Franța

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Francez)
Salt la: Navigare, căutare
Franța
République française
Drapelul Franței Stema Franței
Drapel Stemă
DevizăLibertate, Egalitate, Fraternitate
(Liberté, Egalité, Fraternité în franceză)
ImnLa Marseillaise
Amplasarea Franței
Capitală
(și cel mai mare oraș)
Paris
48°51.4′N 02°21.05′E / 48.8567°N 2.35083°E / 48.8567; 2.35083
Limbi oficiale Franceza
Aderare UE 25 martie 1957
Sistem politic Republică
 -  Președinte François Hollande
 -  Primul-Ministru Manuel Valls
Independență
 -  843  
Suprafață
 -  Total 674,843 km² (locul 42)
 -  Apă (%) 0,24%
Populație
 -  Estimare 2012 65.350.000 (locul 20)
 -  Densitate 96,84 loc/km² 
PIB (PPC) estimări 
 -  Total $2086 miliarde[1] 
 -  Pe cap de locuitor $33.334[1] 
IDU (2006) Green Arrow Up Darker.svg 0,952 (înalt
Monedă Euro (EUR)1Franc CFP[2]
(EUR · XPF)
Prefix telefonic ++33
Domeniu Internet .fr .eu3
Fus orar UTC+12
1În Colectivitățile de peste mări, din Oceanul Pacific și în Noua Caledonie este utilizat Francul CFP
2doar în Franța metropolitană
3În plus față de domeniul .fr alte domenii de nivel superior sunt utilizate în departamentele și colectivitățile de peste mări franceze: .re, .mq, .gp, .tf, .nc, .pf, .wf, .pm, .gf și .yt.De asemenea domeniul .eu este folosit împreună cu ceilalți membri ai Uniunii Europene
4Până în 1999: Franc francez

Franța (în franceză France, /fʁɑ̃s/), oficial Republica Franceză (în franceză: République française, /ʁepyblik fʁɑ̃sɛz/) este o țară situată în Europa de Vest (Franța metropolitană), care cuprinde și diverse insule și teritorii situate în alte părți ale planetei (Franța de peste mări).

Dintre marile state europene, Franța este cel mai vechi stat constituit în jurul unui domeniu regal, inițial organizat în jurul regiunii Île-de-France a cărei capitală este Parisul. Franța este membră a Consiliului Europei, membră fondatoare a Uniunii Europene, a zonei Euro și a Spațiului Schengen. Este de asemenea unul din membrii fondatori ai Organizației Națiunilor Unite și unul din cei cinci membri permanenți ai Consiliului de securitate ONU. Face parte și din Uniunea Latină, Organizația Internațională a Francofoniei și din G8.

Republica Franceză este un stat unitar, fiind o democrație organizată ca o republică semi-prezidențială. Este o națiune dezvoltată, având cea de-a cincea economie mondială în 2008. Valorile pe care aceasta le apără și de care se simte foarte atașată sunt exprimate în Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului.

Din punct de vedere militar Franța este membră a NATO (din ale cărui structuri militare s-a retras în 1968 pentru a reveni parțial în 2002) și este una din cele șapte țări deținătoare în mod oficial ale bombei atomice. Este considerată una dintre marile puteri de după cel de al Doilea Război Mondial.

Originea și istoria numelui[modificare | modificare sursă]

Numele de Franța provine de la denumirea latină Francia care înseamnă tărâmul Francilor. Francia desemna la origine o regiune din nordul Europei, populată, sau mai degrabă dominată de către poporul războinic germanic ce se numeau ei înșiși Franci. Astfel, Francia la origine nu avea o conotație geo-politică, ci mai mult geografică sau sociologică, similară cu termenele actuale Maghreb sau Balcani.

Termenul de franci desemnează cel mai probabil o ligă sau o confederație de popoare germanice instalate pe malul drept al Rinului, dincolo de frontierele Imperiului Roman care nu erau supuși nici Imperiului și nici unui alt popor mai important. Originea numelui de franci nu este clară existând mai multe ipoteze:

  • cei mai mulți specialiști considerând că provine din termenul frank în limbile proto-germanice ce înseamnă liber, legătura fiind aceea că, deoarece francii erau poporul conducător, ei erau oameni liberi. Totuși, este foarte probabil ca termenul de „frank” să provină din denumirea tribului și nu invers, deoarece varianta latină a termenului francus a apărut cu 200 de ani mai târziu decât prima apariție a francilor.
  • o altă origine posibilă este legată de termenul frankon care în limbile protogermanice definește un fel de topoare sau lăncii de aruncat folosite de către franci ca arme, și pare a fi similar cu denumirea dată saxonilor după arma tradițională a acestora numită seax. Cuvântul nu este foarte specific, deoarece este folosit de către Iulius Cezar pentru a identifica diverse triburi galice.
  • regii Merovingieni pretindeau că sunt descendenții unui trib ce a migrat din estul Europei și a preluat numele în jurul anului 11 î.Hr. după numele unui șef numit Frankon sau Francio.
  • o altă origine este că termenul francus provine din termenul latin frangere ce a frânge. Legătura cu francii este următoarea: în limba proto-francică exista termenul wrakjo (de la care provine termenul francez garçon - băiat) care avea sensul de soldat mic fiind diminutivul termenului wraker ce înseamnă soldat. Traducerea acestui din urmă în limba latină este pornind de la verbul frangere - francus cel care a rupt, distrugătorul, ucigașul. Se presupune că acesta era termenul pe care îl foloseau pentru a se descrie soldații de elită de origine germanică a anumitor cohorte romane staționate în extremitatea nordică a Imperiului. Aceștia, după pensionare se instalau pe malul drept al Rinului unde s-au organizat și unde și-au păstrat numele latin, ei fiind la originea francilor.

Poporul francilor era în principal un popor de războinici și își alegea un șef numit Rex Francorum (Regele Francilor). Din perioada domniei lui Hugo Capet acest termen este folosit în mod strict pentru a face referire la Regatul Franciei. Din 1190 regele începând să poarte denumirea de Rex Francie ce devine mai târziu Roi de France (Regele Franței).

