Educația în Franța

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Sistemul educațional francez este centralizat, organizat, și ramificat. Se împarte în trei etape:

  • învățământul primar (enseignement primaire);
  • învățământul secundar (enseignement secondaire);
  • învățământul superior (enseignement supérieur). Următoarele grade sunt recunoscute de Procesul Bologna (recunoaștere europeană, deci identice cu cele din România):
    • Licență (Licence și Licence Professionnelle)
    • Master (Master recherche și Master professionnel)
    • Doctorat.

Echivalența între sistemul primar și secundar românesc și sistemul francez[modificare | modificare sursă]

Organizarea și numerotarea claselor în Franța este diferită față de România.

Învățământul primar include doi ani facultativi de grădiniță (école maternelle) și cinci ani de școală generală. Echivalența la școală este următoarea :

clasa I : CP, cours préparatoire

clasa a IIa : CE1, cours élémentaire 1

clasa a IIIa : CE2, cours élémentaire 2

clasa a IVa : CM1, cours moyen 1

clasa a Va :CM2, cours moyen 2.

Învățământul secundar include patru ani de gimnaziu (collège) și trei ani de liceu (lycée). Echivalența este următoarea:

  • Collège

clasa a VIa : sixième, 6e

clasa a VIIa : cinquième, 5e

clasa a VIIIa : quatrième, 4e

clasa a IXa : troisième, 3e.


  • Lycée

clasa a Xa : seconde, 2nde

clasa a XIa : première, 1ère

clasa a XIIa : terminale.


Bacalaureatul are loc în două etape : întâi proba de limba franceză, la sfârșitul clasei a XIa première, și apoi celelalte materii, la sfârșitul clasei a XIIa (terminale).

Notele în Franța se acordă de la zero la 20 ; nota 20 este cea mai bună notă. Ea este însă în general teoretică, dat fiind că profesorii nu obisnuiesc sa o acorde. începând cu nota 16 elevul are mențiunea maximă très bien, adică foarte bine. Nota minimă de trecere este nota 10.

Cifre cheie[modificare | modificare sursă]

Sistemul este coordonat de Ministerul Educației Naționale. Din 1959 (reforma Berthoin), învățământul este obligatoriu pentru minorii cu vârste cuprinse între 6 și 16 ani. Există mai mult de 65000 de școli, dintre care aproximativ 15% (primare) și 20% (secundare) sunt școli private.

Numărul total de elevi ajunge la 12 milioane, adică o cincime din populație. Ministerului Educației Naționale i s-a acordat 6,9% din PIB în 2012 (6,6% in 2008).[1] [2]. Conform PISA, prin compararea sistemelor naționale de învățământ, rezultatele sistemului de învățământ francez sunt în scădere față de cele altor state membre ale OCDE.[3] Numărul de studenți în Franța se ridică la peste 2,3 milioane (cifre oficiale 2011) [4]

Istorie[modificare | modificare sursă]

Datorită provocărilor politice, economice, sociale, ideologice și culturale generate de predarea în Franța, istoria sistemului educațional francez se caracterizează prin alternanța evoluțiilor lente și progresive cu schimbări bruște. Din punct de vedere istoric, unul dintre cei mai influenți și bine-cunoscuți promotori ai acestor reforme a fost Jules Ferry, care a pus în aplicare legile cu același nume dintre anii 1881 și 1882, care impuneau învățământul gratuit și obligatoriu.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ A se vedea aici: évaluation de la dépense intérieure d'éducation et de sa part sur le PIB. sur le site de Libération, accesat la 31 martie 2010.
  2. ^ cifre oficiale 2012
  3. ^ « La France paralysée devant ses mauvais résultats scolaires », Le Monde du 04/12/2007, Catherine Rollot et Marie de Vergès
  4. ^ cifre oficiale 2011

Legături externe[modificare | modificare sursă]