A Cincea Republică Franceză

A Cincea Republică Franceză este numele dat formei de guvernământ din Franța începând cu promulgarea unei noi constituții a statului la 4 octombrie 1958, care este în vigoare, cu modificări ulterioare, și în prezent. Aceasta fost creată la inițiativa generalului Charles de Gaulle chemat la conducerea țării în condițiile unei crize profunde cauzate în principal de Războiul din Algeria dus de independentiștii algerieni împotriva Franței. Prin aplicarea noii constituții, A Patra Republică, cu un regim parlamentar, a fost înlocuită de un regim între semiprezidențial și prezidențial, cu președintele republicii având o putere însemnată față de cea a prim-ministrului și a parlamentului.

A Cincea Republică a evoluat în funcție de schimbarea raportului de forțe dintre partidele politice, reflectată de rezultatul alegerilor legislative din cursul istoriei sale, și de modul mai energic sau mai puțin energic cu care președinții ei succesivi au putut să-și exercite puterea în limitele prevederilor constituției.

Pe plan intern, în timpul celei de-A Cincea Republici a continuat modernizarea și dezvoltarea Franței începută după Al Doilea Război Mondial, o perioadă de prosperitate care a durat până pe la mijlocul anilor 1970. După aceea, evoluția ei a fost încetinită de dificultăți economice care au caracterizat și alte țări dezvoltate.

Pe plan extern, Franța și-a pierdut, până în anii 1960, cea mai mare parte din imperiul său colonial, și a înfruntat în Războiul Rece, împreună cu aliații ei din Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), blocul țărilor comuniste, până când în Europa de Est a căzut comunismul la sfârșitul anilor 1980. Totodată, a participat la integrarea europeană încă de la înființarea primului predecesor al Uniunii Europene (UE), în calitate de una din țările cele mai puternice din Europa.

Nașterea celei de-A Cincea Republici

A Cincea Republică a luat naștere pe ruinele celei de-A Patra Republici. Cauza profundă a căderii acesteia rezidă în modul în care a fost concepută constituția ei și evoluția vieții politice din perioada care a urmat după aceea. Acea constituție consfințea ceea ce de Gaulle numea „regimul partidelor” și atotputernicia parlamentului față de guvern și de președintele republicii, care avea un rol mai mult simbolic. Aceasta a dus la instabilitatea guvernelor, care aveau o durată de viață scurtă, iar perioadele de criză dintre guvernările lor erau relativ lungi. În 12 de ani, țara a avut mai mult de 20 de guverne. Populația era nemulțumită de funcționarea regimului în aceste condiții.

Cauza nemijlocită a sfârșitului celei de-A Patra Republici a fost criza la care a dus Războiul din Algeria început în 1954, criză pe care regimul acestei republici nu a fost capabil să o rezolve. Algeria avea de multă vreme un statut deosebit în Comunitatea Franceză, cum se numea Franța împreună cu teritoriile de peste mări cu diferite statute care îi aparțineau. Acolo exista o comunitate numeroasă de urmași ai evreilor ajunși acolo în secolul al XV-lea din Spania și ai coloniștilor francezi și alți europeni așezați acolo începând cu 1830. Algeria aparținea direct de Franța, fiind organizată în departamente, ca și Franța europeană. Francezii din Algeria, ca și clasa politică și opinia publică din Franța considerau Algeria ca parte a acesteia Lupta pentru independență a indigenilor s-a intensificat în urma formării încă din 1954 a Frontului de Eliberare Națională (FEN) și a întăririi sale continue. Unii politicieni francezi preconizau o soluție liberală pentru rezolvarea crizei, dar populația franceză din Algeria și comandanții armatei care lupta acolo nu acceptau decât lupta până la învingerea totală a FEN, cu atât mai mult, cu cât acesta recurgea la o teroare fără discernământ împotriva francezilor. În mai 1958 s-a ajuns într-o situație în care conducerea Franței nu mai reușea să formeze un guvern, iar generalii din Algeria riscau să execute o lovitură de stat și să declanșeze un război civil.

Criza fiind deosebit de gravă, guvernanții nu au văzut altă soluție, decât să-l cheme pe de Gaulle la putere, după ce acesta se retrăsese din viața politică în 1953. Aceasta a împiedicat izbucnirea unui război civil, dat fiind că și generalii din Algeria au apelat la el. De Gaulle a răspuns chemărilor cu condiția ca regimul să se schimbe fundamental prin elaborarea unei noi constituții. La 29 mai 1958, șeful guvernului de atunci a demisionat, iar a doua zi, președintele republicii, René Coty, l-a însărcinat pe de Gaulle cu formarea guvernului. La 1 iunie, acesta a obținut investitura parlamentului în fruntea guvernului de uniune pe care l-a format cu excluderea comuniștilor și a extremei drepte parlamentare. La 2 iunie, Adunarea Națională i-a votat puteri depline lui de Gaulle. Printr-o lege adoptată la 3 iunie 1958, în mod excepțional, nu parlamentul, ci guvernul a fost însărcinat să elaboreze noua constituție. Totodată, parlamentul își suspenda activitatea pentru șase luni, guvernul primind însărcinarea să dea orice ordonanțe necesare pentru guvernarea țării. Aceasta a marcat sfârșitul de facto al celei de-A Patra Republici.

Constituția a fost elaborată sub conducerea ministrului de justiție Michel Debré^⁠(d), în colaborare cu un comitet ministerial compus din de Gaulle și trei foști șefi de guvern din A Patra Republică. Un Comitet Consultativ Constituțional creat ad hoc și Consiliul de Stat, un organism consultativ existent încă din 1799, erau chemate să-și dea avizul despre ea. La sfârșitul lui iulie 1958, proiectul constituției a fost prezentat întregului guvern, care l-a aprobat. În august, Comitetul Consultativ și-a prezentat observațiile și amendamentele, iar la 3 septembrie, guvernul și-a dat aprobarea definitivă. La 4 septembrie, la un miting spectaculos, de Gaulle a explicat proiectul și a anunțat pentru 28 septembrie referendumul de adoptare a sa. La acesta, proiectul noii constituții a primit 17.668.790 de „da” contra 4.624.511 de „nu”, iar constituția a fost promulgată de președintele republicii la 4 octombrie 1958, devenind actul de naștere al celei de-A Cincea Republici.

Constituția celei de-A Cincea Republici

Noua constituție corespundea aproximativ celei pe care de Gaulle ar fi vrut să o aibă A Patra Republică de după Al Doilea Război Mondial, dar partidele de atunci au adoptat una după alte principii. Aceasta l-a făcut pe de Gaulle să stea în opoziție, apoi să se retragă din viața politică.

Constituția din 1958 prevedea separarea efectivă a puterii executive de cea legislativă. Camera superioară a parlamentului se numea din nou Senat, ca în A Treia Republică, și era ales pentru nouă ani prin vot universal indirect de un colegiu de circa 80.000 de mari electori, printre care deputați, senatori, consilieri locali și departamentali, precum și toți primarii din țară. Senatul nu avea putere efectivă, ca Adunarea Națională, camera inferioară a parlamentului.

Adunarea Națională, aleasă prin vot universal direct de tipul vot uninominal cu două tururi pe departamente, pentru cinci ani, avea puteri mai reduse decât în A Patra Republică. De pildă, un proiect de lege propus de guvern era dezbătut de Adunare, deputații propuneau amendamente, dar dacă se vedea că nu va avea majoritate de voturi, putea fi adoptat fără vot, prin angajarea de către prim-ministru a responsabilității guvernului. De asemenea, pentru a provoca demisia guvernului, nu era suficient ca o moțiune de cenzură să fie votată cu mai multe voturi pentru decât voturi contra, ci erau necesare voturile a cel puțin jumătate din toți deputații Adunării, plus unul. Guvernul putea să ceară vot de încredere, pentru care erau suficiente mai multe voturi pentru decât voturi contra.

Mandatul prezidențial dura șapte ani și președintele republicii era ales de același colegiu ca și Senatul, putând fi reales succesiv de ori de câte ori. El numea prim-ministrul, care propunea miniștrii și-i supunea aprobării președintelui republicii. Președintele putea, de asemenea, să-l revoce pe prim-ministru și pe miniștri. Guvernul era răspunzător în fața Adunării Naționale, trebuind să aibă încrederea atât a acesteia, cât și a președintelui. Președintele putea să supună referendumului orice proiect de lege referitor la organizarea puterilor publice. În caz de criză majoră putea să exercite puteri excepționale. Putea de asemenea să dizolve Adunarea Națională mai ușor decât în A Patra Republică. El hotăra linia generală a politicii executivului, fiind de fapt șeful lui împreună cu prim-ministrul, dar cu puteri mult mai mari decât acesta.

O nouă instituție prevăzută de constituție era Consiliul Constituțional, costituit din nouă membri numiți pentru nouă ani, câte trei de către președintele republicii, președintele Adunării Naționale și președintele Senatului. Avea ca principală atribuție verificarea constituționalității legilor.

Istoricul celei de-A Cincea Republici până în 2002

Președinția lui Charles de Gaulle (1958-1969)

Charles de Gaulle

Primele alegeri pentru Adunarea Națională au avut loc la 23 și 30 noiembrie 1958. Marea majoritate a mandatelor a revenit dreptei politice, dată de Uniunea pentru Noua Republică (UNR), adică partidul gaullist, și de Centrul Național al Independenților și Țăranilor (CNIȚ). Au fost înfrânte partidele care avuseseră o pondere importantă în A Patra Republică: Mișcarea Republicană Populară (MRP), cu orientare creștin-democrată; Partidul Radical^⁠(d) (PR), cu orientare de centru-stânga; Secția Franceză a Internaționalei Muncitorești^⁠(d) (SFIM), partidul socialist tradițional; Partidul Comunist Francez (PCF). La 21 decembrie a fost ales președintele republicii în persoana lui de Gaulle, care a intrat în funcție la 8 ianuarie 1959, și l-a numit prim-ministru pe Michel Debré.

Decolonizarea

Constituția din 1958 prevedea organizarea în așa-numita Comunitate Franceză a ceea mai rămânea din imperiul colonial francez. Majoritatea de răspunsuri „da” la referendumul pentru constituție în fiecare dintre colonii însemna intrarea acestora în Comunitate. Numai în Guineea a fost majoritate de „nu”, și Franța a rupt toate legăturile cu ea. Țările intrate în Comunitate primeau o largă autonomie. Mai târziu, de Gaulle și-a dat seama că țările din Africa Subsahariană doreau independența cu păstrarea de legături multiple cu Franța. Astfel, în 1960, aceste țări au devenit independente și totodată membre ale Comunității Franceze. Oficial, legăturile lor cu Franța nu mai erau inegalitare de tip colonial, ci de cooperare bilaterală. Au devenit și membre ale Organizației Națiunilor Unite (ONU), adoptând în general pozițiile Franței pe plan internațional.

Rezolvarea chestiunii algeriene

Cea mai importantă așteptare de la de Gaulle era terminarea războiului din Algeria. Îndată ce a devenit șeful guvernului, generalul s-a dus la 4 iunie 1958 la Alger, unde a fost primit cu entuziasm de o mare mulțime de francezi, pe care a asigurat-o că îi înțelege dorința de a fi păstrată Algeria franceză. După promulgarea constituției a dispus la 9 octombrie 1958 ca toți ofițerii din Algeria să iasă din așa-numitele comitete de salvare publică formate în zilele din mai ale crizei din Algeria. În același timp a continuat lupta armată împotriva FEN, cerându-i totodată să depună armele și să încheie ceea ce a numit „pacea vitejilor”. A schițat și un plan de dezvoltare a Algeriei pentru care a fost prevăzut și un buget, vizând integrarea algerienilor musulmani în administrație prin fixarea unor cote minime, extinderea școlarizării, înființarea de industrii, distribuire de pământuri, măsuri pentru a ridica nivelul lor de trai.

Baricadă a adepților Algeriei franceze la Alger, în ianuarie 1960

La 16 septembrie 1959, de Gaulle a exprimat faptul că preconizează autodeterminarea pentru Algeria, deci că după încetarea focului, locuitorii ei, indiferent de origine, vor avea de ales între independență, integrarea în Franța și autoguvernarea locuitorilor cu sprijinul Franței și în strânsă unitate cu ea. Deși de Gaulle nu și-a exprimat preferința, adepții Algeriei franceze au înțeles că președintele opta pentru a treia soluție, pe când ei o doreau pe a doua. La 14 ianuarie 1960, generalul Jacques Massu^⁠(d), comandantul trupelor franceze din Alger a dat un interviu în care s-a pronunțat pentru Algeria franceză, la care de Gaulle l-a revocat și l-a rechemat în Franța. Aceasta a provocat la Alger manifestații în favoarea lui Massu și a Algeriei franceze. S-au produs tulburări, s-au tras focuri de armă, rezultând 20 de morți, printre care 14 jandarmi. Elemente dintre cele mai dure ale activiștilor pentru Algeria franceză s-au baricadat într-un cartier. O parte din ofițeri simpatizau cu ei. Părea să aibă loc o nouă criză ca în mai 1958. La 29 ianuarie 1960, șeful statului a ținut un discurs televizat foarte ferm de afirmare a politicii pe care o avea în chestiunea algeriană. Opinia publică din Franța era de partea lui. Răsculații s-au predat și militarii s-au supus. La 2 februarie, Adunarea Națională a votat pentru de Gaulle puteri speciale privind Algeria, implicând dreptul de a legifera prin ordonanțe timp de un an în privința acesteia.

Nu au urmat măsuri în sensul rezolvării conflictului și în Franța au apărut tot mai multe manifestări ale studenților, ale unor intelectuali și jurnaliști împotriva continuării războiului și chiar de sprijin pentru FEN. Atitudinea lui de Gaulle a evoluat spre renunțarea de a mai contesta reprezentativitatea Guvernului Provizoriu al Republicii Algeriene (GPRA) refugiat la Cairo, ramura politică a FEN, și în iunie 1960 a invitat doi emisari ai lui pentru discuții. Acestea s-au terminat fără rezultat, dar de Gaulle s-a hotărât să își îndrepte politica în sensul independenței Algeriei și a anunțat organizarea unui referendum pentru ca toți francezii să-și exprime opțiunea. Președintele s-a deplasat în Algeria, unde a stat între 13 și 19 decembrie. Mulțimi de musulmani l-au primit manifestând pentru cauza GPRA. Populația europeană a organizat manifestații contrare și s-au produs confruntări cu numeroși morți.

Referendumul a fost prevăzut pentru 8 ianuarie 1961, întrebarea pusă fiind dacă alegătorii aprobă proiectul de lege privind autodeterminarea Algeriei și organizarea instituțiilor și autorităților statului în Algeria înainte de realizarea autodeterminării, adică de încetarea luptelor. În clasa politică, toată extrema dreaptă și o parte din dreapta, printre care o minoritate de gaulliști disidenți, dar, din motive diferite, și PCF și FEN, au făcut campanie pentru „nu”. Numărul de răspunsuri „da” a fost covârșitor în Franța europeană și în toate teritoriile de peste mări ale Franței. Chiar și în Algeria considerată separat, acesta a fost de 70%.

