depozitele de material și de muniții, convoaiele de aprovizionare și să apere trupele când făceau manevre de zi. Pentru o operațiune ofensivă de succes, era necesar progresul militar și tehnologic. Astfel, pe durata războiului s-a desfășurat o largă cursa a înarmării. Se punea problema nu doar ruperii frontului advers, ci și străpungerii poziției. Statele beligerante căutai să-și concentreze eforturile către sectoarele de front sau spre pozițiile care nu beneficiau de o organizare solidă. Înaltul Comandament german s-a decis să adopte o atitudine defensivă după experiență avută la Yser-Războiul de Poziții îi permitea să mențină frontul cu forțe reduse. Pe frontul estic, organizarea pe poziții defensive nu era continuă în densitate sau în profunzime, nici în echipament. Pozițiile nu erau precum cele occidentale. Problema străpungerii era ușor soluționată pe frontul estic. Înaltul Comandament francez nu putea să deschisă o breșă largă și adâncă în pozițiile germane. A privit însă spre noi teatre de războaie. În cadrul campaniei din 1915, germanii au plănuit ofensivă majoră contra Rusiei. La sfârșitului anului 1914, Falkenhayn a început expediera către frontul estic cu noi efective disponibilizate de pe frontul vestic. Se confruntă deseori cu comandantul-șef austriac, feldmareșalul Franz Conrad von Hotzendorf care se opunea planurilor germane. Succesele minore ale germanilor în regiunea Lacurilor Mazuriene corespundeau eșecului trupelor austro-ungare în Galiția, orașul Przemysl predându-se rușilor. Forțele Puterilor Centrale sufereau din cauza dezacordului dintre Înaltul Comandament German și cel Austro-Ungar. În 1915, dispută se polarizase în jurul problemei perspectivei unei intervenții italiene. Falkenhayn dorea să evite extinderea fronturilor și trebuia că Austro-Ungaria să se resemneze cu ideea cederii Treton și Trieste către Italia. Conrad, șeful de stat major austriac, s-a opus și a argumentat că pe baza aceluiași raționament, Germania ar trebui să cedeze Alsacia și Lorena Franței. Falkenhayn a refuzat să mai trimită întăriri și și-a obligat aliatul austro-ungar să colaboreze în condiții umilitoare. Germanii au decis ulterior să intervină în sprijinul Austro-Ungariei. În aprilie 1915, cu 30 de divizii, Comandamentul șef al armatelor germane , Hindenburg și Ludendorff, șeful cartierului sau, sperau să obțină un succes semnificativ. În mai, Hindenburg și Ludendorff au lansat ofensivă asupra Poloniei, în sectorul Gorlice-Tarnow. Pe 2 mai 1915, pe un front de 80 km întindere, între Vistula și Carpați, a lansat primul atac. La 6 mai, pe întreg frontul, rușii s-au retras, scăpând de învăluire, restabilindu-se pe linia San-Nistru. Până în toamna, frontul se stabilizează în est, iar 150 000 de ruși sunt uciși, și alți 1 milion sunt răniți sau sunt luați prizonieri. În iunie 1915, linia a fost cucerită de forțele Puterilor Centrale care au ocupat Przemysl și Lumberg, în două luni, Galiția fiind eliberată de sub control rusesc.

Comandamentul german a lansat cel de-al doilea atac pentru a învălui trupele ruse care dețineau o buclă de pe Vistula, la vest de Varșovia, prin două acțiuni simultane: una dirijată de la nord la sud, pe Narev către Varșovia, cealaltă, de la sud la nord, pe cursul mijlociu al Vistulei, către Ivangorod. Pe 13 iulie, Puterile Centrale obțin un succes tactic. Armatele ruse au scăpat din nou de învăluire, printr-o retragere rapidă. Varșovia și fortăreața de la Novogeorgievsk au fost abandonate, Polonia fiind cucerită de Puterile Centrale. Pe 8 august a fost lansat cel de-al treilea atac în extremitatea septentrională a frontului pe linia Niemen. În șase săptămâni, trupele germane obțin Kovno, Vilno și ajung pe linia Berezina. Lituania a fost ocupată de Puterile Centrale. Comandamentul lansează un atac desfășurat de cavalerie spre breșă liniei inamice de comunicație, dar este respinsă. Armatele Puterilor Centrale ocupau un front rectiliniu de la Baltică la Nistru, în centrul frontului, avansând 150 km. Armata rusă a suferi în 5 luni pierderi enorme de 151 000 de soldați morți, 683 000 de răniți și 895 000 de prizonieri. Jumătate din efectivele combatante a fost pierdută. Rusia se află în imposibilitate de a mai lansa o altă operațiune militară pentru câteva luni. Puterile Centrale au străpuns liniile ruse pentru că nu erau solid organizate și pentru că Comandamentul Rus nu se informase asupra concentrării trupelor, fără mijloace necesare de a se înarma, fiind grupate în masă, cu puști aflate în depozitele situate în spatele frontului, neavând nici rezerve generale și o rețea de cai ferate care să transporte trupele către punctele sensibile și prioritare. Statutul Major Rus era incapabil să facă manevre, recurgând odar la închiderea breșelor din frontul sau de lupta, fără a identifica punctele slabe ale adversarului.Totuși, armatele ruse au reușit să-și restabilească coeziunea pe un nou front. Puterile Centrale nu au putut obține rezultatele mult așteptate precum scoaterea inamicului rus din lupta căci forțele austro-ungare înfruntau un nou adversar: 37 de divizii de infanterie ale Italiei. Austro-Ungaria a fost constrânsă să formeze un nou front defensiv pe Corso și Isonzo. Forțele necesare au fost dislocate din rândurile forțelor angajate în Serbia. Frontul din Galiția a furnizat la rândul sau divizii. Armatele germane nu au avut mijloacele necesare de a elimina inamicul rus, căci Falkenhayn nu a acordat frontului estic întăririle cerute de Hindenburg. În octombrie 1915, cei doi comandanți își reproșau reciproc. Operațiunile pe frontul estic rus au fost suspendate căci Falkenhayn și-a îndreptat efortul asupra Serbiei, cucerind-o cu sprijinul Bulgariei în șase săptămâni. Trupele franceze, angajate de Joffre, întreprind acțiuni locale și zadarnice-9 mai în Artois, 25 septembrie în Champagne. Trupele italiene au atacat pe Carso în iulie, și sectorul Gorizia în octombrie. Forțele anglo-franceze au încercat zadarnic să forțeze strâmtoarea Dardanele pentru a restabili comunicații permanente cu Rusia și de a salva Serbia, însă trupele otomane le resping. Trupele Puterilor Centrale dețineau Belgia, nord-estul Franței, Polonia, Lituania, Serbia, iar Alsacia superioară, Valea Thann și Valea Isonzo erau sub ocupația Antantei. Dar speranța Antantei încă se menținea datorită prezenței trupelor franceze la Salonic, intrării Italiei în război, și blocadei economice a Germaniei care suferea de pe urmă recoltelor slabe , fiind amenințată de o asfixie economică.

Serbia este scoasă din război, Belgradul fiind ocupat în urmă ofensivei austro-germane condusă de generalul von Mackensen și mobilizării Bulgariei care a distrus rezistență sârbă. Rămășițele armatei lui Putnik s-au retras pe coastele Albaniei, fiind evacuate în Insula Corfu de marina italiană. După ce au fost reorganizate, au fost trimise în Salonic, unde Grecia a fost de acord cu debarcarea forțelor Antantei. Odată cu înfrângerea Serbiei, Puterile Centrale au putut stabili legături directe cu Imperiul Otoman care se angajase în lupta împotriva rușilor în Caucaz și împotriva britanicilor în Orientul Mijlociu.

După ce își declarase starea de neutralitate denunțând nerespectarea de către Austro-Ungaria a acordurilor stabilite cu Tripa Alianța, și după ample tratative cu Antanta, în mai, Italia intră în război prin voință regelui, guvernului și militarilor. Pe 23 mai, Italia declara război Austro-Ungariei, iar pe 24 mai, primele trupe italiene traversează granița de la Piave și au avansat până la liniile de apărare inamice, un front de 700 km, care se întindea de-a lungul regiunii Trentino, a Alpilor Cârnici și a cursului răului Isonzo. Italia demonstrase însă că era foarte slab pregătită să între în război. Abia în iunie, armata era pusă în mișcare sub comandă lui Luigi Cadorna. Armata italiană era prost organizată și slab echipată. Din iunie până în decembrie sunt lansate patru mari ofensive în Isonzo. Până la sfârșitul anului, în urmă operațiunilor rezultă 173 000 de italieni și 131 000 de austrieci morți.

Pe 7 mai, submarinele germane scufundda transatlanticul britanic Lusitania în largul coastelor irlandeze, provocând moartea a 1198 de pasageri, dintre care 128 erau cetățeni americani. Germania va fi aspru condamnată și se va produce o largă emoție în rândul opiniei publice americane care va juca un rol decisiv în intrarea SUA în război.

În primăvară 1915, Antanta are parte de una dintre cele mai mari dezastre în urmă tentativei de a scoate Imperiul Otoman din joc printr-o operațiune amfibie ambițioasă împotriva Dardanelelor, inițiată de Primul Lord al Amiralității, Winston Churchill. Operațiunea trebuia să producă căderea Constantinopolului. Dar trupele otomane mai bine echipate, comandate de generalul german Liman von Sanders, au așteptat pregătite debarcarea inamică.

Nu doar Galipoli a fost un eșec răsunător pentru Antanta, ci și bătălia de la Artois. De-a lungul celei de-a două bătălii de la Ypres, Joffre a decis spargerea liniilor germane de pe Frontul de Vest de la Artois. Bombardamentul preliminar asupra pozițiilor germane a durat timp de 5 zile. Pe 9 mai 1915, Petain a condus ofensivă Armatei IX Franceză, având că obiectiv dealul Vimy. Petain nu l-a putut cuceri. Generalul Șir Douglas Haig a condus un atac simultan al britanicilor la Neuve Chapelle. Nu a reușit să pătrundă. Pe 25 septembrie, britanicii și francezii au lansat un atac simultan asupra liniilor germane la Artois. Generalul Dubail a atins vârful dealului Vimy în cele din urmă, dar Armata VI Germană l-a respins. Haig a atacat la Loos și a progresat, dar și el a fost respins. După ce un al doilea atac britanic pe 13 octombrie s-a soldat cu pierderi grele, Șir John French a decis oprirea ofensivei din Artois. A fost un eșec costisitor, 50 000 de soldați britanici și 48 000 de soldați francezi fiind uciși. [21]

Frontul din Orientul Mijlociu: Gallipoli[modificare | modificare sursă]

Pe 19 februarie 1915, britanicii au atacat forturile turcești din Dardanele, la intrarea în Marea Neagră. Atacul a fost lansat cu un bombardament de la mare distanță, continuând cu un foc intens tras din apropiere. Forturile exterioare au fost abandonate de turci. Căutătoarele de mine britanice au intrat în acțiune.Au pătruns 10 km în interiorul strâmtorii Dardanele pentru a elibera accesul. Forțele britanice nu au putut pătrunde căci forturile turcești din interior erau prea departe pentru a fi bombardate de navale de război aliate. Căutătoarele de mine au fost trimise mai departe, însă aflându-se sub focul bateriilor turcești, au fost forțate să se retragă. Primul Lord al Amiralității, Winston Churchill, era nerăbdător. Amiralul Carden progresa lent în Dardanele și era extrem de stresat din cauza situației și supus presiunii lui Churchill. Era în pragul unei depresii nervoase. În martie 1915, a fost înlocuit cu viceamiralul Șir John de Robeck, care a ordonat înaintarea flotei aliate prin Dardanele, deși strâmtoarea era minată. Pe 18 martie 1915, 18 nave de război britanice și franceze au intrat în apele inamice. Nava franceză Bouvet a lovit o mînă care a explodat. Nava s-a răsturnat și s-a scufundat. Apoi, navele britanice Irresistibile și Ocean au lovit minele. Flota Aliată s-a retras, pierzând trei nave și 700 de oameni. Alte trei nave au fost avariate. Churchill a comis o mare greșeală ce avea să-i coste scump carieră politică. De Robeck l-a sfătuit pe Churchill să cucerească peninsula Gallipoli, de pe partea vestică a Dardanelelor. Generalul Hamilton, comandantul trupelor de pe insula Lemnos a acceptat să intervină, intocmindu-se planuri pentru debarcarea de trupe la Gallipoli. Ofițerii greci, care cunoșteau terenul , i-au comunicat lui Kitchener că erau necesari 150 000 de soldați pentru a cuceri Gallipoli. Kitchener a concluzionat că jumătate ar fi de ajuns, aceștia fiind trimiși la Lemnos. Comandantul turc, Liman von Sanders, aflând că doar 70 000 de soldați urmau să sosească la Lemnos, și-a poziționat 84 000 de soldați de-a lungul coastei din Gallipoli, unde anticipa că trupele aliate vor debarcă. Debarcarea a avut loc pe 25 aprilie, fiind stabilite două capete de pod la Helles și Gaba Tepe. Pe 6 august, un alt cap de pod a fost stabilit în golful Sulva. Tentativele de a trimite trupe în valuri s-au soldat cu eșecuri. Generalul Hamilton a mai cerut încă 95 000 de soldați. Deși Churchill a acceptat să mai trimită întăriri, până la urmă, Kitchener nu era dispus să mai trimită alte trupe. În octombrie, Hamilton a fost înlocuit de generalul Munro. Munro a recomandat că retragerea ar fi cea mai bună strategie. Kitchener a sosit 2 săptămâni mai târziu și a consimțit, sugerând retragerea celor 150 000 de soldați. Evacuarea a început în golful Sulva pe 7 decembrie. Ultimele trupe au plecat de acolo pe 9 ianuarie 1916. 480 000 de soldați au luat parte la expediția britanică din Gallipoli, 43 000 de britanici , 11 000 de australieni și neozeelandezi și 5000 de francezi fiind uciși. Pe cealaltă parte, au fost uciși 65 000 de turci. Expediția a fost dezastruoasă din cauza erorilor grave de judecată ale lui Churchill (care avea să fie demis din funcție) și Kitchener.[22][23]

