Revoluția franceză de la 1830

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare
Revoluția franceză de la 1830
Parte din Restaurația franceză  Modificați la Wikidata
Eugène Delacroix - La liberté guidant le peuple.jpg
Libertatea conducând poporul,
o alegorie a Revoluției din iulie, de Eugène Delacroix
Perioadă iulie 1830
Loc Paris, Franța
Lupta din strada Rohan, 29 iulie 1830

Revoluția franceză de la 1830, cunoscută și sub numele de Revoluția din iulie (în franceză Révolution de Juillet), A doua revoluție franceză, sau Cele trei zile glorioase (în franceză Trois Glorieuses), a dus la răsturnarea regelui Carol al X-lea, monarhul francez din Casa de Bourbon și întronarea vărului său Ludovic-Filip de Orléans (cel care, după 18 ani pe tronul Franței, avea să fie răsturnat în 1848). Această revoluție a marcat trecerea de la o monarhie constituțională, cea a dinastiei restaurate a Bourbonilor, la alta, Monarhia din iulie, tranziția puterii de la Casa de Bourbon la ramura sa cadetă, Casa de Orléans și înlocuirea principiului dreptului ereditar cu suveranitatea populară. Susținătorii Casei de Bourbon au fost numiți ulterior „legitimiști”, iar susținătorii lui Ludovic-Filip „orléaniști”.

Context istoric[modificare | modificare sursă]

După înfrângerea Franței napoleoniene în mai 1814, Europa continentală, și în special Franța, se afla într-o stare de dezordine politică. Congresul de la Viena s-a reunit în special pentru a stabili noua hartă politică a continentului. Mai multe țări europene au participat la acest congres, dar stabilirea deciziilor era controlată de patru puteri majore: Regatul Unit, reprezentat de secretarul său de externe Viscount Castlereagh, Imperiul Austriac, reprezentat de prim-ministrul Klemens Wenzel von Metternich, Imperiul Rus, reprezentată de țarul Alexandru I și Prusia, reprezentată de regele Frederic Frederic Wilhelm al III-lea.

Ministrul francez de externe, Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord, a participat și el la Congresul de la Viena. Deși Franța era considerată un stat inamic, Talleyrand a fost lăsat să participe la Congres, deoarece susținea că a cooperat cu Napoleon doar forțat de împrejurări. El a sugerat ca Franța să fie restaurată la granițele și guvernele ei „legitime” (adică pre-napoleoniene) - un plan care, cu unele schimbări, a fost acceptat de marile puteri. Franța a fost cruțată de anexări mari și a revenit la granițele sale din 1791. Casa de Bourbon, înlăturată de Revoluție, a fost restaurată pe tron în persoana lui Ludovic al XVIII-lea. Congresul l-a obligat însă pe Ludovic al XVIII-lea să accepte o constituție: La Charte constitutionnelle.

Cauze[modificare | modificare sursă]

La 16 septembrie 1824, după o boală care a durat câteva luni, Ludovic al XVIII-lea, în vârstă de 68 de ani, a murit fără a avea copii. În consecință, fratele său mai mic, Carol, în vârstă de 66 de ani, a moștenit tronul Franței. La 27 septembrie 1824, Carol al X-lea și-a făcut intrarea oficială în Paris. În cadrul ceremoniei, în timp ce-i prezenta regelui cheile orașului, Contele de Chabrol, prefect de Sena, declara: „Mândru de noul său rege, Parisul poate aspira să devină regina orașelor prin măreția sa, așa cum poporul aspiră să fie în primul rând în fidelitatea, devotamentul și iubirea sa”.[1]

Opt luni mai târziu, parizienii și-au schimbat opinia despre noul rege. Cauzele acestei schimbări dramatice în opinia publică au fost mai multe, dar principalele două au fost:

  • Impunerea pedepsei cu moartea pentru oricine profanează Euharistia (Loi sur le sacrilège, „Legea anti-sacrilegiu”).
  • Dispozițiile pentru despăgubirile financiare pentru proprietățile confiscate în timpul Revoluției franceze din 1789 și Primului Imperiu Francez: „aceste despăgubiri vor fi plătite oricui, nobil sau ne-nobil, care a fost declarat «dușman al revoluției»”.

