Războiul Rece

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Războiul Rece
Parte a
ColdWar.jpg
În sensul acelor de ceasornic: Secretarul General sovietic, Nikita Hrușciov, și Președintele Statelor Unite ale Americii, John F. Kennedy, la o întâlnire la nivel înalt din 1961, în Viena; grăniceri est-germani la Zidul Berlinului; testarea unei arme nucleare; soldați americani debarcă în Vietnam, în timpul Războiului din Vietnam; Sputnik 1 este lansat în orbită (pornind, astfel, cursa spațială).
Perioadă 1947-1991[1], 2014-prezent [2]
Loc Războaie indirecte în Vietnam, Afganistan și Coreea. Revolte anti-comuniste în Cehoslovacia, Ungaria, România, și Polonia. Cursa înarmării la nivel global între Statele Unite și aliații lor din NATO, și Uniunea Sovietică și Pactul de la Varșovia.
Rezultat Dizolvarea URSS și colapsul comunismului la sfârșitul deceniului al nouălea și începutul celui de-al zecelea al secolului trecut; apariția democrațiilor central-europene și est-europene, care, ulterior, au ales să se integreze în NATO și Uniunea Europeană; izbucnirea Rāzboiului Rece 2.0 dintre Rusia și Occident pe fondul crizei din Ucraina.

Războiul Rece (1947-1991, 2014-prezent) a fost o perioadă de tensiuni și confruntări politice și ideologice, o stare de tensiune întreținută care a apărut după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și a durat până la revoluțiile din 1989. În Războiul Rece s-au confruntat două grupuri de state care aveau ideologii și sisteme politice foarte diferite. Într-un grup se aflau URSS și aliații ei, grup căruia i se spunea uzual „Blocul răsăritean” (sau oriental). Celălalt grup cuprindea SUA și aliații săi, fiind numit, uzual, „Blocul apusean” (sau occidental). La nivel politico-militar, în Europa, cele două blocuri erau reprezentate de către două alianțe internaționale. Blocul apusean era reprezentat de către Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO, North Atlantic Treaty Organization), iar cel răsăritean de către Pactul de la Varșovia. După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, Germania a fost divizată în patru zone de ocupație. Vechea capitală a Germaniei, Berlinul, ca sediu al Comisiei Aliate de Control, a fost împărțită în patru zone de ocupație corespunzătoare.Zidul Berlinului , un simbol al Războiului Rece, a fost construit, constituind o barieră de separare între Republica Federală Germană și Republica Democrată Germană timp de aproape 28 de ani.

Războiul Rece fiind, însă, un conflict la scară mondială, SUA și URSS mai aveau și multe alte state aliate în afara Europei, ce nu făceau parte din cele două alianțe militare oficiale. La nivel economic, Războiul Rece a fost o confruntare între capitalism și comunism. Pe plan ideologico-politic, a fost o confruntare între democrațiile liberale occidentale și regimurile comuniste totalitare. Ambele tabere se autodefineau în termeni pozitivi: statele blocului occidental își spuneau „lumea liberă” sau „societatea deschisă”, iar statele blocului oriental își spuneau „lumea anti-imperialistă” sau „democrațiile populare”.

Înfruntarea dintre cele două blocuri a fost numită „Război Rece”, deoarece nu s-a ajuns la confruntări militare directe dintre cele două superputeri care ar fi constituit un „Război Cald” , cu toate că perioada a generat o cursă a înarmării. Din punctul de vedere al studiilor strategice, există opinia că nu s-a ajuns și nu se putea ajunge la un „Război Cald”, la o confruntare militară convențională, datorită faptului că ambele superputeri, SUA și URSS, s-au dotat cu arme nucleare, ceea ce a creat o situație militară strategică de „deterrence”, adică de descurajare și blocare reciprocă. În cazul unui război real, s-ar fi ajuns la o distrugere reciprocă totală și, totodată, la o catastrofă mondială. Un rol important l-au jucat serviciile secrete, confruntându-se, în primul rând, cele americane (CIA, NSA) cu KGB-ul sovietic. Au fost implicate, însă, și serviciile secrete vest-europene (britanice, vest-germane, franceze, italiene, etc.) și est-europene (Securitatea, STASI, etc.). Denumirea de „Război Rece” mai provine și din faptul că a fost purtat între foștii aliați din războiul împotriva regimului totalitar nazist.


Din punct de vedere al mijloacelor utilizate, Războiul Rece a fost un conflict în care s-au utilizat presiunea diplomatică, militară, economică, ajutorul pe scară largă pentru statele-client, manevrele diplomatice, spionajul, curse ale înarmărilor convenționale și nucleare, coaliții militare, rivalitate la evenimentele sportive, competiție tehnologică, campanii masive de propagandă, asasinatul, operațiunile militare de intensitate mică și iminența unui război pe scară mare.

Un moment în care Războiul Rece putea să devină unul "cald" îl reprezintă anul 1962, când sovieticii au plasat în Cuba, devenită comunistă sub Fidel Castro, rachete cu rază medie de acțiune. Americanii au răspuns prin instalarea unei blocade maritime, ajungând foarte aproape de a declanșa o bătălie navală cu sovieticii. În cele din urmă, însă, prin intervenția președintelui american Kennedy, s-a ajuns la normalizarea relațiilor cu sovieticii. A urmat o perioadă de destindere, marcată de întâlnirea dintre Kennedy și Nichita Hrușciov în 1963, când au stabilit ca, în viitor, pentru comunicări urgente și de importanță majoră între Casa Albă și Kremlin să folosească "telefonul roșu" (care era, de fapt, un telex).

Alte momente tensionate ale Războiului Rece au fost Blocada Berlinului (1948–1949), Războiul din Coreea (1950–1953), Criza Berlinului din 1961, Criza Suezului (1962), Războiul din Vietnam (1959–1975), Războiul de Iom Kippur (1973), Războiul Afgano-Sovietic (1979–1989), Doborârea cursei KAL 007 (1983) și Exercițiul militar NATO „Able Archer” (1983).


La mijlocul aniilor 1980, noul lider sovietic, Mihail Gorbaciov a introdus reformele de liberalizare "perestroika" (reorganizare) și "glasnost" (deschidere) și a retras trupele sovietice din Afghanistan. Presat de cererile de independență națională a sateliților sovietici din estul Europei, în special Polonia, Gorbaciov a refuzat să trimită trupele sovietice pentru a reprima revoluțiile ce se desfășurau pe cale pașnică (exceptând Revoluția din România).

Războiul Rece s-a atenuat odată cu prăbușirea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est, precum și din Mongolia, Cambodgia și Yemenul de Sud, urmată doi ani mai târziu și de destrămarea Uniunii Sovietice in decembrie 1991 . Lumea care a rămas este dominată de o singură superputere, SUA. Această situație este, de regulă, descrisă drept hegemonie globală a SUA într-o lume unipolară, deși unii autori consideră că lumea actuală este multipolară.

Statele central-europene și est-europene ce s-au aflat sub sfera sovieticǎ s-au democratizat și au ales să se integreze în NATO și Uniunea Europeană. SUA au fost ancorate în Războiul împotriva terorismului și în rǎzboaie locale din Orientul Mijlociu (ca cele din Afghanistan și Irak) după Atentatele din 11 septembrie 2001. China a atins cea mai rapidă creștere economică, iar între anii 2004 și 2010 a depășit toate prognozele, devenind un concurent serios pentru SUA.

De asemenea, criza economică mondială începută în 2008 a afectat în special zona occidentală, astfel că, în timp ce în Statele Unite marile bănci aveau probleme sau intrau în faliment, China a beneficiat de pe urma investițiilor strategice. China declanșeazǎ rǎzboiul economic cu SUA pentru supremația mondială.

După douǎ decenii de destindere a relațiilor americano-ruse, urmatǎ de rǎcirea relațiilor diplomatice din 2008 în urma rǎzboiului din Georgia, Războiul Rece a fost reluat în anul 2014 dintre Statele Unite ale Americii/ statele membre ale Uniunii Europene/ Organizației Tratatului Atlanticului de Nord și Federația Rusă condusă de Vladimir Putin și aliații acesteia pe fondul crizei din Ucraina. , rǎzboiul fiind cunoscut în Mass-Media ca "Războiul Rece 2.0" [3][4] [5] [6], tensiunile, ostilitățile și rivalitǎțile anterioare dintre cele două puteri fiind reluate. Spre deosebire de Războiul Rece anterior, de această dată, Germania are un rol geopolitic major în Europa.

Războiul Rece dintre SUA și Rusia continuă și în prezent pe fondul creșterii amenințării terorismului în Orientul Mijlociu devastat de războaie civile, revoluții în nordul Africii și ascensiunea economicǎ a Chinei.

Războiul Rece a lăsat în urma sa o moștenire importantă, adesea menținută în cultura populară și în mass-media, teme precum spionajul (cum ar fi seria de filme de succes pe plan internațional- James Bond ) și amenințarea războiului nuclear având o mare popularitate .[7]

Cuprins


Originile[modificare | modificare sursă]

Trupe americane în Vladivostok, August 1918, în timpul Intervenția aliaților în Războiul Civil Rus.

Există un dezacord între istorici cu privire la punctul de plecare al Războiului Rece. În timp ce majoritatea istoricilor plasează originile sale la perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial, alții le plasează spre sfârșitul Primului Război Mondial, deși tensiunile dintre Imperiul Rus, alte țări europene și Statele Unite datau încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. Ca urmare a Revoluției bolșevice din 1917 în Rusia (urmată de retragerea Rusiei din Primul Război Mondial), Rusia Sovietică s-a găsit izolată în diplomația internațională.[8]

Liderul bolșevic Vladimir Lenin a declarat că Uniunea Sovietică a fost „înconjurată de state capitaliste ostile”, el privind diplomația ca o armă pentru a păstra divizați dușmanii sovieticilor, începând cu stabilirea Cominternului sovietic, care a solicitat frământări revoluționare în străinătate.[9]

Liderul care i-a urmat lui Lenin, Iosif Stalin, a văzut Uniunea Sovietică ca o „insulă socialistă" și a declarat că Uniunea Sovietică trebuie să realizeze ca "încercuirea capitalistă actuală" să fie înlocuită cu o "încercuire socialistă".[10]. Încă din 1925, Stalin a declarat că vedea politica internațională ca o lume bipolară, în care Uniunea Sovietică ar atrage țările care gravitează în jurul socialismului, iar țările capitaliste ar atrage statele care tind mai degrabă spre capitalism, în timp ce lumea se află într-o perioadă de „stabilitate temporară a capitalismului”, care precede eventuala sa prăbușire [11]

Diverse evenimente înainte de cel de-al Doilea Război Mondial au demonstrat lipsa de încredere reciprocă și suspiciunea între puterile occidentale și Uniunea Sovietică, în afară de provocarea filosofică generală bolșevică făcută capitalismului.[12]

A existat un sprijin occidental anti-bolșevic pentru Mișcarea Albă în Războiul Civil Rus,[13], iar, apoi, finanțarea sovietică din 1926 a muncitorilor britanici care făceau grevă a determinat Marea Britanie să rupă relațiile cu Uniunea Sovietică.[14] În 1927, Stalin a spus că posibilitatea unei coexistențe pașnice cu țările capitaliste „rămânea în trecut”,[15] fiind în actualitate acuzațiile conspirative (în timpul procesului Șakty din 1928 s-a afirmat existența unei lovituri de stat planificate de britanici și francezi).[16] De asemenea, tensiunile au fost întreținute și de refuzul american de a recunoaște Uniunea Sovietică până în 1933,[17] și de procesele staliniste de la Moscova în timpul Marii Epurări, cu acuzațiile de spionaj britanic, german, francez, japonez și nazist.[18]