Frontul Italian: Isonzo[modificare | modificare sursă]

Corpuri austrieci in munti
Schützengraben im Karst.jpg

Pe 23 mai 1915, sub presiunea manifestantiilor desfășurate de intervenționiști, guvernul Salandra a declarat război guvernului de la Viena. Pe 24 mai, generalul Cadorna a inițiat mobilizarea a unui milion de soldați, dar prost echipați. Taverele adverse au intrat într-un război de uzură. Răul Insonzo, care marca granița dintre Austria și Italia, a devenit câmp de bătălie. Din 1915 până în 1917 s-au desfășurat 11 bătălii. În vara 1915 s-au desfășurat primele două în care s-a încercat slăbirea presiunii inamice pe frontul estic. În toamna 1915 s-au desfășurat încă alte două bătălii menite să micșoreze presiunea Puterilor Centrale asupra Serbiei și a capului de pod aliat de la Salonic. Bătăliile ofensive au permis câștigarea a câtorva km de teren, dar pierderile s-au ridicat la 300 000 de soldați Între 11-16 martie 1916, italienii au desfășurat a cincea ofensivă atacând inamicul de la Monte Sabotino până la Marea Adriatică, cu rezultate slabe. Obiectivul a fost stabilit la Gorizia. Orașul, un nord rutier feroviar, înconjurat de înălțimi fortificate, era greu de cucerit. La sfârșitul celei de-a șasea bătălii în august 1916, trupele italiene au pătruns în Gorizia. În septembrie 1916, s-au desfășurat alte trei ofensive pe Carso, dar fără rezultate semnificative. În a zecea bătălie din aprilie-iunie 1917, forțele italiene au cucerit câteva poziții marginale. În a 11-a bătălie din august-septembrie 1917, italienii au cucerit Platoul Bainsizza. [24] [25]

1916: Infernul[modificare | modificare sursă]

Frontul de Vest[modificare | modificare sursă]

Verdun (1916)[modificare | modificare sursă]

În decembrie 1915, șeful de stat-major german, generalul Erich von Falkenhayn a decis să atace Verdunul, un oraș-garnizoană fortificat din Franța, amplasat pe râul Meuse. Asaltul german a început pe 21 februarie 1916, cu o ofensivă dusă de 1 milion de soldați germani care au atacat un oraș apărat de 200 000 de francezi. A doua zi, francezii s-au retras de pe primul aliniament de tranșee pe cel de-al doilea. Pe 24 februarie au ajuns la cel de-al treilea, la doar 8 km de oraș. Generalul Petain a primit comanda sectorului Verdun. Fiecare soldat francez disponibil a fost transferat în secțiunea Frontului de Vest; 259 din cele 330 de regimente de infanterie din armata franceză luptând la Verdun. Armata germană a fost oprită în februarie, și pe 6 martie a declanșat genocidul. Multe puncte strategice franceze au căzut în mai-iunie, după un asediu îndelungat.

Germanii au continuat să atace Verdun în repetate rânduri pe timpul verii și toamnei 1916, dar au slăbit intensitatea asalturilor, fiind nevoiți să transfere trupe pentru a apăra linia germană a frontului pe Somme. Francezii au efectuat un contraatac condus de generalul Charles Mangin, recapturând forturile pierdute în noiembrie. Bătălia de la Verdun a fost cea mai îndelungată din acest război. S-a încheiat pe 18 decembrie. Armata franceză a pierdut 550 000 de soldați, iar germanii-434 000 de soldați. Deși francezii au câștigat bătălia, ambele armate au fost slăbite și epuizate.

Somme (1916)[modificare | modificare sursă]

Declanșarea atacului german asupra orașului Verdun a determinat o escaladare a bătăliei de pe Somme care se transformase într-un atac diversionist al forței expediționare britanice, în care generalul Haig avea contribuția principală. Haig și generalul Sir Henry Rawlinson au elaborat un plan de atac.

Strategia lui Haig era bombardarea timp de 8 zile și distrugerea cuiburilor de mitraliere germane, urmând ca Rawlinson și Armata IV să avanseze către Bapaume. La nord de Rawlinson, generalul Allenby și Armata III urmau să pătrundă prin liniile germane Cavaleria aflată în așteptare; trebuia să traverseze prin breșa creată de Allenby. La sud, generalul Fayolle urmă să înainteze către Combles cu Armata VI franceză. Planul părea să aibă potențial. Haig avea să bage în luptă 750 000 de soldați.

Bătălia de pe Somme a decurs prost pentru forțele Antantei. Bombardamentele preliminare au eșuat. Nu au distrus defensiva germană. Au fost inutile împotriva sârmei ghimpate și ineficiente împotriva buncărelor de beton germane. Pe 1 iulie, trupele aliate au înaintat, însă a fost împiedicată de sârma ghimpată rămasă acolo, iar germanii erau bine ascunși în poziții defensive. Forță expediționară britanică a pierdut 58 000 de soldați. Haig a continuat atacul în ciuda pierderilor. Pe 13 iulie, pe timp de noapte, britanicii au condus un atac spre breșa din linia frontului inamic, dar germanii au închis-o rapid. Pe 23 iulie, britanicii au mai obținut o victorie minoră, capturând Pozieres, însă fără efecte. Haig s-a autoconvins că germanii erau epuizați și a ordonat lansarea mai multor atacuri, toate dovedindu-se a fi costisitoare. Pe 15 septembrie, generalul Micheler s-a alăturat bătăliei în sud, cu 12 divizii, folosind tancuri pentru prima dată. Micheler a reușit să câștige câțiva km. Haig a continuat declanșarea atacurilor până când vremea proastă de iarnă a pus capăt celei mai proaste bătălii concepute vreodată în epoca modernă. Armata britanică a pierdut 420 000 de soldați, iar cea franceză-200 000. Armata germană a pierdut 500 000 de soldați. Frontul a fost mutat abia cu 12 km.

Experiența cotidiană a războiului[modificare | modificare sursă]

Soldatii se identificau cu obiectivele fixate de propriile lor natiuni si autoritati. Comuniunea dintre individ si comunitate era obtinut prin propaganda. Soldatii ajungeau sa se resemneze la un moment dat si se disciplinau sa lupte tinand cont ca nu aveau alternative. Dezertorii erau priviti cu invidie. Soldatii, pentru a scapa de oroarea razboiului, apelau la diverse tipuri de dezertare.

Cum dezertarea era aspru pedepsita, se recurgeau la alte metode de iesire din lupta. Una dintre acestea era ranirea. Soldatul, capatand o rana care sa nu-i puna viata in pericol, dar una semnificativa incat il facea incapabil sa mai lupte, putea ajunge acasa. Unii isi expuneau anumite parti ale corpului pentru a fi raniti. Se recurgea si la amputari care era solutia extrema. Ranile auto provocate erau tot mai dese. Unii soldati se impuscau singuri cu grija, fara ca glontul sa atinga artere sau oase.

O alta metoda era revolta. In 1917, armata franceza a fost afectata de revolta a 40 de divizii. Insa cei identificati ca lideri ai izbucnirii grevelor militare nu aveau o soarta prea buna. Dar intr-un fel, de pe urma grevelor si presiunii soldatilor, au fost aplicate concesiile, s-au oferit ratii mai mari si s-au oferit permisii mai dese.

O alta alternativa de iesire din razboi era sinuciderea cand soldatii nu mai puteau face fata luptelor. Sinuciderea era insa dificila caci teava pustii era lunga si nu puteau trage cu ele decat cu degetul de la picior. Nu se regasesc sinucideri in statistici sau in documente oficiale caci familiile soldatilor care au recurs la asemenea masura extrema nu mai primeau nimic de la stat.

Justitia militara era dura, iar numarul executiilor era tot mai mare. Pedepsele erau mai aspre pe frontul de est.

Soldatii aveau insa si motivatii pentru a duce greul pe campul de lupta. Erau mai bine platiti in armata decat in viata civila, aveau hrana mai buna si mai consistenta. Bautura era una dintre aspectele centrale ale rezistentei, alaturi de tutun si droguri. Soldatii se imbatau ocazional, mai ales in permisie. In timpul jafurilor, soldatii se indreptau prima data spre pivnita pentru a cauta bautura alcoolica depozitata. Nu era o actiune individuala, ci o politica de stat, alcoolul fiind distribuit de catre institutiile militare in ratii zilnice. Britanicii primeau rom, francezii primeau vin , iar germanii primeau bere. Alcoolul era distribuit inainte de efectuarea marilor operatiuni.

O alta motivatie era dependenta de adrenalina de lupta si de ucidere. La britanici, actul uciderii era asociat cu vanatoarea. Au aparut coduri referitoare la uciderea unui inamic in anumite situatii caci se puteau intoarce impotriva lor, fiind interzise actele de ucidere a inamicilor cand mergeau la toaleta sau erau transportati ranitii. Daca initial erau evitati, medicii din taberele opuse erau atacati spre sfarsitul razboiului fara rezerve caci contribuiau la refacerea fortelor inamice. Numai existau reguli, de aceea erau create altele noi. Se stabileau reguli de violenta intre tabere si armistitii de incetare a focului in timpul transportatii cadavrelor si ranitilor. In decembrie 1914 a fost stabilit Armistitiul de Craciun, fiind o umanitate impartasita. Astfel de fapt nu se va mai repeta niciodata.

O alta motivatie era ideea razbunarii camarazilor ucisi in lupta de inamici. Mai erau presiunea egalilor, a camarazilor, comportamentul eroic, societatea asteptandu-se ca soldatul sa nu se invidualizeze prin lasitate. Principiul soldatului era lupta pentru a-i apara pe altii.

Soldatii petreceau 1/5 din timp pe front. Cand ajungeau in spatele frontului, erau pusi sa faca provizii, sa refaca drumuri, sa se ocupe de munitii. S-a creat o birocratie militara, de la frizeri la bucatati, toti avand ca scop evitarea primei linii. Pentru prima linie exista un sistem de rotatie. Cei din familii bune si cu relatii ori influenta aveau sanse mari sa nu ajunga sa lupte in prima linie, lucrand in cartierele generale la sute de km in spatele frontului. A aparut problema bolilor, acestea fiind omniprezente. 8-15% din efective erau contaminate. Bolile erau transmise pe calea aerului, prin purici si sobolani, dar si prin relatii sexuale cu prostituate, capatand boli venerice. Aprovizionarea cu apa era o problema permanenta, caci era contaminata, bagata in aceleasi recipiente unde se punea motorina. Multi soldati se adapau din baltoace. S-a ajuns si la forme rare de canibalism pe durata foametei sau din lipsa proviziilor alimentare cand soldatii erau inconjurati de inamici.

S-au creat mituri, ca mitul regimentelor fantoma, grupuri de soldati care traiau intre liniile frontului in prietenie cu cei inamici si ieseau la suprafata noaptea sa caute hrana si apa. In realitate, erau putini soldati care traiau astfel, dar nu in grupuri. Mitul acesta a fost creat pentru ca soldatii sa faca fata disparitiei camarazilor. Episoadele cele mai dureroase erau atunci cand soldatii trebuiau sa auda stigatele muribunde ale camarazilor lor cazuti pe front ce nu puteau fi ajutati caci superiorii le ordonau sa nu iasa din transee si sa paseasca pe "pamantul nimanui" pentru a-i salva. Era dificil pentru soldati sa reziste psihologic ascultand strigatele muribunde zile si nopti ale camarazilor cazuti pe "pamantul nimanui" pana cand mureau.

Permisiile erau momente de bucurie, dar neimplinite caci soldatii evitau sa vorbeasca cu nevestele si copii lor despre viata de pe front cu scopul de a-i proteja de ororile razboiului. S-a manifestat o discrepanta intre ofiter si soldat. La vest, ofiterii isi exprimau atitudinea de paternitate. Pentru prima data in istorie, avand in vedere ca nivelul de alfabetizare crescuse, au fost publicate marturii si ale ofiterilor si ale soldatilor, spuse din perspectivele acestora.

Sistemul de transee era impartit in trei segmente. Germanii erau avantajati pentru ca puteau sa-si aleaga singuri sistemele. In spatele transeelor se afla o structura elaborata din noduri de comunicatii de investitii masive. Transportul se dezvoltase. Francezii si britanicii erau nevoiti sa se foloseasca de configuratia frontului impusa de germani. Infanteria traia in adaposturi subterane, in transeele de comunicatie si transeele de mici dimensiuni care erau foarte apropiate de cele inamice.

Alimentele erau bagate in conserve. Soldatii primeau pachete cu fructe si dulciuri de la familiile lor ocazional, precum si scrisori. In momentele de criza militara, pachetele ajungeau cu greu. Armatele nu detineau echipament de iarna si au improvizat pe durata anotimpului rece.

Divertismentul consta in arta, teatru, jocuri de carti, jocuri de noroc, alcool. Apare medicina estetica si se faceau operatii pe creier, in cavitatea abdominala si cea toracica. Noile arme puteau provoca noi tipuri de rani ingrozitoare, iar chirurgia plastica incerca sa le dea soldatilor mutilati o aparenta de normalitate.

Mobilizare socială. Societate și război[modificare | modificare sursă]

A aparut o schimbare a atitudinilor colective, impact materializat in distrugeri umane fara precedent si in modificarea relatiei dintre soldat si ofiter, intre individ si stat. Prin mobilizare totala, statul mobilizeaza in totalitate societatea. Impactul cel mai plac este descris prin numarul pierderilor umane. Pierderile militare se ridicau la 11 milioane, iar la civili-7 milioane. Multi nu si-au pierdut vietile doar in proximitatea frontului, ci si din alti factori: epidemii , genocid si foamete. Inca este dificil de estimat numarul mortilor in Rusia, caci violenta a continuat si dupa 1917. Cifra ar putea ajunge la 20-30 milioane daca s-ar include si numarul de nasteri pierdute datorate razboiului si copii nenascuti din potentialii parinti.