Istorie[modificare | modificare sursă]

Preistorie și Antichitate[modificare | modificare sursă]

Vercingetorix în fața lui Cezar

Prezența umană pe actualul teritoriu al Franței datează încă de acum 1.800.000 de ani.[3] De-a lungul timpului s-au dezvoltat o serie de culturi, printre cele mai cunoscute fiind cea de la Lascaux, fiind datată la 15.000 de ani î.Hr. Neoliticul apare cu 7.000 de ani î.Hr., iar la începutul secolului al IX-lea î.Hr. în regiune apar galii, un trib de origine celtică.

Frontierele Franței moderne se suprapun aproape perfect cu cele ale vechiului teritoriu al Galiei, locuit de către gali. Galia a fost cucerită de către romani în secolul I î.Hr. aici dezvoltându-se o cultură galo-romană prosperă ce a adus Franței un aport important de cultură latină. Creștinismul a prins de asemenea rădăcini în secolele al II-lea și al III-lea d.Hr.

Evul Mediu timpuriu[modificare | modificare sursă]

Un secol mai târziu, frontiera estică a Galiei, de-a lungul Rinului, a fost străpunsă de triburi germanice, în principal de către Franci, populație de la care a derivat vechiul nume de Francia. Denumirea modernă, Franța, derivă din denumirea domeniului feudal al Capețienilor din jurul Parisului.

Cea mai mare parte din regiunile care formează Franța actuală, au fost aduse sub un conducător unic de către Clovis I în anul 507. Ulterior, regatul franc a cunoscut mai multe dezbinări sub dinastia Merovingiană.

Cea de-a doua dinastie francă, a urmat primei în secolul al VIII-lea întărind considerabil regatul și transformându-l în timp într-un imperiu a fost Dinastia Carolingiană. După moartea lui Carol cel Mare, imperiului Franc este divizat în 3 entități statale: Francia orientală, Francia occidentală și între ele efemera Lotharingia. Partea orientală corespunde entității statale care a devenit mai târziu Germania, pe când cea occidentală corespunde Franței. Din anul 842, prin Jurămintele de la Strasbourg, datează prima atestare a folosirii a două limbi diferite de o parte și de alta a Rinului (germana și romana lingua, protofranceza). Acest text este considerat a cuprinde actul fondator al Franței și al Germaniei.

Descendenții lui Carol cel Mare au condus Franța până în anul 987, când Hugo Capet, Duce de Franța și Conte de Paris, a fost ales drept rege al Franței și a fondat o nouă dinastie.

Perioada medievală[modificare | modificare sursă]

Descendeții celui din urmă, regii capețieni, au consolidat în mod progresiv statul regal francez începând cu finele secolului al X-lea, fondând dinastiile Capet, Valois și Bourbon. Capețienii au condus Franța până în 1792, când Revoluția franceză a pus bazele unei republici, într-o perioadă de schimbări radicale începute pe 14 iulie 1789, o dată cu căderea Bastiliei.

Prestigiul internațional al Franței a crescut spre sfârșitul secolului al XII-lea și pe parcursul secolului al XIII-lea, antingând un apogeu în perioada cruciadelor, sub regele Ludovic cel Sfânt. În perioada regelui Filip II August, regele Franței își întinde autoritatea pe întreg teritoriul dintre Pirinei și Canalul Mânecii. Războiul de o sută de ani purtat împotriva dinastiei Plantagenet (și, ulterior, împotriva dinastiei Lancaster) ce controlau tronul Angliei, a umbrit imaginea Franței pe plan internațional, conflictul luând sfârșit la finele secolului al XV-lea cu victoria dinastiei Valois, ceea ce a dus la consolidarea autorității regale care a devenit incontestabilă în secolele următoare.

Renașterea și absolutismul[modificare | modificare sursă]

Secolul al XVI-lea este marcat de dominația Spaniei ce se unește cu domeniile Dinastiei Habsburgilor, conducători ai Sfântului Imperiu Romano-German. Această nouă putere intră în repetate rânduri în conflict cu regii Franței existând succese de o parte și de alta. Războaiele Religiilor marchează sfârșitul secolului al XVI-lea și totodată sfârșitul dinastiei Valois.

Abia cu venirea lui Henric al IV-lea și Ludovic al XIII-lea cu ministrul său Richelieu, Franța a reușit să iasă din conul său de umbră (1648 și 1659). Perioada care a urmat a fost cea mai fastă din istoria acestei țări. De la regele Ludovic al XIV-lea la Napoleon Bonaparte (1659-1815), Franța a dominat scena internațională pe plan militar, diplomatic și cultural. Această perioadă este marcată și de debutul Imperiului Colonial Francez, dar datorită nehotărârii regelui Ludovic al XV-lea Franța nu reușește să își impună supremația în anumite regiuni ale globului, în detrimentul Imperiului Britanic.

Revoluția și Primul Imperiu[modificare | modificare sursă]

Dificultățile financiare, refuzul reformelor și condițiile de viață precare ale poporului au condus la Revoluția Franceză între 1789 și 1799. Acest episod naște în primul rând Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului și duce la promovarea idealurilor de libertate, egalitate și fraternitate. Monarhia absolutistă a luat sfârșit fiind înlocuită de una parlamentară la 3-14 septembrie 1789 care la rândul ei s-a încheiat la 10 august 1792.

Prima Republică a luat ființă la 21 septembrie 1792, prin editarea Constituției anului I avînd la conducere un guvern revoluționar. La 22 august 1795 Constituția celui de-al III-lea an a instaurat Directoratul, înlocuit prin Constituția celui de-al VIII-lea an, 13 decembrie 1799 de către Consulat. Pe 18 mai 1804, în cel de-al XII-lea an al republicii, a luat ființă primul Imperiu sub conducerea lui Napoleon Bonaparte. Acesta, în urma campaniilor sale militare a reușit să controleze cea mai mare parte din Europa, puterea fiindu-i însă diminuată de războaiele purtate cu Marea Britanie, Prusia, Austria și Rusia. Episodul se încheie în anul 1815 cu revenirea pe tron a Burbonilor.

