Sari la conținut

Al Doilea Imperiu Francez

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Al Doilea Imperiu Francez
Franța
Second Empire français
←  – →
DrapelStemă
DrapelStemă
Imn național
Partant pour la Syrie[*][[Partant pour la Syrie (national anthem)|​]]
Al Doilea Imperiu Francez în 1861
Al Doilea Imperiu Francez în 1861
Al Doilea Imperiu Francez în 1861
CapitalăParis
Limbălimba franceză
Guvernare
Formă de guvernaremonarhie constituțională
monarhie dualistă
împărat 
 - 1852-1870Napoleon al III-lea
Legislativparlament
 - Camera superioarăSenatul Franței
 - Camera inferioarăCorpul legislativ
Istorie
proclamarea ca împărat a lui Napoleon al III-lea
proclamarea celei de-A Treia Republici Franceze
Economie
Monedăfranc francez
Modifică date / text Consultați documentația formatului
Parte dintr-o serie de articole despre
Monarhie
Coroană regală heraldică
Portal politică
Istoria Franței
Stema Rusiei
Acest articol este parte a unei serii
Preistoria
Antichitatea
Galia
Evul Mediu Timpuriu
Francii
Evul Mediu
Merovingienii
Carolingienii
Capețienii
Renașterea
Dinastia Valois
Dinastia Burbon
Vechiul Regim
Epoca Modernă
Revoluția Franceză
Primul Imperiu
Restaurația
Monarhia din Iulie
A Doua Republică
Al Doilea Imperiu
A Treia Republică
Regimul de la Vichy
Epoca contemporană
A Patra Republică
A Cincea Republică
Portal Franța
 v • d • m 

Al Doilea Imperiu Francez (în franceză Second Empire Français), oficial Imperiul Francez a fost monarhia imperială a lui Napoleon al III-lea existentă între 1852 și 1870, care a evoluat treptat de la un regim de monarhie absolută la unul de monarhie constituțională parlamentară. A urmat după A Doua Republică Franceză. Atributul „al doilea” din denumirea țării face deosebirea față de Primul Imperiu Francez al lui Napoleon I.

Evoluția către imperiu a fost începută de nepotul lui Napoleon I, Louis Napoléon Bonaparte, președintele celei de-A Doua Republici, după ce a efectuat o lovitură de stat la 2 decembrie 1851 și a introdus un regim autoritar. Propunerea de modificare a constituției republicii, care o transforma în imperiu, a fost aprobată prin referendum cu o mare majoritate de voturi, după care Louis Napoléon Bonaparte a fost proclamat împărat la 2 decembrie 1852.

În istoriografia franceză, perioada celui de-Al Doilea Imperiu este de obicei împărțită în două: imperiul autoritar, până în jurul anului 1860 și imperiul liberal, după aceea, când a devenit treptat o monarhie constituțională.

În timpul imperiului, Franța a cunoscut o dezvoltare însemnată, iar în politica externă a căutat să ia parte activă la politica internațională, nu totdeauna cu succes. A luat parte la câteva războaie în Europa și a lărgit imperiul colonial francez în Africa și în Extremul Orient. A intervenit militar în America Centrală, înființând Al Doilea Imperiu Mexican, acțiune care s-a terminat cu un eșec.

Al Doilea Imperiu Francez s-a menținut timp de 18 ani, dar spre sfârșitul perioadei a apreciat greșit pericolul prezentat de Regatul Prusiei și s-a prăbușit în timpul Războiului franco-prusac început în 1870, după înfrângerea din 2 septembrie în bătălia de la Sedan, urmată la 4 septembrie de proclamarea celei de-A Treia Republici.

Originile celui de-Al Doilea Imperiu

[modificare | modificare sursă]

A Doua Republică, instaurată în urma Revoluției franceze de la 1848 a intrat curând într-o criză gravă, ceea ce a îndepărtat mare parte din opinia publică de la ideea de republică și s-a orientat către monarhiști. Dovadă rezultatul alegerilor suplimentare pentru Adunarea Națională Constituantă din 17 și 18 septembrie, ținute în treisprezece departamente: din 17 mandate, monarhiștii au obținut 15[1] Atunci a ajuns deputat Louis Napoléon Bonaparte.[2]

La 4 noiembrie, Adunarea a votat noua constituție a țării. Aceasta prevedea alegerea președintelui republicii pentru patru ani prin vot universal limitat la bărbați[3]. Mai prevedea și ca președintele să nu poată fi reales imediat după sfârșitul mandatului său[4].

La 10 decembrie 1848 a avut loc alegerea președintelui, la care a candidat și Bonaparte sprijinit de o grupare politică conservatoare numită „partidul ordinii”, și victoria lui a fost triumfală. A obținut circa cinci milioane de voturi (75%)[5]. Au votat în masă pentru el mai ales sătenii, căci pentru ei numele lui era cel mai cunoscut[6]. El a devenit primul președinte al republicii din istoria Franței.[7]

la 13 mai 1849 au fost din nou alegeri legislative. Partidul ordinii a ieșit pe primul loc cu 64% din mandate.[8] Noul guvern a căutat tot mai mult să-i împiedice pe republicani în acțiunile lor. În acest scop a fost adoptată o nouă lege electorală care a diminuat cu 30% numărul alegătorilor în defavoarea celor mai săraci, mai ales prevăzând obligativitatea domiciliului timp de cel puțin trei ani în același canton[9] pentru a avea drept de vot. O altă lege, cea din 16 iulie 1850, a limitat și mai mult libertatea presei, deja limitată mai înainte[10].

Existau neînțelegeri între Adunarea Națională și președinte. Partidul ordinii își exprima din ce în ce mai mult diferențele de opinii față de președinte, mai ales din cauza ideilor sociale ale acestuia, influențate de socialismul utopic al lui Henri de Saint-Simon[11]. În schimb, președintele reproșa conservatorilor limitarea votului universal. În sprijinul președintelui s-a format treptat o mișcare numită bonapartistă[12].

Partidul ordinii voia să reinstaureze regatul, dar acțiunile sale în acest sens eșuau, fiindcă reprezentanții celor două orientări regaliste, legitimiștii[13] și orleaniștii[14] nu se puteau înțelege care din cei doi pretendenți la tron să fie regele, în timp ce poziția lui Bonaparte se întărea și popularitatea lui creștea[15]. I-a câștigat de partea lui pe republicani prin criticarea discretă a legii electorale din 1850, dar și pe conservatori[16]. Se găsea în fața unei singure dificultăți, interzicerea prin constituție a realegerii sale. În primăvara lui 1851 a pornit o campanie de popularizare a unei propuneri de modificare a constituției, dar la 19 iulie aceasta nu a întrunit două treimi din voturi în Adunarea Națională[17]. Apoi, cu gândul unei lovituri de stat a numit în posturi strategice adepți ai lui, în primul rând în cel de ministru de război. Un grup de deputați, mai ale orleaniști, au pregătit un proiect de lege care amintea armatei că constituția era deasupra oricărui nivel al ierarhiei militare. Totuși, mare parte din deputații de stânga s-au alăturat bonapartiștilor și au votat împotriva propunerii, căci vedeau un pericol mai mare în orleaniști[18].

Având de partea lui armata, la 2 decembrie 1851, Bonaparte a putut efectua lovitura de stat plănuită. A făcut-o într-o dată simbolică, cea a încoronării lui Napoleon I și a bătăliei de la Austerlitz. Dimineața a pus să se afișeze două proclamații, una către armată și alta către populație. Cea din urmă avea un ton demagogic, promițând restabilirea votului universal și sfârșitul discuțiilor sterile[19]. Sediul Adunării Naționale a fost ocupat de puciști, Adunarea a fost dizolvată, conducătorii republicani și orleaniști au fost arestați. Au existat acțiuni ale republicanilor împotriva loviturii de stat, dar au fost înecate în sânge[20][21]. Sub pretextul acțiunilor lor de rezistență, Bonaparte s-a debarasat de opozanții lui republicani. Au fost arestați în jur de 28.000 de oameni și condamnați încălcându-se legea, mai ales la deportare în colonii. Circa 2.000, printre care și deputați, precum Victor Hugo, au fost nevoiți să se exileze[22].

După ce a fost reintrodus dreptul de vot la forma de dinainte de 31 mai 1850, în 20-21 decembrie 1851 s-a ținut un referendum despre schimbarea de regim. 7,5 milioane de voturi au fost pentru, 640.000 contra și 1,5 milioane de abțineri[23].

În urma referendumului, Bonaparte a impus o nouă constituție. Aceasta prelungea mandatul președintelui la zece ani și împărțea parlamentul în două camere, Corpul Legislativ și Senatul. Senatorii erau numiți de președinte pe viață. Ei garantau ansamblul instituțiilor statului. Corpul Legislativ era ales prin vot universal, dar nu putea propune și nici modifica legi, având numai rolul de a discuta și a vota legile. Unii candidați de deputați erau oficiali, adică prezentați și sprijiniți de guvern, ca să fie garantat un legislativ docil. Constituția instituia și un al treilea organism legislativ, Consiliul de Stat. Membrii săi erau de asemenea numiți de președinte și avea rolul de a pregăti legile propuse de acesta. Tot președintele alegea și miniștrii, care erau răspunzători numai față de el. Cu aceasta, Bonaparte a acaparat practic toată puterea în stat[24][25].

În februarie 1852 s-a decretat ca alegerile legislative să fie cu vot uninominal în două tururi. Candidații oficiali erau sprijiniți de întreaga administrație a statului. În același timp nu exista nici libertate de asociere, nici libertate de reuniune. În plus, un decret dat atunci a fost cel mai limitativ din tot secolul al XIX-lea pentru libertatea presei[26].

