Charles Baudelaire

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare
Charles Baudelaire
Étienne Carjat, Portrait of Charles Baudelaire, circa 1862.jpg
Charles Baudelaire de Étienne Carjat, 1863
Date personale
Nume la naștereCharles-Pierre Baudelaire Modificați la Wikidata
Născut9 aprilie 1821
Paris, Franța
Decedat31 august 1867 (la 46 de ani)
Paris
ÎnmormântatCimitirul Montparnasse Modificați la Wikidata
Cauza decesuluicauze naturale (sifilis) Modificați la Wikidata
Părinți Joseph-François Baudelaire[*][[Joseph-François Baudelaire (French catholic priest (1759-1827))|​]]
Caroline Aupick[*][[Caroline Aupick (mother of French poet Charles Baudelaire)|​]] Modificați la Wikidata
NaționalitateFranceză Franța
CetățenieFlag of France (1794–1815, 1830–1958).svg Franța Modificați la Wikidata
Religiecatolicism Modificați la Wikidata
Ocupațiepoet, critic de artă, eseist, traducător, filozof
Limbilimba franceză[1]  Modificați la Wikidata
StudiiLycée Louis-le-Grand  Modificați la Wikidata
Activitatea literară
Activ ca scriitor1844–1866
Mișcare/curent literarDecadentism
Specie literarăpoezie și poeme în proză
Opere semnificative Florile răului
Les Paradis artificiels[*][[Les Paradis artificiels |​]]
Le Peintre de la vie moderne[*][[Le Peintre de la vie moderne |​]]
Reflecții asupra Unora dintre Contemporanii Mei[*]
La Fanfarlo[*][[La Fanfarlo |​]]
Le Spleen de Paris[*][[Le Spleen de Paris |​]]  Modificați la Wikidata
Note
Premii concours général[*][[concours général (annual French academic competition for 11th and 12th grade students)|​]]  Modificați la Wikidata
Semnătură
Baudelaire signatur.svg
Prezență online
Literatură franceză

După categorie

Istoria literaturii franceze

Medievală
Secolul XVI - Secolul XVII
Secolul XVIII - Secolul XIX
Secolul XX - Contemporană

Scriitori francezi

Listă cronologică
Scriitori după categorie
Romancieri - Dramaturgi
Poeți - Eseiști
Scriitori de povestiri scurte
Scriitori de literatură SF
Scriitori de literatură fantastică

Portal Franța
Portal Literatură

Charles-Pierre Baudelaire (pronunție franceză: Pronunție audio /ʃaʁl bodlɛʁ/; n. ,[2][3][4][5] Paris, Franța – d. ,[2][3][4][5] Paris, Franța) a fost un poet francez care a produs, de asemenea, lucrări notabile ca eseist, critic de artă și unul dintre primii traducători ai lui Edgar Allan Poe.[6] Poeziile sale prezintă măiestrie în folosirea rimei și a ritmului, și conțin un exotism moștenit de la romantici, dar se bazează pe observații ale vieții reale.[7]

Cea mai cunoscută lucrare a sa, opera sa de căpătâi, o carte de poezie lirică intitulată Les Fleurs du mal (Florile Răului), exprimă natura schimbătoare a frumuseții în Parisul care se industrializa rapid la mijlocul secolului al XIX-lea. Stilul său extrem de original de poezie în proză a influențat o întreagă generație de poeți, printre care Paul Verlaine, Arthur Rimbaud și Stéphane Mallarmé, printre mulți alții. I se atribuie faptul că a inventat termenul de modernitate (modernité) pentru a desemna experiența trecătoare și efemeră a vieții într-o metropolă urbană și responsabilitatea expresiei artistice de a surprinde acea experiență.[8]

Note biobibliografice[modificare | modificare sursă]

Copilărie[modificare | modificare sursă]

Charles Baudelaire a fost singurul copil din a doua căsătorie a unui înstărit, iubitor de artă și literatură, fost funcționar public Joseph-François Baudelaire (1759-1827) și soția sa cu 34 ani mai tânără, Caroline Archimbaut-Dufay (1793 - 1871), născută în Londra din mamă englezoaică.

Le général Jacques Aupick (1789-1857)

La vârsta de șase ani rămâne orfan prin moartea tatălui în vârstă de aproape 68 de ani. În plus traumatizat de recăsătorirea rapidă a mamei (1828) cu ofițerul autoritar și ambițios Jacques Aupick precum și prin mutarea din Paris la Lyon (1832) și din nou la Paris (1836), devine un băiat dificil, simțindu-se neiubit și fără rădăcini, de multe ori depresiv. Între (1832-1835) învață în Lyon, în garnizoana în care colonelul Aupick l-a trimis iar între (1836 - 1840) la Paris.