Când armata germană, în iunie 1941, prin Operațiunea Barbarossa, a invadat Uniunea Sovietică, Aliații au profitat de noul front deschis și au decis să ajute Uniunea Sovietică. Marea Britanie a semnat o alianță formală, urmată de Statele Unite ale Americii, care au încheiat, la fel, un acord formal. În timpul războiului, Statele Unite ale Americii au livrat atât britanicilor, cât și sovieticilor armament prin intermediul Programului de împrumut și închiriere Lend-Lease [19] Cu toate acestea, Stalin a rămas extrem de suspicios și a crezut că britanicii și americanii au conspirat pentru a se asigura că sovieticii poartă greul luptelor împotriva Germaniei naziste. Conform acestui punct de vedere, aliații occidentali au întârziat în mod deliberat deschiderea celui de al doilea front anti-german, în scopul de a interveni în ultimul moment și a impune acordul de pace. Astfel, percepțiile sovietice despre Occident au lăsat o puternică tensiune și ostilitate între puterile aliate.[20]

Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial (1945–47)[modificare | modificare sursă]

Conferința de la Ialta din timpul războiului cu privire la Europa de după război[modificare | modificare sursă]

Aliații nu puteau să se înțeleagă cu privire la modul în care ar trebui să arate harta Europei, și modul în care granițele vor fi trasate după război.[21] Fiecare parte a avut idei diferite în ceea ce privește stabilirea și menținerea securității după război.[21] Aliații occidentali au dorit un sistem de securitate în care guvernele democratice ale țărilor să rezolve pașnic diferendele prin intermediul organizațiilor internaționale.[22] Având în vedere experiențele istorice ale rușilor privind invaziile frecvente,[23] imensele pierderi umane și materiale ale Uniunii Sovietice în cel de-al Doilea Război Mondial (estimate la 27 milioane de persoane) și distrugerile suferite de acest stat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial,[24] URSS a căutat să sporească securitatea sa prin dominarea afacerilor interne ale țărilor cu care se învecina.[21][25]

Aliații occidentali au fost ei înșiși fundamental divizați în privința viziunii lor despre noua lume postbelică. Obiectivele lui Roosevelt erau o victoria militară în Europa și Asia, realizarea supremației economice globale asupra Imperiului Britanic, precum și crearea unei organizații a păcii în lume.

Aceste obiective au fost o viziune mult mai globală, decât viziunea lui Winston Churchill, care a fost, în principal, axată pe asigurarea controlului asupra Mediteranei, asigurând supraviețuirea Imperiului Britanic și independența țărilor din Europa de Est ca state-tampon între sovietici și Regatul Unit.[26]

În viziunea americană, Stalin părea un potențial aliat în realizarea scopurilor lor, în timp ce, în abordarea britanică, Stalin apărea ca cea mai mare amenințare.

Cu sovieticii ocupând deja cea mai mare parte din Europa de Est, Stalin a fost, deja, în avantaj, iar cei doi lideri occidentali concurau pentru favorurile lui. Diferențele dintre Roosevelt și Churchill au condus la acorduri separate cu sovieticii. În octombrie 1944, Churchill a întreprins o călătorie la Moscova, unde, printr-un acord separat cu Stalin și fără știrea lui Roosevelt, a fost de acord să împartă Balcanii în sfere de influență.

La Ialta, Roosevelt a semnat un acord separat cu Stalin, în ceea ce privește Asia, și a refuzat să-l sprijine pe Churchill cu privire la problemele din Polonia și reparațiile de război.[26] Negocierile aliate ulterioare privind balanța de după război a avut loc la Conferința de la Ialta, în februarie 1945, deși această conferință, de asemenea, a eșuat în a ajunge la un consens ferm asupra cadrului pentru o soluționare postbelică în Europa.[27]

În aprilie 1945, atât Churchill, cât și noul Președinte al Statelor Unite, Harry S. Truman, s-au opus, printre altele, deciziei sovieticilor de a instaura Comitetului Național de Eliberare Polonez (Guvernul de la Lublin), rivalul controlat de sovietici al guvernului polonez în exil, ale cărui relații cu sovieticii au fost întrerupte.[28] După victoria Aliaților din mai 1945, sovieticii au ocupat, efectiv, Europa de Est,[27] în timp ce forțele americane și occidentale aliate puternice au rămas în Europa de Vest. În zonele aliate de ocupație din Germania, Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Franța au stabilit zone de ocupație și un cadru de lucru lejer pentru control.[29]

Conferința Aliaților de la San Francisco din 1945 a creat Organizația Națiunilor Unite (ONU), o organizație multinațională pentru menținerea păcii în lume, dar capacitatea de aplicare a acesteia de către Consiliul de Securitate a fost, practic, paralizată de posibilitatea celor 5 membri permanenți ai Consiliului (SUA, URSS, China, Marea Britanie și Franța) de a folosi, individual, dreptul lor de veto.[30] În consecință, ONU a fost, în esență, transformată într-un forum inactiv pentru schimb de retorici polemice, iar sovieticii se foloseau de acesta aproape exclusiv ca de o tribună de propagandă [31]

Conferința de la Potsdam și înfrângerea Japoniei[modificare | modificare sursă]

La Conferința de la Potsdam, care a început la sfârșitul lunii iulie, după capitularea Germaniei, au apărut diferențe serioase asupra dezvoltării viitoare a Germaniei și a Europei de Est.[32] În plus, antipatia crescândă a participanților și limbajul belicos a servit pentru a confirma suspiciunile fiecăruia dintre ei despre intențiile ostile ale celorlalți și îi determina să-și consolideze pozițiile lor.[33] La această conferință, Truman l-a informat pe Stalin că Statele Unite poseda o armă puternică nouă.[34] Stalin a fost conștient de faptul că americanii lucrează la bomba atomică și, având în vedere că sovieticii aveau propriul lor program rival, a reacționat calm la aceste știri. Liderul sovietic a spus că a fost mulțumit de știri și-a exprimat speranța că arma va fi folosită împotriva Japoniei.[34]

La o săptămână după încheierea Conferinței de la Potsdam, aviația Statelor Unite a utilizat, demonstrativ, arma nucleară prin bombardarea orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki. La scurt timp după atacuri, Stalin a protestat în fața oficialilor americani considerând că Truman a oferit o sovieticilor o influență prea mică în Japonia ocupată de americani.[35]

Formarea Blocului Estic (răsăritean)[modificare | modificare sursă]

Schimbările teritoriale postbelice în Europa de Est şi formarea Blocului de Est și așa-numita Cortină de fier.
Copia lui Churchill despre acordul secret dintre el şi Stalin.

În timpul etapelor de deschidere a celui de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a pus bazele Blocului Estic prin anexarea directă a mai multor țări ca Republici Sovietice Socialiste, care au fost, inițial (și efectiv), cedate de către Germania nazistă, prin Pactul Molotov-Ribbentrop. Acestea au inclus estul Poloniei (încorporată în teritoriile poloneze anexate de către Uniunea Sovietică),[36] Letonia (care a devenit RSS Letonă),[37][38] Estonia (care a devenit RSS Estonă),[37][38] Lituania (care a devenit RSS Lituaniană),[37][38], parte a Finlandei de Est (care a devenit RSS Carelo-Finică), Moldova, (care a devenit RSS Moldovenească) [39][40]. Teritoriile din Europa de Est eliberate de naziști și ocupate de către forțele armate ale Uniunii Sovietice au fost adăugate la Blocul de Est, prin transformarea lor în state satelit, comunizate: Republica Democrată Germană (Germania de Est),[41] Republica Populară Polonă, Republica Populară Bulgară, Republica Populară Ungară,[42] Republica Socialistă Cehoslovacă,[43] Republica Populară Română și Republica Populară Albania.[44] Regimurile de tip sovietic care au apărut în Blocul de Est nu numai că reproduceau economiile planificate de tip sovietic, dar au adoptat și metodele brutale folosite de Iosif Stalin și de poliția secretă sovietică pentru a suprima orice opoziție reală și potențială [45]

În Asia, în ultima lună a războiului, Armata Roșie a invadat Manciuria și a ocupat o mare parte a teritoriului coreean situat la nord de paralela 38.[46] Ca parte a controlului consolidat al lui Stalin asupra Blocului Estic, NKVD, condus de Lavrenti Beria, a supravegheat crearea polițiilor secrete de tip sovietic în toate statele satelit, care trebuiau să zdrobească orice încercare de rezistență anticomunistă.

Atunci când în Bloc au apărut cele mai mici mișcări pentru independență, Stalin prin strategia lui, a lovit nemilos în foștii săi rivali din perioada antebelică. Aceștia au fost înlăturați de la putere, condamnați la ani grei de închisoare și mulți dintre ei executați.[47]

Prim-ministrul britanic Winston Churchill, îngrijorat de dimensiunea enormă a forțelor sovietice dislocate în Europa la sfârșitul războiului și neavând, deloc, încredere în liderul de la Kremlin, Iosif Stalin, considera că sovieticii amenință Europa de Vest.[48] Drept urmare, În aprilie-mai 1945, Comitetul de Planificare al Cabinetului de Război britanic a dezvoltat Operațiunea Inimaginabil, „un plan de a impune Rusiei Sovietice voința Statelor Unite și Imperiului Britanic”.[49]

Pregătirea pentru „noul război”[modificare | modificare sursă]

În februarie 1946, „Telegrama Lungă” a lui George F. Kennan de la Moscova a ajutat la articularea unei politici tot mai severe a guvernului SUA împotriva sovieticilor, care a devenit baza pentru strategia SUA față de Uniunea Sovietică pentru durata Războiului Rece.[50] Raportul îi prezenta lui Truman pe fondul relațiilor din timpul războiului cu Uniunea Sovietică, o perspectivă asupra acordurilor existente și, cel mai important, detalii privind încălcările sovietice ale acordurilor cu Statele Unite ale Americii. Acesta a subliniat, de asemenea, importanța unui public bine informat, deoarece „doar un public bine informat va sprijini politicile dure pe care activitățile sovietice le fac imperative".[51]

George F. Kennan a dezvăluit modul de gândire al sovieticilor (1947)

În septembrie, partea sovietică a produs Telegrama lui Novikov, trimis de ambasadorul sovietic în SUA, la cerere, „coautor" fiind Viaceslav Molotov. Telegrama sovieticilor descria SUA ca fiind în ghearele monopolului capitaliștilor, care au construit un arsenal militar „ca să pregătească condițiile pentru a câștiga supremația mondială într-un nou război." [52]

În data de 6 septembrie 1946, James F. Byrnes a rostit discursul său în Germania prin care repudia Planul Morgenthau (o propunere dură de împărțire a Germaniei cu intenția de a înlătura posibilitatea Germaniei de a mai declanșa un război) și avertiza URSS că SUA intenționează să-și mențină prezența sa militară în Europa pe o perioadă neprecizată.[53] O lună mai târziu, Byrnes a recunoscut că „Esența programului nostru a fost să-i câștigăm pe germani de partea noastră [...] a fost o bătălie între noi și ruși pentru mințile germanilor  [...]"[54]

La câteva săptămâni după lansarea acestei „Telegrame Lungi”, fostul prim-ministru britanic Winston Churchill a rostit în Fulton, Missouri faimosul său discurs „Cortina de Fier”.[55] Discursul făcea apel pentru o alianță anglo-americană împotriva sovieticilor, care erau acuzați de el că au „tras” o „cortină de fier" de la Stettin, în Marea Baltică, până la Trieste, în Marea Adriatică [56][57]

În 1952, Stalin a propus, în mod repetat, un plan de unificare a Germaniei de Est cu cea de Vest sub un singur guvern, care să fie ales în alegeri supravegheate de către Organizația Națiunilor Unite în cazul în noua Germanie urma să stea departe de alianțele militare occidentale, dar această propunere a fost refuzată de către puterile occidentale. Unele surse contestă sinceritatea propunerii.[58]

Începuturile Războiului Rece (1947-1953)[modificare | modificare sursă]

Cominformul și ruptura dintre Tito și Stalin[modificare | modificare sursă]