Prefecții căutau candidați oficiali conform directivelor ministrului de interne. Acesta le cerea persoane care au devenit notabilități prin succese în domeniul economic. Astfel voia regimul să împiedice menținerea vechii clase politice[27].

Înaintea alegerilor, noul regim a câștigat de partea sa și biserica romano-catolică. A lăsat să crească rolul ei în învățământul public și a favorizat dezvoltarea învățământului privat, deși nu a cedat tuturor exigențelor ei. De exemplu nu a acceptat cererea de a introduce căsătoria religioasă obligatorie în locul celei civile obligatorii[27].

Datorită mai multor decrete a demarat mecanismul economic. Acestea favorizau, de pildă, extinderea rețelei feroviare, înființarea unor bănci capabile să contribuie la înnoirea industriei sau la modernizarea agriculturii[28].

Alegerile legislative au avut loc la 29 februarie și 14 martie 1852. Marea majoritate a celor 261 de deputați aleși fuseseră candidați oficiali. Au intrat în Corpul Legislativ doar opt reprezentanți ai opoziției: cinci legitimiști și trei republicani. Dintre orleaniștii deveniți opozanți nu a intrat niciunul. De altfel, cei trei republicani aleși nu și-au preluat mandatul, refuzând să depună jurământ[28].

Un decret din 25 martie 1852 a extins puterea prefecților. Ei numeau primarii comunelor[29] cu sub 3.000 de locuitori, dintre consilierii locali sau alte persoane, precum și învățătorii și șefii poliției din orașele cu mai puțin de 6.000 de locuitori. Tot ei propuneau membrii biroului consiliului departamentului lor, care apoi erau numiți la Paris[30].

În octombrie 1852, Bonaparte a făcut un turneu în provincie ca să popularizeze imperiul ca regim al păcii, al uniunii naționale, al progresului tehnic și al prosperității economice[31]. La 7 noiembrie, Senatul a emis un așa-numit senatus consultum[32] cu o propunere de modificare a constituției care restabilea imperiul[33]. La 21-22 noiembrie s-a ținut un nou referendum, prin care propunerea a fost aprobată cu 7.824.000 de „da” contra 253.000 de „nu”, dar peste două milioane de alegători s-au abținut de la vot.[31] În urma acestuia, la 2 decembrie 1852, Bonaparte a fost proclamat împărat cu numele de Napleon al III-lea, în mod simbolic la prima aniversare a loviturii de stat și a 48-a aniversare a încoronării lui Napoleon I[34].

Istoria celui de-al Doilea Imperiu

[modificare | modificare sursă]

1853-1858

[modificare | modificare sursă]
Napoleon al III-lea

Între 1853 și 1858, regimul imperiului a fost tot atât de autoritar cum fusese de la lovitura de stat din 1851 până la proclamarea imperiului. Napoleon al III-lea domnea și guverna singur. Guvernul nu avea prim-ministru. Miniștrii erau numai instrumente ale împăratului, pe care îi numea și îi revoca după cum voia. El îi convoca de două ori pe săptămână, discutau chestiunile curente după ordinea de zi stabilită de el și doar el decidea despre ele. Organele locale ale administrației publice, în primul rând prefecții acționau tot ca instrumente ale împăratului[35].

Viața politică practic stagna. Corpul Legislativ doar adopta proiectele de legi care i se prezentau, care se refereau mai ales la modernizarea economiei. Presa fie era de acord cu măsurile luate de regim, fie nu se exprima despre ele. Mai era o oarecare opoziție mai ales din partea republicanilor, deși poliția îi supraveghea[36]. Au fost câteva tentative de atentat împotriva împăratului și câteva conspirații ca cea din 1855 organizată în valea Loarei de un grup republican numit Marianne. Însă acțiunile represive erau ferme și se extindeau și asupra tuturor încercărilor de asociere ale muncitorilor. Erau autorizate numai societățile lor de ajutor reciproc. Muncitorii au devenit cetățeni de rang inferior printr-o lege din 22 iunie 1854 care îi obliga să aibă un fel de pașaport cu care puteau circula prin țară numai cu viza pusă de patroni sau de poliție[37].

Războiul Crimeii

[modificare | modificare sursă]
Pentru mai multe detalii, vedeți Războiul Crimeii.

Principalul eveniment din această perioadă a fost extern, anume Războiul Crimeii. La 27 martie 1854, Franța și Marea Britanie au declarat război Imperiului Rus, căci aveau interesul să ajute Imperiul Otoman, după ce Rusia i-a declarat război. Pretextul războiului era că turcii au acordat Franței și nu Rusiei dreptul de protecție a locurilor sfinte creștine din Țara Sfântă. Războiul îndelungat și cu multe victime s-a încheiat cu cererea de pace a rușilor. În februarie, martie și aprilie 1856, fostele părți beligerante au ținut o conferință de pace la Paris, și în cadrul acesteia, la 30 martie a fost semnat tratatul de pace[33]. Acest eveniment a estompat întrucâtva umilirea Franței la Congresul de la Viena din 1814-1815 și a mărit prestigiul lui Napoleon al III-lea în ochii francezilor, care tot mai erau sensibili la gloria militară. În afară de aceasta, biserica catolică s-a apropiat și mai mult de Napoleon, pentru că acesta i-a întărit poziția în Țara Sfântă. În același timp, Franța a găsit un aliat, Marea Britanie, și și-a recâștigat statutul de mare putere în Europa[38][39][40].

În acea perioadă și conjunctura economică a fost favorabilă. Țara înainta rapid pe calea transformării economiei, în care statul juca un rol important. Se dezvolta rețeaua feroviară, scădea gradul de izolare a satelor prin extinderea rețelei rutiere. Împăratul l-a numit, în 1853, pe baronul Haussmann prefect al departamentului Senei, în care era Parisul, și l-a însărcinat cu transformarea profundă a capitalei, începând cu centrul ei. Aceasta era și un simbol al faptului că regimul nu separa modernizarea țării de consolidarea ordinii sociale.[41]

Următoarele alegeri pentru Corpul Legislativ trebuiau să aibă loc în 1858. În condițiile regimului autoritar, acestea ar fi fost oricum favorabile puterii, dar Napoleon al III-lea dorea un succes răsunător și eliminarea totală a vechilor orientări politice, de aceea a dizolvat Corpul Legislativ în aprilie 1857. Alegerile au avut loc în 21-22 iunie. Deși bonapartiștii au obținut 89% din voturi, iar opoziția numai 11%, abținerea a fost foarte mare, de 35,8%. La țară, alegătorii au rămas fideli regimului, dar în ciuda celor cinci ani de când au fost lichidate libertățile cetățenești, în ciuda lipsei presei libere, în ciuda succeselor economice și diplomatice, republicanii erau încă activi și populari. Au reușit să prezinte circa o sută de candidați, iar abținerea a fost cea mai mare acolo unde nu au prezentat. Poziția lor ameliorată s-a văzut în orașele mari, mai ales la Paris. Au intrat șapte în Corpul Legislativ ca singurii opozanți. Celelalte orientări vechi nu mai contau aproape deloc. Aceste alegeri au dovedit relativa slăbiciune a regimului, faptul că existența lui depindea numai de prestigiul și viața împăratului[41][42][43].

Tentativa de atentat a lui Felice Orsini⁠(d)

Această slăbiciune a fost confirmată de evenimentul din 14 ianuarie 1858. Atunci a avut loc o tentativă aproape reușită de atentat la viața împăratului, comisă de Felice Orsini⁠(d), revoluționar italian. Acesta spera că moartea lui Napoleon al III-lea va provoca în Franța o revoluție care se va răspândi și în Italia. Au urmat consecințe dure. Prefecților li s-a ordonat să fie arestați toți cei bănuiți înainte de atitudini politice ostile regimului. Au fost arestați arbitrar în jur de o mie de oameni, dintre care circa 400 au fost deportați în Algeria. La 27 februarie a fost votată o lege în virtutea căreia puteau fi arestați și exilați sau deportați în Algeria fără proces oricare persoane condamnate începând cu 1848 pentru delicte politice. Totuși, curând împăratul și-a dat seama că trebuie să-și schimbe politica, că nu o putea continua pe aceea care convenea numai sprijinitorilor lui conservatori. Trebuia să câștige de partea lui simpatia forțelor sociale care erau împotriva lui. De aceea, în primul rând a renunțat la reprimare. L-a demis pe ministrul de interne însărcinat cu aceasta, și legea din 27 februarie nu a mai fost aplicată[44].

Schimbarea a început în politica externă. Napoleon al III-lea era demult adeptul ideii Revoluției Franceze conform căreia națiunile au dreptul la libertate și că Franța are menirea de a le ajuta să o dobândească fie și cu intervenție militară. A decis să facă ceva în acest sens, deși aceasta comporta și riscuri. A vrut să contribuie la crearea Italiei unite și libere de dominația Monarhiei Habsburgice, de aceea, la 21 iulie 1858 s-a întâlnit în secret, într-o localitate balneară, cu Camillo Cavour, prim-ministrul Regatului Sardiniei, apoi la 10 decembrie a convenit cu el să încheie o alianță. Abia atunci au aflat miniștrii despre planurile împăratului și au încercat să-l convingă să renunțe la ele. Tratatul de alianță a fost încheiat abia la sfârșitul lui ianuarie 1859 și a rămas deocamdată secret. Împăratul a căutat să afle poziția opiniei publice despre decizia lui, de aceea a comandat în presă articole despre necesitatea reînnoirii Italiei. Cu aceasta a provocat împotrivirea cercurilor catolice, fiindcă schimbarea Italiei ar fi afectat Statul papal, și de asemenea dezaprobarea cercurilor de afaceri, care credeau că un război le-ar fi defavorabil. În afară de aceasta, și marile puteri europene erau ostile ideii, mai ales Austria, care stăpânea o parte din Italia. Napoleon al III-lea a început să ezite, dar la 29 aprilie 1859, austriecii au atacat Regatul Sardiniei și Franța a trebuit să intervină în acest Al Doilea Război de Independență Italian în virtutea alianței franco-sarde[45][46].