și artiști ai Parisului unde s-a îndatorat peste măsură. Se crede că tot atunci a contractat sifilisul.

La îndemnul mamei sale și, mai ales al tatălui vitreg, care între timp a devenit general, acceptă în iunie 1841 o călătorie cu vaporul care îl duce în India și care ar trebui să-i aducă la alte gânduri. El a mers însă numai până în insulele Mauritius și Réunion în Oceanul Indian, unde a petrecut câteva săptămâni și fiind influențat de natura tropicală, care îi va fi inspirație pentru poezii. Poetul român Mircea Dinescu a scris în cartea sa din 1990+1992, „Pamflete vesele și triste” că tatăl adoptiv al lui Charles în vremea pașoptismului secolului xix a fost detașat în capitala otomană, lăsându-și fiul desconsiderat și poet în capitala Franței, bonjuriștii având de a face cu tatăl însă nu și cu fiul...

Jeanne Duval (cca. 1820–1862)

Viață de dandy[modificare | modificare sursă]

La întoarcere, după mai bine de opt luni, ajungând la majorat (1842) va cere partea de moștenire după tată, o avere considerabilă (cca. 75.000 de franci) care-i va permite să ducă o viață de dandy parizian. Începe să iubească hainele și își petrece zilele în galeriile de artă și cafenelele din Orașul luminilor. Începe să folosească drogurile, în special hașiș și opium.

Se îndrăgostește de actrița Jeanne Duval, o tânără mulatră (jeune mulâtresse), a cărei frumusețe exotică va inspira poemele din secțiunea Venus cea neagră a volumului Florile răului. Până în 1844, cheltuise aproximativ jumătate din moștenire. Primele datorii importante sunt originea viitoarelor sale dificultăți financiare. Consiliul de familie îi impune un notar drept consilier judiciar, care va avea în grijă averea lui Baudelaire și îi va plăti o mică rentă pentru tot restul vieții. Ceea ce probabil în 1845 a contribuit la o tentativă de sinucidere.

Scriitorul[modificare | modificare sursă]

Pentru a-și suplimenta venitul Baudelaire scrie critică de artă, eseuri, și cronici pentru diverse jurnale. În 1846 și 1847 îi apăreau în reviste două povești: Le Jeune enchanteur, o poveste de dragoste și La Fanfarlo, o nuvela autobiografică. Drame scrise între 1843-1854, precum La Fin de Don Juan, au rămas doar la faza de proiect, tot așa ca multe schițe de proză. Primele versuri îi apar în reviste la jumătatea deceniului '40. Criticile pictorilor contemporani francezi Eugene Delacroix și Gustave Courbet l-au ajutat să se impună drept critic cu idiosincrazii, dar care știe să facă diferența între arta adevărată și kitsch.

Pe de altă parte consumul de hașiș, opium și alcool, precum și întreținerea lui Jeanne Duval, permanenta nevoie de bani au întărit din nou predispoziția la depresie.

Socialist și revoluționar[modificare | modificare sursă]

Charles Baudelaire, 1855 (Fotografie Nadar)

În timpul agitației politice și sociale din 1847 Baudelaire a fost un socialist fourierist. La izbucnirea revoluției din februarie din 1848 a fost un revoluționar entuziast pe străzile pariziene. El a fondat cu doi prieteni un ziar temporar de stânga și a activat ulterior ca publicist politic. A participat la revolta din iunie în fruntea muncitorilor din Paris. Având în vedere preluarea treptată a puterii de către conservatori, se simțea din ce în ce mai frustrat, ca mulți tineri intelectuali dedicați acestei revoluții. După lovitura de stat din 02 decembrie 1851, Louis-Napoléon Bonaparte fiind ales președinte al Republicii Franceze, Baudelaire s-a retras la o viață ca scriitor apolitic , limitându-se la poezie, proză scurtă, eseuri, portrete ale autorilor și recenzii de carte din scena literară pariziană.

Traducerea lui Edgar Allan Poe[modificare | modificare sursă]

A tradus o primă povestire încă din 1845, iar în 1848 o altă povestire a scriitorului american Edgar Allan Poe (1809-1849), pe care îl simțea un suflet geamăn. În 1857 a publicat un volum de povestiri scrise de Poe și l-a făcut cunoscut cititorilor francezi printr-o lungă prefață. În 1858 termină traducerea lui Poe cu Aventurile lui Gordon Pym (Aventures d'Arthur Gordon Pym). Traducerea sa devine celebră.

Madame Sabatier[modificare | modificare sursă]

Apollonie Sabatier (1822–1889)

Deși era împreună cu Jeanne Duval a adorat din 1852 până în 1858 în anonim prin scrisori iscusite și poezii pe Apollonie Sabatier, o femeie frumoasă, fermecătoare și inteligentă, care era metresa unui bancher al unui salon pe unde treceau mulți literați și artiști.