În septembrie 1947, sovieticii au creat Cominformul, al cărui scop a fost de a controla strâns evoluția ideologică a mișcării comuniste internaționale și a strânge controlul politic asupra statelor satelite sovietice, prin coordonarea partidelor comuniste ale Blocului răsăritean. Evoluția Cominformului a avut un regres jenant în luna iunie a anului următor, când, datorită rupturii dintre Tito și Stalin, membrii Cominformului au fost expulzați din Iugoslavia, iar Iugoslavia a rămas țară comunistă, dar a aderat la Mișcarea de Nealiniere.[59]

Politica de stăvilire și Doctrina Truman[modificare | modificare sursă]

Alianțe militare europene

Prin 1947, consilierii președintelui SUA, Harry S. Truman l-au îndemnat să ia măsuri imediate pentru a contracara influența Uniunii Sovietice, amintindu-i de eforturile lui Stalin (în confuzia de după război și colaps) pentru a submina SUA, prin încurajarea rivalități dintre țările capitaliste, care ar putea provoca un alt război.[60] În februarie 1947, guvernul britanic a declarat că nu-și mai putea permite să finanțeze regimul militar grec monarhic în războiul civil grec împotriva insurgenților comuniști. Răspunsul guvernului american la acest anunț a fost adoptarea unei politici de îngrădire,[61] al cărei obiectiv declarat era cel de a opri răspândirea comunismului. Truman a ținut un discurs care făcea apel pentru alocarea a 400 milioane dolari pentru a interveni în război și a prezentat Doctrina Truman, care încadra conflictul ca o competiție între popoarele libere și regimurile totalitare.[61] Chiar dacă insurgenții au fost de ajutați de Iugoslavia lui Josip Broz Tito [17], unii politicieni americani acuzau Uniunea Sovietică că conspiră împotriva regaliștilor eleni pentru a lărgi influența sovietică.[62] Enunțarea Doctrinei Truman a marcat începutul unui consens în domeniul apărării și politicii externe între republicani și democrați, axat pe politica de stăvilire numită descurajare, care a slăbit în timpul și după Războiul din Vietnam, dar a persistat ulterior.[63][64] Partidele moderate și conservatoare din Europa, precum și social-democrații, au sprijinit, practic, necondiționat alianța occidentală,[65] în timp ce comuniștii europeni și americani, plătiți de către KGB și implicați în operațiuni de spionaj ale acestuia,[66] au aderat la linia Moscovei, deși dezacordurile au început să apară după 1956. Alte critici ale politicii de consens au venit de la activiștii care erau împotriva războiului din Vietnam, Campania pentru Dezarmare nucleară și dezarmare nucleară.[67]

Planul Marshall și Lovitura de stat din Cehoslovacia din 1948[modificare | modificare sursă]

Harta Europei şi al Orientului Apropiat din perioada Războiului Rece care au beneficiat de ajutorul economic al Planului Marshall. Coloana roşie arată valoarea relativă a ajutorului primit de fiecare naţiune.
Alianţele economice Europene

La începutul anului 1947, Marea Britanie, Franța și Statele Unite au încercat, fără succes, să ajungă la un acord cu Uniunea Sovietică pentru un plan de acțiune privind crearea unei economii în Germania care să fie suficientă pentru autosusținerea acesteia, inclusiv o contabilitate detaliată a facilităților industriale, a bunurilor și a infrastructurii deja eliminate de sovietici.[68] În luna iunie 1947, în conformitate cu Doctrina Truman, Statele Unite ale Americii au adoptat Planul Marshall, un angajament de asistență economică pentru toate țările europene care doreau să participe, incluzând și Uniunea Sovietică.[68]

Scopul planului a fost de a reconstrui sistemele democratice și economice ale Europei și de a contracara amenințările percepute la echilibrul de putere din Europa, cum ar fi preluarea controlului de partidele comuniste prin revoluții sau alegeri.[69] De asemenea, planul a declarat că prosperitatea europeană era condiționată de redresarea economică germană.[70] O lună mai târziu, Truman a semnat Actul de Securitate Națională (1947), creând un sistem unificat între Departamentul Apărării al Statelor Unite, Agenția Centrală de Informații (CIA) și Consiliul Național de Securitate. Aceștia au devenit actorii principali al politicii Statelor Unite în Războiul Rece.[71] Luând cunoștință de acest plan, Stalin a crezut că integrarea economică cu Vestul ar permite țărilor Blocului de Est să scape de sub controlul sovietic și că SUA încerca să cumpere realinierea pro-SUA a Europei.[72] În consecință, Stalin a împiedicat, prin toate mijloacele, ca națiunile din Blocul de Est să primească ajutorul Planului Marshall.[72] Alternativa Uniunii Sovietice la planul Marshall implica comerțul sovietic cu țările din Europa de Est, care a devenit cunoscut sub numele de Planul Molotov (instituționalizat mai târziu, în ianuarie 1949, sub numele de CAER).[17] Stalin a fost, de asemenea, speriat de o Germania reconstituită; viziunea sa în privința unei Germanii postbelice neincluzând posibilitatea de reînarmare sau orice amenințare la adresa Uniunii Sovietice.[73] La începutul anului 1948, ca urmare a rapoartelor de consolidare a „elementelor reacționare”, ofițerii de informații sovietici au executat o lovitură de stat în Cehoslovacia, singurul stat din Blocul Estic în care sovieticii au permis păstrarea structurilor democratice.[74][75] Brutalitatea publică a loviturii de stat a șocat puterile occidentale mai mult decât orice alt eveniment până în acel moment, și a înlăturat din Congresul Statelor Unite și ultimele opoziții față de Planul Marshall.[76] Politicile gemene, adică Doctrina Truman și Planul Marshall, au dus la acordarea de ajutoare economice și militare pentru Europa de Vest, Grecia și Turcia în valoare de miliarde de dolari. Cu ajutorul SUA, armata greacă a câștigat războiul civil,[71] iar creștin-democrații italieni au învins, în alegerile din 1948, puternica alianță comunisto-socialistă.[77]

În același timp, au crescut activitățile de culegere de informații și de spionaj, dezertările din Blocul Estic și expulzările diplomatice.[78]

Blocada Berlinului și podul aerian[modificare | modificare sursă]

Avioane de transport C-47 americane descărcând ajutor american pe aeroportul internațional Tempelhof în Berlin în timpul blocadei Berlinului.

SUA și Marea Britanie și-au unit zona de ocupație la 1 ianuarie 1947, la care s-a asociat, mai târziu, și Franța (în aprilie 1949).[79]Ca parte a reconstrucției economice a Germaniei, la începutul anului 1948, un număr de reprezentanți ai guvernelor din Europa de Vest și Statele Unite au anunțat un acord cu privire la fuziunea zonelor vest-germane într-un sistem federal guvernamental.[80] În plus, în conformitate cu Planul Marshall, au început procesul de reindustrializare și reconstrucție a economiei germane, inclusiv prin introducerea unei noi monede marca germană, pentru a înlocui vechea monedă Reichsmark, pe care sovieticii au devalorizat-o.[81] La scurt timp după aceea, Stalin a instituit Blocada Berlinului între (24 iunie 1948- 12 mai 1949), una dintre primele crize majore ale Războiului Rece, împiedicând sosirea în Berlinul de Vest a alimentelor, materiilor prime și materiale.[82] Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța, Canada, Australia, Noua-Zeelandă și alte câteva țări au început furnizarea masivă a alimentelor și alte provizii în Berlinul de Vest.[83] Sovieticii au organizat o campanie de relații publice împotriva schimbărilor politice. Încă o dată, comuniștii din Berlinul de Est au încercat să perturbe alegerile municipale din Berlin (așa cum au făcut în alegerile din 1946),[79] care au avut loc pe 5 decembrie 1948 și au produs o prezență la urne de 86,3% și o victorie covârșitoare pentru partidele non-comuniste.[84] Rezultatele au împărțit, efectiv, orașul în două zone: Est și Vest. 300 000 de berlinezii au demonstrat și au cerut ca aprovizionarea prin transportul aerian internațional să continue,[85] iar pilotul american Gail Halvorsen a creat „Operațiunea Vittles”, prin care aruncau bomboane copiilor germani.[86] În mai 1949, Stalin s-a retras și a ridicat blocada.[87][88]

Începuturile organizației NATO și Radio Europa Liberă[modificare | modificare sursă]

Steagul NATO.

Marea Britanie, Franța, Statele Unite, Canada și alte opt țări vest-europene au semnat Tratatul Atlanticului de Nord din aprilie 1949, prin care s-a consfințit instituirea NATO.[87] În august, sovieticii au detonat la Semipalatinsk, RSS Cazahă, prima bombă atomică sovietică.[17] În urma refuzurilor sovietice de a participa la efortul de reconstrucție a Germaniei stabilit de țările din Europa de Vest în 1948,[80][89] SUA, Marea Britanie și Franța, în aprilie 1949, au stabilit crearea Germaniei de Vest.[32][90] Uniunea Sovietică a proclamat zona sa de ocupație în Germania de Est, în octombrie al aceluiași an.[32]

Radio Europa Liberă

Mass-media în Blocul de Est a fost un organ al statului, în totalitate și subordonat partidului comunist, cu organizațiile de radio și de televiziune în proprietatea statului, în timp ce mass-media tipărită a fost, de obicei, deținută de organizații politice, cea mai mare parte de către partidul comunist local.[91] Propaganda sovietică folosea filozofia marxistă ca să atace capitalismul, pretinzând exploatarea forței de muncă și atitudinea belicoasă a statelor imperialiste.[92] Împreună cu emisiunile de British Broadcasting Corporation și Vocea Americii pentru Europa de Est,[93] la începutul anului 1949 a debutat un mare efort propagandistic, programul Radio Europa Liberă, având drept obiectiv principal slăbirea coeziunii sistemului comunist din Blocul Estic[94] și, în final, dispariția pașnică a acestuia. Radio Europa Liberă a încercat să atingă aceste obiective prin radiodifuziune, funcționând ca un surogat concurent al posturilor radio din fiecare stat comunist, o alternativă la presa internă controlată și dominată de partid.[94] Radio Europa Liberă a fost produsul unora dintre cei mai proeminenți arhitecți ai strategiei americane de la începutul Războiului Rece, în special al celor care au crezut că Războiul Rece va fi, în cele din urmă, o luptă mai degrabă prin mijloace politice, decât militare, cum afirma George F. Kennan.[95]

Factorii politici americani, inclusiv Kennan și John Foster Dulles, au admis că Războiul Rece a fost, în esență, un război al ideilor.[95] Statele Unite ale Americii, acționând prin intermediul CIA, a finanțat o lungă listă de proiecte pentru a contracara propaganda comunistă în rândurile intelectualilor europene.[96]

La începutul anilor 1950, SUA a acționat pentru reînarmarea Germaniei de Vest și, în 1955, i-a acordat statutul de membru deplin al NATO.[32] În luna mai 1953, Lavrenti Beria, aflat atunci, după moartea lui I.V. Stalin, în postul de vice prim-ministru al guvernului sovieic, a făcut o propunere nereușită de a permite reunificarea Germaniei într-o țară neutră pentru a preveni încorporarea Germaniei de Vest în NATO.[97]

Războiul Civil Chinez și SEATO[modificare | modificare sursă]

Mao Zedong şi Iosif Stalin în Moscova, Decembrie 1949.