În ianuarie 1859 a avut loc și un alt eveniment în Europa, care privea Franța, anume începutul Unirii Principatelor Române. Deja la conferința de pace care încheiase Războiul Crimeii în 1856, cele două principate scăpaseră de protectoratul rusesc, deși, cu o largă autonomie, rămăseseră în Imperiul Otoman. Franța propusese atunci unirea lor sub domnia unui principe străin, dar participanții la conferință nu au căzut de acord despre aceasta. În cele două principate, în confruntarea dintre unioniști și antiunioniști au ieșit câștigători primii și, după ce în Principatul Moldovei a fost ales domnitor Alexandru Ioan Cuza, la 24 ianuarie 1859 a fost ales tot el domnitor și în Țara Românească. Napoleon al III-lea a contribuit în mod însemnat la recunoașterea internațională a acestui început al unirii, care urma să aibă loc în 1861, făcând astfel posibilă formarea României[47].

1859-1866

[modificare | modificare sursă]

Războiul din Italia

[modificare | modificare sursă]
Pentru mai multe detalii, vedeți Al Doilea Război de Independență Italian.
Napoleon al III-lea la Solferino

La 10 mai 1859, împăratul a plecat în Italia ca să comande personal armata franceză. Numai republicanii erau de acord cu el în această chestiune. O mulțime simpatizantă cu ei l-a condus cu entuziasm la gară. Armata nu era pregătită de război, dar și inamicul era slab. Cu prețul multor victime, francezii l-au învins la 4 iunie în bătălia de la Magenta, apoi la 24 iunie în bătălia de la Solferino. Din cauza multor pierderi, Napoleon al III-lea a acceptat armistițiul cerut de austrieci, fără să se fi consultat cu aliatul său și mai departe nu a luat parte la evenimentele din Italia. La 11 noiembrie a fost încheiat tratatul de pace, în virtutea căruia Regatul Sardiniei câștiga de la Austria numai Lombardia. Italienii și-au continuat singuri războiul de independență. Franța a obținut de la Regatul Sardiniei Ducatul de Savoia și Comitatul Nisa prin tratatul de la Torino⁠(d) din 24 martie 1860[48].

Bilanțul intervenției în Italia a fost mai degrabă negativ pentru împărat. Oprind-o s-a certat cu Cavour și i-a îndepărtat de la sine pe patrioții italieni. În Franța i-a întors împotriva lui pe conservatori, mai ales pe clericaliști, ceea ce i-a întărit pe regaliștii legitimiști și orleaniști complet slăbiți până atunci. Nu a reușit să-i atragă de partea lui nici pe republicani, pe de o parte pentru că aceștia vedeau o contradicție în aceea că împăratul milita pentru libertate în străinătate în timp ce o înăbușea în țară, pe de alta pentru că a ieșit prea devreme din război și în final, o parte din Italia, Veneto, a rămas sub stăpânire austriacă[49][50][51].

Primele reforme

[modificare | modificare sursă]

Fiindcă nu a obținut în țară efectul pozitiv pentru el așteptat de la intervenția în Italia, împăratul a început să facă schimbări și în politica sa internă prin aceea că printr-un decret din 16 august 1859 i-a amnistiat pe condamnații politici. Aproape toți exilații s-au întors în țară[52].

În anii 1857-1859 a fost criză economică în Franța. În aceste împrejurări, Napoleon al III-lea a luat o măsură importantă. La 25 ianuarie 1860 a încheiat cu Marea Britanie un tratat comercial pe 10 ani. Era în mare parte un acord de liber-schimb, de la care spera modernizarea întregii economii și, prin efectul acesteia, scăderea prețurilor, pentru a îmbunătății nivelul de trai al maselor populare și a le atrage astfel de partea lui. Ca de obicei, a decis singur despre măsura adoptată și a pregătit-o singur, provocând nemulțumirea cercurilor de afaceri obișnuite cu protecționismul. Însă o parte din industriași, liberalii și republicanii au fost mulțumiți de ea[53][54][55].

Printr-un decret imperial din 24 noiembrie 1860 a început liberalizarea treptată și lentă a regimului. După ce împăratul deschidea sesiunea parlamentară, deputații aveau dreptul de a face cunoscute acestuia dorințele lor într-o dezbatere, la sfârșitul căreia votau o așa-numită „adresă” către împărat. Au fost numiți trei miniștri fără portofoliu cu rolul de a expune și a apăra politica guvernului. Aceasta nu însemna răspunderea guvernului în fața parlamentului, dar reprezentanții lui trebuiau să apară în fața lui. Era o revenire la dreptul de adresare a parlamentului, care existase în timpul monarhiei constituționale, fiind în mâinile membrilor parlamentului instrumentul menținerii regulilor regimului parlamentar. Decretul a pus capăt politicii împotriva parlamentarismului și făcea posibil începutul renașterii vieții politice. Cu aceasta, Napoleon al III-lea voia să cunoască poziția opiniei publice prin intermediul parlamentarilor, ca să-i poată câștiga sprijinul pentru măsurile sale. Din cauza prudenței sale, reforma nu a fost eficace. Era prea liberală pentru conservatori și prea conservatoare pentru liberali. La 1 februarie 1861, un senatus consultum a completat decretul cu procedura dezbaterilor celor două camere. Acestea trebuiau să fie consemnate prin stenografiere și publicate a doua zi în Le Moniteur universel, monitorul oficial de atunci. Parlamentul și-a folosit prima oară dreptul de adresare în martie 1861. Atunci a fost dezbătută mai ales politica referitoare la Italia. În Corpul Legislativ, 91 de deputați, printre care mulți foști candidați oficiali, au votat împotriva acestei politici și 158 pentru, iar în Senat 61 împotrivă și 79 pentru. Prin însăși voința împăratului, regimul devenea mai puțin autoritar[56][57].

Un nou senatus consultum din 31 decembrie 1861 a mărit considerabil controlul Corpului Legislativ în domeniul financiar. De exemplu, guvernul nu mai putea accede prin decrete ale sale la credite suplimentare sau excepționale fără aprobarea Corpului Legislativ[58][59].

Politica împăratului a început să-i îndepărteze de la el pe sprijinitorii lui tradiționali. Pe de o parte, conservatorii clericaliști îi criticau politica italiană. Ca replică, regimul a mers până la a suspenda, apoi a interzice ziarul lor, L’Univers. Guvernul era cel care îi numea pe episcopi și de-acum numea numai galicani[60] sau din cei în care avea încredere din punct de vedere politic. Nu se mai puteau înființa congregații religioase fără aprobarea statului și a fost limitat în oarecare măsură rolul bisericii în învățământul public. Clericaliștii au început să se orienteze către legitimiști. Pe de altă parte, oamenii de afaceri care sprijiniseră guvernul mai înainte, dar acum considerau aventuristă politica italiană și dezaprobau politica antiprotecționistă, începeau să fie adepți ai orleaniștilor[59][61].

Alegerile din 1863

[modificare | modificare sursă]

Următoarele alegeri legislative urmau să aibă loc în 1863. Profitând de împrejurările noi, toate orientările politice de opoziție s-au întărit. Au reușit să prezinte de trei ori mai mulți candidați decât la alegerile anterioare. Pe lângă generația mai veche a republicanilor a apărut cea tânără, ai cărei membri nu refuzau să depună jurământ de credință împăratului. Evoluția lor îi apropia mai ales de orleaniștii liberali. De altfel, aceștia din urmă nu mai țineau în aceeași măsură la casa de Orléans. Era mai important pentru ei liberalismul și parlamentarismul. Au reapărut și legitimiștii, sprijiniți de episcopii care apărau interesele papei. Candidații oficiali nu mai erau cu toții fideli regimului, fiind conservatori, adepți ai protecționismului, opuși liberalismului politic și ideii emancipării națiunilor. Însă puterea nu mai găsea destui bonapartiști convinși și era nevoită să prezinte și candidați conservatori[62].

Adolphe Thiers

Alegerile ținute la 31 mai și 14 iunie au confirmat relativa întărire a orientărilor de opoziție. 251 de mandate au fost obținute de adepții guvernului, 17 de republicani și de liberalii aliați cu ei, iar 15 unor independenți opuși imperiului, printre care erau liberali, regaliști legitimiști și clericaliști. La țară au învins tot guvernamentalii, dar în orașele mari și în multe mai mici cei din opoziție. La Paris au fost aleși numai membri ai opoziției, opt republicani și aliatul lor de atunci, liberalul Adolphe Thiers, care în Monarhia din Iulie fusese de două ori prim-ministru, iar în a Doua Republică deputat[63].

Un nou pas către parlamentarism a fost, în iunie 1863, numirea, în locul celor trei miniștri fără portofoliu, a unui ministru de stat având în sarcină relația cu parlamentul. În octombrie, acesta a devenit Eugène Rouher⁠(d) care a îndeplinit din ce în ce mai mult un rol de prim-ministru, în final dominând toată activitatea statului, în timp ce tot împăratul era în frunte, dar se ocupa mai puțin cu treburile statului[64].