Popularitatea regelui și a guvernului său a scăzut mult. Acest lucru a devenit foarte vizibil atunci când, la 16 aprilie 1827, în timp ce trecea în revistă Garde royale (Garda regală) pe Champ de Mars⁠(d), regele a fost întâmpinat cu o liniște înghețată, mulți dintre spectatori refuzând chiar să-și scoată pălăriile. Carol al X-lea i-a spus ulterior vărului său că „deși majoritatea oamenilor prezenți nu erau prea ostili, unii au privit uneori cu expresii teribile”.[2] Datorită a ceea ce a considerat că este o critică în creștere, neobosită și din ce în ce mai acută, atât împotriva guvernului, cât și a Bisericii Catolice, guvernul a introdus în Camera Deputaților o propunere legislativă care să consolideze cenzura, în special în ceea ce privește ziarele. Camera a respins această propunere cu o atât de largă majoritate încât guvernul, umilit, nu a avut de ales decât să o retragă.[3]

La 17 martie 1830, majoritatea din Camera Deputaților a adoptat o moțiune de cenzură (Adresse des 221⁠(d)), împotriva guvernului regal condus de prințul Jules de Polignac⁠(d).[4] În replică, a doua zi, regele Carol al X-lea a prorogat parlamentul, apoi, pe 16 mai l-a dizolvat, stabilind data alegerilor peste două luni.[4] În această perioadă, liberalii i-au promovat pe cei 221 de deputați care reușiseră moțiunea de cenzură din parlament ca „eroi ai poporului”, în timp ce guvernul s-a străduit să obțină sprijin în toată țara, îndeosebi prin intermediul prefecților departamentelor Franței. Rezultatul alegerilor a fost însă o majoritate covârșitoare a liberalilor, guvernul fiind astfel în minoritate parlamentară. Între timp avusese loc un alt eveniment mult controversat: pe motiv că s-a comportat într-un mod ofensator față de coroană, la 30 aprilie 1830 regele a dizolvat brusc Garda Națională din Paris, un grup voluntar de cetățeni care fusese perceput până atunci ca o organizație care întărea sentimentul de încredere dintre monarhie și popor. Politicienii moderați au fost îngroziți de această măsură care, în mod evident, avea să ducă la agravarea conflictului: „[Eu] aș prefera să mi se taie capul”, scria un nobil din Renania la aflarea știrilor, „decât să fi recomandat un astfel de act: singura măsură necesară pentru a provoca o revoluție este cenzura”.[5]

Momentul culminant al rupturii definitive dintre monarhie și popor a venit odată cu modificarea Cartei din 1814⁠(d) (carta constituțională) prin decrete regale, promulgate duminică, 25 iulie 1830. Prin aceste decrete, cunoscute sub numele de „Ordonanțele din iulie”, se dizolva Camera Deputaților, se suspenda libertatea presei și se organizau noi alegeri (la care clasa de mijloc era practic exclusă).[6] Luni, 26 iulie, aceste decrete au fost publicate în principalul ziar conservator din Paris, Le Moniteur.[7] Marți, 27 iulie, a izbucnit revoluția (în franceză Les trois journées de juillet) care a dus la sfârșitul monarhiei Bourbonilor.[8]

Cele trei zile glorioase[modificare | modificare sursă]

Luni, 26 iulie 1830[modificare | modificare sursă]

Vara anului 1830 a fost caldă și uscată, care i-a îndemnat pe cei care își permiteau să plece din Paris la țară. Cea mai mare parte din burghezia pariziană, ocupată cu profesiunile și afacerile proprii nu plecase însă, și astfel membrii acesteia au aflat rapid despre „Ordonanțele din iulie”, care le interziceau să candideze pentru Camera Deputaților. În semn de protest, membrii bursei din Paris au refuzat să mai împrumute bani, iar proprietarii de afaceri și-au închis fabricile și amicile ateliere. Muncitorii s-au trezit peste noapte rămași fără niciun venit. Șomajul, care era deja însemnat de la începutul verii, a crescut brusc. „Un număr mare de... lucrători nu au mai avut de făcut decât să protesteze”.[9]