Un inamic nevazut datorat izbucnirii razboiului a ucis mai multi civili decat au facut-o ambele razboaie mondiale: Gripa Spaniola care a infectat 500 milioane de oameni pe toata planeta, rezultand 100 de milioane de morti pe toate continentele (3-5% din populatia globala), fiind pandemia cea mai catastrofala din ultimele secole. Cei mai multi morti au fost estimati in China si India. Tifosul a facut ravagii, ucigand numai 1 milion de rusi.

Razboiul a fost direct cauza izbucnirii epidemiilor, un razboi biologic neintentionat care s-a dovedit a fi mult mai ucigator decat toate armele de la aceea vreme. Odata izbucnit razboiul, societatile agrare au fost grav afectate, productivitatea agricola s-a prabusit, populatii masive experimentand criza alimentara si automat, fiind ramase fara imunitate, devenind vulnerabili in fata inamicilor nevazuti. Distrugerile asezarilor pe durata razboiului si conditile lipsite de igiena au favorizat propagarea epidemiilor. Primul Razboi Mondial a dus la cea mai mare catastrofa demografica de pana atunci. Totusi, gravitatea depinde de la caz la caz.

Pierderile suferite din Marea Britanie au fost mai mici in raport cu numarul emigrantilor in perioada 1911-1914. Intre 1911-1918, populatia a crescut cu 1 milion. Apare mitul generatiei pierdute. In Germania insa, cresterea demografica depaseste rapid pierderile. In Franta a inceput stagnarea demografica de lunga durata, durand o generatie refacerea. Franta a pierdut 1,400 000 de barbati pe front. Deficitul de nasteri a insemnat 4 milioane de copii nenascuti. Au aparut dezechilibre intre sexe, fiind 130 de femei pentru 100 de barbati.

Elita politica interbelica a avut o lipsa de dinamism. Numarul urias de tineri pierduti a dus la prelungirea rolului social al generatiei ulterioare. Din 50 de milioane de soldati mobilizati, 23 de milioane sunt raniti, 70% dintre militarii raniti fiind barbati cu varste intre 20-30 de ani, fiind mutilati si imobilizati pe viata.

Primul Razboi Mondial a fost de uzura, 80% din pierderi fiind in afara marilor batalii. Societatile combatante se confruntau cu un flux continuu. Presa era nationalista si prezenta razboiul subiectiv. Oamenii mergeau la razboi cu entuziasm conform presei, desi erau fortati de catre mecanismele statului. Soldatii francezi ii percepeau alterat pe soldatii germani altfel decat in realitate (germanii erau de multe ori comparati cu hunii talhari si violatori dupa violarea neutralitatii Belgiei).

S-a manifestat o rezistenta impotriva mersului la razboi. Socialistii europeni au incercat sa protesteze fara succes impotriva razboiului. Aparuse un entuziasm cladit de idea razboiului de scurta durata. Dupa declansarea razboiului, mecanismele erau prinse de catre sistemele de propaganda. Indiferent de traditia politica, combatantii reactionau similar. Erau limitate libertatile civile. Era suspendata activitatea politica. S-a recurs la limitarea drepturilor sindicale. Este aplicata cenzura, dar totodata, se mentinea si un echilibru, preferand ca populatia sa aiba acces la un flux mai mare de informatii decat sa se produca zvonuri tulburatoare. Statul a intervenit in functionarea economiei si in viata sociala. De exemplu, in 1915, guvernul imperial german a creat Biroul Imperial al Cartofului pentru productia si distribuirea cartofilor pentru germanii de rand. Franta se baza pe auto-mobilizare, caci societatea a raspuns pozitiv apelurilor statului. Razboiul era defensiv.

Dupa 1916, pacifistii si socialistii erau tot mai activi. In Franta s-a creat Uniunea Sacra, uniune care includea forte socialiste. Dupa batalia de la Verdun, unitatea in slujba razboiului nu mai avea credibilitate. Totul se acutiza din cauza a ce se intampla in Rusia. Franta era insa avantajata, caci prezenta razboiul ca unul defensiv si isi justifica mobilizarea si isi reprezenta relativul consens pe marginea obiectivelor de razboi. Reusea sa mentina conditii materiale acceptabile a consumului si nivelului de trai. Guvernul civil avea ultimul cuvant, iar militarii nu treceau peste acesta. Se mentinuse un echilibru intre autoritatile franceze civile si cele militare. In Germaia, militarii germani nu aveau roluri limitate de autoritatea civila, strategia lor fiind axata pe totul sau nimic.

Biserica isi reafirma rolul, contestand regimul republican francez. Catolicii au fost reintegrati in viata politica. Biserica percepea razboiul ca o oportunitate de reabilitare, asistant la ultimul razboi sfant. Discursul public era compus din elemente religioase. Biserica isi asumase un rol de sprijinire in modelarea mentalitatilor colective. Recuperarea Alsaciei si Lorenei era o cauza nationala. Propaganda si cenzura se manifestau in combinatie. Intelectualii s-au auto mobilizat pentru a-si afirma rolul de lideri ai natiunii si apostoli ai cauzei nationale.

Se cautau solutii pentru valurile de refugiati. Erau regiuni intregi in care populatia masculina disparuse. Viata politica s-a fragmentat. Dupa 1917 s-a manifestat o radicalizare a miscariilor socialiste. Franta confrunta probleme privind mobilizarea trupelor si totodata mentinerea industriei in functiune. Plecand de la idea unui razboi de scurta durata, s-a recrutat maximul de efective, lasand agricultura si industria intr-o stare deplorabila. Dupa 1915, muncitorii industriali au fost lasati la vatra si au fost recrutati taranii.

In Marea Britanie se desfasurase automobilizarea , coexistenta cu persuasiunea si coercitia. Marea Britanie era liberala si individualista. Daca la inceput a fost o automobilizare caci cetatenii britanici raspundeau pozitiv, ulterior avea sa se aplice inrolarea obligatorie. Unul dintre momentele de cotitura a fost criza munitiilor din primavara anului 1915. Statul intervenea pentru a redirectiona economia. Izbucnisera tensiuni intre militari si civili. Conducerea civila isi impunea oportunitatile strategice fara a tine cont de obiectiile militare, dar si invers.

Anul 1915 a fost unul de cotitura, David Lloyd George devenind noul premier care a decis victoria finala: daca anterior se faceau recrutari din randul voluntarilor, el a introdus inrolarea obligatorie. Propaganda a fost limitata, cu exceptia temelor legate de scufundarea vasului Lusitania sau invazia belgiana. Mobilizarea se facea prin intermediul intelectualilor care se raliau cauzei nationaliste. Se manifesta fenomenul de rezistenta impotriva serviciului militar obligatoriu pe motive de constiinta. Cetatenii care refuzau sa inceapa serviciul militar erau dati in judecata de catre stat. Multi refuzau sa ucida din motive de constiinta. Informatiile provenite dinspre front erau atent monitorizate.

Marea Britanie era extrem de vulnerabila intr-un razboi de lunga durata din perspectiva aprovizionarii alimentare. Agricultura a fost revigorata in Anglia si s-a introdus rationalizarea selectiva. Anumite produse ca painea, branza sau ceaiul nu erau rationalizate. Se inregistrasera miscari greviste de amploare. Numarul de zile de munca pierdute din cauza grevelor erau de 10 ori mai mare decat in Germania. Manifestantii erau apolitici, doriind o mai buna aprovizionare cu alimente si durata zilnica de lucru mai scurta. Tot mai multe femei erau active in sectoarele proportional dominate anterior de barbati. Lucrau in agricultura in cadrul unor servicii auxiliare si in industrie. In 1918 se acorda dreptul de vot femeilor cu varste de peste 30 de ani.

Spre finalul razboiului, industria britanica depaseste cea germana.

Germania se afla intr-o situatie mai complicata. Cenzura era mai stricta, presa era monitorizata si controlata de catre autoritati, iar corespondenta dintre front si civili era controlata pentru a se evita divulgarea unor secrete militare. Germanii au fost cei mai entuziasmati la inceperea razboiului, desi s-au desfasurat si proteste anti-razboi. Bisericile protestante aveau un rol important, avand un discurs mai nuantat despre inamicii catolici. Dar si catolicii germani criticau Franta pentru ca era un stat laic si anticlerical. Biserica Catolica Franceza si-a construit un discurs anti-protestant.

Apare opozitia dintre cultura germano-austriaca si civilizatia anglo-franceza. Germania se considera diferita prin militarismul ei fata de rationalismul francez sau materialismul britanic. In discursul public portretiza lupta dintre eroul german si comerciantul britanic. Germania porneste la razboi cu sprijinul consensului de pace oraseneasca, care avea un set de asteptari contradictorii. Socialistii sprijineau razboiul ca fiind o lupta impotriva obscuratismului, autoritarismului tarist si militarismului.

Pentru cei cu orientari politice de dreapta, razboiul era unul al achizitiilor. Obiectivele de razboi au devenit dupa 1917 sursa principalei fracturi dintre fortele de stanga si cele de dreapta din Germania. Socialismul s-a radicalizat in Franta si in Germania, chiar si in Marea Britanie aparand fenomene marginale. In Germania, miscarea socialista se scindeaza, caci erau socialisti care doreau o pace fara anexiuni si fara despagubiri si erau socialisti care sustineau ideea decompensarii.

Germania suferea din cauza crizei agricole. Ingrasamintele lipsea, si se recurgea la comercializarea ingrasamintelor din Chile. Industria chimica se concentra pe productia armamentului. Se punea accent pe cresterea animalelor. Ratiile erau tot mai mici. Piata neagra ia amploare, inflatia si rata infractionalitatii crescusera. Germania nu se mai putea imprumuta din exterior, ci din interior. Titlurile de stat erau cumparate. Preturile crescusera de 5 ori fata de cele anterioare anului 1914. Nivelul de trai scadea alarmant.

In Rusia erau partide politice cu rol redus, in timp ce biserica avea un rol mai pronuntat. Imperiul Rus se infrunta cu migratia interna in masa, 6-8 milioane de persoane fiind nevoite sa-si abandoneze locuintele, unii inrolandu-se, altii fiind deportati. Rusia se vede nevoita sa renunte la razboiul de scurta durata. Se confrunta cu o criza de armament. Din 1915 s-a axat pe mobilizarea pentru asigurarea industriei. Tarul Nicolae al II-lea isi asuma comanda suprema a armatelor. Dar nu era o personalitate puternica, iar dezbinarile au persistat, rezultand multiple factiuni. Ranitii nu erau ingrijiti corespunzator, armata era slab aprovizionata, gestionarea problemei refugiatilor era proasta. Situatia Imperiului Rus era catastrofala. Sistemul feroviar era blocat , iar orasele si armatele nu mai erau aprovizionate. Inflatia a crescut. In 1917 incepe revolutia bolsevica, amplificata de nemultumirile populatiei.

In Italia, razboiul era prezentat ca fiind unul defensiv si de recuperare teritoriala. Razboiul a scos la iveala liniile de fractura din societatea italiana. Multi soldati din regiunile sudice nu stiau pentru ce lupta si pentru cine .

In Austro Ungaria se manifesta problema eterogenitatii nationale si a nationalitatilor. Infrangerea devenise o probabilitate, apoi o certitudine. Nationalitatile erau sprijinite din exterior de catre Antanta. Relatiile dintre Austria si Ungaria s-au inrautatit. In 1917, noul imparat austro-ungar incerca sa negocieze o pace separata, dar datorita unui gest de indiscretie, Franta reprezentata de Clemenceau rupe echilibrul. Problema nationalitatilor s-a reflectat si in moralul armatei care era tot mai scazut. Austro-Ungaria s-a confruntat cu o ampla criza alimentara si cozi de zeci de mii de persoane se formau la paine.

Violențele împotriva civililor au început timpuriu, urmat de un val propagandistic . Experiența populației civile când vine vorba de violență trăită, poate fi pe mai multe planuri. Civilii sunt victime în toiul operațiunilor militare, fie trăiesc în zona frontului, fie proprietățile lor sunt traversate de armate. Ei devin ținta politicilor de ocupație. Avem de-a face cu obligații tot mai mari impuse de ocupanți. Un al treilea element este reprezentat de povara psihologică și ceea ce ajunge să fie drept colaborare cu ocupantul. Este o linie subțire între a munci pentru inamic, a colabora cu el și a supraviețui. Populația civilă ocupată devine victima atrocităților colective: deportările în masă ca in Franta si in Belgia Vin sub forma luării de ostateci care să colaboreze . Civilii mai sunt folosiți și pe post de scuturi umane. Un alt element este munca forțată și tot felul de alte comportamente mai mult sau mai puțin aberante, ca obligarea femeilor să lucreze în bordelurile armatei. Este afectat și direct populația colectivă caci erau aplicate politici de rechiziționări masive. Avem de-a face cu totalizarea războiului prin politici economice. Populația nu trebuie să trăiască într-o zonă ocupată pentru a deveni victimă, dacă are naționalitatea incorectă, nepotrivită putea fi afectată. Este vorba despre inamicul intern, în general cetățenii statelor inamice. Acești civili devin ținta unor politici restrictive, li se interzice să facă afaceri și limitată libertatea de mișcare. Mai ales bărbații pe parcursul războiului sunt internați în lagăre de prizonieri de război.

Una dintre tendințe este aceea a totalizării războiului, civilii devin o țintă legitimă, mai mult utilă. Lovind în civili se lovește în capacitatea inamicului de a rezista. În sens contrar merge acea tendință de a legifera foarte clar separația dintre combatant și civil. Această tendință are aproape o jumătate de secol: statutul prizonierilor, al celor răniți și a civililor de lângă front. Se creează un cod de conduită pe care armatele trebuie să-l respecte în relațiile cu civilii. Această demarcație combatanți non- combatanți se va eroda încă din primele zile ale războiului. Germanii sunt inițiatorii acestei dinamici radicalizate. Încă din 1902 în momentul în care se făcuseră pași pentru demarcarea această juridică. În Germania s-a dat o directivă care prevedea că siguranța statului german este mai importantă considerentele umane nu trebuie să reprezinte un obstacol.