Reformele politice nu au mărit tabăra lui Napoleon al III-lea, de aceea a încercat să câștige simpatia muncitorilor cu măsuri de ordin social. Mișcarea muncitorească⁠(d) începuse mai înainte, dar nu se putuse organiza eficient din cauza interdicțiilor. În februarie 1864, împăratul a propus un proiect de lege, adoptat de parlament în mai, care dădea muncitorilor dreptul de a forma unele asociații și dreptul la grevă, cu condiția să fie pașnică. Însă aceasta nu a răspuns așteptărilor lui Napoleon al III-lea, deoarece muncitorii au continuat să încline mai mult spre republicani[65].

Politica externă

[modificare | modificare sursă]

În legătură cu Algeria ocupată mai înainte, Napoleon al III-lea se numea pe sine „și împărat al arabilor”, și încerca să-i apere pe indigeni de extinderea exagerată a coloniștilor, dar fără prea mult succes. În Egipt, niște întreprinzători francezi s-au angajat în construirea canalului de Suez. Imperiul colonial francez se extindea. În Africa Subsahariană, francezii au pătruns în Senegal. În Extremul Orient au luat parte alături de Marea Britanie, în 1857-1858, la al doilea război al opiului, pentru a deschide China către comerțul cu Occidentul. În 1862, în Indochina au devenit stăpâni ai Cochinchinei, iar în 1863 au luat sub protectorat Cambodgia, începând extinderea și spre Laos[66].

În 1862, Franța, Marea Britanie și Spania au pornit o expediție militară în Mexic. Pretextul ei era că Mexicul avea datorii mari față de ele și guvernul liberal al țării a suspendat rambursarea lor. Conservatorii clericaliști din Mexic erau alături de intervenționiști împotriva trupelor guvernamentale. Cu binecuvântarea papei, Napoleon al III-lea voia să facă din Mexic un imperiu catolic, ca să contracareze influența SUA. Napoleon al III-lea voia să profite de Războiul Civil American care tocmai se desfășura, ca să câștige influență în regiune. Spaniolii și britanicii s-au retras curând. Deși au rămas singuri, francezii au reușit să învingă și să-i aducă la putere pe conservatori. Totodată au reușit să facă în așa fel, încât să devină împăratul Mexicului arhiducele Ferdinand Maximilian Joseph, fratele lui Franz Joseph I, împăratul Austriei. Acesta era un gest amical către Austria. Numai că în februarie 1867, trupele franceze au plecat din Mexic, și SUA, unde în 1865 luase sfârșit războiul civil, a sprijinit lupta victorioasă a liberalilor împotriva guvernământului lui Maximilian I. Acesta a fost executat la 19 iunie 1867[66].

După eșecul din Mexic a urmat unul Europa. Era la ordinea zilei o unire cel puțin parțială a germanilor sub egida Regatului Prusiei, iar Napoleon al III-lea era îngrijorat de perspectiva unei Germanii puternice. Totodată exista amenințarea unui război între Prusia și Austria care rivalizau pentru controlul unificării Germaniei. Napoleon al III-lea a negociat în octombrie 1865 cu cancelarul Otto von Bismarck al Prusiei, cerând în schimbul neutralității Franței ca atunci când se va realiza unificarea, să primească un teritoriu drept compensație, de pildă Luxemburgul. A ajutat și la realizarea unei alianțe a Prusiei cu Italia. Tot în schimbul neutralității, a cerut Austriei să cedeze regiunea Veneto Italiei. Conta pe faptul că războiul va fi lung, iar el își va oferi medierea de pace când ambii beligeranți vor fi epuizați. Însă după izbucnirea Războiului austro-prusac, trupele germane și italiene le-au învins pe cele austriece numai în șapte săptămâni. Italienii au câștigat de la Austria regiunile Veneto și Friuli⁠(d), dar prusacii nu au oferit nimic Franței[67][68].

Încă din 1849, la Roma papa era protejat de o garnizoană franceză împotriva revoluționarilor italieni. În 1866, Franța a retras-o după ce guvernul italian a promis că nu va permite nicio agresiune împotriva Statului papal. Cu toate acestea, Giuseppe Garibaldi și voluntarii săi au pornit împotriva acestuia ca să facă din Roma capitala Italiei, și guvernul italian nu a reacționat la acțiunea lor. Napoleon al III-lea a fost nevoit să trimită trupe împotriva lor și acestea au contribuit la oprirea lor, învingându-i în bătălia de la Mentana⁠(d). Cu aceasta, împăratul i-a întors împotriva sa pe italieni, dar și pe liberalii francezi[69][70].

1867-1870

[modificare | modificare sursă]

În 1866 și 1867, nemulțumirea socială a devenit mai mare din cauza unei crize economice și financiare, agravată și de recolta slabă din 1867, care a mărit prețurile[71]. Napoleon al III-lea continua, deși încet și cu jumătăți de măsură, să înainteze pe calea liberalizării, ca să mențină de partea lui măcar o parte din burghezie. În parlament, între bonapartiști s-au creionat două orientări: una voia imperiu fără libertăți cetățenești, cealaltă imperiu cu libertăți cetățenești. Împăratul se sprijinea pe aceștia din urmă. La 19 ianuarie a anunțat noi reforme, care au început să fie aplicate încă înainte de a fi legiferate. În parlament, în locul dreptului la adresare a început să se practice dreptul la interpelare. Miniștrii în cauză trebuiau să fie prezenți. Însă într-un spirit contrar, un senatus consultum din 14 martie a dat Senatului dreptul de a retrimite spre modificare Corpului Legislativ legile votate, și pe acela de a suspenda aplicarea oricărei legi pe timp de un an. Presa a devenit mai liberă și ziarele politice au renăscut. Opozanții au început imediat să adreseze critici aspre la adresa regimului, unii chiar îl calificau drept nelegitim și cereau abolirea lui. Libertatea de reuniune a devenit de asemenea mai mare[72][73].

În 1868 au fost adoptate mai multe legi importante:

  • În fața pericolului constituit de Prusia, a fost mărit în mod considerabil efectivul armatei, dar și aceasta a fost o măsură pe jumătate, căci nu erau destule resurse pentru a o aplica. De altfel ar fi fost necesar serviciul militar obligatoriu, dar regimul nu era destul de popular ca să-l poată introduce[74].
  • În martie a fost votată legea presei mai liberală anunțată mai înainte. Presa a devenit într-adevăr mai liberă, dar tot mai era limitată de multe așa-numite „delicte de presă” introduse în lege, iar acestea erau tratate de tribunale penale. Acestea puteau să suspende sau să interzică ziarele, și să condamne ziariștii la închisoare[74][72].
  • În iunie a fost aprobată și legea reuniunilor. Nu mai trebuia să se ceară autorizație pentru reuniuni altele decât politice și religioase, dar cele politice erau permise numai în perioadele electorale[74].

Ultimele două legi au fost impuse greu de ministrul de stat Rouher. Majoritatea guvernamentală le-a votat cu toate că le dezaproba. Cu legea presei nici Rouher nu era de acord. Cei nemulțumiți cu reformele au avut dreptate din punctul lor de vedere în sensul că în urma lor regimul a avut parte de critici și mai dure[75].

În martie al aceluiași an, a fost permisă formarea de asociații cu caracter sindical, iar în august a fost șters din codul civil articolul prin care patronul și muncitorul erau inegali în fața legii[72].

Alegerile din 1869

[modificare | modificare sursă]

Aceste alegeri au fost primele din timpul imperiului precedate de o campanie electorală. Atmosfera socială și politică era tensionată. Au avut loc greve în 1868 și 1869 în care a jucat un rol secțiunea franceză cu membri încă puțini ai Asociației Internaționale a Muncitorilor, numită mai târziu Internaționala I⁠(d), înființată în 1864. Libertatea mai mare a presei a determinat o campanie agitată. Guvernul ezita deja în privința candidaților oficiali. Într-o parte din circumscripțiile electorale erau candidați oficiali, dar un număr de candidați conservatori nu mai voiau să candideze în numele guvernului. Însă opozanții regimului, mai ales republicanii s-au întărit. Generația lor tânără, numită radicală, milita pentru reforme politice profunde, uneori atât de energic, încât neliniștea generația mai în vârstă. Unii erau revoluționari, printre ei și socialiști. În unele cazuri, republicani de orientări diferite făceau campanie unul împotriva celuilalt pentru același mandat[76].

Rezultatul alegerilor ținute la 27 mai și 7 iunie au reflectat slăbirea regimului. Deși guvernamentalii erau majoritari, opoziția și-a dublat numărul alegătorilor și al mandatelor față de alegerile anterioare. Din 292 de deputați, 217 erau guvernamentali (118 oficiali și 99 neoficiali) și 75 opozanți (25 de republicani și 50 de liberali)[77]. În fapt erau numai două grupuri clar opuse, cei 25 de republicani și circa 80 de fideli ai regimului[78]. Printre ceilalți, un număr de deputați greu de definit din punct de vedere politic formau o majoritate pe care istoricul François Furet⁠(d) îi numește bonapartiști liberali[79]. Printre aceștia, un grup numit „al treilea partid”, condus de Thiers, se distingea prin revendicarea unui regim parlamentar autentic și era dispus să sprijine regimul cu condiția realizării acestuia[80].