Secolul XIX[modificare | modificare sursă]

În ciuda unei tentative de monarhie constituțională odată cu restaurarea monarhiei în 1815, tensiunile acumulate în timpul domniilor lui Ludovic al XVIII-lea și apoi în timpul lui Carol al X-lea au condus la Revoluția din 1830 în urma căreia Ludovic-Filip I, dintr-o ramură inferioară a familiei Burbonilor, a fost instaurat ca nou monarh și era susținut de burghezie. Opoziția din partea suporterilor ramurii principale a familiei Burbonilor, a Bonapartiștilor și a republicanilor a dus la Revoluția franceză de la 1848 ce a instaurat un regim prezidențial, a doua republică franceză.

În data de 2 decembrie 1851, președintele republicii, Louis-Napoléon Bonaparte, nepotul lui Napoleon Bonaparte, organizează o lovitură de stat în urma căreia este numit împărat sub titlul de Napoleon al III-lea. În timpul celui de-al doilea imperiu, Franța cunoaște o dezvoltare industrială puternică, bazată pe o economie liberală. În planul politicii externe, Franța își asigură susținearea din partea Regatului Unit în urma Războiului Crimeii ce îi permite să își alipească regiuni din Piemont (Nisa și Savoia). În ciuda acestui fapt, unele acțiuni ale regimului îi aduc numeroși opozanți interni și externi, iar decizia de a se angaja într-un război contra Prusiei, în 1870, a dus la căderea Imperiului în urma Bătăliei de la Sedan. Pierderea regiunilor Alsacia și Lorena precum și numeroasele indemnități cerute de către nou formatul Imperiu German au creat un resentiment național puternic.

A treia Republică[modificare | modificare sursă]

Emblematica Afacere Dreyfus

În urma căderii Imperiului organizarea statului evoluează către un regim parlamentar cunoscut sub numele de A Treia Republică Franceză. Sub aceasta Franța cucerește un vast Imperiu Colonial în Africa occidentală și ecuatorială (Maroc, Tunisia, Mali, Guineea, Mauritania, Senegal, Coasta de fildeș, Madagascar) și în Indochina.

În urma Primului Război Mondial Franța iese victorioasă dar suferă pierderi demografice și economice imense. Criza economică și politică din anii 1930 facilitează capitularea Franței la începutul celui de al doilea război mondial în 1940 ce duce la dizolvarea celei de a treia republici și la instaurarea Regimului de la Vichy, regim fascist aliat al Germaniei Naziste aflat sub conducerea Generalului Pétain. Regimul este contestat de către guvernul Franței libere din exil la Londra, sub conducerea generalului Charles de Gaulle, și rezistă până în 1944.

Franța după al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]

În urma celui de al Doilea Război Mondial, de la 27 octombrie 1946 intră în vigoare cea de-A Patra Republică Franceză fondată după principiile celei de a treia republici. Instabilitatea guvernamentală datorată regimului puternic parlamentar cu un număr mare de partide precum și problemele din Imperiul Colonial sub forma războaielor din Indochina și din Algeria au condus la o criză ce a necesitat schimbarea constituției. În ciuda aceste instabilități și a schimbărilor frecvente de guverne, Franța a manifestat o coerență puternică în ceea ce a însemnat construcția europeană, fiind printre principalii susținători ai Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și apoi a Tratatului de la Roma ce a pus bazele Pieței Comune. De asemenea dezvoltarea industriei nucleare a permis Franței să desfășoare o politică independentă în anii 1960.

Constituția celei de-a Cincea Republici Franceze din 1958, redactată sub influența lui Charles de Gaulle pune bazele unui sistem parlamentar ce se va dovedi mai stabil decât precedentul. Ulterior constituția este modificată și puterile președintelui sunt sporite astfel încât republica este considerată ca fiind semi-prezidențială. Revoltele din mai 1968 au avut importante consecințe asupra situației social-economice și culturale din Franța. Din anii 1950 reconcilierea și apoi cooperarea cu Germania i-au permis Franței să joace un rol important în cadrul construcției europene, aceasta, în ciuda respingerii Tratatului Constituțional European în mai 2005, fiind considerată o țară partizană conceptului de o Uniune Europeană puternic integrată din punct de vedere politic.

Politică[modificare | modificare sursă]

Logo-ul guvernului Francez

Republica Franceză este o republică unitară semi-prezidențială cu puternice tradiții democratice guvernată conform constituției celei de-A Cincea Republici Franceze aprobată prin referendum în 28 septembrie 1958. Puterea executivă este reprezentată de Președinte, ales prin sufragiu universal pe o durată de 5 ani (până în 2002 durata mandatului era de 7 ani) și de guvern, condus de un Prim Ministru numit de către președinte.

Puterea legislativă este reprezentată de Parlamentul Francez[4], bicameral, compus din Adunarea Națională (franceză Assemblée Nationale) și Senat (franceză: Sénat). Deputații Adunării Naționale reprezintă circumscripțiile locale și sunt aleși prin vot universal uninominal pe o durată de 5 ani. Adunarea are puterea de a demite guvernul, astfel încât acesta este determinat de majoritatea parlamentară. Senatorii sunt aleși pe o perioadă de 6 ani de către un colegiu electoral format din aleșii locali din teritoriu (consilieri municipali, departamentali, regionali)[5]. Puterile legislative ale Senatului Francez sunt limitate, amândouă camerele trebuind să își dea acordul asupra legilor, dar în cazul disconcordanțelor, Adunarea Națională este cea care decide, cu excepția legilor constituționale și ale unor legi organice.

Principalele grupuri parlamentare sunt organizate în jurul a două grupări politice opuse: gruparea de stânga, organizată în jurul Partidului Socialist (franceză: Parti Socialiste) și gruparea de dreapta organizată în jurul UMP (franceză: Union pour un Mouvement Populaire). Partidul de extremă dreapta Frontul Național (franceză: Front National) este actualmente al treilea partid francez, cu o cotă relativ constantă de peste 10% din voturi. În ciuda procentajului important al acestui partid, el nu este reprezentat în parlament datorită alegerilor de tip uninominal. Actualmente, partidul de guvernământ este UMP care este singurul partid reprezentat în guvern.