Încă din 1914 se produc atrocități. Unele acțiuni germane sunt imposibil de explicat indiferent de context, ca de exemplu incendierea uneia dintre cele mai mari biblioteci din Europa. Sunt câteva sute de civili asasinați într-o nebunie a crimei. Câteva sute de persoane sunt închise într-o biserică. Aceste atrocități belgiene ajung ținta unor campanii aliate, încât este subminată veridicitatea acestor crime și a fost nevoie de 70 de ani să se dovedească că armata germană a dus o astfel de campanie care depășește nivelul incidentelor izolate. Multe clădiri din zonele în care nu s-au dat lupte au fost incendiate. Aceste campanii propagandistice și contra propagandistice devin un instrument de mobilizare colectivă, mai ales atrocitățile din Belgia care erau folosite pentru mobilizarea populației britanice. Germanii vor folosi ceea ce se întâmplă în Prusia Orientală: 15 000 de civili deportați și 15 000 morți în Prusia orientală. Aici sunt mai degrabă incidente decât campanii. Prusia orientală nu e singura, în Serbia în jur de 2500 de civili fiind uciși. Interesant este că Serbia a ajuns un soi de loc în care se face o anchetă internațională. Elvețienii au investigat pentru a demonstra că mare parte din aceste violențe nu aveau nici o legătură cu acțiunile militare și deci în cazul asta ar fi ostilitatea pe care militarii austrieci o resimt asupra entității abstracte a sârbilor.

Apare fenomenul refugiaților. Se pare că 5 milioane de ruși sunt refugiați în propria țară ce va însemna dezrădăcinarea lor. O altă problemă interesantă este reprezentat de problema prizonierilor de război. Există tendința de a legifera statutul lor și de a oferi protecție celor căzuți în captivitate. Prizonierii sunt o problemă delicată, în esență sunt tratamente mici, atrocități față de prizonieri au fost comise de ambele ere, chiar dacă aceste statistici nu reprezintă decât un proces mic. Este o garanție că inamicul nu va omorî și prizonierii mai. Sunt luați pentru informații, forță de muncă și armatele dezvoltă niște mecanismele sofisticate prin care prelucrează aceste informații și le obține. Prizonieri ca potențial combatanți în Austro-Ungaria sunt soldați români care vor lupta alături de armate italiană împotriva austriecilor. În general nu s-a folosit tortura pentru obținerea informațiilor. De multe ori această politică dură față de prizonieri este sancționată de către ofițeri. Principalul pentru care se i-a prizonieri este pentru a încuraja dezertarea. Dacă nu iei prizonieri, cel din fața ta are opțiunea de a lupta până la capăt de aceea ambele tabere au mare grijă să nu comită atrocități. Succesul operațiunilor ajunge sa fie in functie dupa numarul de prizonieri ca potentiala forță de muncă. Încă din 1915 , germanii folosesc prizonierii la scară mare pentru muncă. Cei mai mulți lucrează în agricultura germană. 95% din prizonieri până în 1917 sunt exploatați economic. 30 000 de francezi lucrau pentru Krup. În minerit 30% sunt prizonieri. Randamentul utilizării prizonierilor este discutabilă și considerată îndoielnic munca forțată nu este eficientă. Cel forța va face totul pentru a nu-și duce la bun sfârșit munca. Utilizarea în calitate de combatanți avem mai multe asemenea cazuri.

Armate german se folosește de polonezi- 50 000. Folosesc alsacieni cu nume germane care luptă în armata franceză , fiind integrați după în armate germană. Germania încearcă să folosească militarii din trupele coloniale indiene sau africane, în încercarea de ai transforma în niște agenți ai naționalismelor, agenți care să producă tulburări în zonele respective. De o atenție specială se bucură musulmanii, care sunt văzuți utili pentru a combate Anglia în special.

Când vine vorba de prizonieri avem de-a face cu variațiuni masive în tratamentul aplicat. Prizonierii francezi și britanici erau tratați cel mai bine. Responsabilitatea pentru îngrijirea lor este treaba Crucii Roșii care folosește resursele statul respectiv. Situația cea mai neagră este cea a românilor, o parte au căzut în prizonierat în Bulgaria și au avut condiții de detenție dure. 100 000 de români sunt luați prizonieri de către germani. Imaginea lor este forte rea în Germania – sunt trădători și în Germania apare un scandal în momentul în care românii se decid să interneze cetățenii germani și austrieci din România undeva în Ialomița. În al treilea rând, Germania se afla în criză alimentară profundă. Statul român nu este capabil să acționeze prin intermediul Crucii Roșii , neavand resursele la dispoziție, prizonierii se văd lipsiți de ajutor atât român cât și internațional. Le sunt aplicate unele din cele mai dure tratamente. Ceea ce însemna că unde la 30% și-au pierdut viața în captivitate. De 6 ori mai mult decât prizonierii ruși în captivare germană. Pe locul 2 se află prizonierii italieni mai mulți 590 000. În jur de 150 000 își vor pierde viața. Pentru italieni este ceva puțin schimbat, guvernul italian a sistat ajutorul la crucea roșie nu dorea să încurajeze prizonieratul. În primul război mondial, au loc numeroase schimburi de prizonieri, acestea vizează 2 categorii, visează personalul necombatant fie pe cei grav răniți. Niciunul dintre statele combatante. Sunt circa un sfert de milion de prizonieri. În primul război mondial alte 3 sferturi de milion, își pierd viața în captivitate. Covârșitoarea majoritate mor din cauza relelor tratamente. Nr. de prizonieri spune foarte multe de eficiența și coerența armatei. În cazul Rusiei, AU 32%, IT 26%, RO 20%, FR 12%, Ger 9%,MB 7%. Nr lor spune multe despre moral. WW1 rămâne remarcabil prin lipsa unor politici care să extermine în nr. mare pe aceștia. În general regulile sunt respectate și fluctuațiile. În general regulile sunt respectate, abateri fiind doar în condiții specifice. Deportările în masă, practicate în Belgia și N-Fr. 100 000 belgieni. Paștele 1916, germanii deportează francezi în Elveția. Avem numeroase deportări în est și în Balcani în Serbia doar jumătate supraviețuiesc, fenomenul are cea mai mare amploare pe frontul rusesc. Rușii deportează în nr. mare lituanieni polonezi evrei, spre interiorul țării, condițiile de deportare sunt uneori teribile. În nici un momentul nu există tendința de a-i ucide. Acestor deportați li se adaugă câteva milioane de persoane care aleg să plece din zonele de conflict. Cazul cel mai cunoscut este însă acel tratament de otoman minorității armene. Genocidul armean. Turcia nu recunoaște merge pe ne intenție, spunând că ei nu au intenționat acest lucru. Cauzele principale: avem această relație conflictuală și care devine din ce în ce mai conflictuală. Se internaționalizează problema armeană spre 1890- 1900 și sunt văzui ca un element subversiv ca un instrument în brațele marilor puteri. Roosvelt a acordat o politică de a încuraja acordarea cetățeniei americane pentru armeni. Realmente Imperiul Otoman are o priză foarte proastă în vest. 1895-96 avem și primele reacții violente a populației armene. O problemă este istoria conflictuală. Există și o parte revoluționară p combinație între socialism și naționalism. După 1908, revoluția junilor turci și acest proces care de democratizeze. Să facă un stat e inspirație britanică, această revoluție, a avut o întorsătură naționalistă. Junii turci se lovesc de rezistența religioasă. Cea de-a doua problemă este că această istorie conflictuală încurajează naționalismele. Avem și o cauză economică, armenii sunt întreprinzători sunt mai bogați decât media, tentativele îi avantajează pe ei, vorbesc limbi străine sunt mai educații ceea ce creează invidie. În 1914, avem o tentativă dezastroasă soldată cu o înfrângere ce se pune pe seama armenilor, atât a militarilor cât și a civililor. Aici este o serie de episoade de mare violențe la Erevan. Se dovedește că faptul că dispun de arme este perceput ca o amenințare, armatele rusești înaintează sparg încercuirea și în momentul în care asediul este ridicat, avem această logică a violenței, însă acțiunile inițiale sunt otomane. 24 aprilie 1915 este punctul de plecare când printr-o decizie sunt arestați reprezentanții elitei armene din Istanbul și din alte orașe otomane, sunt deportați și împușcați. În zonele Anatoliei, bărbații sunt deportați și sau exterminați, după care începe deportarea femeilor și copiilor. Aceștia fiind ținta paramilitarilor ruși, și transportul are loc în condiții extreme fără a fi asigurate hrana. Rezultatul e că mulți dintre deportați își pierd viața pe drum. Se aplică acte de violență diversă, de la înec în masă, până la asasinate cu arme albe, etc. Un alt aspect este cel al violenței sexuale răspândite. Mulți au văzut violența sexuală aproape ca un mecanism defensiv al agresorilor, toate ea dezumanizează victima și violența față de victimă este mai ușoară. Violența devine o formă de dezumanizare, cifra totală a victimelor este destul de greu de definit. Nu se știe exact câți armeni trăiau în imperiul otoman, cifrele turcești vorbesc de 1 mil și jumătate. Din acest milion și circa 400 000 mor la destinație. O parte a comunității armene au reușit să supraviețuiască prin asimilare forțată, undeva între 100 000 și 200 000 doar intrând în familii musulmane, apar și acte de umanitare, multe ex de familii turce musulmane care îți salvează vecinii, mai ales în zonele urbane. În ceea ce privește intenția. Intenția și panificare se vede foarte bine în structurile prin care sunt aplicate aceste politici, după februarie, vedem o epurare, toate elemente slabe sunt înlăturate. Sunt create o serie de structuri, cea mai cunoscută fiind secția specială populată de criminali de drept comun și împărțită în unități de-a lungul rutelor de deportare, iar aceste unități erau responsabile pentru aplicarea soluțiilor violente. Autoritățile otomane creează o comisie de emigranți care pur și simplu făcea statistică. Exista comisia pentru bunuri abandonate- organizație ce era menită să valorifice bunurile armenilor cu 2 obiective, pentru a obține bunuri economice și pentru ai transforma în complicitate și pentru a se asigura că și dacă supraviețuiesc deportării să nu aibă la ce să se întoarcă.

Mobilizare economică totală[modificare | modificare sursă]

Au fost fabricate trenuri in masa pentru a transporta proviziile. Mobilizarea a necesitat modificarea intregii economii. Relatia dintre stat si producatorii privati s-a schimbat radical. Statul a preluat controlul direct al unor sectoare economice. S-a produs un proces de birocratie, statul avand nevoie de zeci de mii de functionari pentru a gestiona cauza. Ministerul Munitiei din Marea Britanie a avut de exemplu 25 000 de birocrati. Initial, statel se confruntau cu doua probleme: produsele si armele. Producatorii de saci de iuta au primit mai multe comenzi. Statul trebuia sa gestioneze un echilibru dintre sectorul civil si cel militar, balanta dintre nevoile frontului intern si cel externe. Erau necesare produse de larg consum. Era necesara o forta de munca masiva si o armata imensa pentru a sustine echilibrul intre ecomomie si razboi. Economia pe timp de razboi devine rudimentara fata de cea sotisficata pe timp de pace. S-a pus problema finantarii. Statele aveau la dispozitie instrumente limitate. Anul 1914 vine pe traditia liberala, statul minimalist taxand putin. Modalitatile de taxare si finantare a efortului de razboi erau putine: taxarea, imprumutul si inflatia-tiparirea de bani.

Taxarea a fost problema cea mai spinoasa caci ridicau probleme privind relatiile dintre diferite categorii sociale. Averile mari erau cele mai taxate. De aceea, taxarea nu era o optiune populara. Statul era victima a doua optiuni divergente. Toti locuitorii trebuiau sa plateasca participarea la razboi. Statul evita sa taxeze categoriile instarite. Se punea problema reparatiilor postbelice si costurile acestora. Taxele erau mentinute la nivel acceptabil. Pe parcursul razboiului , statul acopera din veniturile curente 26-27% din cheltuieli. Marea Britanie acoperea 26% din cheltuieli cu venituri din taxe, Germania-17%. Cheltuielile fiecarui an de razboi urma sa fie decontat de invinsi si de generatiile viitoare.

Inflatia a devenit o modalitate neoficiala prin care costurile razboiului erau distribuite. Multe categorii sesizau ca din veniturile lor cumparau din ce i nce mai putin. S-a incercat sa se impuna un control strict al preturilor, producatorii nemaifiind stimulati sa produca. Daca pretul la grau era mai mic, taranii nu-l vor mai vinde si il vor pastra pentru a-si hrani vitele. Intr-un stat bogat, preturile oferite agricultorilor erau generoase si erau astfel stimulati sa produca. Statele cu un deficit alimentar substantial reusesc sa produca, pe cand cele cu surplus erau paralizate.

O modalitate de iesire din impas era piata neagra, statul fiind nevoit sa o tolereze ca singura modalitate prin care orasenii isi procurau toate necesitatile. La ea insa aveau acces doar cei bogati.

A treia modalitate oficiala era imprumutul. A crescut de 11 ori in Marea Britanie si de 5 ori in Franta. Principala sursa depindea de la stat la stat. Germania si Austro-Ungaria efectuau imprumuturi interne. Cetatenii loiali statului achizitionasera titluri de stat in numar mare. In Rusia, imprumuturile erau imposibil de realizat datorita saraciei populatiei si lipsei increderii in stat.

Germania nu avea de unde sa se imprumute pe plan extern, dar imprumuta Austro-Ungaria si Bulgaria. Armata era beneficiara unui circuit financiar extraordinar fara precedent. Pana in august 1916, Marea Britanie era finantatoarea Antantei, din vara 1917 fiind inlocuita de SUA. Resursele masive ale SUA au decis succesul Antantei. Cantitatile masive de resurse ofereau posibilitati crescute de a gresi, de a invata din esec.

Relatiile din interiorul Antantei erau desfasurate intr-o maniera diferita fata de Puterile Centrale. Germanai era un furnizor reticent, orice conciesie fiind facuta si sustinuta de acuzatii si contraacuzatii.