La deschiderea sesiunii noului parlament, 116 deputați au înaintat o interpelare în care au cerut o asociere mai eficace a populației la treburile statului și numirea unui guvern responsabil nu numai față de împărat, ci și de Corpul Legislativ[81][82]. Împăratul a fost nevoit să meargă mai departe pe calea liberalizării, ca să mențină de partea lui măcar o parte din burghezie în fața pericolului unei revoluții republicane. La 12 iulie a demis guvernul și a numit unul de tranziție. La 8 septembrie, un senatus consultum a precizat noile reforme. Nu numai împăratul, ci și Corpul Legislativ putea iniția legi, acesta își stabilea el însuși regulamentul și își alegea biroul de conducere. Cele două camere aveau drept de interpelare nelimitat, miniștrii puteau fi și parlamentari, tratatele comerciale trebuiau să fie aprobate de Corpul Legislativ, tarifele vamale puteau fi obligatorii numai cu aprobare prin lege[83][80].

Émile Ollivier⁠(d)

La 27 decembrie 1869, Napoleon al III-lea i-a cerut lui Émile Ollivier⁠(d) să formeze un guvern în mod fidel reprezentativ al majorității deputaților. Ollivier își începuse cariera politică în calitate de republican, dar trecuse de partea imperiului. Era un liberal autentic și avea încrederea burgheziei liberale, dar regimul nu a câștigat de partea lui majoritatea populației nici cu noi reforme. La 2 ianuarie 1870, deși cu greu, s-a format noul guvern din politicieni de centru-dreapta și de centru-stânga[83][84].

La 20 aprilie, un nou senatus consultum a modificat constituția. A introdus în ea reformele adoptate și a prevăzut responsibilitatea guvernului, precum și posibilitatea de a modifica constituția numai prin referendum inițiat de împărat. La 8 martie s-a ținut un referendum cu următorul text pe buletinul de vot: „Poporul aprobă reformele liberale operate în constituție începând cu 1860 de către Împărat, cu concursul marilor corpuri ale statului, și ratifică senatus consultum din 20 aprilie 1870.” Au votat 82% din alegători, dintre care 82% cu „da”. Împăratul era mulțumit, iar stânga politică dezamăgită[85][84].

Războiul franco-prusac și căderea celui de-Al Doilea Imperiu

[modificare | modificare sursă]
Pentru mai multe detalii, vedeți Războiul franco-prusac.

După Războiul austro-prusac au fost tensiuni între Franța și Prusia. Franța își căuta aliați, dar Rusia sprijinea Prusia, Italia îi reproșa că a protejat Statul papal, iar Marea Britanie nu voia să se amestece. Napoleon al III-lea a făcut încercări și în direcția Austro-Ungariei, dar aceasta s-ar fi aliat cu el numai într-un caz extrem[86]. În iunie 1870, tensiunea a devenit acută când s-a aflat că Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, un văr îndepărtat al lui Wilhelm I al Prusiei candida la tronul vacant al Spaniei. Ministrul de externe francez a declarat că acest fapt era inacceptabil pentru Franța, deoarece ar fi fost expusă la riscuri din două părți, și era de părere că Franța trebuie să se opună Prusiei[87][88]. Ministrul a amenințat în parlament Prusia cu război, dacă nu declara că nu are nicio legătură cu candidatura. Agresivitatea lui a indignat guvernele străine, care au recomandat reținere[89], dar majoritatea deputaților francezi, apoi și presa și opinia publică au aprobat atitudinea ministrului[87].

Ambasadorul Franței la Berlin s-a întâlnit cu Wilhelm I în localitatea balneară Bad Ems și i-a transmis voința Franței ca Prusia să se opună candidaturii lui Leopold. Wilhelm I a și reușit ca acesta să-și retragă candidatura și tatăl lui Leopold a și anunțat aceasta la 12 iulie[89]. Însă unii deputați francezi au considerat insuficient acest anunț. Ministrul de externe a convins împăratul să ceară garanții mai ferme, iar ambasadorul francez a comunicat aceasta regelui Prusiei, care a refuzat, considerând chestiunea rezolvată. Regele a dispus să fie anunțat Bismarck despre aceasta într-o telegramă cunoscută ca telegrama de la Ems[90]. Cancelarul s-a consultat cu ministrul de război prusac, care știa că armata franceză este mult mai slabă decât cea prusacă, iar Bismarck a scurtat răspunsul regelui către Franța în așa fel, încât aceasta să se simtă ofensată, sugerând că ambasadorul a provocat un incident diplomatic. A publicat imediat textul și în Deutsche Allgemeine Zeitung și l-a trimis și unor guverne străine. În Franța s-a înțeles că ambasadorul a fost tratat în mod jignitor, și aceasta a provocat indignare atât în opinia publică, cât și în mare parte din clasa politică. La 13 și 14 iulie au avut loc manifestații naționaliste și în Franța, și în Germania[91].

Raportul exact al ambasadorului despre atmosfera politicoasă a întâlnirii sale cu Wilhelm I l-a determinat pe Napoleon al III-lea să organizeze o conferință internațională pentru rezolvarea chestiunii, dar împărăteasa Eugénie și câțiva miniștri considerau că textut lui Bismarck era atât de jignitor, încât tolerarea sa ar fi cauzat acuzații de lașitate. De aceea, Ollivier și ministrul de externe au adresat deputaților un text despre necesitatea de a declara război[90], și la 15 iulie, guvernul a prezentat Corpului Legislativ proiectul de lege referitor la cheltuielile destinate războiului. În cursul dezbaterii, Thiers, șeful celui de-al treilea partid și Léon Gambetta, cel al republicanilor au luat cuvântul împotriva războiului, neconsiderând destul de motivată declarația de război, dar în final, majoritatea parlamentului a votat legea și, cu aceasta, trimiterea declarației de război. Aceasta a avut loc la 19 iulie[92][87]. În ambele țări, adepții războiului erau în mare majoritate și credeau în victorie[93].

Napoleon al III-lea își predă sabia lui Wilhelm I al Prusiei, în prezența cancelarului Bismarck, după bătălia de la Sedan.

Armata franceză nu era pregătită de război și țara nu avea aliați pentru el. Erau operaționali mai puțin de 250.000 de militari[94], în timp ce prusacii aveau dublul acestui număr[95]. Francezii aveau planul să dea prima lovitură, să taie corpurile de armată germane din nord de cele din sud, să se alieze cu Austro-Ungaria și trupele lor să facă joncțiunea cu ale acesteia. Însă mobilizarea a avut loc în mod confuz și concentrarea trupelor a fost prea lentă, de aceea nu au putut ataca eficient de la început. În plus, Austria-Ungaria tot nu a fost dispusă să intervină, deși era în conflict cu Prusia[96][95].

Léon Gambetta proclamă republica de la fereastra primăriei Parisului.

Napoleon al III-lea nu știa nimic despre mișcările de trupe ale prusacilor și trupele sale nu erau complet concentrate, totuși a declanșat războiul la 2 august, ordonând un prim atac de recunoaștere la Saarbrücken. Acesta a avut succes, dar la 4 august, prusacii au atacat și au ocupat orașul Wissembourg[97]. În continuare, operațiunile militare au fost dominate de armata germană. Cea mai mare parte a armatei franceze s-a retras în dezordine[98]. Armata Rinului⁠(d), care constituia jumătate din trupele franceze, comandate de mareșalul François Achille Bazaine, a fost înconjurată de germani în 19 august, la Metz. Napoleon al III-lea a pornit în ajutorul lor cu armata din Châlons⁠(d) condusă de mareșalul Patrice de Mac-Mahon, dar și aceasta a fost înconjurată la Sedan, la 2 septembrie a capitulat și împăratul a fost capturat[99].

A doua zi a ajuns la Paris vestea capitulării împăratului[100], dar consiliul de miniștri, prezidat în calitate de regentă de împărăteasă, s-a arătat nehotărât[101]. La 4 septembrie, când s-a adunat Corpul Legislativ[102], sala de ședință a fost ocupată de un grup de insurgenți[103]. Deputații republicani au pronunțat detronarea împăratului și, sub conducerea lui Gambetta și Jules Favre⁠(d), au mers la primăria capitalei și au proclamat republica. Evenimente asemănătoare au avut loc și în mai multe alte orașe din țară, ca Lyon și Marsilia, chiar și în Antilele Franceze⁠(d)[104].

Bilanțul celui de-Al Doilea Imperiu

[modificare | modificare sursă]

Schimbări economice și sociale

[modificare | modificare sursă]

Între două perioade de regres, cea din 1817-1847 și cea din 1873-1896, epoca celui de-Al Doilea Imperiu a fost una de progres al economiei[105], deși au fost și crize mai mici în 1856, 1861, 1864 și 1870. Progresul s-a datorat parțial voinței lui Napoleon al III-lea de a aplica ideile saint-simonismulu. Din acestea provenea și rolul important asumat de stat în viața economică. A contribuit la dezvoltarea economiei și renunțarea la protecționism după 1860[106].

Economia franceză s-a transformat nu numai în timpul celui de-Al Doilea Imperiu, ci de-a lungul întregului secol al XIX-lea. Nu Al Doilea Imperiu a fost perioada creșterii celei mai mari, de 1,5% pe an. Înainte de acesta fusese de 2,5%. Însă unele ramuri au crescut mult mai mult decât media anuală, trecând printr-o transformare completă pe calea modernizării. Acest fapt era reflectat de creșterea producției de huilă, de creșterea folosirii bumbacului în industria textilă, de numărul furnalelor care foloseau cocs (nu lemn), de numărul motoarele cu abur în industrie, de gradul mecanizării în metalurgie și în industria textilă etc.[107].