Puterea judiciară este un sistem de drept civil organizat sub formă de coduri bazate pe Codul Napoleonian și respectând principiile Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului. Sistemul juridic este divizat în două mari domenii: Drept public și Drept privat, dreptul privat incluzând Dreptul civil și Dreptul penal, iar dreptul public incluzând Dreptul administrativ și Dreptul constituțional. În cadrul fiecărui jurisdicții, cu excepția dreptului constituțional unde există doar Curtea Constituțională, există o serie de tribunale și curți organizate ierarhic.

Geopolitică și putere militară[modificare | modificare sursă]

Portavionul nuclear "Charles de Gaulle"

Politica externă a Franței a fost puternic influențată de caracterul de membru fondator al Uniunii Europene. De asemenea Franța este o membră activă în numeroase organisme internaționale: Națiunile Unite, OTAN, Organizația Mondială a Comerțului, Secretariatul Comunității Pacificului și a Comisiei Oceanului Indian. Este de asemenea membru asociat al Asociației Statelor Caraibeene și principalul membru al Organizației Internaționale a Francofoniei. Găzduiește sedii ale următoarelor organizații internaționale: Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare, UNESCO, Interpol și Biroul Internațional pentru Greutăți și Măsuri.

Franța este una dintre cele cinci țări recunoscute oficial ca "State posesoare de arme nucleare" prin Tratatul de neproliferare nucleară, cu 350 ogive nucleare fiind a treia putere nucleară[6]. Împreună cu armata Regatului Unit, armata franceză este una dintre cele mai dotate din punct de vedere financiar armate din Europa, împreună cele două țări reprezentând 40% din cheltuielile militare ale UE. Franța consacră armatei 2,5 % din PIB (un buget de 38 miliarde de Euro în 2006), în timp ce majoritate țărilor UE consacră doar 1,5 % din PIB, conform datelor OTAN[7].

Armata franceză este compusă din patru arme principale:

  • Armata terestră (franceză Armée de terre);
  • Marina națională (franceză: Marine nationale);
  • Aviația (franceză: Armée de l’air);
  • Jandarmeria națională (franceză: Gendarmerie nationale).

Din 1996 armata este profesionalizată, actualmente fiind formată din peste 330.000 oameni din care 100.000 în corpul de Jandarmerie. Prin intermediul armatei Franța are o prezență importantă în Kosovo, Coasta de Fildeș precum și în Orientul Mijlociu și în Teritoriile franceze de peste mări unde asigură menținerea păcii și securizarea rutelor maritime. O parte semnificativă din echipamentul militar este de producție franceză, cum ar fi: avionul de vânătoare Rafale, Portavionul Charles de Gaulle, rachetele Exocet și tancul Leclerc. Cu toate că Franța s-a retras din proiectul Eurofighter aceasta investește în numeroase proiecte europene cum ar fi Eurocopter Tiger, Fregate multifuncționale, demonstratorul UCAV nEUROn și avionul Airbus A400M.

Forțele Polițienești[modificare | modificare sursă]

Legea care înființa Serviciul Securității Publice definea la data de 23 aprilie 1941 misiunile Polițiilor Urbane pe teritoriul național. În anul 1952, corpurilor urbane de poliție le era acordat un drapel. Acesta din urmă, precum și deviza Disciplină, Valoare, Devotament sunt în vigoare și astăzi. În perioada 1958-1985, denumirea și domeniile de competență ale Direcției Securității Publice au evoluat în mai multe etape. Această direcție se organiza în jurul a două subdirecții: Polițiile Urbane și Companiile Republicane de Securitate. În anul 1985, o nouă organizare a Direcției Generale a Poliției Naționale diferenția definitiv cele două servicii. Structura actuală a Direcției Centrale a Securității Publice a fost definit printro hotărâre din anul 1993.

Sub aspect organizatoric,sistemul polițienesc francez implica trei institutii principale: Poliția Națională, Jandarmeria Națională și Compania Republicană de Securitate (CRS). Poliția Națională este o structură civilă, cu competență în principal în orașele mari, cu peste 10.000 de locuitori; Jandarmeria, organizată de principii de tip miliar, deținând compentență mai ales în mediul rural. Compania Republicană de Securitate reprezintă o structură de rezervă pentru Poliția Națională și are rol de control a rebeliunilor (Kurian, George Th., 2006).[8]

În anul 2005, limita maximă de 4.000.000 de infracțiuni a fost depășită ca urmare a unei intensificări cu 40% a delincvenței globale, pe parcursul ultimilor 20 de ani. Această evoluție evidenția contribuția crescândă a infracțiunilor săvârșite cu violență împotriva persoanelor și instaurarea zonelor în care nu mai domnea legea. Cumulul acestor două constante se regăsea în fenomenul inacceptabil din punct de vedere social al violențelor urbane, care amestecă delincvența clasică, refuzul de a se supune autorității statului și contestarea ordinii publice. Pentru a răspunde preocupărilor legitime ale francezilor, Legea de orientare și de programare pentru securitatea internă (LOPSI) a inaugurat o serie de inițiative legislative destinate să marcheze reculul durabil al delincvenței.

Din totalul celor 145.000 de funcționari încadrați în Poliția Națională, 78.072 își desfășoară activitatea în domeniul securității publice.

Geografie[modificare | modificare sursă]

Franța continentală

Deși marea parte a teritoriului francez (Franța metropolitană; în franceză: la Métropole, sau France métropolitaine) se află în vestul Europei, Franța este constituită și din teritorii aflate în America de Nord, Caraibe, America de Sud, vestul și sudul Oceanului Indian, nordul și sudul Oceanului Pacific, și Antarctica, aici însă suveranitatea este exercitată în Cadrul Tratatului Antarcticii.