Franta se afla in prag de colaps economic in 1917, nemaiputand sa se sustina. Dar treptat, devine principalul producator al Antantei datorita transportului maritim asigurat, repartizarii sarcinilor si lasand Marea Britanie sa preia o parte a unitatilor de control. Marea Britanie cheltuia echivalentul a 44 miliarde in dolari americani. Statele Unite cheltuiau 35 miliarde dolari, 11 miliarde fiind acordate ca imprumut aliatilor. Franta cheltuia 28 miliarde, Italia-15 miliarde, Rusia-15 miliarde. Din randul puterilor centrale, Germania cheltuia 47 de miliarde, iar Austro-Ungaria -13 miliarde.

Se ajunsese la ideea ca reparatiile de razboi nu vor fi suficient finantate si ca costul va ramane pentru generatiile urmatoare. Germania era prima pusa in fata problemelor de mobilizare si gestionare economica. Marea Britanie intelese din 1905 ca blocada era o solutie. In 1914, s-a produs militarizarea razboiului naval, confruntarile navale devenind afaceri complicate, permitand accesul sau blocarea in anumite zone-cheie. Marea Britanie dispunea de o flota imensa. Germania nu cladise institutii care sa guverneze o economie pe timp de razboi. Planul lui Hindenburg prevedea inclinarea spre mobilizare in favoarea productiei de armament si dublarea acestuia. Germanai s-a lovit insa cu problema mobilizarii dupa ce in 1915 s-a lovit cu o criza alimentara. Lumea agrara era lipsita de forta de munca, preturile fiind scazute extrem de mult si foametea cuprindea marile orase. Ratia a scazut, iar mentinerea industriei devenise o preocupare prioritara pentru statul german. Femeile aveau o ratie mai mica. Angajatii in industrie lucrau ca in armata, iar pedepsele erau severe pentru incalcarea regulilor.

Austro-Ungaria era o comedie a neintelegerilor, neavand o baza industriala care isi propuse. Sectorul agrar era lipsit de forta de munca. Infrastructura era deplorabila, iar transportul de trupe si de hrana era problematic. Se ajunsese sa se recruteze fermieri din lumea rurala. Ungaria profita de resursele sale bogate pentru a beneficia de renegocierea acordurilor dualiste, santajand Austria. Relatia dintre cei doi poli parea ca se zdruncina. In 1915, Austro-Ungaria cumparase surplusul de cereale din Romania in urma crizei de distributie si logistica.

In Imperiul Rus, in 1916, erau blocate 150 000 de vagoane incarcate cu marfa. Imperiul Rus avea mari dificultati economice. In 1914, armata rusa avea doar 4,5 miliarde de pusti. Industria era precara. 20% din industria grea si 50% din caile ferate au fost devastate de distrugerile razboiului. S-a impus interzicerea bauturilor alcoolice ca votca pentru a limita scaderea dramatica a bugetului statului. Rusia era practic in colaps in 1915. In 1916 se inregistreaza o mica revenire in productia de armament, dar cu pretul unei debalansari a economiei. In 1917 urma escaladarea si in final, colapsul Imperiului Rus si anarhia sociala.

Italia era industrializata, reusind sa stimuleze industria grea si sa taxeze populatia. In 1917 satisfacea toate necesitatile militare. Franta reusea sa produca mai multe avioane decat Marea Britanie si Germania la un loc si inarma corpul expeditionar american. 130 000 de copii, 100 000 de straini, 60 000 din colonii, prizonieri de razboi, 500 000 de barbati si 450 000 de femei au fost mobilizati in cadrul industriei de armament. Activitatea in industrie era strict reglementata.

Marea Britanie care avea anterior o armata bazata pe voluntariat si avand ceva unitati coloniale, neimplicandu-se extraordinar pe continent, si-a crescut productia si intensifica mobilizarea, aducand trupe din Canada, India si Australia, aducand in joc si SUA, si introducand inrolarea si serviciul militar obligatoriu in pofida liberalismului. Desi a infruntat un val neintrerupt de greve, Marea Britanie a putut face fata. Universitatile au fost inchise, orice individ cu varsta cuprinsa intre 18-60 de ani trebuia sa depuna efortul in ducerea razboiului, toate zilele saptamanii erau dedicate muncii, pana si femeile fiind incurajate sa faca parte din corpuri auxiliare si sa se implice in activitati de voluntariat, precum si in industrie si in agricultura. Apare legea munitiei, grevele au fost interzise, intreprinderile esentiale au fost preluate sub controlul guvernului, drepturile au fost suspendate.Sunt impuse marje de profit. Statul devenise proprietarul direct.

Cultura[modificare | modificare sursă]

Primul Razboi Mondial a dat naștere unei literaturi. Se consideră că poezia era reprezentativă, dar în realitate romanul este cel care transmitea cel mai bine experiența războiului. Această experiență ajunge să fie filtrată și era redată ținând mai degrabă seamă de momentul în care apare opera, ce relație era între realitate și ceea ce arată romanul. De multe ori devine o formă de stereotip. Este o imagine a unor realități foarte clare. S-au făcut inclusiv studii si reiese că toți autorii au fost victime. Romanele au fost filtrate si au dobândit o entitate proprie . Filmele au adoptat o atitudine și mai simplificatoare . Literatura de razboi este extraordinar de diversă, de la memoriile unui lunetist australian, până la momente pacifiste. Se manifesta internaționalism, dar si naționalism profund.

Apare o tematică nouă. Pictura merge foarte pregnant. Se văd tot mai des câmpuri de bătălie ca „Sfârșitul gloriei” ( soldați prinși în sârmă ghimpată) de Otto Dix. Apar stiluri si forme diferite. Cubismul capăta amploare . Pictorii cubiști au fost implicați în realizarea camuflajului, cubismul fiind o rupere a conturului.

Intelectualii s-au mobilizat la fel de bine ca armatele în slujba propriului stat. Într-o publicatie din The Times apare un manifest semnat de intelectuali prin care cer mobilizarea războiului pentru civilizație. Mobilizarea cea mai amplă vine din sfera intelectualilor germani. Pe 4 octombrie 1914 este publicat în Germania apelul la lumea culturii, fiind vorba de consecința permeabilității curentelor naționaliste. Este o intelectualitate germană profund naționalistă care milita pentru un război pentru a salva cultura germană-. 1100 de intelectuali ruși semnează un manifest semnat „Țării noastre și întregii lumi civilizate” . Problema era că înainte de 1914 exista o amplă circulație a ideilor și cea a personalităților. În Antanta, Germania atacată nu era cea a lui Beethoven , ci cea a militarilor prusaci. Era vorba de o confruntare dintre materialismul britanic/autocrația rusească si militarismul german. Pe măsură ce timpul a devenit tot mai greu pentru intelectuali , au aparut personalități pacifiste până la final în Germania –Einstein; Franta- Romel Rolan, Marea Britanie-G. Bernard Shaw, Bertrand Russel. Războiul ajunge să fie privit de intelectuali cu maniere diferite. Războiul era privit ca un fel de instrument de mobilizare intelectuală, în lipsa lui ar fi o apatie culturală, este văzut de asemenea ca o modalitate de a vindeca aceste fracturi tot mai existente în sânul societăților combatante. Războiul era văzut ca o catastrofă pentru ca distruge lumea și valorile tradiționaliste și pe cele burgheze.

Literatura[modificare | modificare sursă]

Se nasc forme moderne, iar războiul redă viață tradiționalismului. Se manifesta Tirajele au crescut, iar volumele de poezie se scriu și sunt publicate în timpul războiului, în vreme ce proza modernă se bucură de un public restrâns. Războiul da un sens de inutilitate acestui stil bogat liric, aproape de baroc, comunicarea dinte autor și public aproape că nu mai este directă. Această amenințare continuă a morții este foarte prezentă . Este o alăturare bizară dintre profund și banal. Se naște o literatură mult mai puțin bogată în stil.

Primul exemplul este „Focul” lui Henri Barbusse , un autor cu viziune de stânga, al carui roman cuprinde multe momente cutremurătoare în felul cum descrie experiența frontului , acest roman fiind publicat în 1915. A fost lasat publicat pentru ca apare un mesaj patriotic în ciuda tuturor suferințelor. Partea utila de înțeles era faptul că "Focul" era un instrument de mobilizare.

Debuteaza o etapă dominată de ideea că trebuiau aduse mărturii despre ce s-a întâmplat și romanul este vehiculul perfect. Lucrurile depind de la o literatură la alta. Romanul câștiga lupta pentru posteritate. Literatura britanica era rdominată de poezia patriotică cu accente moderniste si pacifiste.

A apărut literatura scrisă de combatanți- gradul de alfabetizare fiind mai mare în armate în primul război mondial. Exista și o cerere din partea publicului, fiind două lumi diferite si o ruptură între cele două lumi, iar principala formă de corespondență era legată de această ruptură. Combatanții în zilele în care nu luptau nu aveau o altă ocupație decat sa scrie si sa trimita corespondență. Societățile occidentale au devenit foarte complexe, o formă fiind gradul de educație al individului și cel de politizare. În realitate , pe măsură ce se înaintează în război , media de vârstă a soldaților creștea și cei mai în vârstă aveau familie și corespondau cu cei de acasă, capul familiei încearcand să păstreze contul cu realitățile.

Această literatură este dincolo de temă; ca stil este mai degrabă tradițional, este o literatură care încearcă să explice și să justifice în același timp. În contextul în care se instalează marea criză, această literatură este una care descrie războiul sau este o literatură care încearcă să răspundă problemelor postbelice. Ruptura dintre front și viața civilă este prezentată ca atare tocmai din perspectiva postbelică. Pacifismul lui Remarque este un sentiment reprezentativ pentru soldații din anii războiului sau este un sentiment politic apărut în urma războiului; și aici apare prima capcană și o astfel de carte apare ca o imagine fidela a războiului. Apare idee rupturii dintre soldați și civili, a veteranilor și reintegrarea lor era grea.

Punctul de cotitură sunt lucrarile lui Remarque care capătă popularitate și în anii 30 fiindu-i cumpărate drepturile de ecranizare la Hollywood. Ernes Junger scrie „Furtuni de război” , acesta fiind soldat adevărat 3 ani si descrie experiența uciderii. In a doua lucrare este redat războiul ca experiență interioară, interesat fiind că va deveni parte din bibliografia obligatorie pentru ofițerii SS. Junger era un naționalist conservator, vedea că războiul este dincolo de orice altceva o parte a experienței umane care trebuie trăită, sustinand că războiul te poate face un om mai bun si mai puternic.

Lucrarea lui Remarque a apărut în 1929 si a fost tradusa in 25 limbi , fiind vânduta in câteva milioane de exemplare. 1929-1931 a fost o perioadă plină. Hemingway isi publica lucrarea in care descrie bătălia de la Caporeto, chiar daca el nu a fost acolo. În 1931 apare în Franta lucrarea ”Martori” a lui Crue . În aceasta, autorul recenzează 300 de lucrări de memorialistică, jurnale de corespondență și le deconstruiește în încercarea de a stabili cât de valide sunt aceste lucrări și verdictul sau este devastator. El spune că multe prezentări sunt romanțate, că sunt detalii care nu se regăsesc acolo. El pune problema autenticității și a veridicității . Lucrarea sa este văzuta ca un imbold, este o literatură marcată de deziluzie. Literatură patriotică s-a manifestat și după 1931, dar apare ideea că războiul a fost inutil . În Italia, Emilio Lussu scrie o lucrare prin care transmite experiența tragică prin intermediul umorului, Giono- Le grande troupeaux. În Marea Britanie , această tendință de criticare a războiului apare din anii 1928-29-" Goodbye to all that". Descrie experiența războiului, dar si discută despre experiența postbelică. Siegfried Sassoon publica memoriile unui soldat de infanterie . Se afirma Richard Aldington, tot în această perioadă . Tolkien care este rănit în război, publica "The Lord of the Rings", o transpunere fantezista a celor doua razboaie mondiale . În aceeași linie se afirma C.S. Lewis ( Alice în Tara Minunilor) , Cronicile din Narnia și Mielne care a scris Winnie the Pooh. Multi in literatură pentru copii isi găsesc refugiul.

Cinematografie[modificare | modificare sursă]

Primul Razboi Mondial a fost primul război filmat, chiar dacă primele imagini mișcate sunt din timpul războiului cu burii. In 1908 apar primele buletine de știri . Primul mare exercițiu in cinematografie este reprezentat de "The Battle of the Somme"în 1916, într-o lună și ceva fiind vizionat de 22 milioane de persoane. Este important pentru că avem de-a face cu o încercare deliberată de a pune în contact publicul civil cu realitățile războiului. Este un soi de buletin de știri extins. In filme apar corpurile celor căzuți, femeile iesind plângând din sălile de cinema. După acest moment, cinematografia oficială face un pas înapoi. Sunt filmate scene din linia a II-a si a III-a, fiind filmate cadavre aduse din prima linie, scenele de bătălie fiind regizate. Bătălia de pe Somme arata cum cinematografia filtrează imaginea războiului. Treptat, va transmite o serie de clișee despre război, care devin imaginea despre război a generațiilor următoare. Rezultatul este o imagine falsă, trunchiată. În bună măsură imaginea este una mult mai compactă, după cum avem nenumărați ofițerii care încearcă să aibă grijă de soldații lor. Acum imaginea este una mai complexă, cinematografia recentă mutandu-si atenția mai degrabă spre experiența individuală a soldatilor.