În 1949, Armata Populară de Eliberare a lui Mao Zedong a învins trupele Kuomintang (KMT) ale lui Chiang Kai-shek, sprijinit de Statele Unite ale Americii, iar Uniunea Sovietica a creat imediat o alianță cu nou-formata Republica Populară Chineză.[98] Chiang Kai-shek și guvernul său KMT s-au retras pe insula Taiwan. Confruntat cu revoluția comunistă în China și sfârșitul monopolului atomic american în 1949, administrația Truman a reacționat rapid, extinzând Politica de stăvilire a comunismului.[17] Apoi, oficialii Statelor Unite au extins politica de stăvilire a expansiunii comunismului în Asia, Africa și America Latină, în scopul de a contracara mișcările revoluționare naționaliste, de multe ori conduse de partidele comuniste finanțate de către URSS, care luptau împotriva restaurării imperiilor coloniale ale Europei în Asia de Sud-Est și în altă parte.[99] La începutul anilor 1950 (o perioadă denumită, uneori, „Pactomania”), SUA a oficializat o serie de alianțe cu Japonia, Australia, Noua-Zeelandă, Tailanda și Filipine (în special ANZUS, în 1951, și SEATO, în 1954), garantând, astfel, Statelor Unite ale Americii un număr de baze militare pe termen lung .[32]

Războiul din Coreea[modificare | modificare sursă]

Una dintre cele mai semnificative efecte ale politicii de stăvilire a fost izbucnirea Războiului din Coreea. În iunie 1950, Armata Populară Coreeană a lui Kim Ir Sen a invadat Coreea de Sud. [100] Iosif Stalin a planificat, pregătit și inițiat” invazia,[101] prin crearea unor planuri detaliate de război, care au fost comunicate nord-coreenilor.[102][103][104][105] Spre surprinderea lui Stalin,[17] Consiliul de Securitate ONU a sprijinit apărarea Coreei de Sud, deși sovieticii boicotau întâlnirile în semn de protest, pentru că Taiwanul și nu China Comunistă deținea loc permanent în Consiliu.[106] Personalul din Coreea de Sud a Națiunilor Unite, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Turcia, Canada, Australia, Franța, Africa de Sud, Filipinele, Olanda, Belgia, Noua Zeelandă și alte țări s-au alăturat pentru a opri invazia.[107]

Generalul Douglas MacArthur în timp ce la 15 septembrie 1950 de pe nava amiral USS Mt. McKinley privește bombardamentul naval al orașului-port Incheon.

Printre alte efecte, Războiul din Coreea a galvanizat forțele armate occidentale, ca acestea să se organizeze în structura militară NATO.[108] Opinia publică din țările implicate, Marea Britanie, spre exemplu,a fost împărțită: pentru și împotriva războiului. Mulți se temeau de o escaladare într-un război general cu China comunistă și chiar de un război nuclear. Puternica opoziție față de război, de multe ori, a tensionat relațiile anglo-americane. Din aceste motive, oficialii britanici au căutat o finalizare rapidă a conflictului, în speranța de a uni Coreea sub auspiciile Națiunilor Unite și retragerea tuturor forțelor străine.[109]

Chiar dacă chinezii și nord-coreenii erau epuizați de război și s-au pregătit să-l încheie până la sfârșitul anului 1952, Stalin a insistat ca aceștia să continue lupta, iar armistițiul a fost aprobat doar în iulie 1953, după moartea lui Stalin.[32] Liderul nord-coreean Kim Ir Sen a creat o dictatură extrem de centralizată și brutală, acordându-și puteri nelimitate și creând un formidabil cult al personalității.[110][111] În partea de sud a țării, sistemul corupt al lui Syngman Rhee, sprijinit de americani, a creat un sistem totalitar comparabil cu cel din Coreea de Nord.[112] După ce în 1960 Rhee a fost răsturnat de la putere, Coreea de Sud a căzut într-o perioadă de dictatură militară, care a durat până la recrearea în 1987 a unui sistem pluripartid.

Criza și escaladarea (1953-1962)[modificare | modificare sursă]

Forţele NATO și ale Pactului de la Varșovia în Europa în 1959.

Hrușciov, Eisenhower și destalinizarea[modificare | modificare sursă]

În 1953, schimbările petrecute în conducerea politică a ambelor părți au modificat dinamica Războiului Rece.[113] Întrucât în ultimele 18 luni ale administrației Truman, bugetul apărării americane a crescut de patru ori, succesorul său la Casa Albă, Dwight D. Eisenhower, instalat la 20 ianuarie 1953, a luat măsuri pentru a reduce cheltuielile militare cu o treime, în timp ce continua să lupte în mod eficient în Războiul Rece.[17] După moartea lui Iosif Stalin, Nikita Hrușciov a devenit liderul sovietic, în urma arestării și executării lui Lavrenti Beria și a marginalzării rivalilor săi, Gheorghi Malenkov și Viaceslav Molotov. La 25 februarie 1956, Hrușciov a șocat delegații la Congresului al 20-lea a Partidului Comunist Sovietic de denunțând crimele lui Stalin.[114]

Ca parte a unei campanii de destalinizare, el a declarat că singura modalitate de a reforma și de a renunța la politicile lui Stalin este să se recunoască erorile făcute în trecut.[71] La 18 noiembrie 1956, în timp ce se adresa ambasadorilor occidentali la o recepție de la Ambasada Poloniei din Moscova, Hrușciov a rostit celebra sa expresie: „Fie că vă place sau nu, istoria e de partea noastră. Vă vom îngropa", cu care a șocat pe toată lumea prezentă la recepție.[115] Mai târziu, el a susținut că nu a vorbit despre războiul nuclear, ci, mai degrabă, despre victoria istorică viitoare a comunismului asupra capitalismului.[116] În 1961, Hrușciov a declarat că, chiar dacă URSS era în spatele Occidentului, într-un deceniu lipsa de locuințe va dispărea, bunuri de larg consum vor fi în abundență iar în două decenii, „construirea unei societăți comuniste", în URSS va fi în principiu „finalizată”.[117]

Secretarul de stat John Foster Dulles.

Secretarul de stat al lui Eisenhower, John Foster Dulles, a inițiat o nouă politică, numită New Look, o strategie de izolare, care punea un accent mai mare pe armele nucleare împotriva dușmanilor SUA.[71] Dulles a enunțat, de asemenea, doctrina „represaliilor masive”, amenințând cu o severă reacție americană la orice agresiune sovietică. În acest sens, superioritatea SUA în privința dotării cu arme nucleare a permis lui Eisenhower să facă față amenințărilor sovietice în privința intervenției acestora în Orientul Mijlociu, în timpul Crizei Suezului din 1956.[17]

Criza Suezului[modificare | modificare sursă]

Această criză face parte din Războiul Rece, având drept caracteristică faptul că niciuna dintre cele două mari puteri (URSS și SUA) nu a participat direct în lupte, ci a opus cele două puteri într-o manieră indirectă. În 1956 lumea a asistat la un război între Egipt, pe de o parte, și Franța, Marea Britanie și Israel, pe de altă parte. Ca urmare a naționalizării Canalului Suez, la 26 iulie 1956, de către președintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser, Marea Britanie și Franța au hotărât să intervină militar pentru redobândirea controlului asupra canalului, fiind sprijinite de Israel, care cerea dreptul vaselor israeliene de a naviga pe canal. Atacul celor trei țări a fost rapid și neanunțat, Egiptul a fost înfrânt. Cele două mari puteri nu au apreciat faptul că nu au fost consultate, în prealabil. URSS amenința cu folosirea armelor nucleare, motivând că intervenția este un nou război colonial. În acest caz, cele două mari puteri au adoptat aceeași poziție și au făcut presiuni asupra părților beligerante agresoare, cerând vehement să se retragă necondiționat. Pe plan politic, Egiptul a ajuns sub influența politică a sovieticilor, care, apoi, vor pregăti armata Egiptului pentru Războiul de Șase Zile din 5 iunie 1967. Prim-ministrul britanic Anthony Eden a supraapreciat loialitatea SUA față de aliatul său principal. El nu a luat în considerare faptul că SUA nu dorea să fie văzută ca un stat care sprijină vreo acțiune care să semene cu imperialismul sau colonialismul. În urma eșecului intervenției militare, la scurt timp, Anthony Eden a demisionat din funcția de prim-ministru.

Pactul de la Varșovia și Revoluția Ungară[modificare | modificare sursă]

Un simbol al Blocului de Est de mai târziu după ruptura dintre Stalin și Tito: emblema Pactului de la Varșovia.

În timp ce moartea lui Stalin,în 1953, a relaxat ușor tensiunile, situația din Europa a rămas un armistițiu armat. [118] Sovieticii, care creaseră deja din 1949 o rețea de tratate de asistență mutuală în Blocul de Est , în 1955 au stabilit o alianță formală, numită Pactul de la Varșovia.[32][119]

Revoluția ungară din 1956

Revoluția ungară din 1956 a avut loc la scurt timp după ce Hrușciov a aranjat eliminarea liderului stalinist al Ungariei, Mátyás Rákosi.[120] Ca răspuns la revolta populației[121], noul regim a dizolvat în mod oficial Poliția secretă ungară, a declarat intenția sa de a se retrage din Pactul de la Varșovia și a promis să restabilească alegerile libere. În această situație, Armata Roșie a invadat Ungaria[122] și a zdrobit cu tancurile rezistența eroică a insurecției budapestane, mii de cetățeni maghiari fiind arestați, închiși și deportați în Uniunea Sovietică.[123] Aproximativ 200 000 de maghiari au părăsit Ungaria aflată în haos, emigrând în țările din Vest.[124]

Prim-ministrul Ungariei, Imre Nagy, împreună cu alte figuri politice, au fost condamnați la moarte și executați în urma unui proces ținut în secret.[125] Din 1957, până prin 1961, Hrușciov în mod deschis și repetat a amenințat Vestul cu anihilarea nucleară. El a afirmat că rachetele rusești erau mult superioare celor ale Statelor Unite, fiind capabile de a distruge orice oraș american sau european. Cu toate acestea, Hrușciov a respins credința lui Stalin în inevitabilitatea războiului și a declarat că scopul său este „coexistența pașnică”.[126]

Gaură în steag în locul stemei comuniste: a devenit simbolul luptei pentru libertate (Budapesta-1956)

Această formulare a modificat poziția sovietică din epoca lui Stalin, în care lupta de clasă internațională însemna că cele două tabere opuse erau pe un curs de coliziune inevitabilă, iar comunismul ar triumfa printr-un război mondial; acum, pacea ar permite capitalismului să se prăbușească singur,[127] dar însemna și înarmarea sovieticilor,[128] doctrină care s-a menținut până la venirea lui Gorbaciov a cărei „nouă gândire” a prevăzut, mai degrabă, o coexistență pașnică de sine-stătătoare, fără o luptă de clasă.[129]

Evenimentele din Ungaria au produs o fractură ideologică în cadrul partidelor comuniste ale lumii, în special în Europa de Vest,soldată cu un mare declin al numărului membrilor de partid din țările occidentale și comuniste, care s-au simțit dezamăgiți de brutalitatea reacției sovietice .[130]

Partidele comuniste din Occident nu și-au recuperat niciodată pierderile suferite prin efectul Revoluției ungare, mai ales cu privire numărul de membri, fapt care a fost recunoscut imediat de unii, cum ar fi politicianul iugoslav Milovan Djilas, care, la scurt timp după revoluție, a fost întemnițat pentru că a spus că „rana pe care Revoluția ungară a făcut-o comunismului nu se va vindeca complet niciodată".[130] Declarațiile americane erau concentrate pe puterea americană din străinătate și succesul capitalismului liberal.[131] Cu toate acestea, de la sfârșitul anilor 1960, „bătălia pentru mințile oamenilor” între cele două sisteme de organizare socială, despre care Kennedy a vorbit în 1961, în mare măsură s-a încheiat, iar de acum tensiunile erau bazate, în principal, mai degrabă pe obiectivele geopolitice, decât ideologice.[132]

Criza din Berlin și Integrarea Europeană[modificare | modificare sursă]

Extinderea teritorială maximă a ţărilor aflate în sfera de influenţă sovietică după Revoluția Cubaneză din 1959 și înainte de ruptura oficială chino-sovietică din 1961

În cursul lunii noiembrie 1958, Hrușciov a făcut o încercare nereușită de a transforma Berlinul într-un „oraș liber” independent, demilitarizat, oferind Statelor Unite ale Americii, Marii Britaniei și Franței un ultimatum de șase luni să-și retragă trupele din sectoarele încă ocupate de ei în Berlinul de Vest, în caz contrar el va transfera controlul drepturilor de acces al occidentalilor în oraș est-germanilor. Hrușciov a explicat mai devreme lui Mao Zedong că „Berlinul sunt testiculele Occidentului. De fiecare dată când vreau să fac Vestul să țipe, apuc și strâng Berlinul." [133] NATO a respins ultimatumul oficial la jumătatea lunii decembrie și Hrușciov s-a retras, în schimbul conferinței de la Geneva privind problema germană.[134] O marcă distinctă a anilor 1950 a fost începutul integrării europene - un produs secundar fundamental al Războiului Rece, promovat politic, economic și militar de Truman și Eisenhower, dar care, mai târziu, a fost văzut de administrațiile ulterioare ca ambivalent, temându-se că o Europă independentă ar crea o destindere separată cu Uniunea Sovietică, ceea ce ar folosi la exacerbarea lipsei de unitate a Vestului.[135]

Competiția dintre SUA și URSS pentru lumea a treia[modificare | modificare sursă]

1961 Timbru sovietic în comemorarea lui Patrice Lumumba, prim-ministru al Republicii Congo.

Mișcările naționaliste din unele țări și regiuni, în special în Guatemala, Indonezia și Indochina au fost adesea aliate cu grupuri comuniste, sau percepute în Occident ca fiind aliați ai comuniștilor.[71] În acest context, Statele Unite și Uniunea Sovietică concurau, din ce în ce mai mult, pentru influență în Lumea a Treia, când mișcările de decolonizare au luat avânt în anii 1950 și începutul anilor 1960;[136] În plus, sovieticii au văzut pierderea continuă a terenului de către puterile coloniale ( Marea Britanie, Franța, Belgia etc.) ceea ce pentru ei prevestea o eventuală victorie a ideologiei lor.[137] Ambele părți vindeau armament în Lumea a Treia pentru a câștiga influență.[138]

Statele Unite ale Americii s-au folosit de CIA pentru a îndepărta un șir de guverne neprietenoase din lumea a treia și pentru a le sprijini pe cele aliate.[71]

Congo

În Republica Congo, recent devenită, din iunie 1960, independentă față de Belgia , președintele Joseph Kasavubu, protejatul CIA, a ordonat demiterea prim-ministrului ales democratic, Patrice Lumumba și a cabinetului Lumumba -sprijinit de URSS. În septembrie; ca reacție, Lumumba a cerut demiterea lui Kasavubu.[139]În Criza din Congo, care a urmat, colonelul Mobutu -sprijinit de CIA, și-a mobilizat rapid forțele sale și, printr-o lovitură de stat militară, a acaparat puterea.[139]

Guatemala

În Guatemala, o lovitură de stat din 1954 sprijinită de CIA a demis președintele de stânga Jacobo Arbenz Guzman.[140] Guvernul post-Arbenz, o juntă militară, condusă de Carlos Castillo Armas, a returnat proprietățile americane naționalizate, a institut Comitetul Național de Apărare Împotriva Comunismului și, la cererea Statelor Unite,.a decretat Legea penală preventivă împotriva comunismului.[141]

Indonezia
Preşedintele Indonaziei, Achmed Sukarno.

Guvernul indonezian nealiniat al lui Sukarno s-a confruntat cu o amenințare majoră privind legitimitatea sa la începutul anului 1956, când câțiva comandanții regionali au cerut autonomie de la Jakarta. După ce medierile au eșuat, Sukarno a luat măsuri pentru a elimina comandanții disidenți. În februarie 1958, comandanții militari disidenți din Sumatra Centrală (colonelul Ahmad Hussein) și din Sulawesi de Nord (colonelul Ventje Sumual) au declarat Guvernul revoluționar al Republicii Indonezia - Permesta. Mișcarea viza răsturnarea regimului Sukarno. Lor li s-au alăturat mulți politicieni civili din Partidul Masyumi, cum ar fi Sjafruddin Prawiranegara, care s-au opus influenței crescânde a partidului comunist „Partai Komunis Indonezia”. Datorită retoricii lor anticomuniste, rebelii au primit arme, finanțare și alte ajutoare sub acoperire de la CIA până ce Allen Lawrence Papa, un pilot american, a fost doborât cu avionul, după un bombardament asupra guvernului din Ambon în aprilie 1958. Guvernul central a răspuns prin lansarea unor invazii militare aeriene și maritime împotriva bastioanelor rebele Padang și Manado. Până la sfârșitul anului 1958, rebelii au fost învinși militar, și ultimele bande de gherilă rămase s-au predat până în august 1961.[142]

Iran
Mohammad Reza Pahlavi, șahul Iranului

În 1953, CIA, sub administrația președintelui Eisenhower, a pus în aplicare Operațiunea Ajax, o operațiune sub acoperire care viza răsturnarea prim-ministrului iranian, Mohammad Mosaddegh. Ales prin vot popular și nealiniatul Mosaddegh a fost un ghimpe în Orientului Mijlociu pentru Marea Britanie de la naționalizarea în 1951 a societății Anglo-Iranian Oil Company deținută de britanici. Winston Churchill declara în SUA că Mosaddegh „cotește tot mai mult spre comunism."[143][144][145][146] După îndepărtarea lui Mossadegh, șahul pro-occidental, Mohammad Reza Pahlavi, și-a asumat controlul statului ca monarh autocrat.[147] Politicile șahului au inclus interzicerea partidului comunist Partidul Tudeh și, în general, a suprimat disidenții politice prin poliția secretă iraniană SAVAK.

Irak
Abd al-Karim Qasim, prim-ministru al Irakului

În Irak, în anul 1958 Abd al-Karim Qasim a răsturnat monarhia Hașemită, instituind o alianță cu Partidul Comunist Irakian și Uniunea Sovietică.[148] Deși Partidul Ba'ath anti-comunist a fost fracțiunea predominantă în cabinetul lui Qasim,[149] SUA a început să se teamă că revolta ar putea inspira o „reacție în lanț" de-a lungul Orientul Mijlociu.[150] În timp ce Egiptul și Siria a încercat să-l asasineze pe Qasim din propriile lor motive,[151] CIA, de asemenea, a luat în considerare să-i trimită o batistă otrăvită (rămâne neclar dacă această decizie a fost implementată sau nu).[152]

După o serie de lovituri de stat, în 1968, cu sprijinul posibil al KGB, partidul Ba'athist a confiscat președinția țării politic instabile,[153] deși lovitura de stat a fost efectuată de militarii irakieni.[154] În timp ce SUA a refuzat să stabilească orice relație diplomatică cu noul regim,[155] Saddam Hussein, în 1969, a declarat unui ambasador britanic că „Irakul a fost serios în încercarea de a construi relațiile bune cu Marea Britanie și cu America”, adăugând că atitudinea pro-sovietică a Irakului „a fost forțată”.[156]

Vietnam

Uzați de războiui comunist de gherilă pentru independența Vietnamului și învinși de rebelii comuniștii Vietminh în 1954, în Bătălia de la Điện Bien Phu, francezii a acceptat abandonarea negociată a poziției lor coloniale în Vietnam. La Conferința de la Geneva (1954), au fost semnate acordurile de pace, lăsând Vietnamul împărțit între o administrație pro-sovietică în Vietnamul de Nord și o administrație pro-occidentală în Vietnamul de Sud, la paralela 17. Între 1954 și 1961, administrația Eisenhower a Statelor Unite ale Americii a trimis ajutoare economice și consilieri militari pentru a consolida regimul pro-occidental al Vietnamului de Sud împotriva eforturilor comuniștilor de a-l destabiliza.[17]

Mișcarea de Nealiniere

Multe națiuni emergente din Asia, Africa și America Latină au respins presiunea de a alege una din părți în competiția est-vest. În 1955, la Conferința Asia-Africa de la Bandung, în Indonezia, zeci de guverne din Lumea a Treia au decis să stea departe de Războiul Rece.[157] Consensul obținut la Bandung a culminat în 1961 cu crearea Mișcării Țărilor Nealiniate, cu sediul la Belgrad.[71] Între timp, Hrușciov a extins politica Moscovei de a stabili legături strânse cu India și alte state-cheie neutre. Mișcările de independență din Lumea a Treia a transformat ordinea de după război într-o lume mai pluralistă a Africii și Orientului Mijlociu decolonizat și a naționalismului în creștere din Asia și America Latină.[17]

China devine cea de a treia putere nucleară și Ruptura chino-sovietică[modificare | modificare sursă]

Mao și Hrușciov în timpul vizitei la Pekin din 1958

Perioada de după 1956 a fost marcată de eșecuri grave pentru Uniunea Sovietică, mai ales ruperea alianței chino-sovietice, începând cu ruptura chino-sovietică. Mao l-a apărat pe Stalin atunci când Hrușciov l-a atacat după moartea lui Stalin din 1956, și l-a tratat pe noul lider sovietic ca un parvenit superficial, acuzându-l că și-ar fi pierdut avântul revoluționar.[158] China a detonat prima sa bombă atomică la 16 octombrie 1964 și prima sa bombă cu hidrogen la 14 iunie 1967. La rândul său, Hrușciov, deranjat de atitudinea lui Mao față de războiul nuclear, vorbea despre liderul chinez ca despre un „nebun cocoțat pe tron”.[159] După aceasta, Hrușciov a făcut multe încercări disperate de a reconstitui alianța chino-sovietică, dar Mao a considerat că este inutil și a refuzat orice propunere.[158] Animozitățile chinezo-sovietice s-au transformat într-un război de propagandă intra-comunist.[160] În continuare, sovieticii au rivalizat amarnic cu China lui Mao pentru conducerea mișcării comuniste mondiale, dar coeziunea aparentă a blocului comunist a luat sfârșit pentru totdeauna.[161] Pe frontul armelor nucleare, Statele Unite și URSS au urmărit reînarmarea nucleară și au dezvoltat arme nucleare cu rază lungă de acțiune, care erau capabile să lovească teritoriul celuilalt.[32]

Cursa spațială[modificare | modificare sursă]

Sputnik I, primul satelit artificial
Timbru românesc cu Laika, prima ființă vie lansată în Spațiu
În 1969 SUA a reușit aselenizarea cu Apollo 11.

Cursa spațială se poate defini și ca un capitol al conflictului nedeclarat dintre SUA și URSS. În luna august 1957, sovieticii au lansat cu succes prima rachetă balistică intercontinentală (ICBM) din lume [162] iar în luna octombrie au lansat primul satelit artificial al Pământului, Sputnik,[163] capabil să orbiteze în jurul Pământului. În luna noiembrie a aceluiași an, rușii au lansat Sputnik II, iar în interior au plasat un câine, pe nume Laika, care a murit la 7 ore de la ieșirea din atmosferă. Echipa de cercetare a sovieticilor în domeniul rachetelor era condusă de Serghei Koroliov, care fusese victimă a epurărilor staliniste din 1938 și s-a aflat timp de 6 ani în detenție. După misiunile Sputnik, SUA a intrat în cursă prin lansarea în 1958 a Explorer I, dar URSS a făcut din nou un salt uriaș, în 12 aprilie1961, când lansează primul om în spațiu, cosmonautul Iuri Gagarin cu Vostok 1, care, după rotație completă în jurul Pământului, a reușit să aterizeze în siguranță. După primele succese, sovieticii au înregistrat și o catastrofă, la 24 octombrie 1960, care a ucis în jur de 100 persoane și care a dat înapoi programul de cercetare spațială sovietică. Evidentul progres sovietic în acest domeniu, care a fost și o mare pierdere de prestigiu politic, l-a determinat pe președintele american John F. Kennedy să declare, că înainte de sfârșitul deceniului SUA va trimite un om pe Lună.

Echipa de cercetare a americanilor a fost condusă de Wernher von Braun, conducător al programului german de creare a rachetelor germane V-1 și V-2 în cel de-al Doilea Război Mondial, arma de teroare concepută pentru terorizarea britanicilor. Wernher von Braun, împreună cu sute de ingineri și camioane de documentație de proiect s-a predat americanilor. Datorită cunoștințelor sale în domeniul rachetelor Wernher von Braun și nici alți cercetători germani responsabili cu construirea rachetelor nu au fost trași la răspundere în fața justiției, ci au fost cooptați în cercetare.

Cursa spațială a culminat cu aselenizarea navei spațiale Apollo, cu astronautul Neil Armstrong, primul om pe Lună.

Cursa spațială a fost descrisă mai târziu de astronautul Frank Borman ca fiind „doar o luptă în Războiul Rece”.[164]

Spionajul[modificare | modificare sursă]

Vezi și: Oleg Gordievsky și Kim Philby
Emblema KGB.

Primele succese sovietice au avut loc încă înainte de izbucnirea Războiului Rece, când sovieticii cu ajutorul lui Klaus Fuchs au reușit să afle secretele bombei atomice britanice. Panica roșie (1947-1957) și McCarthyismul au distrus multe rețele de spionaj. KGB nu a reușit să reconstruiască cele mai multe dintre rețelele sale ilegale din SUA distruse de Panica Roșie și de McCarthyism. Totuși, spionajul sovietic a repurtat succes foarte mare în cazul grupul spionilor britanici „Grupul celor cinci din Cambridge”: Kim Philby, Donald Maclean, Guy Burgess, Anthony Blunt și John Cairncross. În Războiului Rece, mai târziu, KGB a avut noroc cu cazurile de contraspionaj în favoarea sovieticilor, cum ar fi cazul lui Robert Hanssen (1979–2001) și ofițerul CIA, Aldrich Ames (1985-1994). Pe partea cealaltă cele mai celebre „evadări” din blocul comunist au fost cazurile gen. Mihai Pacepa, Mircea Răceanu, agentul de securitate Matei Pavel Haiducu (1978), gen. KGB Oleg Gordievski(1985), Svetlana Allilueva - fiica lui Stalin (1967) etc.

Emigrarea și dezertarea din Blocul Estic[modificare | modificare sursă]

Emigrările și dezertările din URSS și Blocul Estic au fost un punct de controversă în timpul Războiului Rece. Datorită numărului mare de emigrări din Blocul Estic, URSS și statele sale satelite aflate sub regim comunist s-au văzut nevoite să pună restricții emigrărilor, emigrarea acceptându-se doar în cazuri excepționale, cum ar fi cele de reîntregire a familiei. În motivația lor, conducerea URSS și guvernele comuniste satelite motivau închiderea granițelor pentru a preveni un exod al creierelor.

Emigrarea din țările Blocului Estic, în anul 1982
Țară Total % din Pop. Note
Albania Sub 1,000 0.0% 1946–1982; nicio emigrare[165]
Bulgaria 431,000 5.3% 1946–1982; 300,000 etnici turci în Turcia[165]
Cehoslovacia 1,973,000 14.0% 1946–1982; 1.570.000 germani expulzați în 1946 și 200.000 de cehi și slovaci au fugit în timpul invaziei sovietice din 1968[166]
Republica Democrată Germană 3,365,000 19.8% 1948–1982; aproape toți înainte de ridicarea Zidului Berlinului în 1961
Ungaria 332,000 3.3% 1946–1982; 200,000 au fugit în timpul Revoluției Ungare din 1956[167]
Polonia 1,877,000 6.0% 1946–1982; 1.300.000 Aussiedler (de origine germană prin Programul Est-German)[168][169]
România 424,000 2.2% 1946–1982; mulți dintre emigranți erau Aussiedler (etnici germani)[165]
Uniunea Sovietică 500,000 0.2% 1948–1982; Toți etnicii evrei, germani și armeeni; alte emigrări erau imposibile exceptând cazurile de reîntregire a familiei[170]

Revoluția Cubaneză și Invazia din Golful Porcilor[modificare | modificare sursă]

Fidel Castro la Washington în 1959.

În Cuba, Mișcarea din 26 iulie a preluat puterea în ianuarie 1959, răsturnându-l pe președintele Fulgencio Batista, administrația Eisenhower refuzând să ajute cu arme acest regim nepopular.[171] Tânărul lider revoluționar cubanez Fidel Castro a fost în contact permanent cu KGB din 1956. Cuba a început din martie 1960 negocierile privind achizițiile de arme din Europa de Est.[172]

Relațiile diplomatice dintre Cuba și Statele Unite au continuat pentru un timp după căderea lui Batista, dar președintele Eisenhower a părăsit în mod deliberat capitala, pentru a evita să se întâlnească cu Castro în timpul călătoriei acestuia în Washington din aprilie, lăsându-l pe vicepreședinte Richard Nixon să participe la întâlnire în locul lui.[173] Oficialii lui Eisenhower nu erau siguri dacă Fidel Castro era un comunist, dar erau ostili față de eforturile cubanezilor în direcția reducerii dependenței economice a Cubei față de SUA.[174] În ianuarie 1961, chiar înainte de a părăsi postul de președinte, Eisenhower a rupt oficial relațiile cu guvernul cubanez. În aprilie 1961, administrația nou-aleasă a președintelui american John F. Kennedy a aprobat o invazie eșuată în Golful Porcilor, al cărei eșec a umilit public Statele Unite ale Americii.[174] Fidel Castro a răspuns prin adoptarea marxism-leninismului, iar Uniunea Sovietică s-a angajat să-i ofere sprijin.[174]

Criza din Berlin din 1961[modificare | modificare sursă]

Zidul Berlinului. un simbol major al Războiului Rece
Tancuri sovietice înfruntând tancuri americane la Checkpoint Charlie, în 27 octombrie în timpul Crizei din Berlin din 1961.

Criza Berlinului din 1961 a fost ultimul incident major în Războiul Rece în ceea ce privește statusul Berlinului și al Germaniei după cel de-al Doilea Război Mondial. Până la începutul anilor 1950, abordarea sovietică în privința restricției emigrărilor și dezertărilor a fost imitată de majoritatea majoritatea statelor din blocul estic.[175] Cu toate acestea, sute de mii de est-germani au emigrat în Germania de Vest, printr-o „lacună" în sistemul care a existat între Berlinul de Est și de Vest, unde guvernau cei patru ocupanți al Berlinului.[176]

Emigrarea a dus la un masiv „exod de creiere” din Germania de Est în Germania de Vest din partea unor profesioniști tineri educați, astfel încât până în 1961 aproape 20% din populația Germaniei de Est au migrat în Germania de Vest.[177] În iunie, Uniunea Sovietică a emis un nou ultimatum, cerând retragerea forțelor aliaților din Berlinul de Vest.<ref:Gaddis 2005, p. 114</ref> Cererea a fost respinsă, iar pe 13 august, Germania de Est a ridicat un gard de sârmă ghimpată, care a fost, în cele din urmă, extins prin construirea Zidului Berlinului, care închidea, efectiv, libera trecere dintre Berlinul de Vest și Berlinul de Est.[178]

Criza rachetelor din Cuba[modificare | modificare sursă]

Un P-2 Neptune a Marinei Militare Americane zburând deasupra unui vas de transport sovietic în timpul Crizei Rachetelor Cubaneze.

După invazia eșuată din Golful Porcilor, continuând să caute modalități de a-l elimina pe Castro, Kennedy și administrația sa au încercat, în diverse moduri, să faciliteze răsturnarea guvernului cubanez. Speranțele semnificative s-au născut în privința unui program secret numit Proiectul cubanez, conceput sub administrația lui Kennedy din 1961. În februarie 1962, Hrușciov a aflat de planurile americane privind Cuba: un „proiect cubanez”  — aprobat de către CIA și care prevedea răsturnarea guvernului cubanez în octombrie, implicând, eventual, și intervenție militară americană  — și încă o operațiune de asasinare a lui Castro, ordonată de Kennedy.[179] Ca răspuns s-au făcut pregătiri pentru a instala rachete nucleare sovietice în Cuba.[179] Când a aflat, Kennedy, alarmat, a luat în considerare diverse posibile reacții și, în cele din urmă, la instalarea de rachete nucleare din Cuba a răspuns cu o blocadă navală dispusă în jurul Cubei și a prezentat un ultimatum sovieticilor. Hrușciov a dat înapoi de la o confruntare directă, iar Uniunea Sovietică a retras rachetele, în schimbul unui angajament american de a nu invada din nou Cuba.[180]

Harta cu bătaia rachetelor sovietice amplasate în Cuba

Criza rachetelor din Cuba (octombrie-noiembrie 1962) a adus lumea mai aproape de un război nuclear decât oricând înainte,[181] demonstrând, în continuare, conceptul distrugerii reciproce asigurate, conform căreia nicio superputere nu era pregătită să utilizeze armele ei nucleare, temându-se de distrugere totală la nivel mondial prin intermediul represaliilor reciproce.[182] Urmările crizei au condus la primele eforturi de limitare în cursa înarmărilor nucleare, la dezarmarea nucleară și la îmbunătățirea relațiilor,[118] deși primul acord de control al armelor nucleare în Războiul Rece, Tratatul Antarcticii, a intrat în vigoare abia în 1961.[183]

În 1964, colegii de la Kremlin au reușit să-l îndepărtezepe pe Nikita Hrușciov de la putere, dar i-au permis o pensionare liniștită.[184] Acuzat de grosolănie și de incompetență, lui i se impută, de asemenea, și ruinarea agriculturii sovietice și aducerea lumii în pragul unui război nuclear.[184] Hrușciov a devenit o rușine internațională atunci când a autorizat construcția Zidului Berlinului, o umilință publică pentru marxism-leninism. [184]

Confruntare prin destindere (1962-1979)[modificare | modificare sursă]

Efectivele trupelor NATO și al Pactului de la Varșovia în Europa în 1973.

În cursul anilor 1960 și 1970, participanții la Războiul Rece au luptat pentru a se adapta la un nou model, mai complicat al relațiilor internaționale, în care lumea nu mai era împărțită, în mod clar, în două blocuri opuse.[71] De la începutul perioadei postbelice, Europa de Vest si Japonia au recuperat rapid pagubele uriașe provocate în cursul de-al Doilea Război Mondial și susțineau o creștere economică puternică, Prin anii 1950 și 1960, PIB-ul pe cap de locuitor acestor state se apropie de cel al Statelor Unite, în timp ce economiile țărilor Blocului răsăritean stagnau.[71][185] Ca urmare a crizei petrolului din 1973, combinată cu influența tot mai mare a țărilor din Lumea a Treia, cum ar fi Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) și Mișcarea de Nealiniere, țări mai puțin puternice au avut mai multă posibilitate să-și afirme independența și, adesea, au rezistat la presiuni din partea ambelor superputeri.[99] Între timp, Moscova a fost forțată să-și îndrepte atenția spre interior pentru a face față problemelor economice interne.[71] În această perioadă, liderii sovietici Leonid Brejnev și Alexei Kosîghin au introdus în practica politică noțiunea de destindere.[71]

Retragerea Franței din NATO

Unitatea din cadrul NATO a fost încălcată devreme, datorită unei crize din timpul președinției lui Charles de Gaulle în Franța (1958-1969). Încă din primul an al mandatului său, De Gaulle a protestat față de influența puternică a Statelor Unite în organizație și referitor la „relația specială” percepută de el între Statele Unite și Marea Britanie. Într-un memoriu adresat președintelui Dwight D. Eisenhower și prim-ministrului Harold Macmillan, la 17 septembrie 1958, el a pledat pentru crearea unui directorat tripartit, care ar pune Franța pe picior de egalitate cu Statele Unite ale Americii și Marea Britanie, și, de asemenea, pentru extinderea acoperirii NATO pentru a include zone geografice de interes pentru Franța, mai ales Algeria franceză, unde Franța ducea o luptă împotriva insurgenților și cerea asistența NATO.[186]

Având în vedere răspunsul nesatisfăcător primit, de Gaulle a început dezvoltarea unei forțe militare nucleare franceze independente de descurajare, iar în 1966 s-a retras din structurile militare ale NATO și a expulzat trupele NATO de pe teritoriul francez.[187]

Invazia Cehoslovaciei

În 1968, în Cehoslovacia a avut loc o perioadă de liberalizare politică, numită Primăvara de la Praga , care a inclus „Programul de acțiune" , un set de măsuri care prevedeau creșterea libertății presei, libertatea de exprimare și libertatea de circulație, cu accent pe economie, pe aprovizionarea populației cu bunuri de consum, posibilitatea unui guvern multipartit, limitarea puterii poliției secrete[188][189] și posibilitatea retragerii din Pactul de la Varșovia.[190] Ca răspuns la Primăvara de la Praga, armata sovietică, împreună cu cei mai mulți dintre aliații din Pactul de la Varșovia (cu excepția României), au invadat Cehoslovacia.[191] Invazia a fost urmată de un val de emigrare, inclusiv un număr estimat de 70,000 cehi și slovaci care au fugit, inițial, peste graniță, în total, ajungându-se la un număr de aproximativ 300.000 de emigranți.[192] Invazia Cehoslovaciei a declanșat proteste intense în Iugoslavia, România, China, și în partidele comuniste din vestul Europei.[193]

Doctrina Brejnev
Leonid Brejnev și Richard Nixon în timpul vizitei lui Brejnev la Washington în luna iunie 1973; această vizită a fost un moment înalt în destinderea relațiilor dintre SUA și URSS.