Franța metropolitană se întinde de la Marea Mediterană la Canalul Mânecii și Marea Nordului și de la Munții Alpi și Râul Rin până la Oceanul Atlantic. Datorită formei geometrice a teritoriului Franței continentale, țara este denumită colocvial ca Hexagonul (franceză: L'Hexagone). Se învecinează cu: Belgia (620 de km), Luxemburg (73 de km), Germania (450 de km), Elveția (572 de km), Italia (515 km), Monaco (4,5 km), Andora (57 de km) și Spania (650 de km). Franța are frontiere cu Brazilia (700 de km), Surinam (520 de km)[9] și o frontieră nematerializată cu Antilele Olandeze (10,2 km) în Insula Sfântul Martin.

Franța, inclusiv toate teritoriile de peste mări

Franța posedă o largă varietate de relief, de la câmpiile din nordul și vestul țării până la lanțurile muntoase din sud (Munții Pirinei) și sud-est (Munții Alpi), aceștia din urmă având cel mai înalt punct din vestul Europei, Mont Blanc (4.810 de metri). Mai există regiuni muntoase cum ar fi Masivul Central sau Munții Vosgi, precum și largi bazine ale unor râuri cum ar fi Loara, Ronul, Garonne și Sena.

Suprafața totală a Franței metropolitane este de 551.659 de km², Franța fiind clasată astfel ca al 47-lea stat după suprafață. Suprafața totală, ce cuprinde toate regiunile, colectivitățile și teritoriile de peste mări, este de 674.843 de km², ceea ce reprezintă 0,45% din suprafața totală a uscatului de pe Pământ. Zona Economică Exclusivă a Franței o clasează pe aceasta pe locul al doilea, după Statele Unite și înaintea Australiei cu o suprafață totală de 11.035.000 de km², ceea ce reprezintă 8% din totalul Zonelor Economice Exclusive[10].

Clima[modificare | modificare sursă]

Clima în Franța variază în funcție de regiune,în partea de nord a țării având vreme rece și umedă la sud.

Există cinci zone distincte cu climat rezonabil:

1.Regiunile de coastă din nord Acestea au climat temperat,cu ierni blânde și veri calde,dar nu foarte fierbinți,ca în Anglia.Ploaia este foarte frecventă pe parcursul anului,iar vremea poate fi imprevizibilă.

Spre nord și nord-est există un climat cu ierni foarte reci și umede și veri foarte calde și însorite.

2.Sud-vestul Franței-Aquitane și Poitou-Charentes Această parte a Franței,în general,are ierni blânde și veri foarte calde,cu ploi mai puține decât în partea de nord a țării.Furtunile sunt frecvente în timpul verii.

3.Centrul Franței Această regiune are un climat mai continental,cu ierni aspre și veri calde și ploioase,mai puțin în regiunile de coastă.Partea de sud a țării este mai uscată și mai caldă decât partea de nord.

4.Coasta mediteraneană-Provence,Languedoc Rousillon și Insula Corsica Toate zonele din sud-estul Franței au un climat tipic mediteranean,zilele de vară sunt foarte fierbinți,iar iernile sunt,în general,ușoare și scurte.Aceasta este regiunea din Franța cu cele mai multe zile însorite din an și un sezon de vară ce se poate extinde,de la sfârșitul lunii aprilie până în octombrie.Vara la mare poate fi destul de cald,în special în zonele de coastă,care sunt susținute de munți și sunt la adăpost de vânturile provenite din nord.

Un vânt puternic din nord este Mistral poate provoca vreme rece,cu vânt,chiar și la sfârșitul primăveri.

5.Munții Alpi,Masivul Central și Munții Pirinei În zonele de mare altitudine,iernile sunt lungi și reci,cu multă zăpadă,care de multe ori nu dispare de pe drumuri până în primăvara anului viitor foarte târziu.[11]

Împărțire administrativă[modificare | modificare sursă]

Cele 22 de regiuni și 96 de departamente ale Franței metropolitane.

Franța este divizată din punct de vedere adminisatrativ în 26 de regiuni: 22 se găsesc în cadrul Franței metropolitane (21 situate în partea continentală plus Corsica), iar patru sunt regiuni de peste mări. Aceste 26 de regiuni se subdivid în 100 de departamente fiecare având asociat un cod ce îndeplinește o serie de funcții administrative, spre exemplu primele cifre din codul poștal, parte a numerelor de înmatriculare, etc. Patru dintre aceste departamente, departamentele de peste mări, sunt simultan regiuni de peste mări dar sunt parte integrantă a Franțai și a Uniunii Europene. Departamentele se subdivid și ele în 342 de arondismente alcătuite din 4.035 de cantoane și 36.682 de comune. Trei comune, Paris, Lyon și Marsilia sunt subdivizate la rândul lor în arondismente municipale.

Regiunile, departamentele, și comunele sunt cunoscute drept "colectivități teritoriale" (collectivités territoriales), deținînd ca atare consiliu și executiv propriu, în timp ce arondisementele și cantoanele sunt doar diviziuni administrative.

Pe lângă cele 26 de regiuni și 100 de departamente, Republica Franceză este alcătuită și din cinci colectivitați de peste mări, din care Noua Caledonie are un statut special, și trei teritorii speciale nelocuite. Colectivitățile și teritoriile de peste mare sunt părți ale Republicii Franceze, dar nu fac parte din UE. Teritoriile din Pacific continuă să folosească francul CFP, al cărui valoare este raportată la euro. În contrast, cele patru regiuni și departamente de peste mări, foloseau francul francez, iar acum folosesc moneda euro.

Franța mai are sub control un număr de insule nelocuite în Oceanul Indian și în Oceanul Pacific: Bassas da India, Clipperton, Europa, Glorioso, Juan de Nova, Tromelin.

Economie[modificare | modificare sursă]

Primul Airbus A380 la evenimentul de prezentare în Toulouse la 18 ianuarie 2005

Economia Franței este o combinație de multe întreprinderi private (peste 2,5 milioane companii înregistrate) și de importante (dar în scădere) intervenții ale guvernului care păstrează o influență puternică asupra anumitor sectoare economice fiind principalul acționar la numeroase societăți considerate drept strategice (cale ferată, electricitate, construcții de aeronave, etc.). Totuși guvernul a început să își relaxeze controlul asupra anumitor sectoare și a început să vândă o parte din acțiunile sale la anumite companii cum ar fi France Télécom, Air France, precum și numeroase societăți din domeniul asigurărilor, finanțelor și din industria apărării.