Memoria Primului Război Mondial[modificare | modificare sursă]

S-au scris multe memorii. Există o memorie a fiecărui combatant. Memoria colectivă a devenit o succesiune de mituri, împărtășite de ansamblul respectivelor societăți ceea ce oferă o înțelegere consensuală despre marele razboi . Memoria era interacțiunea cu trecutul , fiind un proces dinamic si o modalitate de a explica trecutul si de a-i da un sens și astfel era modificat. Sunt exprimate dezamăgirea și deziluzia legate de război . În funcție de țară, războiul era memorizat diferit. Este privit ca un eșec. Participarea Marii Britanii era privita ca un eșec. în Germania se mentinuse cultul comemorarii celor căzuți care justifică ascensiunea nazismului. Cultul eroilor servește o serie de obiective, foarte umane și foarte tradiționale. A da sens sacrificiului este o modalitate de a spune dacă a meritat, inclusiv din acest punct de vedere a practicarii doliului. În timp devine unul colectiv, partea cea mai explicita fiind amploarea pierderilor. Practicile comemorative au legătură cu cimentarea noilor comunități naționale, sacrificiul celor căzuți legitimează noile construcții naționale. Accentul cade pe sacrificiu. Avem o serie de practici diferite de la stat la stat, modelul izbitor este cel britanic, decizia autorităților de a împiedica returnarea rămășițelor umane acasă, așa că toți cei morți sunt înmormântați la fața locului, acolo unde au căzut.Cauza era si din chestiune logistică, dincolo de asta este condiția de a stabili o egalitate în moarte, caci cei care și-ar fi permis să aducă rămășițele erau bogații. După 1919 , tot nordul Franței era luat și căutat pentru a găsi aceste rămășițe. Rezultatul a dus la nasterea turismului cimitirelor. O decizie asemănătoare o iau americanii, însă aceștia se vor lovi foarte rapid de criticile și de opoziția organizațiilor mamelor celor căzuți, care fac presiuni asupra senatului pentru a le returna. Fiecare sat are lista cu cei căzuți și s-au cladit monumente. Germanii au ales o altă metodă. Monumente germane sunt cunoscute generic ca orașe ale morților și sunt încărcate de industrie medievală, ca Monumentul soldatului necunoscut al celor morți dar rămași neidentificabili. Cam toate statele combatante au cladit monumente. În condițiile în care nu poți comemora direct pierderea, apare donarea de fonduri caritabile. monumente versus utilizarea banilor in interesul comunității. În Franta a fost aceeași tendință de a lăsa pe cei căzuți unde au murit pentru că ar fi produs un șoc pentru civil să vadă cum primesc trupurile acasă, fiind utilizate osuarele.

Teatrele de operație sudice[modificare | modificare sursă]

Imperiul Otoman[modificare | modificare sursă]

Imperiul Otoman s-a alipit Puterilor Centrale în octombrie-noiembrie 1914, datorită alianței secrete turco-germană semnată pe 2 august, 1914, amenințând teritoriile ruse din Caucaz și mijloacele de comunicare britanice cu India și cu estul Oceanului Indian, prin Canalul Suez. Acțiunile Imperiului Britanic au deschis un alt front la sud, la Gallipoli (1915) și Mesopotamia, cu toate că, inițial, Turcia a reușit să respingă eforturile inamicilor. Prin contrast, în Mesopotamia, după campania dezastruoasă din Kut (1915-16), forțele Imperiului Britanic s-au reorganizat și au capturat Bagdadul, în martie 1917. Mai departe, înspre vest, în Campania Palestiniană, în ciuda eșecurilor inițiale, forțele Britanice au capturat Ierusalimul în Decembrie 1917 și forța (Egyptian Expeditionary Force), comandată de generalul Edmund Allenby, a învins forțele otomane la Megido (septembrie 1918). Armatele ruse, în general, au triumfat în Caucaz. Enver Pasha, comandantul suprem al forțelor armate turce, era un om foarte ambițios, cu visul de a cuceri Asia Centrală, însă nu a fost un soldat practic. El a inițiat o ofensivă cu 100.000 de soldați contra Rusiei, în Caucaz (decembrie 1914). Insistând asupra unui atac direct contra pozițiilor defensive ruse în munți, în mijlocul iernii, Enver a pierdut 86% din forța sa la Bătălia de la Sarikamis. Comandantul rus, în perioada 1915-1916, generalul Nikolai Iudenici, după unele victorii asupra turcilor, a forțat turcii să părăsească Armenia modernă și, într-un mod tragic, a creat contextul pentru deportarea și genocidul contra armenilor din Armenia de Est. În 1917 Nicolai Nicolaevici a acaparat controlul operațional de la Iudenici. Deținând controlul unei părți a coastei Mării Negre, Nicolai a continuat construirea căii ferate pentru a facilita aprovizionarea soldaților săi. El a fost pregătit pentru o ofensivă în primăvara anului 1917. Totuși, din cauza revoluției ruse, nici o ofensivă nu a fost inițiată și forțele ruse s-au destrămat.

Teatrul italian[modificare | modificare sursă]

Soldații italieni aflați în retragere, Udine, 1917

Italia a fost aliatul Imperiului German și Austro-Ungar, începând cu 1882, dar avea și planurile sale proprii privind recuperarea regiunilor Trentino, Istria și Dalmația, aflate în teritoriul austriac . În 1902, Italia a încheiat un pact secret cu Franța care a anulat datoriile țării față de alianța anterioară. Italia a refuzat să se alipească forțelor germane și austriece la începutul războiului, deoarece alianța lor originară avea un scop doar defensiv, însă Austria a declarat război Serbiei. Guvernul Austriei începuse negocieri pentru a obține neutralitatea Italiei, cu promisiunea că Italia va obține Tunisia, însă ea a intrat în Antanta, semnând Pactul de la Londra, în aprilie, și declarând război Austro-Ungariei, în mai 1915; peste cincisprezece luni, Italia a declarat război și Germaniei.

În general, forțele italiene au avut o superioritate numerică, însă erau prost aprovizionate. Forțele Austro-Ungariei au beneficiat de pozițiile lor la altitudini înalte în teritoriul muntos, care, nicidecum, nu favoriza ofensive militare. Pe parcursul războiului, situația pe acest front s-a schimbat puțin, în ciuda luptelor crâncene dintre forțele austriece Kaiserschützen și Standschützen și forțele italiene Alpini.

Începând cu 1915, Italia a inițiat 17 ofensive importante pe frontul Isonzo (partea frontierei de lângă Triest), însă toate au fost respinse de către forțele austriece, care aveau avantajul terenului mai înalt. Forțele Austro-Ungariei au lansat contraatacuri din Asiago înspre Verona și Padua, în primăvara anului 1916 (Strafexpedition), dar au făcut doar puține progrese. Vara, italienii au reluat ofensiva, capturând orașul Gorizia. După această victorie minoră, frontul a rămas practic nemișcat mai mult de un an, în pofida mai multor ofensive italiene pe frontul Isonzo. În toamna anului 1917, datorită situației favorabile de pe frontul de Răsărit, austro-ungarii au primit întăriri apreciabile, incluzând și forțe de asalt germane. La 26 octombrie, ei au lansat o ofensivă crucială, care s-a soldat cu o victorie majoră în Bătălia de la Caporetto: armata italiană a fost învinsă, dar, după ce s-a retras la o distanță de 100 de km, ea a reușit să se reorganizeze și să stopeze forțele inamice pe râul Piave Bătălia râului Piave. În 1918 austro-ungarii nu au reușit să rupă linia italiană, în pofida a numeroase încercări, și, după ce a suferit o înfrângere decisivă în Bătălia de la Vittorio Veneto, ea a capitulat în fața forțelor Antantei (noiembrie 1918).

Pe parcursul războiului, comandantul armatei austro-ungare, Conrad von Hötzendorf, a avut o aversiune acută pentru italieni, deoarece considera că Italia reprezenta cel mai mare pericol pentru țara sa. Trădarea lor în 1915 l-a înfuriat și mai mult. Ura sa pentru Italia i-a limitat rațiunea și l-a condus să aleagă o strategie defectuoasă în lupta contra acestui adversar.

România și Italia în anii Primului Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Încă de la începutul războiului mondial, între România și Italia, până la 1914 membre ale grupării Puterilor Centrale, s-a produs o apropiere dorită de oamenii politici din cele două state. "Un acord între Italia și România ni se pare foarte dorit", transmitea baronul Carlo Fasciotii, acreditat la București, la 12 august 1914, șefului Consultei, marchizul Antonio di San Giuliano. I.C. Brătianu dorea ca România, împreună cu Italia, să constituie o alianță capabilă să determine Antanta să accepte și să sprijine realizarea dezideratelor naționale ale celor două țări.

La 23 septembrie 1914, Brătianu a acceptat textul acordului propus de San Giuliano, opinând că acesta corespundea "integral sentimentelor și dorințelor poporului român". Carlo Fasciotti, scria Consultei că era necesar un angajament formal de informare "asupra propunerilor ce ni se fac". Acordul încheiat, care marca o etapă importantă în relațiile bilaterale, obliga cele două țări să nu iasă din neutralitate fără a se informa în prealabil, să păstreze contacte și să se consulte în probleme de interes reciproc, României recunoscându-i-se drepturile asupra Transilvaniei.

România și Italia în timpul Conferinței de Pace de la Paris[modificare | modificare sursă]

România și Italia s-au găsit, la finele primei conflagrații a secolului, în tabăra statelor învingătoare, însă ambele state s-au declarat "nemulțumite" de tratamentul oferit de forumul păcii de la Paris din 1919. Totuși a existat o deosebire esențială în ceea ce privește statutul celor două state la conferința din capitala Franței. În vreme ce reprezentanții Italiei au făcut parte din organisme decizionale ale forumului păcii (Consiliul Suprem, Consiliul celor Zece), România s-a luptat pentru a i se recunoaște statutul de țară aliată. România și Italia doreau ca prevederile tratatelor semnate cu Antanta, în 1915, respectiv 1916, să fie integral îndeplinite. Atitudinea delegației americane, condusă de președintele Woodrow Wilson, de recunoaștere a clauzelor încheiate de România și Italia cu Antanta nu putea constitui decât un prilej de apropiere între cele două țări, care tocmai își desăvârșiseră unitatea lor teritorială.

România și pacea separată de la Buftea-București[modificare | modificare sursă]

Prim-ministrul Alexandru Marghiloman semnând tratatul

Situația militară a României la sfârșitul anului 1917, în care aprovizionarea cu materiale de război și cooperarea cu armata rusă au reprezentat factori esențiali, a dus la angajarea negocierilor cu Comandamentul Puterilor Centrale în vederea încheierii unui armistițiu. Pacea se încheia după negocieri îndelungate cu Puterile Centrale. C. Argetoianu, care a discutat la Buftea, opinează că acolo "singurul lucru care ne-a preocupat a fost salvarea armatei sau a cât mai mult din armată". Mai departe, cunoscutul om politic apreciază că, la Buftea, s-a semnat "o prelungire de armistițiu pentru începerea tratativelor de pace și în actul semnat la Buftea se prevede numai principiul unor rectificări ale granițelor Carpaților fără nici o specificare și fără nici o hartă anexată." Argetoianu nu a acceptat rectificările propuse. Aspectul cel mai important al păcii era subjugarea totală, din punct de vedere economic, a României de către Germania și Austro-Ungaria. "Pacea" de la București s-a dovedit a fi un act politico-militar fără precedent în istoria raporturilor internaționale ale României. Caracterul de dictat imperialist al acestei păci reiese și din faptul că ea nu a reprezentat rezultatul unor negocieri. Cei patru miniștri aliați de la Iași, între care și Fasciotti, l-au scutit pe Brătianu de orice răspundere pentru pacea separată, pe care au cotat-o drept un exemplu de "lăcomie și ipocrizie a imperialismului german" și au cerut guvernelor lor să afirme că victoria Antantei va anula prevederile ei teritoriale.

Regele Ferdinand a refuzat să semneze ratificarea Tratatului de la București.

Războiul în Balcani[modificare | modificare sursă]

După respingerea a trei invazii austriece în august-decembrie 1914, Serbia a căzut în urma unei ofensive puternice compusă din forțe austro-ungare, germane și bulgare, în octombrie 1915. Armata sârbă s-a retras în Albania și Grecia. La sfârșitul anului 1915, o forță britanico-franceză a sosit la Salonic, în Grecia, pentru a oferi asistență forțelor grecești contra Puterilor Centrale. Din păcate pentru Aliați, guvernul pro-aliat Eleftherios Venizelos a căzut înaintea sosirii forței aliate și regele pro-german, Constantin, a tergiversat intrarea Greciei în război de partea Aliaților până în 1917. În această perioadă, frontul din Salonic a rămas într-o situație, practic, inertă. Doar la sfârșitul războiului, după ce majoritatea forțelor germane și austro-ungare părăsiseră frontul, lăsându-l în mâinile bulgarilor, a reușit Antanta să obțină o ruptură critică în liniile inamicilor, forțând Bulgaria să semneze armistițiul (29 septembrie 1918).

Frontul de Est[modificare | modificare sursă]

Cu toate că războiul devenise, practic, imobil în tranșeele Frontului de Vest, conflictul era mai dinamic în Est. Planurile ruse inițiale pentru război cereau două invazii simultane: una în Galiția, vizând Austria, și alta în Prusia Răsăriteană. Cu toate că atacul rus inițial, în Galiția, a avut succes, în Prusia, forțele ruse au fost respinse de către Hindenburg și Ludendorff, în Bătălia de la Tannenberg și Bătălia de la Lacurile Mazuriene (august și septembrie 1914), infrastructura economică și militară inferioară a Rusiei neputând rezista forțelor unite ale Germaniei și Austro-Ungariei. În primăvara anului 1915, forțele ruse au fost respinse până în Galiția și, în mai, Puterile Centrale au reușit să avanseze în sudul Poloniei, capturând Varșovia, la 5 august, și forțându-i pe ruși să abandoneze complet Polonia, în așa numita "Mare Retragere".

Revoluția Rusă[modificare | modificare sursă]

Insatisfacția pentru modul în care guvernul rus conducea războiul a crescut, în ciuda succeselor obținute de generalul Brusilov în cadrul Ofensivei Brusilov (iunie 1916), în Galiția de Est contra austriecilor. Situația Aliaților s-a îmbunătățit puțin doar în momentul când România a intrat în război, la 27 august, însă foarte repede contingente germane au întărit forțele austro-ungare în Ardeal, iar Bucureștiul a fost capturat de către Puterile Centrale (6 decembrie 1916). În această perioadă, situația internă în Imperiul Rus devenise instabilă, deoarece țarul era plecat pe front și conducerea incompetentă a Împărătesei Alexandra cauza proteste din toate colțurile Rusiei, care au provocat asasinarea de către un grup de aristocrați conservatori a lui Rasputin, un preferat al împărătesei, în decembrie 1916.