Cei mai hotărâți adepți ai Algeriei franceze nu au ținut seama de rezultatul referendumului și la 22 aprilie 1961 a avut loc la Alger o lovitură de forță militară. Comandantul șef al armatei și un ministru în deplasare acolo au fost arestați de puciști și puterea a fost preluată de patru generali în retragere. Din nou a apărut riscul unui război civil. Conform constituției, de Gaulle a introdus de facto starea de urgență și a pronunțat un discurs în care a ordonat să fie oprită prin orice mijloace acțiunea puciștilor. Majoritatea generalilor din Algeria nu se alăturaseră acestora sau nu se pronunțaseră, iar marea masă a trupelor a dat de înțeles comandanților că nu-i va urma într-o acțiune ilegală. Unul din generalii puciști s-a predat, dar ceilalți trei au trecut în clandestinitate și au luat conducerea a ceea ce se formase cu câteva luni mai înainte cu denumirea de Organizația Armata Secretă (OAS). Aceasta avea o ramură și în Franța, și a declanșat o serie de atentate, asasinate și alte acțiuni teroriste.

La 20 mai 1961, la Évian-les-Bains, au început din nou negocieri cu reprezentanți ai GPRA, dar s-au întrerupt după trei săptămâni, pentru că Franța voia să păstreze controlul asupra părții din Sahara a Algeriei. Acolo se găseau mari zăcăminte de hidrocarburi și tot acolo, Franța începuse în februarie 1960 experiențe cu arma nucleară. Până la urmă, la 5 septembrie 1961, de Gaulle a acceptat ca partea sahariană să-i rămână Algeriei.

Totuși, tensiunile s-au agravat. Deși manifestațiile erau interzise, la 17 octombrie 1961, la chemarea ramurii din Franța a FEN, mii de algerieni musulmani care trăiau acolo au pornit o manifestație. Aceasta a fost reprimată cu cruzime, zeci, poate sute de manifestanți au fost uciși și peste 11.000 arestați. OAS-ul și-a intensificat atentatele în Franța împotriva unor jurnaliști și universitari. Între 1 mai și 13 octombrie a comis 726 de acțiuni criminale împotriva unor persoane și clădiri publice. Rezultatul a fost că și partea opiniei publice adeptă a Algeriei franceze și-a schimbat în majoritate opinia. La 8 februarie 1962, ca reacție la un atentat al OAS, s-a produs o manifestație amplă. Reprimarea ei brutală de către poliție s-a soldat cu opt morți. La înmormântarea lor a fost un cortegiu de câteva sute de mii de parizieni.

Între timp au avut loc noi negocieri cu emisari ai GPRA. La 18 și 19 martie 1962 au fost semnate acordurile de la Évian referitoare la independența Algeriei. De Gaulle a anunțat încetarea focului pentru a doua zi și ținerea a două referendumuri despre aprobarea acordurilor, la 8 aprilie în Franța și la 1 iulie în Algeria. În Franța, 90% din răspunsuri au fost „da”. În Algeria a intrat în funcție un executiv provizoriu format din șase reprezentanți ai FEN, nouă alți musulmani și trei europeni, iar un înalt comisar reprezenta Franța până la referendum, pentru a asigura tranziția. Însă până la referendum au avut loc tulburări sângeroase. La 26 martie a avut loc o manifestație a europenilor opuși independenței și, probabil în urma unei provocări, serviciul de ordine a tras în manifestanți, rezultând 46 de morți și peste 200 de răniți. Pe de altă parte, OAS-ul a încercat să împiedice aplicarea acordurilor de la Évian prin mijloace teroriste care au provocat zeci de morți și răniți, precum și distrugerea unei părți din realizările colonizării, ca acestea să nu rămână Algeriei. S-a declanșat o luptă între poliția ajutată de unele poliții paralele și comandourile OAS-ului. La referendumul din 1 iulie, 99% din votanți au fost pentru independență, dar de când declararea independenței devenise sigură, circa 600.000 din cei peste un milion de europeni câți trăiau în Algeria plecaseră deja de acolo. La 3 iulie, de Gaulle a recunoscut oficial noul stat independent.

În afară de încetarea pierderilor de vieți omenești și de oprirea cheltuielilor de război, terminarea războiului din Algeria a avut și urmări pozitive generale pentru Franța. A putut profita de o conjunctură economică deosebit de favorabilă și să se angajeze în modernizare. De atunci, dintr-o țară rurală a devenit treptat o mare putere industrială, cu o creștere economică constantă. Astfel i-a putut integra pe europenii și pe evreii din Algeria care au continuat să meargă în Franța și după ce Algeria a devenit independentă. O consecință politică negativă a războiului a fost ostilitatea acestora față de de Gaulle. Pe de altă parte, rămășițele OAS-lui nu au renunțat să-l pedepsească pe de Gaulle pentru abandonarea Algeriei și au avut mai multe tentative de atentat împotriva lui. În afară de aceasta, Franța a rămas pentru multă vreme cu o vină morală față de musulmanii care au luptat în război alături de armata franceză. Aceștia nu aveau dreptul de a se refugia în Franța și mulți au fost masacrați în Algeria. Numai puțini s-au putut refugia datorită foștilor comandanți ai lor în Franța, unde au fost discriminați ca imigranți.

Politica internă până în 1965

Conform constituției și modului de a fi aplicată, guvernul avea o latitudine extinsă de a executa politica trasată de președintele republicii, fără să poată fi împiedicat în aceasta de către parlament. De altfel, opoziția era mult redusă față de majoritatea guvernamentală. Guvernul se putea angaja în proiecte pe termen lung. A realizat în 1959 și 1960 adoptarea unei serii de legi programe în domeniul înzestrării economice de bază, al agriculturii, al construcțiilor sociale. Statul își asuma mari responsabilități în economie. Ca în perioada celei de-A Patra Republici, rolul planificării, asigurată de un organism dedicat, era important, respectându-se totodată principiile economiei de piață. Conjunctura economică era favorabilă, bugetul era echilibrat, moneda era puternică după introducerea în ianuarie 1960 a francului nou. Economia era stimulată de avântul economiilor țărilor vecine și de lărgirea pieței prin deschiderea frontierelor între țările Comunității Economice Europene (CEE). Economia era în creștere, de asemenea și puterea de cumpărare și nivelul de trai al populației. Au fost aplicate și măsuri de reducere a disparităților dintre orașe și sate, dintre regiuni, în special între regiunea pariziană și restul țării. Statul a făcut un efort deosebit în construirea de unități școlare pentru învățământul secundar, cu scopul de a răspunde necesităților cauzate de creșterea populației și pentru a putea extinde învățământul obligatoriu până la vârsta de 16 ani. Ca o noutate, în Franța a fost creat un minister al culturii în frunte cu scriitorul André Malraux, datorită căruia a fost construită o vastă rețea de case de cultură.

De Gaulle avea adeziunea majorității opiniei publice, dovedită de rezultatele referendumurilor, dar în noile condiții create de constituție, partidele erau nemulțumite de diminuarea rolului lor, și majoritatea guvernamentală din parlament a început să se reducă. Au reizbucnit controversele din timpul celei de-A Patra Republici în jurul raportului dintre învățământul public și cel privat, care era în principal confesional. Chestiunea era dacă și în ce măsură să sprijine statul învățământul privat, în condițiile în care Republica Franceză era laică, cultele fiind separate de stat. Guvernul a propus o lege după care statul ar sprijini material unitățile de învățământ private în funcție de la ce cerințe din partea puterii s-ar angaja acestea prin contract cu statul. Dreapta nu a fost de acord cu proiectul, fiind de părere că învățământul privat are dreptul la ajutorul statului fără constrângeri. Stânga era divizată în chestiune, opozanții proiectului considerând că acesta încălca principiul laicității statului. Totuși, prim-ministrul Michel Debré a obținut la 31 decembrie 1959 adoptarea legii cu o mare majoritate de voturi. Stânga reprezentată de sindicatele din învățământul public și de SFIM s-au îndepărtat mai mult de guvern. Din cauza politicii lui de Gaulle în chestiunea algeriană, și o parte din dreapta parlamentară s-a îndepărtat de el. În 1962, de Gaulle nu mai avea majoritate în parlament.

După succesul la referendumul din 8 aprilie 1962, de Gaulle l-a schimbat pe prim-ministrul Michel Debré cu Georges Pompidou, un colaborator al său cu rol secundar, necunoscut marelui public, niciodată parlamentar și fără experiență în funcții politice. După istoricul René Rémond, de Gaulle a făcut aceasta pentru a marca o schimbare de capitol și pentru a-și afirma rolul primordial în stat inclusiv prin revocarea prim-ministrului. Formarea guvernului a reprezentat o deschidere către partide prin includerea, alături de membri UNR, a trei deputați din CNIȚ, partid de dreapta, a unui radical și a cinci membri MRP. Pompidou a cerut votul de încredere pentru guvern, pe care l-a dat o foarte mică majoritate. Trei sferturi din deputații CNIȚ nu l-au dat. Miniștrii MRP au ieșit din guvern după trei săptămâni, din cauza criticilor lui de Gaulle la adresa CEE.

Politica europeană a lui de Gaulle a exacerbat nemulțumirea majorității partidelor, care o acuzau de un exces de suveranism. În urma unei dezbateri din iunie 1962, majoritatea deputaților au semnat împotriva acestei politici un „manifest al europenilor”. Numai cei ai partidului gaullist UNR și cei comuniști nu l-au semnat. PCF era mulțumit, pe lângă această politică, și de distanțarea de SUA și de căutarea de relații bune cu URSS.

La 22 august 1962, OAS-ul a executat o nouă tentativă de atentat împotriva lui de Gaulle, din care acesta a scăpat ca prin minune. În urma acestui eveniment, de Gaulle a propus în septembrie modificarea prin referendum a constituției, cu prevederea alegerii președintelui republicii prin vot universal direct, motivând că altfel președinții care vor urma după el nu ar avea legitimitatea pe care o asigura persoana lui, și atunci ar fi în pericol continuitatea statului. Propunerea a declanșat indignarea tuturor orientărilor politice, în afară de UNR, care vedeau în ea tendința antidemocratică a lui de Gaulle de a-și mări puterea personală. Senatul, în care gaulliștii erau în minoritate, vedea în propunere o violare a constituției și a criticat-o ca atare. La deschiderea sesiunii parlamentare, opoziția a depus o moțiune de cenzură împotriva guvernului. Aceasta a fost votată cu majoritate absolută și guvernul a căzut. De Gaulle a menținut guvernul în funcție, a dizolvat Adunarea Națională și a anunțat referendumul pentru 28 octombrie, iar alegerile legislative pentru 18 și 25 noiembrie. Toate partidele, în afară de UNR au făcut campanie pentru „nu”. Totuși, la referendum, 62% din alegători au aprobat modificarea constituției, iar la alegerile legislative, UNR a obținut majoritatea absolută împreună cu aliații ei, Republicanii Independenți (RI), conduși de Valéry Giscard d'Estaing, care ieșiseră înainte de alegeri din CNIȚ. La 27 noiembrie, Pompidou a fost din nou numit prim-ministru cu guvernul dinainte ușor remaniat, iar declarația lui de politică generală a fost aprobată de Adunarea Națională.

Schimbările politice din 1962 au dus la întărirea puterii președintelui republicii. În parlament era asigurată o majoritate guvernamentală fidelă acestuia, iar prim-ministrul devenea un executant al politicii președintelui. În condițiile unei mari stabilități guvernamentale și fără povara războiului din Algeria, Franța a putut înainta mai departe pe calea modernizării și a creșterii economice. Față de perioada celei de-A Patra Republici, și agricultura s-a modernizat și dezvoltat în mod semnificativ, deși cu prețul unei agitații a țăranilor conservatori îngrijorați de schimbări. Industria a avut din ce în ce mai mult nevoie de forță de muncă străină. După imigrația din Italia și Spania din anii 1940 și 1950, a continuat cea din Portugalia și a apărut cea din Africa de Nord, apoi cea din Africa Subsahariană. Ca un aspect negativ, creșterea economică rapidă a făcut să reapară inflația, ceea ce a făcut ca statul să intervină, la inițiativa lui de Gaulle, cu măsuri de frânare a economiei. În ciuda creșterii nivelului de trai, nu au lipsit conflictele sociale. În februarie 1963 a început o grevă a minerilor care a ținut cinci săptămâni, din cauza scăderii cererii de cărbune în favoarea petrolului și a gazelor. Președintele a dat un decret care îi obliga pe mineri să reia lucrul, dar aceștia nu s-au supus. Opinia publică nu a privit cu ochi buni măsura luată de de Gaulle.

Politica externă până în 1965

Terminarea războiului din Algeria i-a permis lui de Gaulle să se ocupe mai intens de politica externă. El era cel care o hotăra și a fost servit în mod eficace de ministrul afacerilor externe Maurice Couve de Murville, în funcție din iunie 1958 până în iulie 1968. Franța nefiind admisă să participe la conducerea NATO alături de SUA și de Marea Britanie, de Gaulle a întreprins întărirea suveranității Franței prin dispunerea exclusivă de forța sa militară și prin dotarea ei cu arma nucleară. A început prin a retrage la 11 martie 1959 flota din Marea Mediterană de sub comanda comună a NATO. Majoritatea opiniei publice și chiar a Adunării Naționale era împotriva programului nuclear militar, de aceea, guvernul a fost nevoit să ocolească votul privitor la legea referitoare la acesta și să o valideze prin angajarea responsabilității sale. În plus, de Gaulle nu s-a alăturat poziției SUA față de URSS, ci a căutat stabilirea de relații bune cu aceasta pentru a contribui la o destindere, dar fără să renunțe la convingerile sale anticomuniste și la solidaritatea cu Occidentul când URSS-ul provoca crize cum a fost ridicarea zidului Berlinului în 1961 sau criza rachetelor din Cuba din 1962.

Charles de Gaulle și Konrad Adenauer în 1963

De Gaulle fusese ostil integrării europene în numele suveranității naționale, dar, odată ajuns la putere, nu a revenit asupra politicii Franței în această privință, ci dimpotrivă, a insistat asupra realizării pieței comune a Comunității Economice Europene (CEE) și a unei politici agricole comune. Totodată a continuat să fie împotriva unei organizații supranaționale care să poată impune Franței ceva cu ce nu ar fi de acord. A continuat de asemenea politica celei de-A Patra Republici de apropiere de Germania de Vest. În septembrie 1958 l-a invitat pe cancelarul Germaniei Konrad Adenauer la o întâlnire neoficială la domiciliul său de la țară, apoi, în septembrie 1962 a făcut o vizită oficială în Germania, unde a fost primit de mulțimi entuziaste. Reconcilierea franco-germană a fost desăvârșită în ianuarie 1963 printr-o vizită oficială a cancelarului în Franța și semnarea unui tratat de prietenie care a dus la formarea unei axe Paris-Bonn.

În schimb, cu Marea Britanie, de Gaulle a ajuns la neînțelegeri. Aceasta refuzase să participe la integrarea europeană, având relații privilegiate cu SUA, dar văzând succesul CEE, ar fi vrut să intre în ea cu unele condiții diferite față de cele pe care le îndeplineau celelalte țări membre. Țările Benelux erau de acord cu aceasta, dar de Gaulle s-a opus, văzând în Marea Britanie un posibil cal troian al intereselor SUA. În ianuarie 1963, de Gaulle a anunțat că Franța nu va accepta intrarea Marii Britanii în CEE decât atunci când aceasta va renunța la orice derogare de la condițiile intrării.

După 1962, de Gaulle a continuat distanțarea de SUA. În 1963 nu a semnat împreună cu aceasta și cu URSS acordul de interzicere a experiențelor cu arma nucleară, a criticat intervenția americană din 1965 în Republica Dominicană și angajarea crescândă a SUA în războiul din Vietnam. A făcut o vizită îndelungată în America Latină, sfidând tutela SUA asupra acesteia. De asemenea, a recunoscut China comunistă. În politica față de CEE, de Gaulle s-a opus în continuare supranaționalismului, militând pentru adoptarea hotărârilor numai cu unanimitatea membrilor.

Anii 1965-1969

Alegerile prezidențiale din 1965

Modificarea din 1962 a constituției a creat o situație nouă, anume necesitatea de a găsi candidați pentru alegerile prezidențiale de după mandatul de șapte ani al lui de Gaulle. Primul și-a anunțat candidatura în decembrie 1963. Era Gaston Defferre^⁠(d), membru al SFIM și primar de succes al Marsiliei. Guy Mollet^⁠(d), liderul partidului său, ar fi vrut o alianță cu comuniștii, dar Defferre a refuzat. Totuși, în februarie 1964, la congresul partidului a fost acceptată candidatura sa, iar Defferre a căutat sprijin din partea partidelor de centru MRP și cel radical.

La 14 și 21 martie 1965 au avut loc alegeri comunale. Gaulliștii și socialiștii au pierdut teren, iar comuniștii au câștigat teren. Defferre nu a reușit până la urmă să creeze o alianță cu MRP și Partidul Radical, de aceea și-a retras candidatura. La 9 septembrie și-a prezentat candidatura François Mitterrand, creatorul și liderul în iunie 1964 al partidului de stânga Convenția Instituțiilor Republicane (CIR). Deși în vârstă de mai puțin de 50 de ani, avea o carieră politică îndelungată de deputat și de ministru în timpul celei de-A Patra Republici și de senator și deputat al micului partid de stânga Uniunea Democrată și Socialistă a Rezistenței^⁠(d) (UDSR), în A Cincea Republică. În 1958 fusese împotriva aducerii la putere a lui de Gaulle. L-au asigurat de sprijinul lor SFIM, PCF, Partidul Socialist Unificat^⁠(d) (PSU), disident din SFIM, situat la stânga între primele două, și majoritatea radicalilor. MRP și-a prezentat propriul candidat, Jean Lecanuet^⁠(d), doritor să reprezinte întregul centru politic, pe creștin-democrați, pe radicali și drepta tradițională. Abia la 4 noiembrie, cu o lună înainte de alegeri, și-a prezentat candidatura și de Gaulle. A mai fost candidat și un extremist de dreapta și încă doi candidați independenți. Campania electorală a fost prima în care a avut un rol televiziunea, la care toți candidații au avut condiții egale să se prezinte. Aceasta, precum și sondajele de opinie, au contribuit la personalizarea dezbaterii politice și la menținerea interesului opiniei publice. De Gaulle nu s-a folosit de ea, nu a făcut campanie, fiind sigur de reușită. Nici opinia publică nu se îndoia de alegerea lui încă din primul tur. Ceilalți candidați nu s-au combătut între ei, ci fiecare l-a atacat pe de Gaulle din punctul său de vedere.

La 5 decembrie 1965, în primul tur, participarea la vot a fost un record: peste 85%. Spre surprinderea generală, de Gaulle a obținut doar 45% din voturi, iar Mitterrand a fost al doilea, cu 32%. Pentru turul al doilea, de Gaulle nu a mai renunțat să facă campanie nici la televiziune, și a câștigat cu 55% din voturi, deși Lecanuet a făcut apel la a vota împotriva lui. Autoritatea lui de Gaulle a ieșit slăbită din alegeri și stânga politică s-a întărit.

Viața politică până în 1968

De Gaulle a continuat politica pe care a practicat-o și până atunci, executată de un guvern ușor remaniat, condus tot de Pompidou..

François Mitterrand a înființat, în septembrie 1965, Federația Stângii Democrate și Socialiste (FGDS) pentru a apropia a sa Convenție a Instituțiilor Republicane de SFIM și de Partidul Radical. În Adunarea Națională au format un grup unic și s-au angajat să prezinte câte un candidat unic pe circumscripție electorală pentru alegerile legislative din 1967. În 1966 au încheiat un acord cu PCF privind retragerea în turul al doilea al alegerilor a candidatului lor în favoarea celui mai bine plasat. Curând, la acest acord s-a asociat și PSU.

Jean Lecanuet a fondat în februarie 1966, Centrul Democrat, pentru a uni în vederea alegerilor opoziția de centru și de dreapta tradițională. Făcea parte din acesta MRP și o parte din CNIȚ.

Înainte de alegeri, partidul gaullist UNR s-a unit cu Uniunea Democrată a Muncii (UDT), care a devenit aripa stângă a partidului gaullist. Cu aceștia s-a aliat partidul de dreapta Federația Națională a Republicanilor Independenți (FNRI), constituită în iunie 1966 de către Giscard d'Estaing, fost ministru de finanțe demis în ianuarie 1966.

Rezultatul alegerilor din martie 1967 a fost surprinzător: majoritatea guvernamentală era numai de șapte mandate. Gaulliștii nu mai puteau guverna fără FNRI, care începea să se distanțeze de gaulliști și să-și impună condițiile în coaliție. Alegerile din toamnă pentru consiliile departamentale au confirmat avansul stângii.

Prim-ministru a fost numit tot Pompidou, care a început să se confrunte cu unele probleme sociale îngrijorătoare, printre altele apariția șomajului, deocamdată numai de 1%, practic inexistent de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, deși situația generală a Franței era foarte bună.

În politica externă, de Gaulle a făcut un pas în plus în sensul suveranismului. La 7 martie 1966 a scos Franța de sub comandamentele integrate ale NATO și a cerut ieșirea din Franța a statului major și a bazelor militare ale organizației. Aceasta a provocat nemulțumirea adepților integrării europene și ai NATO, și totodată satisfacția PCF. A continuat totodată întărirea capacității militare nucleare a Franței. În 1967, în timpul unei vizite în Cambodgia, a criticat din nou războiul SUA în Vietnam, apoi a efectuat o vizită în URSS, cu care a început relații directe și apropiate. De asemenea, și-a menținut vetoul la intrarea Marii Britanii în CEE. În iunie, când a izbucnit Războiul de Șase Zile între Israel și statele arabe vecine, a oprit livrările de armament beligeranților, lezând de fapt Israelul, ceea ce a făcut să fie acuzat de antisemitism. În același an, cu ocazia unei vizite în Canada, a provocat iritarea guvernului acesteia pronunțând la Montréal, în fața unei mulțimi entuziaste, fraza „Trăiască Québecul liber!”. Aceste atitudini au provocat îndepărtarea de de Gaulle a centrului liberal.

Criza din 1968

La 22 martie 1968 a început la Facultatea de Litere din suburbia Nanterre a Parisului, anexă a Sorbonei, o mișcare contestatară a studenților de acolo, cu ocuparea clădirii, pornită ca protest împotriva unui proiect de reformă care cuprindea selecția la intrarea în învățământul superior. Mișcarea era animată de mici grupuri de extremă stângă, adepți ai schimbării societății prin revoluție violentă. Erau troțkiști (comuniști opozanți ai PCF), maoiști (adepți ai orientării politice a Chinei comuniste și a așa-zisei „Revoluții Culturale” care se desfășura acolo), anarhiști etc. Era o contestare a sistemului universitar așa cum era conceput de stat, dar și a societății capitaliste în general. La Nanterre, agitația s-a menținut până la 2 mai, când facultatea a fost închisă, activitatea de învățământ devenind imposibilă. Agitatorii de acolo au trecut la Sorbona, unde s-a continuat mișcarea. Rectorul a cerut intervenția poliției, care a arestat câteva sute de studenți și universitatea a fost închisă. Ceilalți studenți au hărțuit forțele de ordine, cerând eliberarea lor, și astfel s-a declanșat un ciclu de evenimente dramatice. Autoritățile nu anticipaseră mișcarea și nu își dădeau seama de gravitatea ei. Ezitau între represiune care, pe de o parte, îi îndârjea pe studenți, pe de alta șoca opinia publică, și gesturi de conciliere în care manifestanții vedeau o slăbiciune care îi încuraja. În plus, a fost absent din țară mai întâi Pompidou, în vizită în Iran și Afganistan, apoi de Gaulle, în vizită în România între 14 și 18 mai. Guvernul nu mai putea controla situația.

„Este interzis să se interzică!”, slogan specific protestelor din mai 1968

Au aderat la mișcare mii de studenți și s-au confruntat violent cu forțele de ordine. Din alte straturi ale societății s-au solidarizat cu ei mai întâi o seamă de tați ai studenților. Studenții din provincie s-au alăturat și ei mișcării. În Cartierul Latin din Paris s-au ridicat circa 60 de baricade din pavele scoase din carosabil. La 10 mai, autoritățile au ordonat îndepărtarea baricadelor. În noaptea următoare, ciocnirile au fost deosebit de violente, rezultând vreo 400 de răniți printre manifestanți și circa 200 printre polițiști. La 11 mai s-a întors în țară Pompidou și a anunțat măsuri conciliatoare ca redeschiderea Sorbonei și eliberarea iminentă a studenților condamnați prin procedura de flagrant delict, dar era prea târziu. Opinia publică, presa, partidele au protestat împotriva brutalității represiunii. Sindicatele au anunțat declanșarea unei greve generale și o manifestație pe 13 mai, și din cauză că existau tot mai multe nemulțumiri provocate de creșterea șomajului și de sentimentul că nivelul de trai se deteriora. S-au confruntat cu poliția și tineri muncitori și agricultori. La manifestația din 13 mai a participat o mulțime de studenți împreună cu muncitori, care cereau și schimbarea regimului. Franța era practic paralizată din cauza grevelor.

În Adunarea Națională, opozițiile au depus o moțiune de cenzură împotriva guvernului, respinsă numai cu o majoritate de 11 voturi. Au apărut disensiuni în rândurile majorității guvernamentale. De pildă, Valéry Giscard d'Estaing s-a demarcat de guvern. De Gaulle s-a întors din România mai devreme cu o zi față program și la 24 mai a propus, într-un discurs televizat, reforme bazate pe participarea societății la treburile statului, care să fie supuse unui referendum. A promis că va rămâne sau va pleca de la putere în funcție de rezultatul acestuia. Noaptea următoare a fost dintre cele mai violente, având loc și o tentativă de incendiere a Bursei. Pentru a rezolva situația, Pompidou a întreprins ruperea solidarității dintre studenți și restul societății, chemând sindicatele la negocieri pentru 25 mai. Au participat sindicatele muncitorești Confederația Generală a Muncii^⁠(d) (CGM) și Confederația Franceză Democrată a Muncii^⁠(d) (CFDM), precum și organizațiile patronale. La 27 mai au ajuns la un acord privind o serie de măsuri în favoarea salariaților, dar greviștii l-au refuzat.

Manifestația din 30 mai 1968 în sprijinul lui de Gaulle

Se părea că guvernanții nu mai aveau nicio soluție pentru ieșirea din criză și nici sindicatele nu mai aveau autoritate asupra greviștilor. Conducătorii stângii au tras concluzia că s-a produs un vid de putere și au căutat să-l umple. Mitterrand a propus crearea unui guvern provizoriu pentru a asigura alegerea unui nou președinte al republicii, ignorând prevederea constituțională referitoare la interim într-o asemenea situație. La 29 mai, situația a devenit și mai confuză, când trebuia să aibă loc un consiliu de miniștri, dar de Gaulle l-a anunțat pe Pompidou că pleacă din Paris, fără nicio altă precizare. Posturile de radio au anunțat absența lui de Gaulle. Nu se știa unde era, ci doar că a plecat cu un helicopter. Mai târziu se va afla că a fost la Baden-Baden, la generalul Massu, atunci comandantul forțelor franceze staționate în Germania, și că apoi a plecat la domiciliul său de la țară. De Gaulle s-a întors la Paris în aceeași seară și a convocat consiliul de miniștri pentru a doua zi. Pompidou l-a convins să renunțe la referendum, să dizolve Adunarea Națională și să urmeze alegeri legislative. În după amiaza de 30 mai a fost difuzată o declarație scurtă și deosebit de fermă a lui de Gaulle despre intențiile sale. Efectul a fost o schimbare radicală a situației. Adepții lui de Gaulle pregătiseră de trei zile o manifestație, care a pornit imediat după declarație și a mobilizat manifestații în principalele orașe, la Paris cu câteva sute de mii de participanți, ce reprezentau așa numita „majoritate tăcută” a populației.

Agitația s-a diminuat treptat prin încetarea una după alta a grevelor până în iulie, dar cu răbufniri de violență, ultima la 11 iunie, cu ciocniri în jurul a circa 70 de baricade și cu vreo 400 de răniți. Simpatia opiniei publice pentru revoltați s-a epuizat din cauza dezordinii, a violențelor și a distrugerilor produse.

Alegerile din 23 și 30 iunie au produs revenirea în forță a dreptei și faptul inedit că partidul gaullist, numit atunci Uniunea Democraților pentru Republică (UDR), a obținut majoritatea absolută. În majoritatea guvernamentală intra și FNRI a lui Giscard d'Estaing. Stânga socialistă și cea comunistă au pierdut multe mandate, iar centriștii și mai multe.

Sfârșitul președinției lui de Gaulle

În mod surprinzător, de Gaulle nu a mai apelat la Pompidou ca să conducă guvernul, ci la Maurice Couve de Murville, ministrul de externe de până atunci, cu un guvern numai puțin schimbat. Prima măsură importantă a guvernului a fost reforma învățământului universitar propusă de noul ministru de resort, Edgar Faure^⁠(d), adoptată prin legea din 12 noiembrie 1968. Era concepută pe principiul participării, prevăzând alegerea conducerii universității dintre toți membrii ei, inclusiv studenții. Mai prevedea și autonomia universității, precum și pluridisciplinaritatea ei.

Restabilirea economiei, profund afectată de criza din mai, a provocat luarea unor măsuri nepopulare și a necesitat timp. Nici agitația contestatară nu a fost lichidată complet în rândul studenților. Timp de mai multe luni au reizbucnit din când în când incidente grave.

De Gaulle nu a renunțat la ideea unui referendum. La 9 septembrie 1968 a anunțat că vrea să-i supună două proiecte. Unul urma să fie elaborat pe principiul descentralizării, prevăzând înființarea unei diviziuni administrativ-teritoriale de nivel superior departamentului, anume regiunea, condusă de un consiliu regional. Celălalt viza reforma Senatului, prevăzând în esență reducerea competențelor sale. Din nou, de Gaulle a anunțat totodată că va rămâne la putere sau va demisiona în funcție de rezultatul referendumului. La 19 martie 1969, proiectele au fost adoptate de guvern. Toate forțele politice, în afară de partidul gaullist UDR, s-au pronunțat împotriva proiectelor, inclusiv aliata sa din majoritatea guvernamentală, FNRI. Președintele Senatului, în care gaulliștii erau minoritari, s-a exprimat de asemenea împotrivă. La 27 aprilie 1969, în condițiile unei participări de 80% din alegători, răspunsul „nu” a atins 53%. De Gaulle a demisionat imediat și a renunțat definitiv la activitatea politică. După moartea sa bruscă la 9 noiembrie 1970, cu timpul, aprecierile pozitive ale activității sale au sporit în opinia publică.

Președinția lui Georges Pompidou (1969-1974)

Georges Pompidou

Tranziția a fost asigurată conform constituției, președintele Senatului, Alain Poher^⁠(d) preluând funcția de președinte al republicii interimar și guvernul rămânând în funcție cu același prim-ministru, pentru organizarea alegerilor prezidențiale. Georges Pompidou și-a anunțat candidatura imediat după demisia lui de Gaulle și a fost susținut nu numai de partidul gaullist, ci și de FNRI. A obținut și sprijinul unei părți a centriștilor din opoziție. Ceilalți centriști au sprijinit candidatura lui Alain Poher. Stânga nu a mai avut candidat unic. Mitterrand nu a candidat, însă au prezentat candidați PCF, SFIM, PSU și liderul Ligii Comuniste, un partid de extremă stângă troțkist. La primul tur al alegerilor, ținut la 1 iunie, absența la vot a fost de peste 22%. Primul a ieșit Pompidou, cu peste 44% din voturi, iar al doilea Poher, cu 23%. La al doilea tur, absența a atins recordul de 31% și Pompidou a câștigat cu 58% din voturi.

A fost desemnat prim-ministru Jacques Chaban-Delmas^⁠(d), președintele Adunării Naționale în cei zece ani precedenți, un gaullist din prima generație, dar totodată o personalitate deschisă către alte orientări politice. În guvern au fost cooptați și politicieni centriști. În declarația sa de politică generală în fața Adunării Naționale, Chaban-Delmas a anunțat reforme privind o mai bună informare a cetățenilor, modificarea rolului statului, ameliorarea competitivității economiei și instaurarea unor proceduri de consultare a societății. Declarația a fost bine primită, dar Chaban-Delmas omisese să o supună în prealabil lui Pompidou, care se ferea de reforme, temându-se de șocarea societății, pe care o vedea fragilă în urma crizei recente. Aceasta a dus la deteriorarea relațiilor dintre cei doi, Pompidou văzând la Chaban-Delmas o încercare de inversare a rolurilor. Pompidou nu vedea cu ochi buni nici deschiderea lui Chaban-Delmas către alte orientări, în condițiile în care majoritatea, pe care Pompidou o numea prezidențială, era suficientă. Totuși, înțelegerea era încă prezentă între ei în privința măsurilor de lichidare a consecințelor crizei.

Măsurile guvernului au atins diverse domenii. Pe plan economic, din cauza inflației ce reapăruse și a scăderii exporturilor, în august 1969 s-a hotărât devaluarea francului cu 12,5%. În domeniul mass-medei s-a procedat la o liberalizare limitată a televiziunii, până atunci numai un instrument al guvernului, ceea ce a provocat protestele gaulliștilor. Descentralizarea nu a fost abandonată, dar s-a rezumat, în 1972, la instituirea regiunii cu competențe și resurse reduse față de departament. În domeniul social au fost adoptate măsuri precum: acționariatul salariaților; fixarea salariului minim nu numai în funcție de indicele prețurilor, ci și de nivelul salariului mediu; legiferarea dreptului salariaților la formare continuă și a obligației întreprinderilor de a o asigura. Măsurile sociale erau destinate să producă efecte pozitive în timp și erau privite cu rezerve de către dreapta, cu scepticism de către sindicate, cu neîncredere de către stânga și cu ostilitate de către extrema stângă.

Avionul Concorde

În anii președinției lui Pompidou, Franța a realizat un avans important în domeniul industriei. Guvernul a încurajat concentrarea întreprinderilor și reorganizarea industriilor electrotehnică, electronică, chimică și metalurgică. Au fost promovate ca strategice domenii ca aeronautica, energia nucleară, informatica și telecomunicațiile. Atunci s-a lansat construirea marilor centrale nucleare, s-a continuat proiectul avionului Concorde. Strategia industrială s-a înscris într-o perspectivă europeană cu proiectul avionului Airbus și al rachetei Ariane. În anii 1969-1973, Franța s-a situat printre primele țări din lume în domeniul industriei.

Mișcări contestatare în spiritul lui mai 1968

Spiritul contestatar al lui mai 1968 a continuat să se manifeste în majoritatea sectoarelor societății. Din 1970 până în 1973 au avut loc mai multe greve și manifestații ale liceenilor, influențate de extrema stângă. În anii 1970 au fost și manifestații ale tinerilor care își efectuau serviciul militar obligatoriu și cereau o democratizare a armatei. În rândul magistraților tineri au apărut cereri de reformare a justiției, considerată de ei prea ierarhică și insuficient de independentă. Altă mișcare cerea reforma închisorilor. În rândul muncitorilor a apărut ideea autogestiunii. De exemplu, o fabrică de ceasuri amenințată de faliment în 1973, a fost ocupată de muncitori și a funcționat în gestiunea lor timp de trei ani. Până și în cadrul cultelor religioase au fost mișcări contestatare. Aproape o mie de clerici catolici au militat pentru apropierea de cetățeanul obișnuit din punctul de vedere al remunerării prin salariu, al posibilității angajării politice și sindicale, al posibilității de a se căsători.

După mai 1968 s-a intensificat și mișcarea feministă, militând pentru dreptul la contracepția medicamentoasă și pentru depenalizarea întreruperii voluntare a sarcinii.

Deja în anii 1960 apăruse un curent de stânga și de extrema stângă opus tradiționalei centralizări excesive a statului și de promovare a particularităților regionale, bunăoară a limbilor ca bretona, corsicana sau occitana, care fuseseră oprimate în cursul istoriei, în procesul de impunere a limbii franceze. În anii 1970 au apărut revendicări de autonomie și chiar de independență. S-a ajuns până la aruncarea în aer a diverse construcții de către separatiștii bretoni și corsicani.

Unele organizații de extremă stângă ca Stânga Proletară sau Nucleele Armate pentru Autonomia Populară au ajuns la acțiuni violente ca răpiri de persoane, dar nu la nivelul terorismului de extremă stângă din Italia sau din Germania de Vest.

Viața politică

Guvernul Chaban-Delmas a luat și măsuri pentru combaterea dezordinii, de exemplu în 1970, interzicând organizații ca Stânga Proletară sau adoptând o lege care permitea condamnarea celor care provocau distrugeri în timpul manifestațiilor, dar și a celor care doar participau la asemenea manifestații. În ideea fermității față de organizații indezirabile, guvernul a inițiat o lege care modifica legea privitoare la asociații, pentru a îngreuna înființarea acestora prin faptul că însărcina prefecturile să examineze statutul lor înainte de aprobarea înființării. Deși cu o majoritate redusă, Adunarea Națională a adoptat legea, dar președintele Senatului a sesizat Consiliul Constituțional ca acesta să se pronunțe asupra ei. Consiliul a anulat legea ca una care aducea atingere libertății de asociere. Era prima oară când se recurgea la o asemenea sesizare și când se aducea o asemenea hotărâre.

Stânga politică a ieșit mult slăbită din criza din 1968, rămânând numai cu o treime din alegători. În cadrul ei, numai PCF a ieșit mai bine, cu două treimi din voturile pentru stânga. Față de extrema stângă era un partid al ordinii, respectând instituțiile statului. A câștigat de partea lui o parte din cei care crezuseră o vreme în utopiile extremei stângi. A câștigat prestigiu și prin distanțarea de URSS odată cu dezaprobarea intervenției din august 1968 a trupelor Pactului de la Varșovia pentru înăbușirea mișcării de reformă a regimului comunist, numită Primăvara de la Praga. Clasicul partid socialist SFIM era condamnat să dispară. În locul lui s-a format în 1969 o primă variantă a Partidului Socialist (PS) din membri ai SFIM și ai altor organizații socialiste, procesul fiind încheiat în 1971 cu aderarea formațiunii socialiste a lui François Mitterrand, alegerea acestuia ca prim-secretar al partidului și definirea politicii sale de colaborare cu PCF și de refuz al colaborării cu centriștii. După o perioadă de tratative cu PCF, la 26 iunie 1972, acesta și PS au semnat un program comun de guvernare foarte detaliat. Nu era vorba de unitate ideologică, ci numai politică, cu respectarea specificității fiecărui partid, și valabilă numai pentru o legislatură. A rezultat o bipolarizare a vieții politice. Centriștii aveau de ales între cele doi poli. O parte din radicali s-a grupat în Mișcarea Radicalilor de Stânga^⁠(d) (MRS) care a semnat și ea programul comun.

În majoritatea parlamentară au apărut disensiuni. FNRI a lui Giscard d'Estaing era nemulțumită de hegemonia partidului gaullist UDR. În aceasta, aripa conservatoare reproșa guvernului Chaban-Delmas deschiderea sa către partenerii sociali. Prim-ministrul era atacat de membrii conservatori ai majorității și pentru relativa liberalizare a conducerii radiodifuziunii și televiziunii. În plus, în 1971 și 1972 au apărut scandaluri de speculație imobiliară în care erau implicați membri ai majorității, deputați sau membri ai unor cabinete ministeriale.

Pompidou a aplicat în esență politica externă a lui de Gaulle, continuând dialogul atât cu SUA, cât și cu URSS, și veghind la păstrarea independenței Franței în domeniul apărării. A adoptat o politică mai favorabilă integrării europene prin aceea că nu se opunea primirii Marii Britanii în CEE. Când s-a pus problema aderării acesteia, precum și a Danemarcei și a Irlandei, Pompidou a avut ideea unui referendum în această chestiune, pentru a verifica, așa cum făcea de Gaulle, gradul de adeziune a populației la președinția lui. PCF a făcut campanie pentru „nu”, iar PS pentru abținere. La referendumul ținut la 23 aprilie 1972, aceasta a atins un nou record, de 40%. Aderarea noilor țări a fost aprobată cu 68% din voturi, dar rezultatul a fost un eșec pentru Pompidou din punctul de vedere al scopului personal cu care a inițiat referendumul.

Știind că președintele voia să-l schimbe, Chaban-Delmas a demisionat la 5 iulie 1972 din funcția de prim-ministru. În locul lui, Pompidou l-a numit pe Pierre Messmer, tot dintre primii gaulliști, șeful aripii conservatoare a partidului, care era total obedient față de Pompidou. Prin aceasta, puterea președintelui s-a întărit, iar cea a parlamentului a slăbit și mai mult. Membrii noului guvern erau de asemenea oameni cu vederi conservatoare.

La 4 și 11 martie 1973 s-au ținut alegerile pentru legislatura următoare a Adunării Naționale, cu o participare de peste 80%. UDR a pierdut majoritatea absolută, dar a rămas pe primul loc. A format majoritatea guvernamentală împreună cu FNRI și cu o parte din centriști, grupați în Uniunea de Centru. Stânga unită a ajuns pe locul al doilea. În cadrul ei, socialiștii au reușit să reechilibreze raportul de forțe cu comuniștii, care fuseseră mai puternici înainte de formarea noului partid socialist.

Guvernul a rămas în esență același și nu a inițiat nimic nou în politica sa. Doar Pompidou a avut în 1973 inițiativa de a modifica constituția cu reducerea mandatului prezidențial de la șapte la cinci ani. Nu a recurs la referendum, ci la o altă procedură constituțională, anume voturi separate în ambele camere, apoi votul în acestea reunite în congres, care trebuia să atingă o majoritate de trei cincimi. Proiectul a provocat disensiuni în cadrul majorității și a fost votat în ambele camere cu majorități pe care Pompidou le-a văzut insuficiente. A renunțat la votul în congres și nu a recurs nici la referendum. Acest nou eșec i-a afectat autoritatea în majoritatea guvernamentală, în țară și în străinătate.

A reapărut agitația în rândul tineretului (liceeni și studenți) și greve în unele întreprinderi. A reapărut și inflația, iar șomajul a reînceput să crească. În octombrie 1973 a avut loc Războiul de Iom Kipur dintre Israel și țările arabe. Cele dintre acestea producătoare de petrol au ripostat printr-un embargo asupra petrolului, care a lovit din plin economiile țărilor occidentale. Prețul petrolului a crescut de patru ori între octombrie și decembrie 1973, antrenând creșterea generală a prețurilor. Era prima criză petrolieră, care va produce o criză îndelungată în economia mondială. Criza era agravată de criza dolarului american, care făcea instabile și celelalte monede și dezorganiza comerțul mondial. Guvernul nu s-a angajat în redirecționarea economiei în funcție de noile condiții. În afară de aceasta, Pompidou era bolnav și au apărut îndoieli cu privire la capacitatea lui de a mai conduce țara. La 2 aprilie 1974 a decedat.

Președinția lui Valéry Giscard d'Estaing (1974-1981)

Valéry Giscard d'Estaing

Moartea lui Pompidou a luat prin surprindere partidele de dreapta și de centru. Nu au putut prezenta un candidat unic la alegerile prezidențiale. Dintre guvernanții de până atunci au candidat Chaban-Delmas și Giscard d'Estaing. Întreaga stângă a avut un candidat unic, Mitterrand. Pentru prima oară a candidat Jean-Marie Le Pen, liderul unei mici formațiuni de extremă dreaptă, Frontul Național. În total au mai fost opt candidați, printre care doi de extremă stângă și un ecologist. De data aceasta, televiziunea și sondajele de opinie au avut un rol foarte important în campanie. Dintre candidații de dreapta, Chaban-Delmas era dezavantajat de disensiunile pe care le suscitase în majoritate și nu era susținut de o fracțiune din propriul său partid, condusă de Jacques Chirac. În primul tur din 5 mai 1974, Mitterrand a obținut peste 43% din voturi, Giscard d'Estaing peste 32%, iar Chaban-Delmas sub 15%. Pentru turul al doilea, Giscard d'Estaing putea conta pe votanții lui Chaban-Delmas și pe toți centriștii, inclusiv cei ai lui Jean Lecanuet, care fuseseră în opoziție. O noutate a fost dezbaterea televizată a celor doi candidați înainte de turul al doilea din 19 mai, la care participarea a atins un record de peste 87%. Rezultatul a fost foarte strâns, de 50,81% pentru Giscard, reflectând o Franță de-acum tăiată în două părți egale între dreapta și stânga. O altă noutate pentru A Cincea Republică era ieșirea președinției din mâinile gaulliștilor.

Politica internă

Noul președinte era un adept al liberalismului în filozofia socială și cea politică. De la început și-a exprimat intenția de a aduce schimbări. Dorea să redea Adunării Naționale capacitățile sale de reprezentare, să scoată viața politică din confruntarea stângii cu dreapta și să conducă cu o majoritate centristă. Era totodată un om autoritar, care a accentuat caracterul prezidențial al regimului.

Giscard l-a numit prim-ministru pe Jacques Chirac, anterior ministru de interne, care a adus în sprijinul lui la alegeri o parte din gaulliști. Erau amândoi în vârstă de sub 50 de ani, tandemul cel mai tânăr la guvernare în istoria Franței. În guvern erau numai trei miniștri anteriori și numai cinci miniștri din UDR, cu portofolii secundare. Centriștii ocupau un loc important. În acest guvern a fost numită pentru prima oară o femeie ministru, Simone Veil, și o secretară de stat pentru condiția feminină.

Președintele a inițiat unele reforme instituționale:

• lărgirea dreptului de a sesiza Consiliul Constituțional de la președintele republicii, prim-ministrul și președinții celor două camere, la un grup de cel puțin 60 de deputați sau senatori;
• prevenirea multiplicării candidaturilor la președinție prin introducerea prevederii de a aduna cel puțin 500 de semnături de la aleși (primari, consilieri departamentali, parlamentari) din cel puțin 30 de departamente;
• instituirea unei ședințe săptămânale în care miniștrii să răspundă întrebărilor de actualitate ale deputaților;
• coborârea vârstei dreptului de vot de la 21 la 18 ani, care a adus 2 milioane și jumătate de noi alegători și întinerirea corpului electoral;
• egalizarea statutului Parisul cu cel al celorlalte localități prin reînființarea funcției de primar al capitalei, desființată în 1800.

Au fost luate măsuri și în sensul liberalizării vieții particulare a cetățenilor. Astfel, în 1974, a fost completată și a putut fi aplicată o lege mai veche privitoare la utilizarea contracepției medicamentoase. În iulie 1975 a fost ușurată procedura divorțului prin acceptarea celui prin consimțământ mutual. În același an, Simone Veil, ministrul sănătății, a propus o lege privind depenalizarea și încadrarea legală a întreruperii voluntare a sarcinii, care a fost adoptată numai datorită opoziției de stânga, căci cei mai mulți deputați din majoritatea guvernamentală au fost împotrivă. 77 dintre ei au sesizat Consiliul Constituțional, care a concluzionat că legea era conformă constituției.

Măsuri importante au fost cele care au extins asigurările sociale la toate categoriile de cetățeni. A fost evitată prin ajustarea indemnizației de șomaj și explozia socială pe care ar fi putut-o cauza creșterea numărului de șomeri la peste un milion. Însă aceste măsuri au dus la creșterea impozitelor și taxelor. Giscard a dorit și introducerea unui impozit pe plusvalorile speculative, dar prim-ministrul Chirac nu vedea aceasta cu ochi buni din punctul de vedere al electoratului său. Proiectul a fost totuși adoptat, dar cu amendamente cu care nu a mai avut efectele scontate de Giscard, și în plus i-a adus pierderea multor simpatizanți.

Președintele și guvernul au pierdut tot mai mult din popularitate. Stânga unită a progresat în alegerile legislative parțiale din toamna lui 1974 și în cele din martie 1976 pentru reînnoirea jumătății consilierilor departamentali. În același timp, în majoritatea guvernamentală au apărut disensiuni. Conservatorii contestau liberalismul lui Giscard, acuzându-l chiar de socialism, iar deschiderea acestuia către centru-stânga a eșuat, menținându-se bipolarismul. UDR nu se împăca cu pierderea puterii. În plus, guvernul se confrunta cu noi agitații în societate: o grevă de lungă durată a poștei și răscoale în închisori în 1974, manifestații ale soldaților și ale viticultorilor în 1975, proteste și greve ale studenților în 1976.

La 25 august 1976, spre surprinderea generală, Chirac a demisionat din funcția de prim-ministru, în principal din cauza dezacordului cu politica liberală a lui Giscard. Chirac a reformat partidul gaullist, dându-i numele de Adunarea pentru Republică^⁠(d) (APR) și a trecut la criticarea din interiorul majorității guvernamentale a politicii executivului.

Prim-ministru a fost numit Raymond Barre, un economist fără apartenență politică și care nu mai avusese funcții importante, în afară de cea, pentru scurtă vreme, de ministru al comerțului exterior. El nu va avea niciodată un dezacord deschis cu președintele. Guvernul a fost numai ușor remaniat și a refăcut în jurul lui, pentru o vreme, unitatea majorității guvernamentale. Barre a adoptat ca prioritate scăderea inflației la un nivel acceptabil în termen de trei ani, prin blocarea prețurilor, a chiriilor și a tarifelor fixe, limitarea creșterii salariilor, și prin aceasta facilitarea investițiilor întreprinderilor și favorizarea creșterii competitivității lor. În 1977 și-a reînnoit același plan de măsuri, în ciuda criticilor stângii și ale APR. În 1978, obținând primele rezultate pozitive, a suprimat blocarea prețurilor. Însă în 1979, înainte de termenul fixat, acțiunea sa a fost împiedicată mai ales de al doilea șoc petrolier, cauzat de dublarea prețului petrolului de către Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC). Franța a contracarat acest șoc cu un oarecare succes prin stimularea economiilor de hidrocarburi și prin dezvoltarea însemnată a rețelei de centrale nucleare. Totuși, era sfârșitul a ceea ce s-a numit les Trente Glorieuses („cei treizeci de ani glorioși”), perioada de aproape 30 de ani de la sfârșitul războiului, în care Franța cunoscuse o dezvoltare economică și o prosperitate constante. Spre sfârșitul anilor 1970 a intrat într-o perioadă de dificultăți economice, guvernul nereușind să reducă inflația și să oprească creșterea șomajului. Pentru aceasta era atacat și de APR, și de opoziția de stânga. Cu toate acestea, creșterea economică nu a stagnat, ci doar s-a încetinit.

Alegerile comunale din 1977 au avut pentru prima oară ca miză și primăria Parisului. Chirac s-a prezentat împotriva candidatului partidului lui Giscard, și APR a ieșit învingător în alegerea pentru consiliul capitalei. La 25 martie 1977, Chirac a fost ales primar de către consiliu. În restul țării, stânga a progresat semnificativ, fiind majoritară în două treimi din orașe. În cadrul stângii, PS al lui Mitterrand a depășit PCF.

În 1978 urmau să aibă loc următoarele alegeri legislative, și stânga unită părea că va ieși învingătoare, dar, în mod imprevizibil, a survenit ruperea uniunii stângii, în urma reuniunii conducătorilor acesteia pentru actualizarea programului comun de guvernare. În principal, PCF a cerut măsuri mai radicale în domeniul naționalizărilor de întreprinderi prevăzute inițial în plan, dar ceilalți parteneri nu au fost de acord și PCF a ieșit din uniune, în timp ce PS și MRS au rămas uniți.

În primul tur, din 12 martie 1978, al alegerilor, stânga, incluzând și extrema stângă, a avut cu 1% mai multe voturi decât dreapta și centrul, PS împreună cu MRS având cu 5% mai multe decât PCF. În al doilea tur, prezența la vot a fost de aproape 85%. Fosta majoritate guvernamentală a rămas, dar cu o majoritate mai mică decât în legislatura precedentă. În plus, APR a depășit grupul partidului lui Giscard și al afiliaților la acesta.

Simone Veil

La 10 iunie 1979 au urmat alte alegeri, primele prin vot universal pentru Parlamentul European. Franța a ales pentru acestea scrutinul proporțional plurinominal (pe liste), pragul de intrare în parlament fiind de 5% din voturi. Participarea la vot a fost foarte redusă: 61%. Au intrat în parlament reprezentanții celor patru forțe politice principale: APR, PCF, grupul giscardian Uniunea pentru Democrația Franceză (UDF) și PS împreună cu MRS. Cele mai multe mandate le-a obținut UDF, urmată de PS + MRS, PCF și APR, aceasta numai cu puțin peste 16%. Era un succes pentru președinte și pentru guvern. Primele două formațiuni erau pentru o integrare europeană mai avansată, iar ultimele două erau opuse oricărei tendințe supranaționale în CEE. Simone Veil, pe locul I de pe lista UDF, a fost prima președintă a Parlamentului European.

În ultimii ani ai președinției lui Giscard, executivul a practicat o politică conservatoare în comparație cu liberalismul din primii ani, mai ales în domeniul învățământului universitar, abrogând unele măsuri ale reformei de după 1968, și al justiției, înăsprind condamnările și condițiile de detenție.

Politica externă

Valéry Giscard d'Estaing era un adept convins al integrării europene. În 1975, la propunerea lui și a cancelarului Helmut Schmidt al Germaniei de Vest s-a instituit întâlnirea de trei ori pe an a șefilor de stat și de guvern ai celor nouă țări din CEE. Tot la propunerea lor, s-a introdus în CEE, în 1979, coordonarea în chestiunile monetare prin Sistemul Monetar European (SME). Cuplul franco-german era tot mai mult motorul CEE. În principiu, Giscard era de acord cu intrarea în CEE a noi țări. Astfel, în 1979 a fost primită Grecia, dar în 1980, la apropierea alegerilor prezidențiale, ca să nu-i întoarcă pe agricultori împotriva lui, s-a opus intrării Spaniei și a Portugaliei.

Giscard a fost la originea unui proiect de dialog Nord-Sud între țările dezvoltate și celelalte, în care a antrenat și SUA. A continuat întreținerea relațiilor cu țările africane prin vizite frecvente, dar a fost criticat pentru relațiile cu potentați ca președintele Republicii Centrafricane, Jean-Bédel Bokassa, care s-a proclamat împărat și de la care a primit cadouri compromițătoare. E drept că apoi a ajutat la îndepărtarea acestuia printr-o lovitură de stat. În 1978 a fost apreciat pentru o intervenție în Zair (actuala Republică Democrată Congo), prin care au fost salvați ostatici europeni luați de rebeli, și a fost oprită ofensiva acestora împotiva regimului.

Președintele a continuat relațiile bune și cu URSS, dar a fost criticat când, în 1979, aceasta a invadat Afganistanul. El nu a reacționat energic și Franța nu a boicotat, ca multe alte țări, Jocurile Olimpice de vară din 1980, de la Moscova.

Președinția lui François Mitterrand (1981-1995)

François Mitterrand

La alegerile prezidențiale din 1981 au candidat zece politicieni, principalii fiind Giscard d'Estaing, Jacques Chirac, François Mitterrand și Georges Marchais, liderul PCF. În primul tur din 26 aprilie, pe primele două locuri s-au situat Giscard, cu peste 28% din voturi și Mitterrand cu peste 25%. Chirac nu a obținut decât 18%, iar Marchais numai cu puțin peste 15%. Chirac a declarat că va vota pentru Giscard, dar nu a apelat la același lucru pentru votanții lui, în timp ce PCF și doi foști candidați de extremă stângă au optat pentru Mitterrand. La al doilea tur din 10 mai, participarea a fost de aproape 86% și Mitterrand a câștigat cu 53,5%. Era prima victorie a stângii, prima adevărată manifestare a alternanței la guvernare în A Cincea Republică.

Primul mandat al lui Mitterrand (1981-1988)

Noul președinte a dizolvat imediat Adunarea Națională și l-a numit prim-ministru pe Pierre Mauroy, un socialist din fostul SFIM, care a format un guvern din reprezentanți ai tuturor orientărilor socialiste și trei membri ai MRS. L-a cooptat și Michel Jobert^⁠(d), fostul ministru de externe al lui Pompidou. Dreapta s-a grupat în jurul lui Chirac și și-a încetat certurile. Socialiștii și radicalii de stânga s-au înțeles cu comuniștii să voteze pentru candidatul cel mai bine plasat pentru turul al doilea al alegerilor legislative. La 14 iunie, în turul întâi, participarea s-a redus la 70%. PS a obținut peste 37% din voturi, iar PCF numai 16%, dar stânga era deja majoritară. În turul al doilea, stânga a câștigat 70% din mandate, socialiștii obținând majoritatea absolută.

A fost numit din nou același prim-ministru, iar în guvern au fost cooptați, în mod surprinzător, și patru comuniști, în funcții relativ minore de miniștri și secretari de stat. Guvernul a început realizarea unui vast program de reforme. La propunerea ministrului de justiție Robert Badinter^⁠(d), în 1981 a fost abolită pedeapsa cu moartea, au fost suprimate Curtea de Siguranță a Statului și tribunalele militare permanente, a fost abrogată legea vizând distrugătorii în timpul manifestațiilor, au fost adoptate o lege de amnistie și măsuri de ușurare a condițiilor detenției condamnaților.

În noiembrie 1981 au fost autorizate posturile de radio locale private, care până atunci funcționaseră ilegal, iar în privința radiodifuziunii și televiziunii publice, în 1982 au fost adoptate măsuri destinate să slăbească în oarecare măsură autoritatea puterii politice asupra lor prin instituirea unui organism din nouă membri, câte trei numiți de președintele republicii, președintele Adunării Naționale și președintele Senatului.

În economie, executivul și-a aplicat în 1982 programul de naționalizare a unor mari întreprinderi industriale și bănci, în ciuda unor proteste energice ale opoziției, dar naționalizările nu au dus la rezolvarea dificultăților economice. După un an, economia nu s-a relansat, a trebuit să fie devaluată moneda națională, iar combaterea inflației prin mijloace clasice a devenit un imperativ major.

În domeniul administrației a fost reluată, în 1982, reforma inițiată de de Gaulle în 1969, cea a descentralizării. A fost suprimată tutela prefecților asupra consiliilor comunale și departamentale, hotărârile acestora putând fi contestate de prefecți numai ulterior, la tribunalele administrative. Puterea executivă la nivelul departamentului trecea de la prefect la președintele consiliului departamental. S-a instituit și regiunea ca diviziune administrativ-teritorială efectivă, cu un consiliu ales prin vot universal, președintele acestuia având puterea executivă. Spre deosebire de naționalizări, descentralizarea a fost bine primită de opoziție.

S-au adoptat măsuri și în domeniul social:

• mărirea salariului minim, a alocațiilor pentru copii și pentru locuințe;
• generalizarea concediului cu plată de la patru la cinci săptămâni;
• reducerea numărului de ore de muncă de la 40 la 39 pe săptămână, cu salariul ca pentru 40 de ore;
• scăderea vârstei de pensionare la 60 de ani;
• modificarea relațiilor proprietar–chiriaș în avantajul celui din urmă;
• extinderea procedurilor de consultare între angajator și angajați.

Executivul conta pe relansarea economiei mondiale, ceea ce nu s-a întâmplat. Naționalizările cu preluarea completă de către stat a întreprinderilor și unele din măsurile sociale au mărit deficitul bugetar. Șomajul a crescut și inflația nu s-a redus suficient. Realitățile economiei au impus trecerea la o politică de austeritate: reducerea drastică a cheltuielilor statului, blocarea prețurilor și a salariilor pe timp de patru luni, suspendarea reformelor.

Eșecurile guvernării de stânga au creat dezamăgiri în opinia publică și au revigorat opoziția. La 17 ianuarie 1982 au avut loc alegeri legislative parțiale în patru circumscripții, câștigate de opoziție. La alegerile pentru jumătate din consilierii departamentali din martie 1982, stânga a pierdut opt mandate de președinți de consiliu. Alegerile pentru consiliile comunale din martie 1983 au adus pierderea de către stânga a circa 30 de orașe. Opoziția a devenit majoritară și în consiliile tuturor celor 20 de arondismente din Paris, înființate printr-o reformă din acel an.

Măsurile de austeritate aplicate nu au fost suficiente pentru ameliorarea situației. S-a hotărât continuarea lor, cu care nu erau toți guvernanții de acord, și guvernul a fost remaniat printr-o reducere importantă a numărului de miniștri, cu același prim-ministru. Francul a fost din nou devaluat, cu efectul pozitiv de a se reduce deficitul bugetar. În contrast cu principiile socialiste cu care a pornit guvernarea, orientarea s-a schimbat în sensul unor măsuri liberale, precum reducerea impozitelor.

În 1983 a reizbucnit cu o amploare deosebită conflictul în jurul raportului dintre stat și învățământul privat, în principal catolic. Guvernul a încercat să-l redefinească prin reducerea sprijinirii de către stat a învățământului privat. Dreapta voia ca învățământul privat să fie total liber, dar în același timp să fie subvenționat de stat, pe când o parte din stânga voia ca statul să nu-l sprijine deloc. Guvernul dorea o soluție de compromis, dar extremiștii din ambele tabere nu acceptau aceasta. Au avut loc manifestații masive ale ambelor tabere și mai multe schimbări ale proiectului de lege a învățământului, cărora li se opunea ba una, ba alta din tabere. Până la urmă, la 24 mai 1984 a fost începută procedura de aprobare a proiectului de către Adunarea Națională, la care tabăra școlii private a întrunit la Paris, în 24 iunie, o manifestație cu între 1 milion și 1,5 milion de participanți din toată țara, printre care și oameni cu vederi de stânga, în numele apărării libertății. Consecințele au fost grave pentru putere.

Între timp au avut loc la 17 iunie 1984, noile alegeri pentru Parlamentul European. De data aceasta, opoziția de dreapta a prezentat o listă comună și a obținut 41 de mandate din 81, socialiștii 20 și comuniștii 10. Pentru prima oară, și Frontul Național (FN) de extremă dreaptă al lui Jean-Maire Le Pen a avut un succes electoral de importanță națională, intrând în Parlamentul European cu 10 deputați.

În iulie 1984, Mitterrand și-a exprimat dorința de a iniția un referendum pentru modificarea prevederilor constituției referitoare la referendum, în sensul lărgirii câmpului de aplicare a acestuia. Intenția lui era un referendum în legătură cu chestiunea disputată a școlilor private. Totodată a retras proiectul legii respective. Ca urmare, ministrul învățământului a demisionat, apoi și prim-ministrul. A fost numit în locul lui Laurent Fabius, până atunci ministrul industriei și cercetării, în vârstă de nici 40 de ani. Când s-a format noul guvern, comuniștii s-au retras din acesta și au intrat în opoziție. Noul ministru al învățământului a propus unele prevederi care lăsau învățământul în starea de dinaintea proiectului controversat. Nici cele două referendumuri nu au mai avut loc, căci Senatul, în care opoziția era majoritară, s-a opus modificării constituției, iar Mitterrand nu a mai insistat.

Guvernarea a renunțat practic la ideologia socialistă, optând pentru o politică pragmatică și înscriindu-se în continuitatea guvernărilor precedente. A renunțat și la noi reforme. Guvernul a avut de înfruntat de-acum și opoziția de dreapta, și pe cea comunistă. A continuat combaterea inflației și acțiunea în favoarea relansării economiei prin inițiativa întreprinderilor. A profitat de reducerea inflației pe plan mondial și a reușit să o reducă și mai mult renunțând la indexarea automată a salariilor în funcție de prețuri. Puterea de cumpărare nu mai creștea, în schimb întreprinderile aveau mai multe resurse pentru investiții. De asemenea, impozitele au fost reduse. Totuși, creșterea economică era prea mică pentru a face să scadă șomajul. Acesta era agravat de necesitatea închiderii multor mine de cărbuni, șantiere navale și întreprinderi siderurgice, din cauza nerentabilității lor.

În ciuda succeselor relative în economie, guvernarea de stânga a continuat să piardă din popularitate. La alegerile din martie 1985 pentru cealaltă jumătate a consilierilor departamentali a pierdut majoritatea în încă șapte consilii. În aprilie 1985, în vederea alegerilor legislative următoare, APR și UDF au ajuns la un acord comun de guvernare, pe linia liberală a UDF. Guvernarea socialistă a fost umbrită și de ieșirea la iveală a acțiunii unor agenți secreți francezi care au scufundat prin explozii, în portul din Auckland, din Noua Zeelandă, o navă închiriată de Greenpeace pentru a deranja experiențele cu arma nucleară ale Franței în atolul Mururoa. Un fotograf care se afla la bord a fost victima atentatului. Scandalul izbucnit a dus la demisia ministrului apărării.

Mitterrand a continuat în general politica externă a predecesorilor săi în privința securității în Europa, deși la începutul mandatului său a trebuit să-și liniștească partenerii în legătură cu prezența comuniștilor în guvern. A dus aceeași politică în domeniul apărării, a întreținut solidaritatea cu NATO și prietenia franco-germană. Față de URSS a fost chiar mai ferm decât predecesorii lui. A fost imediat de acord cu instalarea în Europa de rachete nucleare americane cu rază medie de acțiune ca răspuns la instalarea de rachete similare de către URSS. A avut o orientare diferită față de lumea a treia, dând prioritate relațiilor cu Mexicul, Algeria și India.

Mitterrand a dorit să fie modificat sistemul electoral din votul uninominal cu două tururi pe departamente în scrutinul proporțional pe departamente, cu un singur tur, pe care îl credea mai favorabil pentru stânga, dar o parte din guvernanți nu au fost de acord. Ministrul agriculturii, lider al PSU, Michel Rocard, a demisionat din această cauză. În iunie 1985, reforma a fost totuși adoptată.

Alegerile legislative au avut loc la 16 martie 1986 împreună cu primele alegeri pentru consiliile regionale. Din 577 de mandate parlamentare, RPR a obținut 155, iar UDF 131. Socialiștii aveau 212 mandate, iar comuniștii 35. Pentru prima oară a intrat în Adunarea Națională FN tot cu 35 de deputați. El a fost cel favorizat de modul de scrutin. Mai erau și 9 deputați independenți. Dreapta a reușit să aibă o majoritate de abia trei sau patru mandate împreună cu cele ale independenților cu vederi de dreapta. Opoziția era formată din socialiști și încă două grupuri total ostile una față de alta, cel al PCF și cel al FN. În consiliile regionale, clasamentul a fost și mai defavorabil stângii. Din 22 de regiuni, în 20, majoritatea consiliilor a ajuns să fie de dreapta, în unele cu ajutorul FN. Acestea și-au ales președinții la 21 martie.

François Mitterrand și Jacques Chirac în timpul primei coabitări (1986)

Franța a ajuns într-o situație inedită, numită „coabitare”, cu o parte a executivului de stânga și cealaltă de dreapta, precum și un parlament cu majoritate de dreapta în ambele camere. Mitterrand l-a numit prim-ministru pe Chirac și cei doi au ajuns la un acord în privința membrilor guvernului, care reprezentau raportul de forțe dintre partidele majorității și dintre orientările din cadrul acestora. Opinia publică ținea la această situație și cei doi șefi ai executivului au făcut ucenicia coabitării. Președintele era factorul principal în politica externă, dar ca noutate, prim-ministrul a obținut să fie și el prezent la întâlnirile internaționale. Aceasta nu a influențat poziția Franței, căci cei doi nu aveau divergențe profunde în acest domeniu. Conform constituției, președintele era cel care prezida consiliul de miniștri, deci și în politica internă trebuia să se ajungă la compromisuri. Guvernul avea dreptul să emită ordonanțe, dar acestea trebuiau semnate de președinte. Prin urmare, acesta putea limita măsurile luate de guvern, dar relația dintre ei nu va ajunge la situații de criză a regimului.

Guvernul Chirac a adoptat o politică economică liberală. A revenit asupra naționalizărilor, privatizând și unele întreprinderi care fuseseră naționalizate înainte de 1981. Privatizările au fost un succes, mulți cetățeni cumpărând acțiuni ale întreprinderilor. A fost mult redusă intervenția statului în economie. Unele noi măsuri fiscale au favorizat averile mari. Nu s-a revenit asupra reformelor sociale ale stângii, dar a fost suprimată autorizarea administrativă a concedierilor. A fost adoptată și o nouă lege a mass-mediei. Ca o noutate, una din canalele de televiziune a fost privatizată. Chirac a reușit să impună și revenirea la scrutinul majoritar uninominal pe departamente.

Fenomene îngrijorătoare au fost creșterea criminalității și o serie de atentate teroriste comise de organizații de extremă stângă în toamna lui 1986. Întreaga clasă politică și opinia publică au fost unite față de acestea. Au fost adoptate măsuri mai riguroase privind imigrația clandestină și intrarea în țară a străinilor dinafara CEE și a Elveției.

În noiembrie și decembrie 1986, proiectul unei noi legi a învățământului universitar a provocat o mișcare grevistă a studenților și a elevilor de liceu, care a cuprins toată țara și la care au participat sute de mii de tineri. S-a ajuns și la confruntări violente în timpul manifestațiilor. Un student a murit la una din ele și aceasta a amplificat mișcarea. Până la urmă, Chirac a retras proiectul. După grevele studenților a început una a feroviarilor, care s-a extins și asupra altor sectoare. Autoritatea guvernului a fost afectată și, în 1987, acesta a suspendat aplicarea restului programului de guvernare. Nu a mai făcut altceva decât să continue privatizările, dar efectele pozitive ale acestora au încetat când în octombrie 1987 a survenit o criză a piețelor bursiere. Scăderea, uneori prăbușirea cursului acțiunilor a ruinat încrederea micilor acționari. Și privatizările au fost suspendate. Economia era din nou într-o situație defavorabilă. Investițiile întreprinderilor nu demaraseră cum era prevăzut, industria pierdea piețe, deficitul balanței comerciale creștea, de asemenea și șomajul.

Fenomenele noi în A Cincea Republică, precum alternanța la guvernare a stângii și a dreptei și coabitarea nu au afectat sistemul instituțiilor, iar persistența dificultăților economice în ambele guvernări a dovedit că nici măsurile de tip socialist, nici cele liberale nu le puteau rezolva în mod radical.

Guvernul Chirac s-a confruntat și cu tensiuni în Noua Caledonie, unde exista riscul unei confruntări sângeroase majore între independentiștii indigeni și cei opuși independenței, în majoritate francezi. În 1985, aceștia refuzaseră un plan de independență-asociere. În septembrie 1987 avusese loc un referendum despre autodeterminare care fusese refuzată cu o majoritate covârșitoare, în condițiile unei abțineri de 40%, mai ales din partea independentiștilor. În aprilie 1988, teroriști indigeni au atacat un post de jandarmi, ucigând patru dintre ei și luând 27 ostatici. Aceștia au fost eliberați cu prețul vieții a doi militari și 19 indigeni.

Al doilea mandat al lui Mitterrand (1988-1995)

În 1988 au avut loc alegerile prezidențiale la sfârșitul mandatului lui Mitterrand. Principalii candidați au fost Chirac din partea APR, Raymond Barre pentru UDF și Mitterrand. FN a fost reprezentat de Le Pen, iar PCF de o personalitate secundară a partidului. Primul tur din 24 aprilie l-a plasat pe primul loc pe Mitterrand cu peste 34% din voturi, urmat de Chirac cu aproape 20%, Barre cu 16%, Le Pen cu puțin peste 14%, un succes pentru extrema dreaptă, și comunistul cu abia 7%, marcând un declin total al PCF. În turul al doilea, participarea a depășit 84% și Mitterrand a câștigat cu 54% din voturi.

Președintele l-a numit prim-ministru pe Michel Rocard, care a încercat o deschidere către centru, atrăgând în guvern ca miniștri și doi membri ai UDF și secretari de stat fără legături vizibile cu PS, dar Mitterrand a dizolvat Adunarea Națională. Alegerile legislative din 5 și 12 iunie 1988 au avut din nou o participare relativ redusă, aproape 66% în primul tur și aproape 70% în al doilea. Socialiștii au obținut numai câteva mandate în plus față de dreapta unită, iar în opoziție mai era PCF cu 27 de deputați și FN cu unul.

Rocard a redevenit prim-ministru. Practica dialogul, negocierea, pentru a ajunge la soluții de compromis cu orientări dinafara PS. Prima sa acțiune a fost în legătură cu Noua Caledonie. Rocard a reușit să-i facă pe adversari să ajungă la un acord aprobat în iulie 1988 aproape unanim de Adunarea Națională. În noiembrie s-a ținut un referendum despre autodeterminarea Noii Caledonii în toate teritoriile franceze. La acesta, răspunsul a fost în mare majoritate „da”. Separat în Noua Caledonie a fost de asemenea majoritar „da”. Aceasta a liniștit spiritele pentru o vreme. O parte din UDF, situată spre centru, a renunțat la opoziția sistematică. Din guvern făceau parte și câțiva politicieni care fuseseră miniștri în guverne de dreapta, și personalități din societatea civilă. Bipolarizarea s-a atenuat, guvernarea fiind posibilă fără o majoritate guvernamentală clară.

În proiectul de buget pentru 1989, guvernul a reintrodus impozitul pe averile mari, dar în rest nu a revenit asupra măsurilor guvernului precedent. A inițiat totuși reforme. A relansat planificarea în sensul ușor dirijist imprimat acesteia după Al Doilea Război Mondial. A profitat de intrările sporite la buget care au permis o creștere economică mai mare, scăderea taxei pe valoarea adăugată (TVA) și reducerea impozitului pe societățile comerciale. Au beneficiat de un buget mai mare învățământul, cercetarea, cultura etc. A fost instituit și un venit minim pentru cei fără protecție socială și un credit pentru formarea tinerilor șomeri și a celor fără calificare, dar acestea nu au fost suficiente. Guvernul a fost nevoit la un moment dat să compenseze scăderile de impozit printr-o contribuție socială generalizată impusă și pensionarilor și șomerilor, pentru finanțarea bugetului social.

Reluarea creșterii economice și ușoara scădere a șomajului au suscitat greve pentru mărirea salariilor. Ca o noutate, acestea nu mai erau controlate de sindicate, față de care salariații erau mai neîncrezători, și fenomenul îngreuna găsirea de interlocutori pentru negocieri. De asemenea, era o noutate că mișcarea implica mai ales bugetarii. Guvernul a reușit să trateze aceste greve prin unele concesii, dar în noiembrie-decembrie 1990 au intrat în grevă mulți liceeni, mai ales din periferiile orașelor mari, protestând împotriva condițiilor precare din liceele lor. Izbucneau pe neașteptate confruntări violente între tineri, mai ales fii de imigranți, și forțele de ordine. Guvernul a fost nevoit să deblocheze o sumă importantă pentru a încerca să amelioreze situația.

Realegerea lui Mitterrand a accentuat caracterul prezidențial al regimului. Președintele domina mai mult guvernarea, iar parlamentul avea un rol mai redus. În plus, diferențele ideologice clasice dintre stânga și dreapta se reduceau tot mai mult în fața problemelor economice și sociale, cu care se înfruntau ambele când erau la guvernare. Diferențele dintre partide nu mai apăreau clar în ochii opiniei publice. Totodată, în toate partidele erau confruntări interne pentru hegemonie între diferitele orientări din cadrul lor. Nici sindicatele nu mai aveau aceeași audiență ca mai demult. Aceste fenomene au provocat în societate o dezamăgire reflectată de participarea relativ redusă la scrutinurile de după alegerile prezidențiale.

Însă societatea nu era pasivă, o agitau controverse în legătură cu alte chestiuni, legate de identitatea națională, unitatea națională și politica externă. Uneori reacționa aproape unanim, de exemplu față de antisemitism. În Franța epocii, antisemitismul era marginal, limitat la extrema dreaptă. Când, în mai 1989, a fost profanat grav un cimitir evreiesc, opinia publică a fost zguduită și și-a exprimat în masă solidaritatea cu comunitatea evreiască.

O polemică ideologică a izbucnit în legătură cu semnele exterioare ale apartenenței la islam, atunci când în noiembrie 1989, într-un colegiu li s-a interzis unor fete purtarea hijabului, a vălului islamic, în numele laicității învățământului public. Se punea de fapt problema integrării imigranților în societatea franceză. S-au înfruntat două concepții. Una dintre ele era conformă tradiției franceze de a primi străini cu condiția acceptării unei culturi comune tuturor cetățenilor, iar cealaltă pleda pentru o Franță multiculturală, implicând toleranța față de manifestările credinței islamice. Guvernul socialist s-a găsit în încurcătură pentru a rezolva problema și nu a tranșat-o.

În august 1990, Irakul condus de Saddam Hussein a invadat și anexat statul vecin Kuweit. ONU a autorizat o intervenție militară a cinci state, condusă de SUA, care a eliberat Kuweitul. Franța s-a alăturat imediat intervenției. Aproape toată clasa politică și peste 80% din opinia publică au fost de acord cu aceasta. S-a opus o minoritate din PS, inclusiv ministrul apărării, care a și demisionat, precum și PCF și FN.

Altă polemică s-a declanșat într-o chestiune legată de unitatea națională. În Corsica existau mișcări autonomiste și chiar independentiste. Un proiect de lege din 1991 s-a referit la Corsica drept colectivitate teritorială cu un statut special față de al celorlalte regiuni, în care era menționat „poporul corsican” în cadrul „poporului francez”. Opoziția a sesizat Consiliul Constituțional în legătură cu formularea „poporul corsican”, și acesta a dispus eliminarea ei.

La 15 mai 1991, Mitterrand i-a cerut prim-ministrului Rocard să demisioneze, deși acesta era eficace în funcție și era neașteptat de popular și după trei ani în fruntea guvernului. În locul lui a numit-o pe Édith Cresson, care fusese de mai multe ori ministru, și devenea prima femeie prim-ministru. Aceasta s-a dovedit curând a fi o alegere nepotrivită. Față de Rocard, care era un adept al consultărilor, Cresson căuta să-și impună în forță hotărârile și nu avea autoritate asupra miniștrilor cei mai importanți provenind din guvernul anterior. Nu căuta deschidere nici către alte orientări politice, lucru pentru care opinia publică îl regreta pe Rocard și manifesta antipatie față de ea. În plus, deși situația financiară era în general bună, șomajul a reînceput să crească.

O parte din populație era neliniștită din cauza intensificării integrării europene, din punct de vedere economic, mai ales agricultorii. Exista la o parte din cetățeni și îngrijorarea legată de o eventuală pierdere a identității franceze, pe de o parte din cauza integrării europene, pe de alta din cauza creșterii imigrației. Politicieni din opoziție, ca Chirac și Giscard împărtășeau temerea pentru aceasta din urmă.

Au fost și câteva scandaluri care au agitat Franța, printre care, în 1991, descoperirea contaminării în 1985 a câtorva sute de persoane cu virusul HIV, prin transfuzii cu sânge contaminat.

Cota de popularitate a lui Cresson a scăzut constant. În martie 1992, sondajele de opinie arătau 59% de nemulțumiți de ea. A scăzut și cota lui Mitterrand, 66% din cei consultați fiind nemulțumiți de politica lui. Acestea erau cele mai defavorabile rezultate de până atunci privitoare la activitatea șefilor executivului în A Cincea Republică. La aceasta a contribuit și faptul că Mitterrand părea derutat de răsturnările din relațiile internaționale cauzate de căderea comunismului în Europa de Est și de unificarea Germaniei.

În martie 1992 au avut loc alegeri pentru consiliile regionale și pentru jumătate din consilierii departamentali. În condițiile unei participări relativ reduse, PS a primit 18% din voturi și PCF 8%, dar nici APR și UDF nu au obținut împreună mai mult de 33%. Populația era dezamăgită de partidele care fuseseră la guvernare și a început să favorizeze formațiuni care nu mai guvernaseră, nu atât pentru programele lor, cât pentru a-și exprima nemulțumirea. Au progresat mai ales FN și ecologiștii de diverse tendințe. Cât despre președinții aleși de consiliile regionale, stânga a câștigat numai în unul, iar în cele departamentale numai în 24 din 100.

În aprilie 1992, Mitterrand l-a numit prim-ministru pe Pierre Bérégovoy, care își dovedise eficiența ca ministru al economiei și finanțelor. A exprimat ca obiective ale guvernului combaterea șomajului, asigurarea securității în suburbiile orașelor mari și lupta împotriva corupției. A făcut gesturi conciliatoare în direcția opoziției cu promisiunea de a nu modifica legea electorală, deși aceasta se dovedise a fi nefavorabilă socialiștilor, iar către ecologiști cu suspendarea experiențelor nucleare în Mururoa, suscitând critici pentru aceasta din partea APR. Jack Lang, ministrul culturii de până atunci și acum și titularul ministerului educației a amânat o reformă privind învățământul superior căreia i se opuneau sindicatele cadrelor didactice și studenții, apoi a încheiat un acord cu secretarul general al învățământului privat catolic, care rezolva aproape toate chestiunile în suspensie între cele două ramuri ale învățământului, recunoscând din partea statului participarea învățământului privat la serviciul public de învățământ.

Obiectivele fixate de Bérégovoy nu au fost atinse. A reușit să mențină echilibrele majore, dar creșterea economică s-a încetinit și numărul șomerilor a crescut mai departe, trecând în februarie 1993 de trei milioane. Nici lupta împotriva corupției un a fost destul de eficace. Un nou ministru al orașului cooptat în guvern, Bernard Tapie, era suspectat în legătură cu originile averii sale. A fost suspendat din funcție și implicat într-un proces, dar Mitterrand i-a luat apărarea și Tapie a beneficiat de nepronunțare asupra fondului, apoi a fost readus în guvern. A existat totuși un efort de moralizare a vieții politice prin reglementarea mai riguroasă a finanțării partidelor și a campaniilor electorale.

Principala dezbatere politică din 1992 a fost în domeniul politicii externe, în jurul aprobării Tratatului de la Maastricht a ceea ce se numea de-acum Uniunea Europeană (UE), o nouă etapă în integrarea europeană, care avea drept obiectiv economic crearea unei monede unice și a Băncii Centrale Europene în 1999. Tratatul trecea și dincolo de integrarea economiilor, prin prefigurarea pentru mai târziu a unei politici externe și a unei apărări comune. Consiliul Constituțional consultat de Mitterrand a considerat că trebuie efectuate unele modificări în constituție, pentru a o pune în acord cu tratatul. Acestea au fost adoptate de camerele reunite ale parlamentului, dar cu abținerea de la vot a parlamentarilor APR. Tratatul a fost semnat la 7 februarie 1992, și Mitterrand a ținut ca să fie supus și unui referendum, anunțat pentru 20 septembrie 1992. Părea că adeziunea populației la tratat va fi largă. În campanie, părerile s-au dovedit a fi divergente și în cadrul stângii, și în cel al dreptei. Majoritatea socialiștilor, majoritatea UDF și unii conducători ai APR, ca Chirac, s-au pronunțat pentru „da”, iar comuniștii, ecologiștii, FN, majoritatea APR, o minoritate de socialiști și o minoritate din UDF pentru „nu”. Dezbaterile au fost intense, și în rândul alegătorilor a crescut tabăra pentru „nu”, mai ales că în Danemarca a câștigat „nu” cu o mică majoritate de voturi. La referendum participarea a fost de aproape 70% și au răspuns „da” numai 51,05% din votanți. Acest rezultat a dovedit că nu exista consens în Franța privind politica externă și în special politica europeană.

Perioada până la alegerile legislative din martie 1993 a fost marcată de evenimente defavorabile guvernării, printre care apariția unor suspiciuni asupra cinstei lui Bérégovoy, dar care nu au relevat fapte pasibile de vreo inculpare.

Alegerile din 21 și 28 martie au dus la înfrângerea socialiștilor. Au obținut puțin peste 60 de mandate, iar comuniștii 24. Cele două grupuri de dreapta au totalizat peste 480 de deputați. La o lună după aceea, Bérégovoy s-a sinucis.

Franța s-a găsit din nou în situația în care trebuiau să coabiteze doi șefi ai executivului din tabere opuse. Mitterrand nu mai putea impune un prim-ministru, dar a fost totuși acceptată condiția lui ca acesta să fie un proeuropean, ceea ce era cazul lui Édouard Balladur din partea APR, partidul cu cele mai multe mandate de deputat. A doua coabitare a fost mai armonioasă decât prima. Balladur a format un guvern mult mai redus decât cele precedente și avea autoritate asupra miniștrilor, dar era un adept al consultărilor, mergând uneori până la renunțarea la unele decizii în urma lor.

În domeniul economic, guvernul a relansat cu succes privatizările. În chestiunea imigrației a înăsprit condițiile intrării în țară a străinilor și ale obținerii cetățeniei. În politica externă, cu ocazia renegocierii GATT (Acordul General pentru Tarife și Comerț) în 1993, a reușit, cu sprijinul lui Mitterrand și al Germaniei, să impună Uniunii Europene cererea la negocieri a unor puncte de acord în favoarea agricultorilor francezi. A obținut de asemenea cererea recunoașterii caracterului excepțional al culturii și a scoaterii ei din acord. SUA a cedat în fața exigențelor de acum unitare ale Uniunii Europene. Politica de până atunci a guvernului Balladur a fost majoritar agreată de opinia publică.

Popularitatea lui Balladur a început să scadă la sfârșitul lui 1993, apoi a scăzut vertiginos în urma unor propuneri de măsuri care au întâmpinat rezistență și au fost abandonate. De teama confruntărilor, guvernul a renunțat la reforme, în timp ce deficitul bugetar și datoria publică au luat proporții alarmante.

La alegerile pentru consiliile departamentale din martie 1994, stânga a realizat un ușor progres, dar la cele pentru Parlamentul European din iunie 1994, din 87 de mandate, PS a obținut doar 15, iar PCF 7. Nici APR + UDF nu a excelat cu 28 de mandate. Celelalte au revenit altor formațiuni. Bernard Tapie a condus o listă socialistă diferită de cea a PS și a obținut 13 mandate. Un nou partid de dreapta suveranist a fost reprezentat tot de 13 deputați, iar FN de 11. Această dispersare a reprezentării Franței a fost accentuată de aderarea deputaților APR și UDF la grupuri parlamentare diferite. Din cauza acestei dispersări, deputații Franței nu mai puteau juca un rol activ în Parlementul European.

În 1994, guvernul a fost afectat de trei afaceri judiciare în care au fost implicați miniștri. Conform unei reguli fixate la începuturile acestui guvern, aceștia au trebuit să demisioneze. Totuși, în mod surprinzător, în decembrie, cota de popularitate a lui Balladur a urcat din nou, la peste 60%, mai ales fiindcă creșterea economică a progresat puțin, iar șomajul a scăzut în oarecare măsură.

Alegerile prezidențiale urmau să aibă loc la 27 aprilie și 7 mai 1995. Ca o noutate, UDF nu a prezentat candidat, în schimb din partea APR au fost doi, Chirac și Balladur. Candidatul socialiștilor a fost Lionel Jospin, fost ministru în guvernele Rocard și Cresson, desemnat drept candidat, ca altă noutate, prin alegeri primare în cadrul partidului. În afara lor au mai fost șase candidați, printre care Le Pen. În sondaje, la început, Balladur a fost pe locul întâi, cu mult înaintea lui Chirac, dar clasamentul s-a răsturnat în urma campaniei eficiente a lui Chirac. Aceasta s-a axat pe necesitatea reducerii fracturii sociale care ajunsese să afecteze profund țara după două decenii de dificultăți economice. În primul tur, cu o participare de puțin peste 78%, primele două locuri au fost câștigate de Jospin cu 23,3% și Chirac cu puțin peste 20%. Urmau Balladur cu 18,5% și Le Pen cu 15%. Pentru prima oară, 56% din alegători nu l-au vrut pe niciunul din cei doi clasați pe primele locuri. Pentru al doilea tur, Balladur l-a sprijinit imediat pe Chirac, dar Le Pen nu, iar comuniștii, ecologiștii și extrema stângă au optat pentru Jospin. Suspansul în privința rezultatului la al doilea tur a durat până după încheierea votării. Chirac a câștigat cu 52,6%. Rezultatul lui Jospin a fost surprinzător. El i-a ridicat pe socialiști în ochii opiniei publice și a devenit liderul lor.

Președinția lui Jacques Chirac (1995-2007)

Jacques Chirac

Primul mandat (1995-2002)

În timpul campaniei electorale, programul prezentat de Chirac a fost destul de vag. L-a numit prim-ministru pe Alain Juppé, care mai fusese ministru de externe. Prima decizie a lui Chirac a fost în domeniul politicii externe. Era în desfășurare Războiul Bosniac și erau prezente pe teren unități franceze în cadrul celor ale ONU. Până atunci nu avuseseră dreptul să riposteze cu foc la provocările militarilor sârbi, dar Chirac le-a autorizat să o facă, și decizia nu a fost contestată în Franța.

A doua sa decizie a privit reluarea experiențelor cu arma nucleară după trei ani de la suspendarea lor, pentru reafirmarea suveranității Franței în domeniul apărării. A decis și încetarea definitivă a acestora după câteva experiențe, dar a fost viu criticat de opoziție și mai ales de țările din Oceanul Pacific, autoritatea morală a Franței fiind afectată.

Noul guvern a fost de la început lipsit de popularitate și aceasta a continuat să scadă. La alegerile comunale din iunie 1995, prezența la vot a fost foarte redusă. Între stânga și dreapta, raportul nu a fost practic schimbat, dar prima a pierdut prin eșecuri ale PCF, iar cea din urmă prin avansul FN.

În cursul verii lui 1995 a fost adoptată o modificare importantă a constituției, privind extinderea aplicării referendumului la politica economică și socială, precum și la serviciile publice legate de acestea. De asemenea, privea și revalorizarea rolului parlamentului printr-o ședință pe lună consacrată prioritar propunerilor deputaților.

Guvernul a avut de înfruntat din iulie până în octombrie 1995, un nou val de atentate teroriste, fiind bănuiți ca instigatori islamiști algerieni care luptau împotriva guvernului algerian, acesta fiind ajutat de Franța. Măsurile luate de guvern pentru asigurarea securității au fost susținute și de opoziție.