Franța este membră din G8, grupul celor mai industrializate națiuni, fiind considerată în 2005 ca cea de a șasea economie mondială după Statele Unite, Japonia, Germania, China și Regatul Unit. Franța este una dintre cele 11 țări din Uniunea Europeană care a lansat moneda Euro la 1 ianuarie 1999, aceasta înlocuind complet Francul francez la începutul anului 2002.

Conform Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, în anul 2004 Franța a fost cel de al 5-lea exportator mondial și cel de al patrulea importator mondial de bunuri fabricate. În 2003 Franța a fost cel de al doilea recipient de investiții străine direct dintre țările OCDE cu 47 miliarde dolari înaintea Statelor Unite, Japoniei, Regatului Unit sau Germaniei, iar companiile franceze au investit în același an 57,3 miliarde dolari, Franța fiind astfel al doilea cel mai important investitor direct dintre țările OECD, după Statele Unite. În 2005 raportul OCDE asupra țărilor G7 clasa Franța pe primul loc în ceea ce privește productivitatea (măsurată ca PIB per oră lucrată). [12] În 2004, PIB-ul per oră lucrată în Franța era de 47,7 dolari, mai mult decât în Statele Unite(46,3$), Germania (42,1$), Regatul Unit (39,6$) sau Japonia (32,5$).[13] În ciuda acestor cifre, PIB-ul per locuitor în Franța este semnificativ mai mic decât cele din alte state din OECD, fiind comparabil cu cel al țărilor dezvoltate din UE, situat la aporximativ 30% din cel al Statelor Unite. Motivul este faptul că procentajul populației franceze în activitate este mai mic decât cel din alte țări, astfel încât PIB-ul pe cap de locuitor este mai mic, în ciuda productivității ridicate. Dintre țările OECD Franța are unul dintre cele mai mici procente de populație lucrătoare cu vârtsta între 15 și 64 de ani, de doar 68.8% în 2004, față de 80% în Japonia, 78,9% în Regatul Unit, 77,2% în SUA și 71% în Germania.[14] Acest fenomen se datorează șomajului relativ important: 9% din populația activă, posibilitatea facilă de a prelungii studiile și ajutoarele din partea guvernului, din ce în ce mai rare în ultima vreme, pentru ca angajații din anumite domenii să poată ieși la pensie mai repede.

Mulți economiști consideră că principala problemă a economiei franceze nu este productivitatea, ci lipsa reformelor economice care să permită unui procentaj mai important din populația activă să lucreze. Punctele de vedere de dreapta susțin că orele de muncă scurte și greutatea de reformare a pieței muncii sunt punctele slabe, iar punctele de vedere de stânga menționează lipsa politicilor guvernamentale de creare a justiției sociale. Încercări recente ale guvernului de a modifica piața de muncă pentru tineri pentru a combate șomajul s-au lovit în anul 2006 de o rezistență importantă manifestată prin proteste ample.

La Défense, Paris este principalul centru al economiei franceze.

Cu peste 75 milioane de turiști străini în anul 2003, Franța este clasată ca prima destinație turistică din lume. La aceasta se adaugă procentul important de francezi ce își petrec vacanțele în diferite regiuni ale țării. Atractivitatea turistică se explică prin marea varietate de puncte de interes și prin numărul lor foarte mare la care se adaugă diversitatea peisajelor, bogăția patrimoniului și climatul temperat precum și facilităților de acces și a infrastructurii turistice și de transport foarte bine dezvoltate. Parisul și împrejurimile sunt destinațiile cele mai importante, urmate de Castelele de pe Valea Loarei, Mont Saint-Michel, Coasta de Azur și stațiunile montane din Alpi, pentru a enumera doar cele mai prestigioase destinații. În anul 2003 turismul a reprezentat 6,6% din PIB și a angajat aproximativ 700.000 persoane în activități direct legate de acesta.

Franța are o importantă industrie aerospațială reprezentată de concernul european Airbus și este singura putere europeană (în afară de Rusia) care are propria sa bază de lansare de rachete spațiale (Centre Spatial Guyanais). Franța este de asemenea cea mai independentă țară din punct de vedere engergetic dintre țările Europei de Vest datorită investițiilor importante în domeniul energie nucleare, lucru care face din Franța unul dintre cei mai mici producători de gaze cu efect de seră dintre cele mai industrializate națiuni din lume. Peste 80% din nevoile de energie electrică ale țării sunt produse de centrale nuclearo-electrice (86,9% în 2005).[15]

Procentajul mare de terenuri fertile, cumulate cu utilizarea tehnologiilor moderne și importantele subvenții europene (aproximativ 14 miliarde dolari) au făcut din Franța principalul producător și exportator agricol din Europa și al doilea exportator mondial de produse agro-alimentare după Statele Unite. Cu toate acestea, datorită înaltului nivel de tehnologizare, sectorul primar al industriei nu ocupă decât 4% din populația activă. Principalele produse de export sunt grâul, păsăret, produse lactate, carne de vită și porc precum și renumitele vinuri franțuzești.

Transport[modificare | modificare sursă]

Tren de mare viteză TGV

Infrastructura de transport este foarte bine dezvoltată cu un număr mare de kilometri de cale ferată, autostrăzi și drumuri naționale și peste 400 de aeroporturi.

Rețeaua de cale ferată are peste 30.000 km[16] cu ecartament standard de 1.435 mm din care peste 14.000 km sunt electrificați. Franța este renumită pentru sistemul de trenuri TGV ce pot circula, pe linii dedicate, cu viteze comerciale de până la 320 km/h. Există conexiuni cu toți vecinii săi, (cu excepția Andorei care nu posedă sistem de cale ferată), inclusiv cu Regatul Unit prin intermediul Tunelului Canalului Mânecii. Numeroase orașe dispun de sisteme de trenuri suburbane (RER și Transilien în Paris) și metrou, unele dintre ele fiind de tip VAL automate. De asemenea în marile orașe tramvaiul a început să fie din ce în ce mai prezent, după ce, în anii 1960 majoritatea liniilor au fost deființate.