În martie 1917, demonstrațiile din Sankt Peterburg au culminat cu abdicarea țarului Nicolae al II-lea al Rusiei și constituirea unui guvern centrist provizoriu, condus de Kerenski, care împărțea puterea cu Sovietul din Petrograd. Această diviziune a puterilor a condus la o stare de confuzie și haos, pe front și în țară, iar armata a devenit din ce în ce mai puțin eficientă.

Războiul și guvernul pierdeau continuu susținerea poporului, un fapt care a permis ascensiunea Partidului Bolșevic, condus de Vladimir Ilici Lenin. Revoluția Bolșevică din Octombrie (7 noiembrie st.n.) a fost urmată, în decembrie, de un armistițiu și negocieri cu Germania. La început, bolșevicii au refuzat termenii duri de capitulare propuși de germani, însă când Germania a reînceput războiul și a înaintat rapid prin Ucraina, noul guvern a fost nevoit să accepte Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918), care a însemnat terminarea participării Rusiei la război și cedarea către Puterile Centrale a unor teritorii întinse, care au inclus Finlanda, Statele baltice, Polonia și Ucraina.

După ieșirea Rusiei din război, puterile Antantei au organizat o invazie limitată a Rusiei. Scopul mișcării nu a fost să pedepsească Rusia pentru ieșirea ei din război, ci să susțină forțele țariste în Revoluția Rusă. Soldați aliați au sosit în Arhanghelsk și în Vladivostok. Forțele Antantei aveau ordine să apere proviziile și armamentul contra soldaților germani; în realitate, acestea le apărau contra comuniștilor ruși.

Ultima jumătate[modificare | modificare sursă]

În tranșee

Evenimentele anului 1917 au fost decisive pentru hotărârea sorții războiului, cu toate că efectele lor nu au fost simțite pe deplin decât în 1918. Blocada maritimă a Germaniei organizată de forțele Antantei a început să aibă un efect puternic asupra moralului și productivității germane. Ca rezultat, în februarie 1917, liderii militari germani au reușit să-l convingă pe Cancelarul Theobald von Bethmann-Hollweg să declare războiul submarin total, cu scopul de stopa alimentarea forțelor britanice. Submarinele germane au reușit să scufunde 500.000 de tone pe lună, din februarie până în iulie. Totuși, după iulie, noul sistem britanic de convoaie s-a dovedit extrem de eficient în a neutraliza pericolul prezentat de submarine. Marea Britanie nu mai era în pericol de înfometare.

Victoria germană decisivă în Bătălia de la Caporetto a determinat Antanta să decidă la reuniunea de la Versailles, 1 decembrie 1917, formarea unui Consiliu Suprem Aliat pentru a coordona planurile și acțiunile comune. Anterior, armatele Franței și ale Imperiului Britanic operau sub conduceri diferite.

În decembrie, Puterile Centrale au semnat un armistițiu cu Rusia, permițând, astfel, mutarea forțelor de pe Frontul de Est pe cel de Vest. În mod ironic, transferurile de forțe germane ar fi putut să fie mai mari, dacă achizițiile lor teritoriale ar fi fost mai mici. Cu sosirea întăririlor germane și a soldaților americani pe Frontul de Vest, rezultatul final al războiului urma să fie hotărât pe acest front. Puterile Centrale știau că nu puteau să câștige un război îndelungat, deoarece numărul soldaților americani creștea continuu, însă ele contau pe o ofensivă rapidă și decisivă, utilizând întăririle lor și tactici noi pentru infanterie. Acțiunile Aliaților și ale Puterilor Centrale au fost accelerate și de pericolul identificat de către Ivan Bloch, în 1899, care afirmase că un război industrial îndelungat amenința integritatea sistemului social și putea să provoace revoluții prin toată Europa. Ambele părți doreau o victorie hotărâtoare și rapidă pe Frontul de Vest, deoarece se temeau de consecințele prelungirii conflictului.

Intrarea Statelor Unite în război[modificare | modificare sursă]

Președintele Wilson în fața Congresului, anunțând ruperea relațiilor oficiale cu Germania (3 februarie 1917)

Din cauza politicii tradiționale americane de izolare, mulți americani considerau că SUA nu trebuie să se implice în Primul Război Mondial, care era considerat un război european.

La începutul anului 1917, Germania a declanșat războiul submarin total. Acest fapt, combinat cu indignarea publicului american care aflase de Telegrama Zimmermann, a dus la ruperea completă a relațiilor SUA cu Puterile Centrale (3 februarie 1917). Datorită continuării atacurilor asupra navelor comerciale americane, Președintele, Woodrow Wilson, a cerut Congresului, la 6 aprilie 1917, să declare război Germaniei. Ambele camere ale Congresului au votat legea cu o largă majoritate. Wilson a sperat că va putea negocia o pace separată cu Austro-Ungaria, dar descoperind că acest lucru nu era posibil, SUA a declarat război și Austro-Ungariei, în 7 decembrie 1917.

Înainte de intrarea lor oficială în război, Statele Unite au reușit să dezvolte o producție militară suficientă și completă și, totodată, au acordat Antantei împrumuturi substanțiale. Primii soldați americani au sosit în Europa, în 1917, însă contingente majore nu au sosit până în vara anului 1918. Germania conta pe faptul că ofensiva submarină va încetini flota americană și transferul soldaților, sperând că va reuși să câștige războiul înainte ca forțele americane să ajungă pe front.

Marea Britanie și Franța au cerut Statelor Unite să trimită infanterie pe linia frontului, pentru a întări pozițiile existente. Pe întregul parcurs al războiului forțele americane nu au avut destule unități proprii de artilerie, aviație și geniu. Generalul John J. Pershing, comandantul forței americane American Expeditionary Force, a refuzat să fragmenteze unitățile americane pentru a întări forțele britanice sau franceze, așa cum doreau Aliații. Pershing a utilizat atacuri directe, o strategie care deja fusese întreruptă de către comandanții francezi și britanici. Ca rezultat, American Expeditionary Force a suferit un număr foarte ridicat de pierderi în toamna anului 1918..

Ofensiva germană din primăvara anului 1918[modificare | modificare sursă]

Situația inertă pe Frontul de Vest

Generalul german Ludendorff a dezvoltat planurile pentru operațiunea numită Michael ca o ofensivă generală de-a lungul Frontului de Vest. Această Ofensivă de primăvară (Kaiserschlacht) avea scopul să despartă forțele britanice și franceze printr-o serie de avansări. Comandamentul german spera să lanseze un atac hotărâtor înainte ca forțele americane să fie gata pentru luptă în Europa. Înainte de începutul ofensivei, Ludendorff a făcut o greșeală crucială, lăsând partea principală a Armatei a VIII-a germane în Rusia și mutând doar o parte mică a forțelor germane pe Frontul de Vest.

Operațiunea Michael (Michel, Mihiel) a început pe data de 21 martie 1918, cu un atac contra forțelor Marii Britanii, pe direcția Amiens. Intenția lui Ludendorff a fost să separe armatele britanice și franceze în acest punct. Forțele germane au reușit să avanseze 60 de km. Pentru prima dată, după 1914, manevrele militare au fost întrebuințate iarăși pe Frontul de Vest.

Tranșeele britanice și franceze au fost cucerite prin intermediul noilor tactici ale infanteriei germane. Anterior, atacurile de infanterie fuseseră marcate de un bombardament intens de artilerie, urmate de o serie de atacuri directe. În contrast, în Ofensiva de Primăvară, armata germană a utilizat artileria sa doar pe o perioadă scurtă și a infiltrat grupe mici de soldați în unele puncte vulnerabile ale inamicului, atacând punctele de comandament și încercuind punctele cele mai puternice. Aceste poziții izolate au fost, apoi, distruse de către infanteria grea. Succesul forțelor germane s-a datorat, în mare măsură, acestor tactici.

Linia frontului era acum la o distanță de 120 de kilometri de Paris. Trei tunuri Krupp gigant, supranumite "Dicke Bertha", au fost folosite pentru lansarea a 183 de obuze grele asupra orașului, cauzând părăsirea orașului de către mulți locuitori. Etapele inițiale ale ofensivei au avut un asemenea succes încât Kaiserul Wilhelm II a declarat data de 24 martie sărbătoare națională. Mulți germani considerau că victoria era aproape; însă, după câteva lupte acerbe, ofensiva germană a fost stopată. Pierderile germane între 21 martie și 5 aprilie 1918 au fost de 270.000 de oameni.

Diviziile americane, cu care Pershing intenționa să formeze o forță independentă, au fost alocate armatelor franceze și engleze (28 martie). La conferința Doullens a fost creat un comandament suprem al Antantei, iar mareșalul Douglas Haig a cedat controlul forțelor sale lui Ferdinand Foch, numit comandant-șef al forțelor Aliaților.

După Operațiunea Michael, Germania a lansat Operațiunea Georgette în nord, contra porturilor Canalului Mânecii. Această operațiune a fost oprită de către Aliați după pierderi teritoriale mici. Operațiunile Blücher și Yorck au fost, apoi, inițiate de către armata germană la sud, înspre Paris. Apoi, Operațiunea Marne (A doua bătălie de la Marne) a fost lansată la 15 iulie, cu scopul de a înconjura orașul Reims. Contraatacul Antantei a marcat prima ofensivă a Aliaților, terminată cu succes. La 20 iulie 1918, forțele germane s-au retras până la pozițiile deținute înaintea Kaiserschlacht-ului. După ultima etapă a acestei serii de bătălii, armata germană nu a mai luat niciodată inițiativa.

Victoria Antantei[modificare | modificare sursă]

Geniști americani după Bătălia de la Saint-Mihiel, în septembrie 1918

Contraofensiva Aliaților, cunoscută ca Ofensiva de o sută de zile a început la 8 august 1918. Bătălia de la Amiens a inclus: Armata a IV-a britanică - pe flancul stâng, Armată I franceză - pe flancul drept, și forțe canadiene și australiene - în centru. Aliații au utilizat tancuri de clasa Mark IV și Mark V și 120.000 de soldați. Forțele Antantei au reușit să pătrundă 12 km în doar șapte ore. Erich Ludendorff a numit această zi "ziua neagră a armatei germane".

Totuși, după câteva zile, ofensiva a încetinit; unitățile Imperiului Britanic au întâlnit multe probleme cu majoritatea tancurilor lor (cu excepția a doar șapte din ele). Pe data de 15 August 1918, Generalul Haig a stopat acțiunea și a început să dezvolte planurile pentru o ofensivă nouă în Albert. A doua bătălie de pe Somme (1918) a început pe 21 august. Aproximativ 130.000 de soldați americani au luptat, împreună cu soldați ai Armatei a III-a și IV-a britanice. Bătălia a fost un succes enorm pentru Aliați. Armata a II-a germană a fost forțată să se retragă de-a lungul frontului de 55 km. Orașul Bapaume a fost capturat în 29 august și, la 2 septembrie, forțele germane se aflau după Linia Hindenburg, unde se aflau la începutul războiului.

La 26 septembrie, Aliații au inițiat Ofensiva Meuse-Argonne pentru a trece linia Hindenburg. 260.000 de soldați americani au atacat direct și toate diviziile au reușit să captureze țintele lor inițiale, cu excepția Diviziei 79 de infanterie americane, care a întâlnit o rezistență puternică la Montfaucon și nu a reușit să avanseze în prima zi. Acest eșec a permis germanilor să se regrupeze. Montfaucon a fost capturat în 27 septembrie; totuși, incapacitatea Aliaților să cucerească orașul în ziua anterioară a fost una din cele mai costisitoare greșeli ale campaniei.

La începutul lunii octombrie, deja era evident că planurile Aliaților nu funcționau într-un mod ideal. Multe tancuri se stricaseră și cele care încă funcționau nu puteau fi întrebuințate din cauza naturii terenului. Cu toate că Aliații aveau aceste probleme, Ludendorff nu-și făcea, încă de la începutul lunii septembrie, iluzii despre sfârșitul războiului, afirmând că Germania are două opțiuni: distrugere totală sau un armistițiu. El recomandase această a doua cale și la întâlnirea de comandament a Puterilor Centrale desfășurată la Spa Spa, Belgia, în 14 august 1918. Pe parcursul lunii octombrie, artileria lui Pershing a continuat să bombardeze forțele germane care deja erau epuizate și derutate pe întregul front Meuse-Argonne. Presiunea din partea Aliaților nu s-a oprit până la sfârșitul războiului.

Trupele franceze se apără pe ruinele catedralei Marne, 1918

Din cauza numeroaselor pierderi, mulți comandanți ai armatei germane considerau că o înfrângere totală era inevitabilă. Pericolul unei răscoale generale era puternic. Amiralul Scheer și Ludendorff au decis să inițieze o ultimă ofensivă pentru a demonstra "curajul" flotei germane. Știind că o astfel de acțiune ar fi refuzată de către guvernul Prințului Max von Baden, Ludendorff a decis să nu-l informeze despre planurile sale. Totuși, informația despre atacul anticipat a ajuns în Kiel. Mulți marinari au participat la o rebeliune și au fost arestați pentru refuzul de a participa la o ofensivă maritimă pe care ei o considerau sinucidere fără sens. Ludendorff și-a asumat răspunderea pentru acest incident și Kaiserul l-a demis din funcție (26 octombrie).