Meșteșugăritul, mica industrie ocupau încă un rol important în economie, dar scădea treptat rolul muncii rurale, mai ales în domeniul textil, în favoarea muncii urbane, și rolul atelierelor în favoarea fabricilor. În comerț au apărut și s-au înmulțit magazinele mari, precum Le Bon Marché, care funcționează și în secolul al XXI-lea. S-a format treptat o rețea de bănci, nu numai la Paris, ci și în alte orașe, accelerând circulația capitalului, a banilor în general. Atunci a apărut, de exemplu, banca Société Générale, existentă și în secolul al XXI-lea. Rețeaua de căi ferate era deja atât de extinsă, încât putea unifica piața internă[108]. Guvernul făcea eforturi și pentru întreținerea șoselelor și construirea unora noi. Împăratul stimula și dezvoltarea căilor acvatice prin construirea unor noi canale de navigație. Statul sprijinea înființarea companiilor mari de navigație maritimă, modernizarea flotei comerciale și echiparea porturilor mari, mai ales cel din Marsilia. În același timp se dezvolta telegrafia electrică[109].

Deși încet, agricultura s-a transformat de asemenea. Producția a crescut, diferențele de la un an la altul dintre recolte tindeau să scadă, regiunile începeau să se specializeze în anumite culturi[108].

Copii de muncitori în Al Doilea Imperiu

Discrepanțele sociale erau foarte mari între clase sociale, ramuri ale economiei și regiuni, dar din transformările economice profitau întrucâtva și muncitorii și țăranii. Marea burghezie trăia sărbătoarea marilor profituri din industria mineritului, din metalurgie și din sectorul bancar, dar creșteau și salariile muncitorilor, iar locurile de muncă erau mai numeroase și mai sigure. Acest lucru este reflectat de consumul de alimente al muncitorilor din Paris la sfârșitul celui de-Al Doilea Imperiu, în comparație cu cel de la sfârșitul Monarhiei din Iulie. În mai mică măsură, a existat ameliorare și în orașele mai mici[110]. Ca adept al saint-simonismului și sub influența ideilor lui Charles Fourier, Napoleon al III-lea a făcut ceva și pentru îmbunătățirea condițiilor de locuit ale muncitorilor. De pildă, în 1851, el a inițiat construirea primelor 86 de locuințe sociale din Paris[111], apoi el însuși a făcut planurile unui ansamblu de 41 de case destinate muncitorilor în cadrul reconstrucției Parisului sub conducerea baronului Haussmann[112]. Cu toate acestea tot mai exista sărăcie extremă[106].

Dificultățile materiale scădeau și la țară. Se nășteau mai puțini copii și numărul analfabeților scădea constant, țăranii vindeau și cumpărau mai mult. Marii proprietari funciari se plângeau că trebuie să-i plătească mai bine pe zilieri, printre altele pentru că numărul lor scădea din cauza mutărilor la oraș și creșterea angajărilor în industrie. Deși în mică măsură, creștea numărul țăranilor care deveneau mici proprietari de pământ[113].

Organizarea muncitorilor

[modificare | modificare sursă]

În timpul celui de-Al Doilea Imperiu au început să se organizeze muncitorii, tot mai numeroși pe măsură ce se dezvolta industria, proces la care a contribuit și Napoleon al III-lea. Spera să-i câștige de partea lui, ca să nu ajungă sub influența republicanilor, mai ales a celor revoluționari. A finanțat călătoria unei delegații de muncitori la Expoziția Universală de la Londra⁠(d) din 1862. La întoarcere de acolo, delegații au cerut drepturi asemănătoare pe care le aveau deja muncitorii britanici, printre altele libertatea de asociere. Mai întâi, în 1863, au putut înființa asociații sindicale cu scop de economisire, apoi, în 1864 au primit dreptul de asociere și pe cel la grevă.[114]

În același an, o delegație de muncitori francezi a participat la înființarea Internaționalei I[115], iar în 1865 au organizat și secțiunea franceză a acesteia[116]. În 1866 au putut avea și asociații de tip mai apropiat de sindicatele propriu-zise[72].

La început, organizațiile muncitorești franceze, ca și Internaționala I, au fost sub influența lui Pierre-Joseph Proudhon care era împotriva caracterului politic al mișcării muncitorești, deși în general muncitorii înclinau către republicani și nu aderau la imperiu, dar îi interesa în primul rând situația lor economică[117]. Însă după 1867, Internaționala a urmat tot mai mult orientarea lui Karl Marx și a adepților lui, în viziunea cărora emanciparea socială a muncitorilor trebuia să se asocieze cu emanciparea lor politică. Secțiunea din Paris a Internaționalei urma această orientare[118]. Mișcarea muncitorească a devenit republicană și revoluționară, opunându-se deschis regimului[119].

Parisul ca oraș de vârf în lume

[modificare | modificare sursă]

Aspectul părții centrale a Parisului din secolul al XXI-lea s-a format în timpul celui de-Al Doilea Imperiu, după 1853, în urma lucrărilor de mare anvergură conduse de baronul Haussmann. Până atunci a fost un oraș aglomerat, insalubru, în care izbucneau ușor epidemii[120]. Aproape tot centrul orașului a fost demolat și în locul străduțelor înguste s-au construit străzi mai largi, piețe, căi și bulevarde largi, cu iluminat public du gaz, arbori, trotuare și canalizare. Căile publice noi făceau ușor accesibile locurile importante[121][122]. De-a lungul lor au fost construite clădiri noi numite în stil Haussmann[123]. Atunci au fost amenajate și mai multe spații verzi, parcuri și scuaruri[112]. În 1859 au fost integrate total sau parțial în capitală unsprezece localități limitrofe, astfel populația ei ajungând la circa 1,6 milioane de locuitori[124]. Au fost ridicate multe monumente și clădiri publice[125]. De exemplu în 1861 a început construcția clădirii Operei Garnier[126].

Expoziția Universală de la Paris din 1867

În 1855, apoi în 1867 au fost organizate la Paris expoziții universale. În special a doua, desfășurată în orașul deja reconstruit, a exprimat interesul Franței pentru progresul economic și tehnic. A avut vreo 10 milioane de vizitatori, printre care mai mulți monarhi europeni. A fost umbrită de o tentativă de atentat împotriva țarului Alexandru al II-lea al Rusiei[112].

Au fost aplicate planuri de urbanism cu aceleași principii și în celelalte orașe mari și medii. De asemenea, au devenit luxoase și la modă localități balneare ca Vichy sau Biarritz, pe care le frecventa și împăratul[127].

Știința și tehnica

[modificare | modificare sursă]

Napoleon al III-lea era pasionat de științe și cunoștea cele mai noi descoperiri și invenții. Avea relații deosebite cu savanți, asculta cu interes expunerile lor și le urmărea experimentările. Îl simpatiza în mod special pe Louis Pasteur. Acesta era invitat de împărat și împărăteasă, care l-au scutit de orice grijă materială ca să poată cerceta liniștit. A devenit membru al comisiei care se ocupa de reforma învățământului superior, a fost însărcinat să lichideze în provincie o epidemie care amenința viermii de mătase, iar în iulie 1870 a fost numit senator[128][129].

Știința istoriei și arheologia s-au dezvoltat mult în timpul celui de-Al Doilea Imperiu. Au fost înființate catedre de istorie a antichității în mai multe unități de învățământ superior, a fost deschis Muzeul Arheologiei Naționale⁠(d), s-au întreprins săpături pentru cercetarea Galiei antice, dar au fost trimiși arheologi francezi și în Spania, Macedonia, Siria, Algeria, Tunisia, Grecia, Asia Mică. Napoleon al III-lea a cumpărat din fondurile proprii Grădinile Farnese⁠(d) de pe dealul Palatin din Roma și a scos la iveală prin săpături resturile palatului lui Iulius Cezar[130]. A finanțat și alte cercetări arheologice, studii experimentale și lucrări de cartografiere[131]. A apărut în șase volume Istoria lui Iulius Cezar, la care a fost coordonator și coautor[132].

Împăratul se interesa îndeaproape și de progresul tehnic. Bunăoară a finanțat și el cercetările privitoare la motorul cu ardere internă în patru timpi[112].

Napoleon al III-lea dorea ca domnia lui să fie văzută ca cea a progresului științific și social, a industriei și artelor, a măreției recâștigate a Franței. Vedea în fotografie un mijloc modern de răspândire a imaginii sale și a evenimentelor domniei lui. Deja în 1851, statul a început să dea comenzi mai întâi pentru fotografierea unor clădiri istorice, apoi pentru documentarea activității împăratului și a guvernului său în cele mai variate domenii, atât în țară, cât și în străinătate. Aceasta a contribuit la dezvoltarea fotografiei prin stimularea experimentării a tot felul de tehnici[133].

Învățământul public

[modificare | modificare sursă]

În timpul lui Napoleon al III-lea, statul a început să dea o atenție mai mare școlarizării fetelor. În 1861 a absolvit bacalaureatul prima femeie, deși a trebuit să dispună împăratul ca diploma ei să fie semnată de ministrul învățământului[134]. În 1862 i s-a permis primei femei să înceapă studii superioare de medicină, și în același an s-a deschis prima școală profesională pentru fete[135].