Rețeaua rutieră are peste 890.000 km drumuri publice, marea majoritate asfaltate, din care rețeaua de autostrăzi are peste 10.000 km, majoritatea fiind cu taxă și unele sunt operate de companii private. De asemenea există o rețea bine dezvoltată de drumuri naționale, de peste 30.000 km, care leagă principalele orașe. Piața auto este dominată de producătorii interni cum ar fi Renault (27% din piața auto în 2003), Peugeot (20,1%) și Citroën (13.5%).[17] De asemenea, cu 70% din mașinile nou vândute în 2004, utilizarea motoarelor de tip diesel devine alegerea preferată, înaintea benzinei sau a GPL-ului.[18]

Din cele 478 aeroporturi franceze, 176 sunt aeroporturi cu piste pavate, cel mai mare fiind Aeroportul Internațional Charles de Gaulle în apropierea Parisului. Air France este compania națională, în curs de privatizare, parte a concernului Air France-KLM, care este cea de a treia companie mondială de transport aeronautic. Până în Secolul XIX transportul fluvial era foarte dezvoltat, existând în continuare peste 14.000 km de canale și cursuri de apă navigabile, din care peste 6.000 km sunt foarte dens navigate. Există numeroase porturi, Le Havre, Saint-Nazaire, Bordeaux și Marsilia fiind printre cele mai importante.

Demografie[modificare | modificare sursă]

Evoluția demografică între 1961 și 2003. Populația în mii de locuitori

Franța avea o populație de 62.998.773 locuitori la data de 1 ianuarie 2006, din care 61.166.822 erau în Franța metropolitană[19], ceea ce corespunde la aproximativ 1% din populația mondială. Din 1801 s-a organizat, la intervale regulate câte un recensământ național general, din 2004 acesta devenind permanent.

Creșterea demografică înregistrată de Franța este una dintre cele mai dinamice din Europa și este datorată unui nivel al natalității superior mediei europene și unui sold migrator pozitiv (aproximativ 100.000 persoane anual). În ceea ce privește fecunditatea, aceasta se clasează printre primele în Europa, cu 2,01 copii per femeie în anul 2006; doar Albania, Muntenegru și Islanda având indici de fecunditate mai mari. În plus, datorită creșterii speranței de viață, se înregistrează o creștere a proporției de persoane în vârstă, fenomen cunoscut sub numele de pappy boom și este datorat ajungerii la vârsta a treia a generației baby boom din anii 1950.

Limba franceză este singura limbă oficială din 1992, astfel că Franța este singura țară din Vestul Europei (cu excepția microstatelor) care are o singură limbă recunoscută oficial. Cu toate acestea, în Franța se vorbesc 77 limbi regionale [20] care nu au nici un statut oficial, dar în ultima vreme au început să fie predate în unele școli. Alte limbi străine, cum ar fi limba portugheză, limba italiană, limba arabă și altele, sunt vorbite de diferitele colectivități de imigranți.

Orașe[modificare | modificare sursă]

Cele mai mari orașe din Franța

Paris
Paris
Marsilia
Marsilia
Lyon
Lyon
Toulouse
Toulouse

# Oraș (Regiune) Populație urbană Populație metropolitană

Nisa
Nisa
Nantes
Nantes
Strasbourg
Strasbourg
Montpellier
Montpellier

1 Paris (Île-de-France) 2 234 105 (2009) 12 161 542 (2009)
2 Marsilia (Provența-Alpi-Coasta de Azur) 850 602 (2009) 1 715 096 (2009)
3 Lyon (Ron-Alpi) 479 803 (2009) 2 142 732 (2008)
4 Toulouse (Midi-Pirinei) 440 204 (2009) 1 218 166 (2009)
5 Nisa (Provența-Alpi-Coasta de Azur) 340 735 (2009) 933 080 (2005)
6 Nantes (Pays de la Loire) 280 047 (2009) 862 111 (2009)
7 Strasbourg (Alsacia) 271 708 (2009) 757 609 (2008)
8 Montpellier (Languedoc-Roussillon) 255 080 (2009) 542 867 (2009)
9 Bordeaux (Aquitania) 236 725 (2009) 1 114 857 (2009)
10 Lille (Nord-Pas de Calais) 226 827 (2009) 1 154 861 (2009)
11 Rennes (Bretania) 206 604 (2009) 663 214 (2009)
12 Reims (Champagne-Ardenne) 184 984 (2009) 318 000 (2009)
13 Le Havre (Normandia de Sus) 177 259 (2009) 293 361 (2009)
14 Saint-Étienne (Ron-Alpi) 171 961 (2009) 506 655 (2008)
15 Toulon (Provența-Alpi-Coasta de Azur) 167 813 (2012) 607 050 (2009)
16 Grenoble (Ron-Alpi) 155 632 (2009) 666 372 (2009)
17 Dijon (Burgundia) 152 110 (2009) 336 807 (2007)
18 Angers (Pays de la Loire) 147 305 (2009) 345 788 (2007)
19 Brest (Bretania) 141 315 (2009) 311 735 (2007)
20 Nîmes (Languedoc-Roussillon) 140 747 (2009) 246 300 (2008)

Cultură[modificare | modificare sursă]

René Descartes, filosof francez ale cărui idei au influențat puternic cultura Franței.

Cultura franceză este bogată, diversificată și veche, și reflectă culturile sale regionale și influența numeroaselor valuri de imigrație de-a lungul timpului. Parisul, capitala sa, numit și Orașul Luminilor (în franceză la Ville lumière), a fost de-a lungul timpului un important centru cultural, găzduind artiști de diverse origini, fiind actualmente orașul care adună cel mai mare număr de situri cu un caracter cultural din lume (muzee, palate, clădiri și altele). În plus, aceste situri sunt consacrate unei mari varietăți de teme.

Locul de naștere al cartezianismului și al Secolului Luminilor, cultura franceză a lăsat moștenire lumii limba diplomaților, o anumită concepție universală asupra omului (uneori considerată franco-centristă), numeroase realizări tehnice și medicale și o artă de a trăi ancestrală. Locul de naștere al cinematografiei și un susținător fervent al excepției culturale, Franța a dezvoltat o industrie cinematografică de calitate, una dintre puținele industrii cinematografice europene ce pot rezista mașinii hollywoodiene.