Curând, înrăutățirea conjuncturii economice a defavorizat și mai mult guvernul. Creșterea economică s-a încetinit și șomajul a reînceput să crească. Guvernul a fost nevoit să mărească impozitele și taxele pentru a reduce deficitul bugetar sub cele 3% impuse de UE drept condiție pentru introducerea monedei unice euro. Ministrul economiei și finanțelor, cel mai liberal în domeniul economiei, a fost nevoit să demisioneze din cauza unor afirmații considerate nu destul gândite de către premier. În octombrie 1995, din cuvintele președintelui a reieșit că guvernul se îndepărta de liberalism, implicând renunțarea la reducerea fracturii sociale și fixând ca prioritate reducerea deficitelor publice, în interesul integrării europene. Guvernul a fost redus cu zece membri, printre care opt din cele 12 femei din primul guvern Juppé, ceea ce a creat nemulțumire în opinia publică. În plus, presa a afirmat că Juppé și unele rude ale sale profitau de locuințe luxoase cu chirii mult inferioare prețului pieței, bănuind ilegalități.

În noiembrie 1995, guvernul a propus o reformă fundamentală a asigurărilor sociale, cu scopul de a le reduce deficitul prin amânarea măririi alocației pentru copii, creșterea cotizațiilor și introducerea unui nou impozit. Criticile împotriva propunerii au fost moderate din partea opoziției, iar sindicatele au fost divizate în privința reformei, dar propunerea a provocat o reacție dură a salariaților serviciilor publice (căile ferate, metroul, poșta). Au pornit o grevă de mari proporții în apărarea unor privilegii pe care le obținuseră mai demult. Economia a fost paralizată, dar restul populației a privit cu oarecare simpatie mișcarea. Guvernul a retras prevederile cele mai contestate, dar degeaba. S-au produs manifestații cu sute de mii de participanți, până la Crăciun. În acest timp au fost alegeri legislative parțiale pentru opt mandate, și dreapta a fost învinsă în cinci dintre ele. Planul guvernului a fost adoptat în punctele esențiale, dar acesta a renunțat pentru o vreme la alte reforme.

Următoarea reformă importantă a fost anunțată în februarie 1996, referitoare la desființarea serviciului militar obligatoriu și trecerea la o armată profesionistă. Această reformă a întâmpinat unele împotriviri în numele tradiției serviciului militar obligatoriu care dura de la Revoluția Franceză, dar a fost adoptată.

Situația economică continua să se înrăutățească, cu consecințele sociale corespunzătoare, iar popularitatea guvernului și a președintelui scădea pe măsură. Următoarele alegeri legislative trebuiau să aibă loc în 1998, dar Chirac, temându-se că dreapta le va pierde în urma unor măsuri nepopulare pe care trebuia să le ia, și încercând să profite de o ușoară creștere a popularității în acel moment, a hotărât, în aprilie 1997, dizolvarea Adunării Naționale și recurgerea la alegeri anticipate. Sondajele de opinie arătau doar un mic avans al intențiilor de vot în favoarea stângii, dar rezultatul a fost surprinzător. În primul tur din 25 mai 1987, dreapta a obținut cu 6% mai puține voturi decât stânga, iar FN a ajuns la 15%. Prim-ministrul a anunțat că va demisiona indiferent de rezultatul în turul al doilea, iar în acesta, stânga a câștigat, obținând 320 de mandate, iar dreapta a obținut cu ceva peste 60 mai puține.

S-a ajuns la o a treia perioadă de coabitare. Autoritatea președintelui era slăbită, la fel și caracterul prezidențial pe care îl avusese inițial regimul. Dreapta era destabilizată de disensiuni, inclusiv în interiorul celor două grupări ale ei. Prim-ministru a fost desemnat automat Lionel Jospin, prim-secretarul PS. Pentru a câștiga alegerile, se străduise să se înțeleagă cu toate formațiunile de stânga, acceptându-le specificitățile: diferite orientări din PS, alte formațiuni de orientare socialistă, comuniști, radicali de stânga. Pentru prima oară au intrat în parlament și ecologiști, pe care putea conta de asemenea Jospin. A format un guvern redus la 26 de membri din toate orientările de stânga, inclusiv miniștri comuniști, prezenți într-un guvern după o pauză de 13 ani, toți relativ tineri, dintre care mai puțin de jumătate mai avuseseră funcții ministeriale, și cuprindea opt femei, unele cu ministere importante, reflectând creșterea semnificativă a numărului de deputate. Jospin avea autoritate asupra miniștrilor săi și veghea la coeziunea guvernului. Reușea de asemenea să asigure o funcționare relativ armonioasă a majorității guvernamentale. În primii ani ai guvernării, relațiile dintre Chirac și Jospin au fost relativ bune, fără divergențe de fond în politica externă și cu critici moderate ale lui Chirac la adresa politicii interne a guvernului.

Guvernul Jospin a putut profita la început de relansarea economiei mondiale. Creșterea economică a revenit, resursele la buget erau superioare celor așteptate, deficitul bugetar a scăzut sub 3%, șomajul a început să scadă. Starea de spirit a populației s-a ameliorat. La aceasta a contribuit și câștigarea, în 1998, a Campionatului Mondial de Fotbal de către echipa națională a Franței. Condițiile cerute de Uniunea Europeană fiind îndeplinite, la 1 ianuarie 1999 și Franța a trecut la moneda euro. Cota de popularitate a lui Jospin și a lui Chirac era înaltă.

Guvernul a adoptat reforme destinate să contribuie la scăderea șomajului. Una prevedea crearea de locuri de muncă pentru tineri, cu salariile finanțate de la buget cu 80% din salariul minim. De aceasta au profitat câteva sute de mii de tineri. Măsura a fost criticată de opoziție și de președinte, dar a fost în general bine primită de opinia publică. Prin altă reformă a fost redus numărul de ore de muncă săptămânal de la 39 la 35 de ore începând cu anul 2001. Măsura a fost decisă fără consultare cu partenerii sociali și a provocat proteste vehemente mai ales din partea patronatului, care a intrat într-o confruntare durabilă cu guvernul. Reforma nu a contribuit la scăderea și mai semnificativă a șomajului și a creat dificultăți mai ales întreprinderilor mici și serviciului public, în special spitalelor, care sufereau oricum de penurie de personal.

Au fost adoptate și reforme privitoare la statutul persoanelor. În 1999, doi deputați socialiști au inițiat înființarea unei forme de parteneriat domestic (uniune civilă) numită pact civil de solidaritate (PACS), destinat cuplurilor heterosexuale și homosexuale, care să le dea oficial drepturi aproape egale cu ale cuplurilor căsătorite. S-a opus acestei reforme opoziția de dreapta, dar și unii membri ai majorității. După unele dificultăți, legea corespunzătoare a fost totuși adoptată. Altă reformă a introdus paritatea bărbați-femei. Pentru aceasta s-a introdus în constituție prevederea că legea favorizează accesul egal al bărbaților și femeilor la mandatele accesibile prin vot și la funcțiile de conducere profesionale și sociale, apoi, în 2000, au fost adoptate legi în acest sens.

În domeniul vieții politice, ambii șefi ai executivului au văzut necesară reducerea cumulului de mandate dintre cele de parlamentar național, parlamentar european, primar, consilier departamental și consilier regional. Unii aleși cumulau patru mandate. Numărul de mandate cumulate a fost redus la două. De exemplu, un parlamentar putea fi și primar. A fost realizată și o reformă limitată a Senatului prin adoptarea unui mod de alegere care să corecteze suprareprezentarea mediului rural.

O reformă politică importantă dorită demult de stânga a fost reducerea mandatului prezidențial de la șapte la cinci ani. Chirac nu era de acord cu aceasta, dar inițiativa a fost luată de Giscard d'Estaing și Chirac a acceptat reforma. Modificarea respectivă a constituției a fost supusă unui referendum la 20 septembrie 2000. Participarea a fost foarte redusă, de 30%, și au fost foarte multe voturi albe și nule. Răspunsurile „da” au fost de 73%.

Anticiparea alegerilor legislative în 1997 a avut drept consecință un fapt inedit, necesitatea ținerii alegerilor legislative înaintea celor prezidențiale, în 2002. Aceasta a creat o polemică. Doi foști prim-miniștri au propus să se restabilească calendarul alegerilor de până atunci, aducându-le pe cele prezidențiale înaintea celor legislative prin prelungirea cu câteva luni a legislaturii. Jospin a fost de acord, dar opoziția, în special APR, era împotrivă. Totuși, propunerea a fost adoptată.

Până în 2002 trebuiau să aibă loc alte trei alegeri: pentru jumătate din consilierii departamentali și toți consilierii regionali, în 1998; pentru Parlamentul European, în 1999; pentru consiliile comunale în 2001. La cele departamentale, stânga a avansat mult față de alegerile precedente, totuși dreapta a câștigat în majoritatea departamentelor. La cele regionale, rezultatul a fost asemănător. La alegerile europene, stânga a prezentat trei liste, și dreapta tot trei, prima câștigând împreună cu puțin mai multe mandate decât cealaltă. FN se scindase în două formațiuni, dintre care numai FN al lui Le Pen a intrat în parlament cu mai puțini deputați decât în alegerile precedente. În schimb au intrat ca formațiuni noi una conservatoare și antieuropeană, precum și una de extremă stângă.

Pe măsură ce se apropiau alegerile prezidențiale, s-au acumulat evenimente și fenomene care au slăbit guvernarea de stânga: unele proiecte greșit concepute au trebuit să fie retrase; inițiative vizând să introducă mai multă democrație în viața politică au fost împiedicate de președinte sau de Senat; guvernul a comis unele stângăcii în comunicare; nu au lipsit grevele și agitațiile liceenilor; printre agricultori a apărut o mișcare împotriva productivismului considerat exagerat și a amenințărilor văzute în globalizare. Jospin dădea impresia că nu mai avea destulă autoritate și că amâna orice decizie nepopulară.

Un alt fapt care a afectat popularitatea lui Jospin a fost și intenția lui de a se elabora pentru Corsica un statut cu unele elemente de autonomie, ceea ce contravenea principiului unicității statutului juridic al teritoriului național. Chirac a fost împotriva proiectului, ca și ministrul de interne, care a demisionat în iulie 2000 din această cauză.

Starea de spirit a populației a fost afectată și de o serie de catastrofe. În decembrie 1999 au avut loc două furtuni deosebit de devastatoare, cu pagube de câteva sute de miliarde de franci, iar în 2001 au fost inundații repetate. Puțin după atentatele din 11 septembrie 2001 din SUA a explodat în Franța o uzină chimică, care a provocat treizeci de morți, două mii de răniți, cartiere întregi devastate și peste două mii de sinistrați. În plus, populația era îngrijorată de creșterea violenței și a insecurității.

Începând cu noiembrie 1999, guvernul a pierdut câțiva miniștri care avuseseră o activitate eficace: pe ministrul economiei și finanțelor, pentru că era implicat într-o afacere de finanțare ilegală a PS; pe ministrul de interne, demisionat din cauza dezacordului în chestiunea corsicană; pe ministra muncii, care a preferat să fie numai primar la Lille; pe ministrul educației intrat în conflict cu cadrele didactice.

Dacă până în 2001, conjunctura economică a fost favorabilă, în acel an aceasta s-a deteriorat. Activitatea economică s-a încetinit, iar șomajul a început să crească în urma unor concedieri masive.

După alegerile comunale din martie 2001, stânga și dreapta păreau să fie aproximativ la egalitate. În iulie 2001, Chirac a pus capăt coabitării politicoase în perspectiva alegerilor prezidențiale și a trecut la o critică acerbă a întregii politici de patru ani a guvernului. A urmat riposta energică a socialiștilor printr-o carte a directorului de cabinet al lui Jospin. Astfel, în toamna lui 2001, campania electorală era practic pornită. În afară de Chirac și Jospin au fost excepțional de mulți candidați, ceea ce demonstra disensiunile din interiorul orientărilor politice. După o campanie care nu a abordat nicio chestiune esențială și cu o absență la vot deosebit de mare pentru alegerile prezidențiale, la 21 aprilie 2002, în primul tur, spre surpriza generală, au ajuns pe primele două locuri Chirac, cu nici 20% și Le Pen, cu 16,95%. Jospin era pe locul al treilea, cu 16,12% și și-a anunțat imediat retragerea din viața politică. Majoritatea opiniei publice a fost șocată de acest rezultat. Pentru turul al doilea, numai un fost candidat a chemat la vot pentru Le Pen și doi de extremă stângă nu s-au pronunțat pentru niciunul. Toți ceilalți și-au mobilizat alegătorii pentru Chirac, chiar dacă numai din motivul ca să nu câștige Le Pen. S-a mobilizat împotriva lui și o mare parte a societății civile, care a ținut manifestații ce au atins la 1 mai un milion și jumătate de participanți. În turul doi din 5 mai, participarea a fost de peste 80% și Chirac a fost ales cu 82,15% din voturi.

Guvernul a demisionat și Chirac l-a numit prim-ministru pe Jean-Pierre Raffarin, până atunci senator și președinte al unui consiliu regional, din partidul Democrația Liberală, ieșit din UDF. S-a format un guvern în care majoritatea membrilor nu mai făcuseră parte din niciun guvern, incluzând șase femei. Acesta a început să pregătească proiecte, de exemplu privind scăderea gradului de insecuritate. Chirac a căutat să unească dreapta într-un singur partid, numit Uniunea pentru Majoritatea Prezidențială (UMP), desființând astfel APR. În noua formațiune a intrat o parte din membrii UDF, dar cei din orientarea sa de centru-dreapta au rămas sub denumirea de UDF. Campania electorală pentru alegerile legislative din 9 și 16 iunie 2002 a fost ternă, nu a relansat dezbaterea politică. Participarea a fost din nou scăzută și a adus majoritatea absolută a UMP, care s-a renumit Uniunea pentru o Mișcare Populară. Opoziția era numai de stânga, compusă din socialiști și comuniști. Astfel a revenit bipolarizarea și instituția prezidențială s-a întărit prin sfârșitul coabitării.

Bibliografie

• fr Ferro, Marc, Histoire de France (Istoria Franței), Paris, Odile Jacob, 2018, ISBN: 978-2-7381-4534-5
• fr Mayeur, Jean-Marie, La Libération et la IVe République (1944-1958) (Eliberarea și A Patra Republică), în Carpentier, Jean și Lebrun, François (coord.), Histoire de France, Paris, Seuil, 2000, ISBN: 978-2-02-010879-9, p. 355-377
• fr Merle, Marcel, Les institutions et la vie politique de 1945 à 1980 (Instituțiile și viața politică între 1945 și 1980), în Duby, Georges (coord.), Histoire de la France. Des origines à nos jours (Istoria Franței. De la origini până în zilele noastre), Paris, Larousse, 2011, ISBN: 978-2-03-586104-7, p. 1185-1216
• fr Rémond, René, Le siècle dernier, 1918-2002 (Secolul trecut, 1918-2002), Paris, Fayard, 2003, ediție PDF
• fr Sirinelli, Jean-François et al. (coord.), La France de 1914 à nos jours (Franța din 1914 până în zilele noastre), ediția a II-a, Paris, Presses Universitaires de France, col. Quadrige Manuels, 2017, ISBN: 978-2-13-060830-1
• fr Zéraffa-Dray, Danièle, Histoire de la France : d’une République à l’autre. 1918-1958 (Istoria Franței: de la o republică la alta), Paris, Hachette, 1992, ISBN: 2-01-016731-7

Vezi și

• Președinții Franței
• Premierii Franței
• Războiul din Algeria