În timp ce ziare precum Journal des débats, Le Moniteur și Le Constitutionnel și-au încetat deja aparițiaa în conformitate cu Ordonanțele din iulie, aproape 50 de jurnaliști de la mai multe ziare pariziene s-au întâlnit în birourile jurnalului Le National. Acolo, ei au semnat un protest colectiv și au promis că ziarele lor vor continua să fie tipărite.[9]

În seara aceleiași zile, când poliția a atacat o agenție de presă și a confiscat ziare tipărite care contraveneau Ordonanțelor din iulie, a fost întâmpinată de o mulțime revoltată, care striga furios: À bas les Bourbons! („Jos cu Bourbonii!”) și Vive la Charte! („Trăiască Carta!”). Armand Carrel, jurnalist, scria în ediția de a doua zi a ziarului Le National:

Franța... revine în revoluție prin actul guvernului însuși... regimul juridic este acum întrerupt, cel al forței a început... în situația în care ne aflăm acum, supunerea a încetat să mai fie o datorie... Franța trebuie să judece cât de mult trebuie să se extindă propria rezistență.[10]

În ciuda furiei publice față de atacul poliției, Jean-Henri-Claude Magin, prefectul poliției capitalei, nota în acea seară: „cea mai perfectă liniște continuă să domnească în toate părțile capitalei. Niciun eveniment demn de atenție nu este înregistrat în rapoartele care mi-au fost transmise.”[11][12]

Marți, 27 iulie 1830: prima zi[modificare | modificare sursă]

27 iulie 1830: parizieni revoltați, capturând arme din depozitul Le Page din str. Richelieu - litografie din 1831

La începutul zilei, Parisul era încă liniștit, dar din ce în ce mai mulți oameni au ieșit în stradă. Guvernul a făcut apel la Auguste de Marmont, care fusese numit recent guvernator al Parisului, încredințându-i comanda trupelor care trebuiau să restabilească ordinea. A fost o alegere neinspirată, acesta fiind socotit răspunzător de „trădarea de la Essonnes”, care avusese drept rezultat abdicarea de la Fontainebleau, în 1814 (după intrarea în Paris a aliaților participanți la coaliția antinapoleoniană, mareșalul Marmont s-a retras la Essonnes, cu trupele de sub comanda sa; acolo a dus tratative secrete cu aliații, semnând capitularea Parisului, ceea ce a făcut inevitabilă abdicarea lui Napoleon).[8]

Insurecția din timpul „celor trei zile” (27-29 iulie 1830) nu a fost doar o manifestare pentru liberalism, ci, totodată, o răscoală națională împotriva tratatelor umilitoare care fuseseră impuse Franței în 1815. Acest caracter național se afirmă, printre altele, prin arborarea la primăria Parisului și la Catedrala Notre-Dame a drapelului tricolor, drapelul revoluției și al imperiului, opus drapelului alb al regalității, impus de triumful coaliției antinapoleoniene.[8]

La 4:30 pm, comandanții trupelor primei divizii militare din Paris și cei ai Garde Royale au primit ordin să-și concentreze trupele și tunurile în Place du Carrousel⁠(d), în fața Palatului Tuileries, în Place Vendôme⁠(d) și în Place de la Bastille⁠(d). Pentru a menține ordinea și a proteja magazinele de arme împotriva eventualilor jefuitori, au fost înființate, consolidate și extinse patrulele militare din tot orașul. Cu toate acestea, nu au fost luate măsuri speciale pentru a proteja depozitele de arme și fabricile de praf de pușcă. Pentru o perioadă, acele precauții păreau premature, dar la ora 7:00 pm, odată cu venirea amurgului, a început lupta. „Parizienii, mai degrabă decât soldații, erau agresorii. Pietrele de pavaj, țiglele de pe acoperișuri și ghivecele de flori de la ferestrele etajelor superioare... au început să plouă asupra soldaților de pe străzi”.[13] La început, soldații au tras focuri de avertizare în aer. Dar, până la miezul nopții, douăzeci și unu de civili fuseseră deja uciși. Răsculații au defilat apoi pe străzi, cu cadavrul unuia dintre cei împușcați, strigând Mort aux Ministres!, À bas les aristocrates! („Moarte miniștrilor!”, „Jos cu aristocrații!”).