Cultura franceză este unul dintre principalele liante ale Organizației Internaționale a Francofoniei care reunește diversele țări care au afinități culturale și care au fost puternic influențate, de-a lungul timpului, de cultura franceză.

Cultura franceză este reprezentată de:

Religie[modificare | modificare sursă]

Din punct de vedere constituțional, Franța este un stat laic. Laicitatea franceză antrenează o separare reciprocă între Stat și Biserică, pe baza unui postulat prin care statul respectă toate religiile, dar nu recunoaște niciuna, ceea ce permite mai multor religii să coabiteze. Din principiu, statul francez interzice recensămintele cu caracter religios astfel încât datele din acest domeniu sunt oferite doar de instituții neoficiale.

Conform unui sondaj CSA[21] :

  • 51 % din francezi se declară catolici (față de 67 % în 1994) dar doar jumătate dintre ei cred în mod ferm în existența lui Dumnezeu;
  • 31 % din francezi (față de 23 % în 1994) se declară fără religie;
  • 4 % musulmani (față de 2 % în 1994);
  • 3 % protestanți ;
  • 1 % evrei ;
  • 10 % nu se pronunță.

Dintre cei care au declarat o religie majoritatea nu sunt însă practicanți.

În ciuda acestei scăderi a credincioșilor și în particular a catolicilor, religia catolică rămâne religia dominantă în Franța și își păstrează o influență importantă, în special în zonele predominant rurale ale țării. Chiar dacă statul este laic, catolicismul este prezent în mod particular, astfel că zilele de sărbătoare concid cu sărbători religioase catolice iar 90% din școlile private din Franța sunt școli catolice.

Galerie de imagini[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b France”. Fondul Monetar Internațional. http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2009/01/weodata/weorept.aspx?sy=2006&ey=2009&scsm=1&ssd=1&sort=country&ds=.&br=1&c=132&s=NGDPD%2CNGDPDPC%2CPPPGDP%2CPPPPC%2CLP&grp=0&a=&pr.x=36&pr.y=0. Accesat la 22 aprilie 2009. 
  2. ^ În colectivitățile din Pacific: 1.000 XPF = 8,38 EUR exact, adică 1 EUR ≈ 119,3317 XPF (aproximativ; sursă oficială IEOM)
  3. ^ Jean Carpentier (dir.), François Lebrun (dir.), Alain Tranoy, Élisabeth Carpentier et Jean-Marie Mayeur (préf. Jacques Le Goff), Histoire de France, Paris, Points Seuil, coll. « Histoire »,‎ 2000 (1re éd. 1987), poche, p. 17. (ISBN 978-2-02-010879-9)
  4. ^ Sit-ul oficial al Parlamentului Francez
  5. ^ fr Senatul Francez (2006). „Rôle et fonctionnement du Sénat. http://www.senat.fr/role/index.html. Accesat la 20 aprilie 2006. 
  6. ^ Worldwide Nuclear Forces
  7. ^ Compendiumul OTAN-Rusia despre datele economice și financiare despre apărare, http://www.nato.int/docu/pr/2005/p05-161f.htm
  8. ^ Kurian, G. Th. (ed.) (2006). World Encyclopedia of Police Forces and Correctional Systems, Thomson Gale
  9. ^ Projet de loi autorisant l'approbation de l'accord entre le Gouvernement de la République française et le Gouvernement de la République fédérative du Brésil relatif à la const...
  10. ^ Conform unui calcul diferit citat de către Pew Research Center, ZEE a Franței ar fi de doar 10.084.201 de km², tot în urma Statelor Unite (12.174.629 de km²), dar tot înainte de Australia (8.980.568 de km²) și Rusia (7.566.673 de km²).
  11. ^ 20
  12. ^ Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (2005). „Labour productivity 2003” (Microsoft Excel). http://dx.doi.org/10.1787/102008121078. Accesat la 20 aprilie 2006. 
  13. ^ Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (2005). „Differentials in GDP per capita and their decomposition, 2004” (Microsoft Excel). http://www.oecd.org/dataoecd/30/40/29867116.xls. Accesat la 20 aprilie 2006. 
  14. ^ Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (2005). „OECD Employment Outlook 2005 - Statistical Annex” (PDF format). http://www.oecd.org/dataoecd/36/30/35024561.pdf. Accesat la 29 iunie 2006. 
  15. ^ Électricité de France (2006). „Palette énergétique” (image). http://www.edf.com/206i/Accueilfr/LesenergiesEDF.html. Accesat la 22 noiembrie 2006. 
  16. ^ În Franța 1.000 de kilometri de cale ferată sunt înlocuiți anual, 3 august 2010, zf.ro, accesat la 3 august 2010
  17. ^ L'automobile magazine, hors-série 2003/2004 pagina 294
  18. ^ Guide pratique de l'ADEME, La voiture
  19. ^ Date de la Institutul Național de statistică francez
  20. ^ Conform unui raport din aprilie 1999 al profesorului Bernard Cerquiglini, pregătit în vederea ratificării eventuale a unei Charte europene a limbilor regionale sau minoritare.
  21. ^ Sondaj publicat în ianuarie 2007 citat de Cotidianul http://www.cotidianul.ro/index.php?id=8749&art=22782&cHash=597202ac5o

20.http://www.francethisway.com/info/france-climate.php

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Puteți găsi mai multe informații despre Franța prin căutarea în proiectele similare ale Wikipediei, grupate sub denumirea generică de „proiecte surori”:

Wiktionary-logo.svg Definiții din Wikționar
Wikibooks-logo.svg Manuale de la Wikimanuale
Wikiquote-logo.svg Citate de la Wikicitat
Wikisource-logo.svg Texte sursă de la Wikisursă
Commons-logo.svg Imagini și media de la Commons
Wikinews-logo.png Știri de la Wikiștiri
Wikivoyage-Logo-v3-icon.svg Ghiduri turistice de la Wikivoyage


Guvernul Francez:

Profile de țară: