Canonizare

Papa Pius al II-lea o canonizează pe Ecaterina de Siena.

Canonizarea este actul prin care Biserica recunoaște și rânduiește în rândul sfinților, pe mărturisitorii dreptei credințe care au decedat, venerându-i în temeiul învățăturii sale dogmatice.

Procesul de canonizare este ultima fază în cadrul procesului de recunoaștere a sfințeniei unei persoane în Biserică. În cadrul Bisericii Ortodoxe acest proces se mai numește și proslăvire. În cazul Bisericii Catolice, procesul de canonizare urmează după procesul de beatificare, după ce este recunoscută și a doua minune, după același procedeu folosit la beatificare.

Fericitul este declarat „Sfânt” într-o liturghie publică solemnă de canonizare și cultul său este extins peste tot unde există o comunitate de credincioși; se stabilește, de asemenea, și o dată în calendarul liturgic general în care se va face memoria acestui nou sfânt (poate coincide sau nu cu cea de la beatificare).

Tradiția patristică ortodoxă atribuie caracterizarea de Sfânt acelor persoane care au ajuns la îndumnezeire și mărturisesc această îndumnezeire în cadrul istoriei.

Criterii de canonizare în Biserica Ortodoxă

Canonizare Mucenicilor de la Katyn în Biserica Ortodoxă Poloneză

În cadrul procesului de canonizare, Biserica Ortodoxă recunoaște sfințeniei pe baza dovezilor consistente ținându-se cont de mai multe criterii canonice, istorice și pastoral-misionare.

„Biserica nu dăruiește sfințenia, ci sfințenia vine de la Dumnezeu prin Biserică, dar și prin multele nevoințe ale sfinților. Biserica constată și proclamă sfințenia.” -PF Daniel

Condițiile de fond în vederea canonizării sunt:

• apartenența la Biserică („prin intermediul Sfântului Botez”), ortodoxia neîndoielnică a credinței lui pe tot parcursul vieții sau din momentul îmbrățișării credinței ortodoxe, până la moarte;
• moarte mucenicească;
• proslăvirea lui de către Dumnezeu, vădită prin cel puțin prin unul din următoarele daruri: puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credință, puterea de a-și închina viața celei mai desăvârșite trăiri morale și religioase, puterea de a săvârși minuni în viață sau după moarte, puterea de a apăra și sluji cu devotament credința și Biserica Ortodoxă;
• răspândirea miresmei de sfințenie și confirmarea acesteia, prin cultul spontan pe care îl acordă credincioșii, considerându-l în rând cu sfinții.

Dovezi sau semne ale sfințeniei:

• mărturisirea neînfricată a dreptei credințe în fața oricărei ispite sau amenințări care ar provoca moartea, exilul, închisoarea sau alte chinuri îndurate cu bărbăție;
• viața sfântă, curată, plină de faptele milei trupești, arătând cel mai înalt grad de trăire morală și religioasă.
• înfăptuirea minunilor
• lupta de apărare a dreptei credințe purtată de fiecare credincios, pe măsura puterilor sale;
• nestricăciunea trupului după moarte, însoțită de darul de a săvârși minuni prin el.

Pe lângă condițiile de fond există și rânduieli de natură formală în cadrul procesului de canonizare cum ar fi:

• instituirea unei comisiei de studii și investigații pentru cercetarea și constatarea existenței condițiilor de fond;
• întocmirea și prezentarea în soborul Sfântului Sinod a unui raport al comisiei de studii și investigații;
• aprobarea raportului de către Sfântul Sinod;
• hotărârile Sfântului Sinod de a încuviința cultul noului Sfânt și de a proceda la canonizarea solemnă;
• întocmirea vieții și a canonului Sfântului și aprobarea lor de către Sfântul Sinod;
• înfățișarea elementelor iconografice sau a icoanei sfântului și aprobarea ei de către Sfântul Sinod;
• fixarea tipicului de observat la săvârșirea solemnă a canonizării, precum și a zilei în care se va săvârși acest act;
• întocmirea de către Sfântul Sinod a unui act sinodal cuprinzând hotărârea de așezare în rândul sfinților, instituirea cultului public bisericesc, general sau local, fixarea zilei de sărbătoare a sfântului, trecerea lui în calendarul bisericesc (sinaxar) și a slujbei lui în cărțile de ritual.

„Ceea ce trebuie să avem în vedere, absolut obligatoriu, este faptul că numai Sfântul Sinod declară canonizarea sfinților, pentru ca este un act de mare responsabilitate și autoritate.”

—pr. prof. dr. Nicolae Necula

În Duminica Sfinților Români instituită de Sfântul Sinod în anul 1992, „îi pomenim într-o comuniune deplină pe toți sfinții români cunoscuți și necunoscuți, cei trecuți în calendar sau în sinaxar și cei încă necanonizați sau necunoscuți de oameni, dar cunoscuți de Dumnezeu (...) Există o mulțime de sfinți cunoscuți doar de Dumnezeu și pe care El îi descoperă atunci când vrea El și cum vrea El. S-a văzut că în istoria Bisericii Ortodoxe Universale unii sfinți au fost proclamați, ca atare, la câțiva ani de la trecerea lor la viața veșnică, iar alții au fost descoperiți mai târziu și au fost trecuți în calendar după 500 de ani de la trecerea în veșnicie. Este o mare taină cum Dumnezeu descoperă sfințenia oamenilor plăcuți Lui care au împlinit în viața lor voia lui Dumnezeu”. - PF Daniel

Bibliografie

• Ritualul unei canonizari, 17 iulie 2006, Daniela Cârlea Șontică, Jurnalul Național

Lectură suplimentară

• de Marcus Sieger: Die Heiligsprechung. Geschichte und heutige Rechtslage, Würzburg 1995 ISBN 3-429-01746-7
• de Stefan Samerski: "Wie im Himmel, so auf Erden"? Selig- und Heiligsprechung in der Katholischen Kirche 1740 bis 1870, Stuttgart 2002 ISBN 3-17-016977-7
• fr Régine Pernoud, Les Saints au Moyen Âge - La sainteté d’hier est-elle pour aujourd’hui ?, Paris, Plon, 1984, 367 p. (ISBN 2-258-01186-1), pp. 266-279

Legături externe

• Materiale media legate de canonizare la Wikimedia Commons