După sfârșitul lunii septembrie 1918, Ludendorff a început să dezvolte un plan pentru viitorul politic al Germaniei. Cu toate că el era un conservator tradițional, a hotărât să inițieze o revoluție politică limitată, prin introducerea unor noi reforme care aveau menirea de a "democratiza" Germania, însă satisfăcând monarhiștii, prin faptul că a menținut domnia Kaiserului. El credea că democratizarea o să demonstreze poporului german că guvernul era pregătit să se schimbe, micșorând, astfel, probabilitatea unei insurecții socialiste, cum avusese loc în Rusia, în 1917. Totuși, unii istoriografi consideră că Ludendorff avea un motiv ulterior pentru planul său. Reformele sale ar fi transferat puterea politică membrilor Reichstag-ului, partidelor de centru - în special, în această perioadă: partidul centrist, liberalii și social-democrații. Astfel, cum Ludendorff ar fi acordat acestor partide mai multă putere, ei ar fi avut autoritatea să ceară un armistițiu. Luând act de cele 5.989.758 de victime germane (1.773.700 morți, 4.216.058 răniți), partidele de centru au procedat exact cum anticipase Ludendorff. Însă curând, acesta a trecut printr-o schimbare radicală și a început să declare că aceleași partide care au căpătat putere de la dânsul au cauzat înfrângerea Germaniei în război. Acești politiceni au "înjunghiat Germania în spate"—un sentiment care îi beneficia lui Ludendorff și care a fost ulterior utilizat de către mai multe grupări naționaliste germane, ca NSDAP.

Prințul Maximilian von Baden a devenit capul noului guvern german. Negocierile pentru pace au început imediat după instalarea sa. În problema monarhiei germane nu se putea hotărî între o monarhie constituțională sau abolirea ei completă. Totuși, decizia a fost luată din mâinile sale de către Philipp Scheidemann, care, la 9 noiembrie 1918, a declarat, de pe un balcon al Reichstag-ului, că Germania trebuie să fie o republică. Ulterior, Max von Baden a anunțat că împăratul (kaiserul) trebuia să părăsească tronul. Germania imperială a murit și o nouă Germanie s-a născut: Republica de la Weimar.

Sfârșitul războiului[modificare | modificare sursă]

Fotografie realizată la semnarea armistițiului de la Compiègne, în fața vagonului de tren al mareșalului Foch, în pădurea Compiègne. Mareșalul este al doilea din dreapta
Soldat german invalid

Bulgaria a fost prima din Puterile Centrale care a semnat un armistițiu separat la data de (29 septembrie 1918). La 30 octombrie a capitulat și Imperiul Otoman. În 3 noiembrie Austro-Ungaria a trimis un steag alb comandantului italian pentru a-i cere un armistițiu și termenii păcii. Termenii au fost aranjați, prin telegraf, cu autoritățile Antantei de la Paris și au fost comunicați Austro-Ungariei, iar aceasta i-a acceptat. Armistițiul cu Austria a intrat în vigoare începând cu ora 3, în după amiaza zilei de 4 noiembrie. Austria și Ungaria au semnat armistiții separate, în urma prăbușirii monarhiei habsburgice. După izbucnirea Revoluției germane, a fost proclamată o republică, la 9 noiembrie, marcând sfârșitul Imperiului German. Kaiserul s-a refugiat a doua zi în Olanda, care i-a acordat azil politic (a se vedea Republica de la Weimar). O zi mai târziu (11 noiembrie), la Compiègne, în Franța, la ora 05.00, într-un vagon de tren a fost semnat armistițiul. La ora 11, în aceeași zi, a încetat focul și armatele au început să se retragă. Datorită ordinelor confuze și a încercărilor criminale ale unor ofițeri de a se evidenția în ultimul moment, peste cadavrele bieților soldați, în aceste șase ore teribile, după ce totul fusese încheiat și semnat la masa tratativelor, au murit inutil aproape 3 000 de soldați și au fost răniți alte peste 6 000. George Lawrence Price este considerat ca fiind ultimul soldat ucis, cu un glonte german în frunte, la ora 10.59.

Starea de război între cele două tabere a persistat pentru încă șapte luni până la încetarea finală, consacrată prin semnarea Tratatului de la Versailles cu Germania (28 iunie 1919) și a următoarelor tratate cu Austria (la St. Germain), Ungaria (la Trianon), Bulgaria (la Neuilly) și Imperiul Otoman (la Sèvres). Astfel, unele surse oferă ca dată finală a războiului anul 1919; în contrast, cele mai multe comemorări ale războiului se concentrează asupra armistițiului din 1918.

Scurtă cronologie[modificare | modificare sursă]

Bilanțul războiului[modificare | modificare sursă]

Soldați aliați morți[modificare | modificare sursă]

Soldați morți ai Puterilor Centrale[modificare | modificare sursă]

Civili morți[modificare | modificare sursă]

Trebuie menționat faptul că pe lângă morțile din luptă, un număr uriaș de victime au murit datorită penuriei de medicamente. Numai în Europa au murit peste 10 milioane de soldați din cauza bolilor luate datorită condițiilor infernale din tranșee.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Memorii de război[modificare | modificare sursă]

Referințe și note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ British Army statistics of the Great War”. 1914-1918.net. http://www.1914-1918.net/faq.htm. Accesat la 13 decembrie 2011. 
  2. ^ Figures are for the British Empire
  3. ^ Figures are for Metropolitan France and its colonies
  4. ^ a b David Evans, Teach yourself. the First World War, Hodder Arnold. 2004, pag.188
  5. ^ Austro-Hungarian rule in Bosnia and Herzegovina - Wikipedia, the free encyclopedia
  6. ^ How to cite this article: MLA (Modern Language Association) style: "World War I." Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2013. Scholastic Inc. 2013. - "Acest conflict între guvernele la putere și minoritățile lor nemulțumite a fost factorul principal al catastrofei din 1914." ("This conflict between existing governments and their unhappy minorities was the factor primarily responsible for the catastrophe of 1914.")
  7. ^ How to cite this article: MLA (Modern Language Association) style: "World War I." Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2013. Scholastic Inc. 2013. - "Cu toate astea, în ciuda a ceea ce s-a spus despre ambițiile Germaniei, cauza principală a Primului Război Mondial a fost conflictul între granițele politice ale națiunilor europene și distribuția diverselor popoare europene – refuzul a ceea ce se numește de obicei dreptul de auto-determinare, deși termenul nu era pe larg folosit înainte de 1914." ("Nevertheless, despite what has been said about German ambitions, the primary cause of World War I was the conflict between the political frontiers of the European nations and the distribution of the various peoples of Europe—the denial of what is commonly called the right of self-determination, although this term was not generally used before 1914.")
  8. ^ How to cite this article: MLA (Modern Language Association) style: "World War I." Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2013. Scholastic Inc. 2013. - "La est de Germania se afla Austro-Ungaria, care îngloba 11 grupuri etnice diferite, dintre care 9 erau menținute sub dominația mai mare sau mai mică a unei clici dominante de germani și unguri; […] în Balcani granițele etnice și politice, ultimele fixate fiind de Tratatul de la Berlin (1878) și Tratatul de la București (1913), rareori coincideau" ("East of Germany lay Austria-Hungary, which contained 11 different ethnic groups, 9 of which were kept in greater or less subjection by a ruling clique of Germans and Magyars; […] In the Balkans ethnic and political boundaries, the latter determined by the Treaty of Berlin (1878) and the Treaty of Bucharest (1913), rarely coincided")
  9. ^ How to cite this article: MLA (Modern Language Association) style: "World War I." Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2013. Scholastic Inc. 2013. - "Guvernele austro-ungar, german și țarist nu manifestau mari virtuți în materie de tratament al minorităților. Unele grupuri erau tratate mai brutal decât altele, dar peste tot minoritățile erau din ce în ce mai tentate de rebeliune din cauza represiunii politice și a exploatării economice, ele cerând concesii. În Austro-Ungaria unele minorități puteau privi peste frontiere la frații lor liberi care, sperau ei, îi vor elibera și pe ei într-o zi de jugul arhaic sub care sufereau. Iugoslavii, atât din Austria, cât și din Ungaria, refuzau concesiile stăpânilor lor habsburgi, căutând ajutorul Serbiei, care, sub regele Petre I Caraghiorghevici, era o națiune independentă; și românii din Transilvania, în sud-estul Ungariei, priveau peste Carpați la România independentă, care avea un rege din dinastia Hohenzollern." ("The Austro-Hungarian, German, and Russian governments showed little skill in handling their minorities. Some groups were treated more harshly than others, but everywhere the minorities grew increasingly restless under political repression and economic oppression, and they demanded concessions. In Austria-Hungary some minorities were able to look across their frontiers to the free kinsmen who, they hoped, would one day free them from the antiquated rule under which they suffered. The Yugoslavs of both Austria and Hungary, refused concessions by their Habsburg rulers, looked for help to Serbia, which, under King Peter I Karageorgevich, was an independent nation; and the Romanians of Transylvania, in southeastern Hungary, gazed across the Carpathians to independent Romania, which had a Hohenzollern king.")
  10. ^ "World War I." Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2013. Scholastic Inc. 2013. - "Monarhia statului multinațional habsburgic ajunsese să depindă din ce în ce mai mult pe forță contra popoarelor, și din ce în ce mai puțin pe loialitatea acestora, loialitate care de altfel, încet dar sigur, diminua." ("The multinational Habsburg monarchy came to rely more and more on force and less and less on the loyalty of its peoples, which was slowly but surely seeping away.")
  11. ^ "World War I." Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2013. Scholastic Inc. 2013. - "[…]; însă insistența monarhilor și guvernelor de a păstra integritatea teritorială în fața crescândei nemulțumiri populare, care era provocată de modul cum erau trasate frontierele în acel moment, ca și de instituțiile conservatoare ale acestor monarhii, a făcut ca și cursa înarmărilor să fie atunci mai costisitoare și mai periculoasă decât fusese ea în trecut." ("[…]; but the determination of monarchs and governments to preserve their territories intact in the face of increasing dissatisfaction with existing frontiers and conservative institutions made the competition in armaments more costly and more dangerous than it had been in previous generations.")
  12. ^ "World War I." Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2013. Scholastic Inc. 2013. - "Nu numai că habsburgii și-au pierdut tronul, dar teritoriul imperiului a fost împărțit după război între șase state formate din principalele popoare care fuseseră ținute împreună în monarhie, de mai multe veacuri: germani, maghiari, polonezi, cehoslovaci, iugoslavi și români. Când pacea a revenit după război, noile state au fost recunoscute pe aliații victorioși. Această doctrină a neatârnării (auto-determinării) a fost de asemenea aplicată și în regiunile occidentale ale Rusiei care s-au separat de aceasta după revoluția comunistă. Cea mai importantă unică consecință a războiului a fost probabil recunoașterea principiului naționalității pe scara cea mai largă posibil. Pentru prima dată în istoria Europei, aproape toate popoarele europene puteau să-și întemeieze o cârmuire independentă și un stat unificat. În cele mai multe cazuri, n-a fost posibil ca noile granițe să fie trasate fără lase minorități în interiorul noilor state, însă numărul acestor minorități era acum mult mai mic decât înainte de război." ("Not only did the house of Habsburg lose its throne, but the territory of Austria-Hungary was divided among six states consisting of the principal peoples that had been held together in the monarchy for several centuries: German, Magyar, Polish, Czechoslovak, Yugoslav, and Romanian. When peace was made after the war, the new states were recognized by the victorious Allies. This doctrine of self-determination was also applied in the areas in western Russia that split off after the Communist revolution. The most important single consequence of the war was probably the recognition of the principle of nationality on the broadest possible scale. For the first time in European history, almost every people in Europe was able to establish an independent government and a unified state. In most cases, it was not possible to draw frontiers without leaving minorities on the wrong side of the line, but the number of such minorities after the war was much smaller than it had been before 1914.")
  13. ^ "Catastrophe – Europe Goes To War". Max Hastings. William Collins 2013. ("In 1913, a foreign diplomat exclaimed despairingly of the Austro-Hungarians: ‘Never have I seen people so determined to work against their own interests!’ It was an extraordinary folly, for an empire already groaning under the weight of its own contradictions and the frustrations of its oppressed minorities, wilfully to seize Bosnia-Herzegovina. […] The acquisition of new colonies in the Balkans seemed to offer a measure of compensation, as well as frustrating Serbia’s ambitions to incorporate them in a pan-Slav state.")
  14. ^ Goodspeed, Donald James (1985), The German Wars 1914–1945, New York: Random House; Bonanza
  15. ^ Tucker, Spencer C; Roberts, Priscilla Mary (2005), Encyclopedia of World War I, Santa Barbara: ABC-Clio,
  16. ^ Horne, John N. and Alan Kramer. German Atrocities, 1914: A History of Denial (Yale University Press, 2001)
  17. ^ Asprey, R. B. (1962). The First Battle of the Marne. London: Weidenfeld & Nicholson
  18. ^ Beckett, I. (2003). Ypres: The First Battle, 1914 (2006 ed.). London: Longmans
  19. ^ Brown, Malcolm, ed. (2007). Meeting in No Man's Land: Christmas 1914 and Fraternization in the Great War. London: Constable. ISBN 978-1-84529-513-4. Originally published in French as Frères des Tranchées, 2005; containing:
  20. ^ Showalter, Dennis E (1991), Tannenberg: Clash of Empires, 1914 (2004 ed.), Brassey's,
  21. ^ Pierre Renouvin-Primul Razboi Mondial, Corint
  22. ^ Fawaz, Leila Tarazi. A Land of Aching Hearts: The Middle East in the Great War. Cambridge, Massachusetts : Harvard University Press, 2014
  23. ^ Edward J Erickson- Gallipoli: The Ottoman Campaign,Pen and Sword (March 19, 2015)
  24. ^ Page, Thomas Nelson, (1920) "Italy and the World War". New York, Charles Scribner's Sons
  25. ^ Isonzo: The Forgotten Sacrifice of the Great War
  26. ^ Military Casualties-World War-Estimated," Statistics Branch, GS, War Department, 25 febriaroe 1924; citat în World War I: People, Politics, and Power, publicat de Britannica Educational Publishing (2010) pagina 219

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • "Valeriu Fl. Dobrinescu, Ion Pătroiu, Ghe. Nicolescu, Relații politico-diplomatice și militare româno-italiene (1914-1947), Ed.Intact, 1999, Craiova.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Media[modificare | modificare sursă]

(video)
Bombardiere ale Primului Război Mondial (info)
Videoclip al aliaților bombardând liniile germane.
Tancuri ale Primului Război Mondial (info)
Tancuri primitive din Primul Război Mondial ajută Aliații cu avangarda la Langres, France (1918).
Probleme la vizualizarea fișierelor video? Ajutor media.