Sari la conținut

Eugen Ionescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Eugen Ionescu

Eugen Ionescu în 1993
Date personale
Nume la naștereEugen Dimitri Ionescu Modificați la Wikidata
Născut[5][6] Modificați la Wikidata
Slatina, Olt, România[7][6] Modificați la Wikidata
Decedat (84 de ani)[8][5][6] Modificați la Wikidata
Paris, Île-de-France, Franța[6] Modificați la Wikidata
ÎnmormântatCimitirul Montparnasse Modificați la Wikidata
PărințiEugen Ionescu, tatăl,
Marie-Thérèse Zicard
Căsătorit cuRodica Burileanu
Număr de copii1 Modificați la Wikidata
CopiiMarie-France Ionesco
Cetățenie România
Franţa Franța
Religiecreștin ortodox[*][9] Modificați la Wikidata
Ocupațiedramaturg
poet
critic literar[*]
diarist[*]
ilustrator[*]
grafician[*]
actor de film Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba franceză[10][11]
limba română[11] Modificați la Wikidata
Partid politicTransnational Radical Party[*][[Transnational Radical Party (political association who intend to use nonviolent means to create an effective body of international law with respect for individuals and the affirmation of democracy and freedom throughout the world)|​]]  Modificați la Wikidata
StudiiUniversitatea din București
Colegiul Național Carol I din Craiova
Colegiul Național "Frații Buzești" Craiova
Colegiul Național „Sfântul Sava” din București
Activitatea literară
Limbilimba franceză
limba română
limba engleză  Modificați la Wikidata
Mișcare/curent literarTeatrul absurd, dadaism  Modificați la Wikidata
Operă de debutElegii pentru ființe mici (1931) - Poezie
Cântăreața cheală (1950) - Teatru
Opere semnificativeScaunele
Rinocerii
Ucigaș fără simbrie
Noul locatar
Cântăreața cheală  Modificați la Wikidata
Note
PremiiComandor al Ordinului Artelor și Literelor[*][2]
prix Prince-Pierre-de-Monaco[*][[prix Prince-Pierre-de-Monaco (multi-award by the Prince Pierre Foundation)|​]]
Comandor al Ordinului Național de Merit[*][2]
Jerusalem Prize[*][[Jerusalem Prize (litterature award of the City of Jerusalem)|​]]
Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*]
prix du Brigadier[*][[prix du Brigadier (French theatre award)|​]]
Premiul Statului Austriac pentru literatură europeană[3]
Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*][2]
star on Playwrights' Sidewalk[*][[star on Playwrights' Sidewalk (award in the Playwrights' Sidewalk in front of the Lucille Lortel Theatre, New York City, New York, United States)|​]][4]  Modificați la Wikidata
Membru post-mortem al Academiei Române
Membru al Academiei Franceze
Locul 6, (1970-1994)

Eugen Ionescu (n. , Slatina, Olt, România – d. , Paris, Île-de-France, Franța), cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale.

Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse (născută Ipcar) avea cetățenie franceză. La vârsta de patru ani își însoțește familia în Franța, unde va rămâne până în 1924. În copilărie Eugen Ionescu și sora sa au simțit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, tatăl readucându-i pe amândoi în România. În noua lor familie cei mici au fost supuși la unele abuzuri fizice și verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului.

Marta Petreu susține că Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin Manolescu va relua această afirmație în capitolul consacrat dramaturgului din „Enciclopedia exilului literar românesc”. Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a demonstrat însă cu acte că bunica sa, Marie-Thérèse, era de confesiune protestantă și că nu este adevărată afirmația lui Mihail Sebastian din Jurnal că aceasta s-ar fi convertit la creștinism abia înainte să moară. Teza Martei Petreu era că tocmai acest amănunt al originii etnice l-ar fi împiedicat pe Eugen să se „rinocerizeze”, într-o perioadă când colegii săi de generație cochetau deja cu ideile totalitare.

După ce mama sa a pierdut procesul de încredințare a minorilor, copilul Ionescu și-a continuat educația în România, urmând liceul la Colegiul Național Sfântul Sava din București. Examenul de bacalaureat îl susține la Colegiul Național Carol I din Craiova. Se înscrie la Facultatea de Litere din București, obținând licența pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă; mai târziu este transferat la București. În 1936 se căsătorește cu Rodica Burileanu, iar în 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul de la Vichy. Tot acolo își scrie și teza de doctorat „Tema morții și a păcatului în poezia franceză” pe care nu o va susține niciodată. Numirea sa în postul de atașat cultural la legația României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulți intelectuali români, trimițându-i ca să lucreze în diplomație în țările de care erau legați sufletește, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franța. Activitatea politică a atașatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumându-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze.

Cariera literară

[modificare | modificare sursă]

Perioada românească

[modificare | modificare sursă]
Eugen Ionescu, timbru din 1995

Primele apariții ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri și se numește Elegii pentru ființe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru „scriitori tineri needitați”. Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă, Eugen Ionescu revine și susține că ar putea dovedi exact contrariul!

Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original și reușit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea morții, splendoarea și neantul condiției umane.

Teatrul absurd

[modificare | modificare sursă]

Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve („Cântăreața cheală”) a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui Nicolas Bataille, pusă în scenă la sugestia doamnei Monica Lovinescu, cea care la București urmase cursurile Seminarului de regie și artă dramatică al lui Camil Petrescu, fiind primită cu răceală de public și de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, și intitulată Englezește fără profesor, publicată din nou în limba natală abia după 1990. Piesa se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a acestui mic teatru parizian, Théatre de la Huchette, a cărui sală era comparabilă cu cea a Teatrului Foarte Mic de la noi. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian.

Teatrul cel mai de seamă al Franței, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea și Foamea și apoi piesa Regele moare. Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaștere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincție.

Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărți și sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaționale, simpozioane și festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu limbaj aberant și caracter comic predominant: Cântăreața cheală, Lecția, Scaunele și altele. A doua încadrează piese ca Ucigaș fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcționar modest sau rege visător și naiv, cu numele de Berenger sau Jean. În aceste piese acțiunea și decorul capătă importanță, limbajul este mai puțin derutant și comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea și izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morții este marea forță motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii și a limbajului la moartea neînțeleasă și neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental și anticonvențional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber și straniu, pur și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos și în toate direcțiile. De fapt, comedia și tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.

Anul Eugène Ionesco

[modificare | modificare sursă]

Cu ocazia centenarului nașterii scriitorului, în anul 2009 opera lui Eugen Ionescu a fost celebrată în mod oficial în întreaga lume, la propunerea României și a ambasadorului acestei țări la UNESCO, criticul literar profesor Nicolae Manolescu. Autorului i-au fost consacrate numeroase manifestări culturale, atât în țară, cât mai ales în străinătate.

Cu această ocazie, fiica sa, Marie-France Ionesco, posesoare a drepturilor de autor, domiciliată la Paris, a protestat puternic împotriva prezentării lui Eugen Ionescu drept autor român, argumentând că toate piesele sale au fost scrise în limba franceză.[12]

În anul 2009 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.[13]

Eseuri. Proză literară

[modificare | modificare sursă]
  • La Photo du Colonel (1962)
  • Note despre teatrul de avangardă (1962)
  • Note și contranote (1966)
  • Jurnal în fărâme (1967)
  • Prezent trecut, trecut prezent (1968)
  • Descoperiri (1969)
  • Solitarul (1973)
  • Situații și perspective (1980)
  • Căutarea intermitentă (1988)

Ediții în limba română

[modificare | modificare sursă]
  • Elegii pentru ființe mici, versuri, București, Editura Cercul Analelor Române, 1931 (reeditări: București, Editura Jurnalul Literar, 1990)
  • Nu, București, Editura Vremea, 1934 (reeditări: București, Editura Humanitas, 1991; 2002)
  • Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo, Ideea românească n° 2-4, 1935
  • Antidoturi, traducere de Marina Dimov, București, Editura Humanitas, 1993
  • Căutarea intermitentă, traducere de Barbu Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1994
  • Însinguratul, roman, traducere de Rodica Chiriacescu, București, Editura Albatros, 1990
  • Între viață și vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1999
  • Jurnal în fărâme, traducere de Irina Bădescu, București, Editura Humanitas, 1992
  • Note și contranote, traducere și cuvânt introductiv de Ion Pop, București, Editura Humanitas, 1992
  • Prezent trecut, trecut prezent, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1993
  • Sub semnul întrebării, traducere de Natalia Cernăuțeanu, București, Editura Humanitas, 1994
  • Teatru, traducere, cuvânt înainte și note asupra ediției de Dan C. Mihăilescu, vol. I-V, București, Editura Univers, 1994-1998
  • Teatru, traducere de Vlad Russo și Vlad Zografi, vol. I-XI, București, Editura Humanitas, 2003-2010
  • Eu. Ediție îngrijită de Mariana Vartic. Cu un prolog la Englezește fără profesor de Gelu Ionescu și un epilog de Ion Vartic, Cluj, Editura Echinox, 1990
  • Război cu toată lumea. Publicistică românească, vol. I-II, ediție îngrijită și bibliografie de Mariana Vartic și Aurel Sasu, București, Editura Humanitas, 1992

Opere muzicale inspirate din dramaturgia sa

[modificare | modificare sursă]

„Cântăreața cheală” de Dan Voiculescu (compozitor) (premieră absolută, 1994)

„Jacques sau supunerea” de Radu Bacalu (premieră absolută, 1994)

„Lecția” de Șerban Marcu (premieră absolută, 2004)

Bibliografie selectivă

[modificare | modificare sursă]
  • Gelu Ionescu, Anatomia unei negații. Scrierile lui Eugen Ionescu în limba română (1927-1940), București, Ed. Minerva, col. Universitas, 1991 ISBN 973-21-0218-7
  • Marta Petreu, Ionescu în țara tatălui, Cluj-Napoca, Ed. „Biblioteca Apostrof”, col. „Ianus”, 2001 ISBN 973-9279-48-1
  • Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco: L'Oubli du fascisme, Paris, Presses Universitaires de France - PUF, (Perspectives critiques), 8 avril 2002 ISBN 2-13-051783-8
  • Laura Pavel, Ionesco. Anti-lumea unui sceptic, Pitești, Ed. Paralela 45, 2002, 316 p. ISBN 973-593-686-0
  • Marie-France Ionesco, Portretul scriitorului în secol (traducere din franceză de Mona Țepeneag), București, Ed. Humanitas, 2003 ISBN 973-50-0400-3
  • Matei Călinescu, Eugène Ionesco: teme identitare și existențiale, Iași, Ed. Junimea, 2006
  • Giovanni Rotiroti, Odontotyrannos. Ionesco e il fantasma del rinoceronte, Roma, Il filo, 2009
  • Eugen Simion, Tânărul Eugen Ionescu, București, Ed. Muzeului Literaturii Române, 2009, 430 p. ISBN 978-973-167-025-6
  • André Le Gall -Ionesco, Coll. Grandes biographies, Flammarion, Paris, 2009
  • Nicolae Mareș, Eugen Ionescu diplomat român în Franța, București, Ed. Fundației România de Mâine, 2012 [1] Arhivat în , la Wayback Machine.
  • Iulian Băicuș, Opera lui Eugen Ionescu, București, Editura Corect Books, 2012, e-book
Wikicitat
Wikicitat
La Wikicitat găsiți citate legate de Eugen Ionescu.

Galerie de imagini

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ http://www.mutualinspirations.org/archive/2014/franz-kafka/  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  2. ^ a b c Eugène Ionesco, Académie française, accesat în  
  3. ^ https://www.kunstkultur.bka.gv.at/staatspreis-fur-europaische-literatur, accesat în   Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  4. ^ http://www.iobdb.com/Lortel/Sidewalk  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  5. ^ a b Autoritatea BnF, accesat în  
  6. ^ a b c d Fichier des personnes décédées mirror, accesat în  
  7. ^ Eugène Ionesco, Academia de Arte din Berlin, accesat în  
  8. ^ Eugène Ionesco, SNAC, accesat în  
  9. ^ https://evz.ro/ma-opun-ca-ionesco-sa-fie-recuperat-ca-scriitor-roman-847189.html  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  10. ^ CONOR.SI[*]  Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)
  11. ^ a b Autoritatea BnF, accesat în  
  12. ^ Evenimentul Zilei - Românitatea lui Ionesco, „o tinichea” pentru fiica sa
  13. ^ http://www.acad.ro/membri_ar/armembri_pm.htm Arhivat în , la Wayback Machine. Academia Română - Membrii post-mortem ai Academiei Române

Legături externe

[modificare | modificare sursă]

Materiale media legate de Eugen Ionescu la Wikimedia Commons

Video

Predecesor:
Jean Paulhan
Scaunul 6
L'Académie française

19701994
Succesor:
Marc Fumaroli