În septembrie 1968, în timpul unui discurs ținut la Cel de-al Cincilea Congres al Partidului Muncitoresc Polonez Unit, la o lună după invazia Cehoslovaciei, Brejnev a prezentat Doctrina Brejnev, în care el a pretins dreptul de a încălca suveranitatea oricărei țări care încearcă să înlocuiască marxism-leninismul cu capitalismul. În timpul discursului, Brejnev a declarat:[190]

„Când forțele care sunt ostile socialismului încearcă să transforme dezvoltarea unor țări socialiste spre capitalism, aceasta lucru devine nu numai o problemă a țării în cauză, ci o problemă comună a tuturor țărilor socialiste.”

Doctrina își are originile sale în eșecurile marxism-leninismului în state cum ar fi Polonia, Ungaria și Germania de Est, care s-au confruntat cu scăderea standardului de viață, în contrast cu prosperitatea Germaniei de Vest și a celorlalte state din Europa de Vest.[194]

Escaladarea în Lumea a Treia[modificare | modificare sursă]

Henry Kissinger a fost consilierul în probleme de securitate națională sub președinții Nixon și Ford, fiind una din figurile centrale ale Războiului Rece în timp ce a ocupat această funcție (1969-1977).
Republica Dominicană

La sfârșitul lunii aprilie 1965, președintele Lyndon B. Johnson a trimis aproximativ 22.000 de trupe în Republica Dominicană pentru o ocupație de un an a republicii, într-o invazie cunoscuttă cu numele de cod Operațiunea Power Pack, invocând amenințarea apariției unei revoluții în stil cubanez în America Latină.[17] Alegerile prezidențiale din 1966, în timpul ocupației, au fost câștigate de conservatorul Joaquín Balaguer. Deși Balaguer s-a bucurat de o bază reală de sprijin al elitelor, precum și din partea țăranilor, adversarul său, fostul președinte Juan Bosch din Partidul Revoluționar Dominican (PRD), nu a avut o campanie activă.[195] Activiștii partidului PRD au fost violent hărțuiți de poliție și forțele armatei dominicane.[195]

Indonezia

În Indonezia, extremistul anticomunist, generalul Suharto a acaparat controlul statului de la predecesorul său Sukarno în încercarea de a stabili o "Nouă Ordine". Din 1965 până în 1966, militarii au făcut crime în masă, se estimează că au fost uciși jumătate de milion de membri și simpatizanți ai Partidului Comunist Indonezian, precum și ale altor organizații de stânga.[196]

Vietnam

Insurgenții s-au opus escaladării intervenției americane în conflictul în curs de desfășurare între guvernul Vietnamului de Sud și Frontul Național de Eliberare a Vietnamului de Sud (NLF). Johnson a menținut în Vietnamul de Sud un efectiv de 575 000 militari, pentru a învinge NLF și aliații lor din Vietnamul de Nord în Războiul din Vietnam, dar politica sa costisitoare a slăbit economia SUA și, în cele din urmă, în 1975, a culminat cu retragerea totală a trupelor americane, act a fost văzut ce majoritatea lumii ca o înfrângere umilitoare a celei mai mari superputeri din lume de către una din cele mai sărace țări ale lumii.[17] Vietnamul de Nord a primit aprobarea URSS și Chinei pentru efortul lor de război. Astfel, Uniunea Sovietică a trimis 15 000 consilieri militari și livrări anuale de armament în valoare de 450 milioane de dolari pentru Vietnamului de Nord, în timp ce China a trimis trupe și un efectiv de 320 000 militari în timpul războiuluiri și livrări anuale de armament în valoare de 180 milioane dolari. [197]

Chile
Salvador Allende

În Chile, candidatul Partidului Socialist, Salvador Allende a câștigat alegerile prezidențiale din 1970, devenind primul președinte marxist ales în mod democratic într-o țară de pe continentul american. [198]

Generalul Augusto Pinochet a organizat o violentă lovitură de stat împotriva guvernului (11 septembrie 1973) și și-a consolidat rapid puterea politică ca dictator militar, acțiuni care au fost salutate de SUA. Reformele economice ale lui Allende au fost șterse și adversarii de stânga au fost uciși sau internați în lagăre aflate sub controlul Dirección Nacional de Inteligencia (DINA). În plus, pe continentul sud-american a avut loc Operațiunea Condor - angajată de către dictatorii din Argentina, Brazilia, Bolivia, Chile, Uruguay și Paraguay - pentru a suprima disidența de stânga. Această operațiune a fost susținută de Statele Unite, care percepeau, pe bună dreptate, în spatele acestor mișcări ale opoziției de stânga, un masiv sprijin sovietic sau cubanez.[199]

Jamaica

Nemulțumind Statele Unite ale Americii, Jamaica a început urmărirea relațiilor mai strânse cu guvernul cubanez, ca urmare a alegerilor lui Michael Manley în 1972. [200] Răspunsul Statelor Unite ale Americii a fost susținerea financiară, sub acoperire, a adversarilor politici al lui Manley, instigarea la revoltă în armata jamaicană, precum și crearea unei armate de mercenari împotriva guvernului Manley. [201] Drept urmare, în Jamaica a urmat o perioadă de acțiuni violente.

Orientul Mijlociu
Preşedintele Egiptean Anwar Al-Sadat.

Mai mult decât atât, Orientul Mijlociu a continuat să fie sursa unor controverse. Egiptul, care a primit cea mai mare parte a armelor sale și asistență economică din URSS, a fost un client supărător, cu un URSS reticent care se simțea obligat să ajute Egiptul atât în Războiul de Șase Zile din 1967 (cu consilieri și tehnicieni), cât și în Războiul de Uzură (cu piloți și avioane) împotriva Israelului pro-occidental.[202] În ciuda începutului unei schimbări a orientării egiptenilor de la linia pro-sovietică spre o orientare pro-americană, în 1972 (sub noul lider al Egiptului Anwar El Sadat), [203] se auzeau zvonuri despre iminența unei intervenții sovietice în sprijinul egiptenilor contra Israelului. În replică, SUA au sprijinit masiv (militar, politico-diplomatic și economic) Israelul, în timpul Războiului de Iom Kipur din 1973, acțiune care care amenința să distrugă destinderea.[204] Deși Egiptul înainte de Sadat, a fost cel mai mare beneficiar al ajutorului sovietic în Orientul Mijlociu, sovieticii au avut, de asemenea, acțiuni de succes în stabilirea unor relații strânse cu Yemenul de Sud comunist, precum și cu guvernele naționaliste ale Algeriei și Irakului.[203] Asistența indirectă sovietică pentru partea palestiniană a conflictului israelo-palestinian a inclus și un suport permanentpentr u Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) al lui Yasser Arafat.[205]

Irak

Din 1973, CIA colaborat cu guvernul iranian pentru a finanța și a înarma rebelii kurzi în cea de-al doilea război kurdo-irakian pentru a slăbi regimul lui Ahmed Hassan al-Bakr din Irak. Atunci când Iran și Irak au semnat Acordul de la Alger (1975), SUA au sistat sprijinul. [206]

Somalia și Etiopia

În Africa, ofițeri din armata Somaliei conduși de Mohamed Siad Barre, în 1969, au organizat o lovitură de stat fără vărsare de sânge și au creat Republica Democrată a Somaliei, o țară socialistă. Uniunea Sovietică a promis să sprijine Somalia. Patru ani mai târziu, împăratul pro-american al Etiopiei Haile Selassie a fost răsturnat printr-o lovitură de stat în 1974 de Derg, un grup radical de ofițeri de armată etiopiană condus de pro-sovieticul Mengistu Haile Mariam, care a construit relații cu Cuba și cu sovieticii.[207] Atunci când luptele dintre somalezi și etiopieni au izbucnit în 1977-1978 (Războiul Ogaden), Barre a pierdut sprijinul sovietic și s-a aliat cu Statele Unite. Trupele cubaneze au luat parte la războiul de partea etiopienilor.[207]

Angola

Revoluția Portugheză din 1974 împotriva autoritarului „Estado Novo a redat Portugaliei sistemul multi-partid și a facilitat independența coloniilor portugheze Angola și Timorul de Est. În Africa, unde angolezi au dus un război de independență de mai multe facțiunii împotriva statului portughez încă din anul 1961. Războiul civil de două decenii care a izbucnit între comuniștii din Mișcarea Populară pentru Eliberarea Angolei (MPLA), susținută de cubanezi și sovietici, și de cealaltă parte Frontul Național de Eliberare din Angola (FNLA), susținută de Statele Unite, Republica Populară Chineză și Zairul lui Mobutu a înlocuit lupta anti-colonială cu războiul dintre aceste facțiuni. Statele Unite ale Americii, guvernul de apartheid din Africa de Sud, precum și mai multe alte guverne africane au susținut, cea de-a treia facțiune, Uniunea Națională pentru Independența Totală a Angolei (UNITA). Fără să se deranjeze să consulte, în prealabil, pe sovietici, guvernul cubanez a trimis trupele sale pentru a lupta alături de MPLA. [207] Guvernul de apartheid din Africa de Sud a trimis trupe pentru a sprijini UNITA, dar MPLA, susținută de personal cubanez și asistență sovietică, a câștigat în cele din urmă. [207]

Timorul de Est

În sud-estul Asiei, colonia Timorul de Est, în noiembrie 1975, sub conducerea Frontului Revoluționar pentru Independența Timorului de Est (Fretilin), mișcare de stânga, și-a declarat unilateral independența. Sprijinită de Australia și Statele Unite ale Americii, Indonezia lui Suharto a invadat, în decembrie același an, Timorul de Est, marcând, astfel, începutul unei ocupații care va dura un sfert de secol .[208]

Cambodgia
Unele dintre milioanele de victimele ale Khmerilor Roşii.

În timpul războiului din Vietnam, Vietnamul de Nord a invadat și a ocupat părți din Cambodgia pentru a le folosi ca baze militare, care au contribuit la violența din Războiul civil cambodgian între guvernul pro-american al lui Lon Nol și insurgenții maoiști Khmerii Roșii. Documentele descoperite la arhivele sovietice arată că invazia nord-vietnameză din Cambodgia, în 1970, a fost lansată la cererea Khmerilor Roșii, după negocieri cu Nuon Chea.[209]

SUA și forțele Vietnamului de Sud au răspuns la aceste acțiuni cu o campanie de bombardamente(Operațiunea Menu și incursiuni militare terestre, ale căror efecte sunt contestate de către istorici.[210] Se apreciază că, sub conducerea lui Pol Pot, Khmerii Roșii au ucis în jur de 1-3 milioane de cambodgieni, în Câmpurile morții, dintr-o populație de numai 8,4 milioane de persoane.[211][212][213] Martin Shaw a descris aceste atrocități ca „cel mai pur genocid din era Războiului Rece.”[214] În 1979, Vietnamul l-a detronat pe Pol Pot și l-a instalat la putere pe dezertorul Khmerilor Rosii, Heng Samrin.