Florile răului[modificare | modificare sursă]

Auguste Poulet-Malassis publică prima ediție din Les Fleurs du mal și veghea apariția cărții. În luna august, are loc procesul "Florilor răului" cu un rechizitoriu susținut de același procuror care în anul precedent se ocupase de "Madame Bovary". Poetul și editorii sunt condamnați, iar șase dintre poeme care descriau dragostea lesbiană sau vampiri au fost excluse din cadrul volumului. Interdicția a fost ridicată în Franța abia în 1949.

În 1861, Baudelaire a adăugat 36 de poeme noi la această colecție. Florile răului i-au adus lui Baudelaire un oarecare grad de popularitate; scriitori ca Gustave Flaubert și Victor Hugo i-au lăudat poemele. Flaubert i-a scris lui Baudelaire "Ați găsit o cale de a injecta o nouă viață Romantismului, sunteți diferit de toți, și aceasta e cea mai mare calitate". Spre deosebire însă de poeții romantici, Baudelaire se inspira din viața citadină a Parisului. El argumenta că arta trebuie să creeze frumusețe chiar și din cele mai josnice și non-poetice situații. Florile răului l-au transformat pe Baudelaire într-un poet blestemat. Conține poezii precum Pisica, Vinul asasinului, Călugărul nevrednic, Albatrosul.

Ultimii ani[modificare | modificare sursă]

Mormântul lui Baudelaire în Paris

În anii 1860 Baudelaire a continuat să scrie articole și eseuri ocupându-se de o mare varietate de figuri și teme.

În 1869 a publicat și poeme în proză, care au fost adunate postum în volumul Petits poémes en prose (Mici poeme în proză). Prin faptul că a denumit aceste compoziții în vers alb poeme, Baudelaire a fost primul poet care a spart forma tradițională a versificației.

În 1862, Baudelaire a început să aibă coșmaruri și temeri, iar sănătatea i s-a șubrezit brusc. A plecat la Bruxelles să țină o serie de conferințe, dar a avut câteva atacuri cerebrale care s-au finalizat printr-o paralizie parțială. În iulie 1866, mama sa îl aduce în Paris și îl internează în diverse sanatorii pentru tratament.

Pe 31 august 1867, la 46 de ani, după o lungă agonie, Charles Baudelaire a murit la Paris. Chiar dacă doctorii nu au declarat-o, moartea sa a fost provocată de sifilis.

Posteritatea sa de mare poet era însă asigurată. Poeții timpului Stephane Mallarmé, Paul Verlaine, și Arthur Rimbaud l-au considerat imediat un predecesor. În secolul al XX-lea, gânditori, critici sau poeți celebri cum ar fi Jean-Paul Sartre, Walter Benjamin, Robert Lowell și Seamus Heaney i-au celebrat opera.

Volumul Flori de mucigai scris de Tudor Arghezi a fost influențat de volumul lui Baudelaire, Florile răului. De asemenea Joc secund (1930) de Ion Barbu, ori poezia generației bardului român martir neomodern Nicolae Labiș, anii 50+60, - autor - între alte balade moderne al baladei coleridge-baudelairean-barbiene seminale „Albatrosul ucis”. Dintre arabești/grotești sngur egal Poe, inițialul.

Portret de Gustave Courbet, 1848

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikisursă
La Wikisursă există texte originale legate de Charles Baudelaire
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Charles Baudelaire
Wikicitat
La Wikicitat găsiți citate legate de Charles Baudelaire.
  1. ^ Autoritatea BnF, accesat în  
  2. ^ a b Autoritatea BnF, accesat în  
  3. ^ a b Charles Baudelaire (în engleză), RKDartists 
  4. ^ a b Charles Baudelaire (în engleză), Benezit Dictionary of Artists 
  5. ^ a b Charles Baudelaire, SNAC, accesat în  
  6. ^ Claude, Richard (). Edgar Allan Poe: Journaliste et critique. Paris: Klincksieck. pp. 658–660. 
  7. ^ Norwich, John Julius (). Oxford illustrated encyclopedia. Judge, Harry George., Toyne, Anthony. Oxford [Anglia]: Oxford University Press. p. 38. ISBN 0-19-869129-7. OCLC 11814265. 
  8. ^ „Prin modernitate mă refer la tranzitoriul, fugarul, contingentul care alcătuiește o jumătate a artei, cealaltă fiind eternul și imuabilul”. Charles Baudelaire, „The Painter of Modern Life” în The Painter of Modern Life and Other Essays (Pictorul Vieții Moderne și Alte Esee). Londra: Phaidon Press, 13.