Victor Duruy⁠(d)

A avut loc un progres semnificativ în învățământul public între anii 1863 și 1869, când a fost ministru Victor Duruy⁠(d). A făcut accesibil pentru fete învățământul secundar, a dezvoltat învățământul primar în ciuda ostilității bisericii catolice, îngrijorată pentru scăderea influenței sale. L-a convins pe împărat de necesitatea introducerii învățământului primar gratuit și obligatoriu, dar Corpul Legislativ s-a împotrivit[135]. Totuși a reușit să impună ca toate comunele cu cel puțin 500 de locuitori să fie obligate să deschidă o școală pentru fete. În afară de aceasta a introdus certificatul de terminare a școlii primare și a dezvoltat bibliotecile școlare[136]. Tot el a introdus în învățământul primar istoria și geografia, iar în cel secundar istoria epocii începute cu Revoluția Franceză, limbile moderne, desenul, gimnastica și muzica[137].

Artele

[modificare | modificare sursă]

Vremea domniei lui Napoleon al III-lea a fost o epocă importantă a artelor, deși aproximativ până în 1860 regimul a fost autoritar, ceea ce dăuna libertății de creație. Atunci a apărut în pictură realismul și impresionismul, iar în literatură s-a dezvoltat realismul și au apărut parnasianismul și naturalismul. Printre scriitori erau unii apropiați de putere, ca Prosper Mérimée, și alții independenți, ca Gustave Flaubert, George Sand sau frații Goncourt. Mai ales până la 1860, dar și după aceea, cenzura a afectat artele în numele ordinii morale. În anii 1856-1857 au fost judecați scriitori ca Charles Baudelaire, Eugène Sue és Flaubert[138].

În artele plastice domina academismul oficial, prezentat anual în Salonul de Pictură și Sculptură⁠(d), iar curentele noi nu erau în general bine văzute. Totuși, în 1863, Napoleon al III-lea a autorizat deschiderea a ceea ce s-a numit „salonul refuzaților⁠(d)”, unde expuneau pictori ca Gustave Courbet și impresioniștii[139].

Politica internă și cea externă

[modificare | modificare sursă]

După părerea lui François Furet, „Al Doilea Imperiu este exemplul excepție al unei dictaturi care se liberalizează prin voința dictatorului”. Societatea a înaintat încet către democrație[140]. Dat fiind că regimul a aplicat de la început votul universal, francezii au învățat folosirea acestuia, iar spre sfârșitul regimului s-a instaurat și regimul parlamentar[141].

Politica externă a lui Napoleon al III-lea a fost complexă. După istoricul Jean-Claude Yon⁠(d), a avut totdeauna intenția hotărâtă de a recâștiga locul întâi al Franței în politica europeană prin ștergerea urmărilor înfrângerii definitive a lui Napoleon I în 1815[142]. Specifică pentru el a fost însușirea aproape totală a activității diplomatice, acționând deseori singur și fără știința miniștrilor. Avea o viziune largă, era capabil să vadă dincolo de orizontul națiunii și să reflecteze la nivel european și chiar internațional, dar nu avea simțul realității și nu putea să se mențină hotărât pe o direcție. Credea în aceea că Franța are o menire în Europa, considera necesară eliberarea națiunilor asuprite de o putere străină, dar nu era pentru război, decât dacă îl considera inevitabil. A avut perseverență și succes aproape tot timpul numai în a evita conflictul cu Marea Britanie și în străduința de a distruge alianța puterilor conservatoare. Altminteri, politica lui externă a fost contradictorie, idei bune ale lui erau compromise de încercările slabe de a le realiza. Politica lui externă era adesea ineficace, fiind uneori chiar periculoasă[143].

La terminarea Războiului Crimeii, deși cu mari pierderi omenești, Franța și-a redobândit locul important în politica europeană și a reușit, împreună cu Marea Britanie, să rupă definitiv alianța puterilor conservatoare[144].

A fost contradictorie intervenția lui Napoleon al III-lea în lupta de eliberare și unire a Italiei. A vrut să o ajute împotriva dominației austriece, dar în același timp să-l menajeze pe papă, ca să se mențină Statul papal, în timp ce patrioții italieni voiau unificarea întregii țări[49].

Intervenția în Mexic a fost rezultatul unei decizii greșite. În timp ce în țara lui pornise un proces de liberalizare, Napoleon al III-lea sprijinea forțe conservatoare, pe deasupra fără succes. Expediția era costisitoare și numai retragerea trupelor franceze a prevenit pierderea lor[145].

În 1866 s-a dovedit a fi o eroare faptul de a conta pe Prusia ca să dea Franței teritorii drept compensație pentru neutralitatea ei în războiul cu Austria și pentru ajutorul în realizarea alianței italo-prusace[146].

Franța a pierdut un aliat atunci când în 1867 a apărat Statul papal de luptătorii pentru unirea completă a Italiei[147].

O catastrofă pentru Franța a fost cauzată în 1870 de eroarea fatală a lui Napoleon al III-lea de a porni război împotriva Prusiei, deși cunoștea slăbiciunea militară a Franței. Nu loviturile directe ale unei revoluții, ci această eroare finală a pus capăt imperiului, cu consecințe grave pentru Franța[148][149].

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ Vigier 1992, p. 51.
  2. ^ Milza 2007, p. 178.
  3. ^ Winock 2008, p. 11.
  4. ^ Agulhon 1973, p. 80-82.
  5. ^ Démier 2000, p. 227.
  6. ^ Vigier 1992, p. 57.
  7. ^ Milza 2007, p. 193.
  8. ^ Agulhon 1973, p. 92.
  9. ^ Cantonul era o diviziune administrativ-teritorială imediat superioară comunei.
  10. ^ Agulhon 1973, p. 151-152.
  11. ^ Furet 1988, p. 439.
  12. ^ Démier 2000, p. 238.
  13. ^ Adepții restaurării dinastiei Bourbonilor.
  14. ^ Adepții restaurării domniei casei de Orléans, din care făcea parte Ludovic Filip I, cel detronat în 1848.
  15. ^ Agulhon 1973, p. 155.
  16. ^ Agulhon 1973, p. 153.
  17. ^ Démier 2000, p. 239.
  18. ^ Agulhon 1973, p. 162-163.
  19. ^ Agulhon 1973, p. 166.
  20. ^ Démier 2000, p. 240.
  21. ^ Encrevé 2014, p. 412-413.
  22. ^ Furet 1988, p. 437.
  23. ^ Agulhon 1973, p. 206.
  24. ^ Agulhon 1973, p. 208-209.
  25. ^ Furet 1988, p. 436.
  26. ^ Encrevé 2014, p. 418-419.
  27. ^ a b Encrevé 2014, p. 420.
  28. ^ a b Encrevé 2014, p. 421.
  29. ^ Din punct de vedere administrativ, în Franța sunt numite comune toate localitățile cu primari, deci și orașele.
  30. ^ Furet 1988, p. 442.
  31. ^ a b Furet 1988, p. 439.
  32. ^ Senatus consultum a apărut în Roma Antică. Așa se numeau opiniile formulate de senat. În Primul și în al Doilea Imperiu, prin senatus consultum, Senatul putea modifica constituția sau reglementa aplicarea ei, și putea modifica și celelalte legi.
  33. ^ a b Furet 1988, p. 430.
  34. ^ Démier 2000, p. 243.
  35. ^ Rougerie 2011, p. 873-874.
  36. ^ Encrevé 2014, p. 424.
  37. ^ Rougerie 2011, p. 875.
  38. ^ Furet 1988, p. 446.
  39. ^ Encrevé 2014, p. 424.
  40. ^ Rougerie 2011, p. 881-882.
  41. ^ a b Furet 1988, p. 447.
  42. ^ Rougerie 2011, p. 883.
  43. ^ Encrevé 2014, p. 424-425.
  44. ^ Encrevé 2014, p. 426.
  45. ^ Encrevé 2014, p. 426-427.
  46. ^ Rougerie 2011, p. 885-886.
  47. ^ Bruley 2007.
  48. ^ Rougerie 2011, p. 886-887.
  49. ^ a b Furet 1988, p. 448-449.
  50. ^ Rougerie 2011, p. 887.
  51. ^ Encrevé 2014, p. 428.
  52. ^ Encrevé 2014, p. 429.
  53. ^ Furet 1988, p. 449-450.
  54. ^ Rougerie 2011, p. 887-889.
  55. ^ Encrevé 2014, p. 428-429.
  56. ^ Rougerie p. 2011, 890.
  57. ^ Encrevé 2014, p. 429-450.
  58. ^ Furet 1988, p. 431.
  59. ^ a b Rougerie 2011, p. 890.
  60. ^ Galicanismul era o doctrină care promova autonomia organizatorică a bisericii din Franța în raport cu papalitatea.
  61. ^ Encrevé 2014, p. 430-431.
  62. ^ Encrevé 2014, p. 431-432.
  63. ^ Encrevé 2014, p. 433.
  64. ^ Furet 1988, p. 458.
  65. ^ Encrevé 2014, p. 435-436.
  66. ^ a b Rougerie 2011, p. 895-897.
  67. ^ Furet 1988, p. 467.
  68. ^ Rougerie 2011, p. 896-897.
  69. ^ Rougerie 2011, p. 897.
  70. ^ Encrevé 2014, p. 439.
  71. ^ Rougerie 2011, p. 897.
  72. ^ a b c d Rougerie 2011, p. 899.
  73. ^ Encrevé 2014, p. 438.
  74. ^ a b c Encrevé 2014, p. 439.
  75. ^ Encrevé 2014, p. 439-450.
  76. ^ Encrevé 2014, p. 440.
  77. ^ Encrevé 2014, p. 441.
  78. ^ Rougerie 2011, p. 901-902.
  79. ^ Furet 1988, p. 470.
  80. ^ a b Encrevé 2014, p. 443.
  81. ^ Furet 1988, p. 471.
  82. ^ Rougerie 2011, p. 902.
  83. ^ a b Rougerie 2011, p. 402.
  84. ^ a b Encrevé 2014, p. 444.
  85. ^ Furet 1988, p. 472.
  86. ^ Yon 2004, p. 306.
  87. ^ a b c Cornut-Gentille 2020, p. 28-32.
  88. ^ Yon 2004, p. 308.
  89. ^ a b Bourguinat și Vogt 2020, p. 38-40.
  90. ^ a b Bourguinat și Vogt 2020, p. 40-45.
  91. ^ Bourguinat și Vogt 2020, p. 40-50.
  92. ^ Bourguinat și Vogt 2020, p. 45-50.
  93. ^ Bourguinat și Vogt 2020, p. 191-202.
  94. ^ Duclert 2021, p. 45-47.
  95. ^ a b Boniface 2022, p. 18-21.
  96. ^ Bourguinat și Vogt 2020, p. 50-53.
  97. ^ Boniface 2022, p. 21-25.
  98. ^ Gaillard 1997.
  99. ^ Cornut-Gentille 2020, p. 34-36.
  100. ^ Cornut-Gentille 2020, p. 19-20.
  101. ^ Cornut-Gentille 2020, p. 57-60.
  102. ^ Cornut-Gentille 2020, p. 113-116.
  103. ^ Cornut-Gentille 2020, p. 116-129.
  104. ^ Noiriel 2018, p. 368.
  105. ^ Antonetti 1986, p. 282.
  106. ^ a b Plessis 1996.
  107. ^ Rougerie 2011, p. 916.
  108. ^ a b Rougerie 2011, p. 917.
  109. ^ Milza 2007, p. 473-476.
  110. ^ Rougerie 2011, p. 917-918.
  111. ^ Guerrand 1967.
  112. ^ a b c d Guerrand 1997.
  113. ^ Rougerie 2011, p. 918.
  114. ^ Milza 2007, p. 495-497.
  115. ^ Antonetti 1986, p. 292.
  116. ^ Milza 2007, p. 590.
  117. ^ Rougerie 2011, p. 898.
  118. ^ Anceau 2008, p. 462.
  119. ^ Rougerie 2011, p. 904-905.
  120. ^ Moncan 2009, p. 7-25.
  121. ^ Moncan 2009, p. 107-132.
  122. ^ Moncan 2009, p. 152.
  123. ^ Moncan 2009, p. 27.
  124. ^ Moncan 2009, p. 58-59.
  125. ^ Moncan 2009, 89-106.
  126. ^ Yon 2004, p. 588.
  127. ^ Milza 2007, p. 476-477.
  128. ^ Lemaire 1996.
  129. ^ Anceau 2008, p. 413-414.
  130. ^ Anceau 2008, p. 410.
  131. ^ Anceau 2008, p. 412.
  132. ^ Girard 1986, p. 310.
  133. ^ Napoléon III et la photographie, Bibliothèque nationale de France, essentiels.bnf.fr, 2004. (accesat la 3 octombrie 2025).
  134. ^ Viviani; Robert; Meurgé 1921.
  135. ^ a b Anceau 2008, p. 425.
  136. ^ Anceau 2008, p. 426.
  137. ^ Milza 2007, p. 595.
  138. ^ Yon 2004, p. 535-560.
  139. ^ Yon 2004, p. 560-584.
  140. ^ Furet 1988, p. 450-451.
  141. ^ Yon 2004, p. 712.
  142. ^ Yon 2004, p. 240.
  143. ^ Yon 2004, p. 24-247.
  144. ^ Yon 2004, p. 255.
  145. ^ Yon 2004, p. 282.
  146. ^ Yon 2004, p. 296.
  147. ^ Yon 2004, p. 304.
  148. ^ Yon 2004, p. 311.
  149. ^ Rougerie 2011, p. 905.