Un martor scria:

[Am văzut] o mulțime de oameni agitați care trec și dispar, apoi o trupă de cavalerie care îi urmărește... În fiecare direcție și la intervale... Zgomote, focuri de armă și apoi, pentru o perioadă, toate sunt din nou tăcute, așa că, pentru o vreme, s-ar putea crede că totul în oraș era normal. Dar toate magazinele sunt închise; Pont Neuf este aproape complet întunecat, stupefacția care este vizibilă pe fiecare față ne amintește prea mult de criza cu care ne confruntăm...[14]

Luptele din Paris au continuat toată noaptea. Același martor ocular scria:

Este aproape un sfert de oră trecut de opt seara și deja se pot auzi strigăte și focuri de armă. Afacerile sunt într-un mod complet... Mulțimi care se grăbesc pe străzi... sunetul tunurilor și al focurilor de armă devine din ce în ce mai tare... Se pot auzi strigăte de „À bas le roi!”, „À la guillotine!!”... [15]

Miercuri, 28 iulie 1830: a doua zi[modificare | modificare sursă]

Regele i-a ordonat mareșalului Auguste de Marmont, duce de Ragusa, comandant al Gărzii regale (Garde royale), să reprime tulburările. Regele a rămas în Castelul de la Saint-Cloud, dar era ținut la curent cu evenimentele din Paris de către miniștrii săi, care au insistat asupra faptului că problemele se vor termina imediat ce protestatarii vor rămâne fără muniție.

Planul lui Marmont era să aibă Garde Royale și unitățile de linie ale garnizoanei orașului la dispoziție, astfel încât să păstreze arterele vitale și podurile Parisului, precum și să protejeze clădiri importante precum Palais-Royal (Palatul regal), Palais de Justice⁠(d) (Palatul de Justiție) și Hôtel de Ville⁠(d) (Primăria Parisului). Acest plan era pe atât de ambițios, pe cât de prost conceput: nu numai că nu erau suficiente trupe, dar nu fuseseră alocate muniții și provizii suficiente. Garde Royale a fost loială, dar unitățile de linie din garnizoana Parisului au început să se retragă, un număr din ce în ce mai mare de soldați părăseau pozițiile în care fuseseră dizlocați, fără să le pese că pot fi văzuți, sau chiar au fraternizat cu insurgenții.[16]

Joi, 29 iulie 1830: a treia zi[modificare | modificare sursă]

Consecințe[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Mansel (2001), Paris Between Empires, p. 198.
  2. ^ Marie Amélie, 356; (17 April 1827); Antonetti, 527.
  3. ^ Ledré, Charles, La Presse à l'assaut de la monarchie, 1960, p. 70.
  4. ^ a b Madaule (1973), Istoria Franței, p. 257.
  5. ^ Duc de Dolberg, Castellan, II, 176 (scrisoare din 30 aprilie 1827)
  6. ^ Peter N. Stearns (ed.), The Encyclopedia of World History, 6th Edition, Boston: Houghton Mifflin Company, 2001, p. 1060. ISBN 0-39565-237-5
  7. ^ Madaule (1973), Istoria Franței, p. 259.
  8. ^ a b c Madaule (1973), Istoria Franței, p. 260.
  9. ^ a b Mansel (2001), Paris Between Empires, p. 238.
  10. ^ Pinkey, 83–84; Rémusat, Mémoires II, 313–314; Lendré 107
  11. ^ Pickney, David. The French Revolution of 1830, Princeton, 1972, p. 93.
  12. ^ fr Jean Baptiste Honoré Raymond Capefigue, L'Europe depuis l'avènement du roi Louis-Philippe. Protestation des 44 journalistes du 26 juillet 1830, p. 138, accesat la 25 iunie 2020
  13. ^ Mansel (2001), Paris Between Empires, p. 239.
  14. ^ Olivier, Juste, Paris en 1830, Journal (27 July 1830) p. 244.
  15. ^ Olivier, Juste, Paris en 1830, Journal (28 July 1830) p. 247.
  16. ^ fr „Encyclopédie Larousse en ligne - Journées de juillet 1830 ou les Trois Glorieuses”, Larousse.fr, accesat în  

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Revoluția franceză de la 1830
  • Philip Mansel, Paris Between Empires 1814-1852, St. Martin's Press, New York, 2001, ISBN 0312308574
  • Jacques Madaule, Istoria Franței, traducere de Eugen Rusu, Editura Politică, București, 1973