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]
  • fr Agulhon, Maurice, 1848 ou l'apprentissage de la République (1848-1852) (1848 sau ucenicia republicii), Paris, Seuil, col. Points. Histoire, seria Nouvelle histoire de la France contemporaine, nr. 108, 1973
  • fr Anceau, Éric, Napoléon III, un Saint-Simon à cheval (Napoleon al III-lean, un Saint-Simon călare), Paris, Tallandier, 2008, ISBN: 978-2-84734-343-4 și ISBN: 2-84734-343-1
  • fr Boniface, Xavier, De la guerre franco-allemande à la Commune 1870-1871 (De la Războiul franco-german la Comună. 1870-1871), în Drévillon, Hervé și Wieviorka, Olivier (coord.), Histoire militaire de la France : de 1870 à nos jours (Istoria militară a Franței de 1870 la zilele noastre), vol. II, Paris, Perrin, col. Tempus, nr. 870, 2022, ISBN: 978-2-262-09993-0, p. 17-63
  • fr Bourguinat, Nicolas și Vogt, Gilles, La Guerre franco-allemande de 1870 : une histoire globale (Războiul franco-german din 1870. Istorie globală), Paris, Flammarion, col. Champs histoire, 2020, ISBN: 978-2-08-151055-5
  • fr Bruley, Yves, Napoléon III, père fondateur de la Roumanie (Napoleon al III-lea, părinte fondator al României), Historia, nr. 722, februarie 2007. (accesat la 3 octombrie 2025)
  • fr Cornut-Gentille, Pierre, Le 4 septembre 1870 : L'invention de la République (4 septembrie 1870. Inventarea republicii), Paris, Perrin, col. Tempus, nr. 810, 2020, ISBN: 978-2-262-08776-0
  • fr Démier, Francis, La France du XIXe siècle, 1814-1914 (Franța secolului al XIX-lea, 1814-1914), Paris, Seuil, 2000, ISBN: 978-2-02-040647-5
  • fr Duclert, Vincent, La République imaginée : 1870–1914 (Republica imaginată: 1870-1914), Paris, Belin, col. Histoire de France, nr. 11, 2010
  • fr Encrevé, André, La vie politique sous le Second Empire (Viața politică sub Al Doilea Imperiu), în Barjot, Dominique; Chaline, Jean-Pierre; Encrevé, André, La France au XIXe siècle. 1814–1914 (Franța în secolul al XIX-lea. 1814-1914), ediția a III-a, Paris, Presses Universitaires de France, col. Quadrige manuels, 2014, ISBN: 978-2-13-063257-3, p. 407-446
  • fr Furet, François, La Révolution de Turgot à Jules Ferry. 1770-1880 (Revoluția de la Turgot la Jules Ferry. 1770-1880), Paris, Hachette, col. Histoire de France, 1988, ISBN: 2-01-009462-X
  • fr Girard, Louis, Napoléon III, Paris, Fayard, 1986, ISBN: 2-213-01820-0
  • fr Guerrand, Roger-Henri, L'Empereur de la vie quotidienne (Împăratul vieții cotidiene), în L’Histoire, nr. 211, iunie 1997
  • fr Guerrand, Roger-Henri, Les Origines du logement social en France (Originile locuințelor sociale în Franța), Paris, Éditions ouvrières, 1967
  • fr Lemaire, Jean-François, Napoléon III et Pasteur, în Revue du Souvenir Napoléonien, nr. 407, mai 1996, p. 19-27 (accesat la 3 octombrie 2025)
  • fr Milza, Pierre, Napoléon III, Paris, Perrin, col. Tempus, nr. 159, 2007, ISBN: 978-2-262-02607-3
  • fr Moncan, Patrice de, Le Paris d'Haussmann (Parisul lui Haussmann), Éditions du Mécène, 2009
  • fr Noiriel, Gérard, Une histoire populaire de la France : de la guerre de Cent Ans à nos jours (O istorie populară a Franței: de la Războiul de 100 de Ani la zilele noastre), Marseille, Agone, col. Mémoires sociales, 2018, ISBN: 978-2-7489-0301-0
  • fr Plessis, Alain, Napoléon III et les saint-simoniens (Napoleon al III-lea și saint-simoniștii), în L'Histoire, nr. 195, 1996. (accesat la 3 octombrie 2025)
  • fr Rougerie, Jacques, Le Second Empire (Al Doilea Imperiu), în Duby, Georges (coord.), Histoire de la France. Des origines à nos jours (Istoria Franței. De la origini până în zilele noastre), Paris, Larousse, 2011, ISBN: 978-2-03-586104-7 p. 863-920
  • fr Vasseur, Édouard, L’Exposition universelle de 1867 : apothéose du Second Empire et de la génération de 1830 (Expoziția Universală din 1867: apoteoza celui de-Al Doilea Imperiu și al generației de la 1830), teză de doctorat, École nationale des chartes, 2001
  • fr Vigier, Philippe, La Seconde République (A Doua Republică), ediția a VI-a, Paris, Presses universitaires de France, col. Que sais-je ?, nr. 295, 1992, ISBN: 2-13-044757-0
  • fr Viviani, René; Robert, Henri; Meurgé, Albert, Cinquante ans de féminisme : 1870-1920 (Cincizeci de ani de feminism: 1870-1920). Paris, Ligue française pour le droit des femmes, 1921
  • fr Winock, Michel, L'élection présidentielle en France (Alegerile prezidențiale în Franța), Paris, Perrin, 2008, ISBN: 978-2-262-02822-0
  • fr Yon, Jean-Claude, Le Second Empire : politique, société, culture (Al Doilea Imperiu: politică, societate, cultură), Paris, Armand Colin, 2004, ediție Epub, ISBN: 978-2-200-24259-6

Vezi și

[modificare | modificare sursă]

Napoleon al III-lea

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Al_Doilea_Imperiu_Francez&oldid=17221505