Reapropierea Chino-Americană[modificare | modificare sursă]

Richard Nixon îl întâlnește pe Mao Zedong în 1972.

Ca urmare a rupturii chino-sovietice, tensiunile de-a lungul frontierei chino-sovietice au atins apogeul în 1969, iar Președintele Statelor Unite ale Americii, Richard Nixon, a decis să utilizeze conflictul pentru a schimba echilibrul de putere din timpul Războiului Rece în favoarea Occidentului.[215] Chinezii au căutat îmbunătățirea relațiilor cu americanii și cu scopul de a obține un avantaj asupra sovieticilor. În februarie 1972, Nixon a anunțat o apropiere uimitoare față de China lui Mao Zedong [216] prin călătoria făcută la Beijing și întâlnirea cu Mao Zedong și Zhou Enlai. În acest moment, URSS a realizat o aproximativă egalitate nucleară cu Statele Unite; între timp, Războiul din Vietnam, a slăbit influența Americii în lumea a treia și s-au răcit relațiile SUA cu Europa de Vest.[217] Deși conflictul indirect între puterile Războiului Rece a continuat prin sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, tensiunile au început să scadă.[118]

Nixon, Brejnev și destinderea[modificare | modificare sursă]

La Viena Leonid Brejnev și Jimmy Carter semnează la 18 iunie 1979 tratatul SALT II de reducere a armelor nucleare.

În urma vizitei sale în China, Nixon s-a întâlnit cu liderii sovietici, inclusiv cu Brejnev la Moscova.[218] Aceste discuții despre limitarea armelor strategice au dus la două tratate de control al armelor: SALT I, primul pact de limitare cuprinzătoare semnat de cele două superputeri, [219] și Tratatul privind rachetele anti-balistice, care au interzis dezvoltarea sistemelor concepute pentru interceptarea rachetelor. Acestea au avut scopul de a limita dezvoltarea rachetelor anti-balistice costisitoare și ale rachetelor nucleare.[71] Nixon și Brejnev au proclamat o nouă eră a „coexistenței pașnice”, și au stabilit noua politică a „destinderii” (sau cooperare) între cele două superputeri. Între timp, Brejnev a încercat să reînvie economia sovietică, care era în scădere, în parte, din cauza cheltuielilor militare mari.[17]

Între 1972 și 1974, cele două părți au convenit, de asemenea, să consolideze legăturile lor economice,[17] inclusiv acordurile pentru creșterea schimburilor comerciale. Ca urmare a întâlnirilor lor, „destinderea” ar înlocui ostilitatea Războiului Rece, iar cele două țări vor fi reciproc avantajate.[218]

Între timp, aceste evoluții au coincis cu „Ostpolitik" al cancelarului vest-german Willy Brandt.[193] Au fost încheiate și alte acorduri pentru a stabiliza situația din Europa, culminând cu Acordurile de la Helsinki, semnate la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa din august 1975.[220]

Sfârșitul anilor 70-deteriorarea relațiilor[modificare | modificare sursă]

Preşedintele Jimmy Carter.

În anii 1970, KGB-ul, condus de Iuri Andropov, a continuat să persecute personalități sovietice distinse, ca, de exemplu, pe Aleksandr Soljenițîn și Andrei Saharov, care au criticat în termeni duri conducerea sovietică. [221] Conflictul indirect între superputeri a continuat prin această perioadă de destindere în lumea a treia, în special, în timpul crizelor politice din Orientul Mijlociu, Chile, Etiopia, și Angola.[222]

Ayatollahul Ruhollah Khomeini.

Deși președintele Jimmy Carter a încercat să introducă o altă limită în cursa înarmărilor, prin tratatul SALT II din 1979,[223] eforturile sale au fost subminate de alte evenimente din acel an, inclusiv Revoluția Iraniană și Revoluția din Nicaragua sprijinită de KGB.[224] , în urma cărora ambele revoluții au înlăturat regimurile pro-americane.

Cel de-al doilea Război Rece (1979-1985)[modificare | modificare sursă]

Termenul „cel de-al doilea Război Rece” se referă la perioada de reapariție intensă a tensiunilor războiului rece și conflictelor la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980. Tensiunile între marile puteri au crescut foarte mult, odată ce ambele părți au devenit din ce în ce mai militariste.[12] Diggins spunea: „Reagan a luptat din răsputeri în cel de-al doilea război rece, prin sprijinirea counterinsurgenților din lumea a treia.”[225] Cox spunea: „intensitatea acestei „a doua" Război Rece a fost atât de mare cât de scurtă a fost durata lui." [226]

Războiul sovietic în Afganistan[modificare | modificare sursă]

Preşedintele Reagan face public suportul său prin întâlnirea cu lideri mujahedini afgani la Casa Albă în 1983.

După Revolutia Saur care a adus un regim comunist la putere, în Afganistan, Statele Unite ale Americii a început să ofere ajutor financiar pentru gherilele de mujahedini afgani prin Pakistan, deși administrația Carter a respins cererile de pakistanezilor de a le livra arme. [227] Potrivit consilierului oficial al lui Carter, Zbigniew Brzezinski, un grup de lucru de la NSC, în 1979, a scris mai multe rapoarte privind deteriorarea situației din Afganistan, dar președintele Carter le-au ignorat până când intervenția sovietică a distrus iluziile sale. Brzezinski a declarat însă, că SUA a oferit ajutoare financiare limitate pentru mujahedini înainte de invazia „formală”, cu intenția de a preveni invadarea sovietică a regiunii. [228][229] Consilierul apropiat al lui Cyrus Vance, Marshall Shulman, de asemenea, a afirmat că Departamentul de Stat a lucrat din greu pentru a-i descuraja pe sovietici de la invazie. [230]

În cursul lunii decembrie 1979, aproximativ 75.000 de militari sovietici au lansat o incursiune în Afganistan, în scopul de a sprijini guvernul marxist format de ex-prim-ministrul Nur Muhammad Taraki, asasinat în luna septembrie de către unul dintre rivalii săi de partid.[231]

Carter a răspuns la intervenția sovietică prin retragerea tratatului SALT II din Senatul SUA, impunând embargouri privind livrările de cereale și tehnologie către URSS și cerând creșterea semnificativă a cheltuielilor militare. În plus, Statele Unite au anunțat că vor boicota Jocurile Olimpice de vară din 1980 de la Moscova. El a descris intervenția sovietică în Afganistan ca fiind „cea mai gravă amenințare pentru pacea de la cel de-al Doilea Război Mondial". [232]

Reagan și Thatcher[modificare | modificare sursă]

În ianuarie 1977, cu patru ani înainte de a deveni președinte, Ronald Reagan într-o conversație cu Richard V. Allen a declarat, fără menajamente, că așteptările sale de bază în legătură cu Războiul Rece sunt: „Ideea mea despre politica americană față de Uniunea Sovietică este simplă, iar unii ar spune simplistă," a spus el. "Această idee este următoarea: Noi câștigăm și ei pierd. Ce părere ai de asta?". [233] În 1980, Ronald Reagan l-a învins pe Jimmy Carter, în alegerile prezidențiale din Statele Unite ale Americii , promițând să mărească cheltuielile militare și să se confrunte cu sovieticii peste tot în lume. [234] Atât Reagan, cât și noul premier britanic Margaret Thatcher au denunțat Uniunea Sovietică și ideologia sa. Reagan a etichetat Uniunea Sovietică ca fiind "Imperiul Răului" și a prezis că comunismul va ajunge pe "mormanul de gunoi al istoriei". [235] În ciuda sentimentului anti-american din Iran, ca urmare a Revoluției iraniene din 1979 împotriva Șahului pro-american, însoțită de ruperea relațiilor cu noul guvern al ayatollahului Khomeini, din cauza crizei ostaticilor din Iran, administrația Reagan l-a sprijinit pe Khomeini anti-comunist într-un efort de a recruta puterile teocratice în tabăra americană la începutul anilor 1980. Atunci directorul CIA, William Casey a descris guvernul Khomeini ca fiind „șovăitor și [eventual] se deplasează spre un moment al adevărului ... SUA nu are aproape nicio carte de jucat, pe când URSS are multe..." [236] O metodă de sprijin american pentru iranieni a constat în vânzările secrete de arme. În 1983, CIA a predat administrației lui Khomeini o listă extinsă de comuniști și de iranieni cu vederi de stânga care lucrează, în secret, în guvernul iranian. [237] Raportul Comisiei Tower a raportat, mai târziu, că lista a fost folosită pentru „a lua măsuri, inclusiv execuții în masă, care să elimine, practic, infrastructura pro-sovietică din Iran." [237] Până la începutul anului 1985, poziția anticomunistă a lui Reagan s-a dezvoltat într-o poziție cunoscută sub numele de noua Doctrină Reagan  — care, în plus față de politica de izolare, a formulat un drept suplimentar de a submina guvernele comuniste existente. [238] În afară de continuarea politicii lui Carter de a sprijini adversarii islamici ai Uniunii Sovietice și ai guvernului afgan prosovietic, CIA, de asemenea, a încercat să slăbească Uniunea Sovietică prin promovarea Islamului politic în Asia Centrală a Uniunii Sovietice cu majoritate musulmană. [239] În plus, CIA a încurajat ISI pakistanez anticomunist să instruiască musulmanii din întreaga lume să participe la jihad împotriva Uniunii Sovietice. [239]

Susținerea Papei Ioan Paul al II-lea și Sindicatul Solidaritatea, factori determinanți în lupta anticomunistă a polonezilor[modificare | modificare sursă]

Papa Ioan Paul al II-lea, o figură marcantă a Războiului Rece

Papa Ioan Paul al II-lea a oferit susținere morală anticomunismului, vizita sa în Polonia, țara sa natală, în anul 1979, a stimulat o renaștere religioasă și naționalistă centrată pe sindicatul Solidaritatea, care a galvanizat opoziția și poate că a dus la tentativa sa de asasinare doi ani mai târziu. [240] În decembrie 1981, din Polonia lui Wojciech Jaruzelski a reacționat la criză prin impunerea legii marțiale pentru o perioadă. Ca răspuns, Reagan a impus sancțiuni economice pentru Polonia. [241] Mihail Suslov, ideologul de top al Kremlinului, a informat liderii sovietici să nu intervină în cazul în care Polonia cade sub controlul Solidarității, de teama că ar putea duce la sancțiuni economice grave, care ar reprezenta o catastrofă pentru economia sovietică. [241]

Probleme economice și militare sovietice și americane[modificare | modificare sursă]

Stocul de arme nucleare sovietice şi americane în perioada 19452006.
Rachetă Delta 183 luând parte la experimentul "Delta Star" în timp ce plasează pe orbită un senzor făcând parte din SDI, Iniţiativa Strategică de Apărare("Star Wars").

Moscova a construit un sistem militar care consuma resurse financiare de valoarea a 25 % din produsului național brut al Uniunii Sovietice pe seama bunurilor de consum și a investițiilor în sectoarele civile. [242] Cheltuielile sovietice în cadrul cursei înarmărilor și al altor angajamente din Războiului Rece au cauzat și exacerbat problemele structurale profunde ale sistemul sovietic, [243] care au determinat, în ultimii ani ai perioadei Brejnev, un deceniu de stagnare economică. Investițiile sovietice în sectorul de apărare nu au fost determinate de necesități militare, ci, în mare parte, de interesele masivei birocrații de partid și de stat, dependentă de sector pentru propria lor putere și privilegii. [244] Armata sovietică a devenit cea mai mare din lume în ceea ce privește numărul și tipurile de arme pe care le poseda, numărul de trupe, precum și dimensiunea complexului militaro-industrial. [245] Cu toate aceste avantaje cantitative deținute de către armata sovietică, de multe ori, Kremlinul constata, cu neliniște, că, în multe domenii blocul estic rămânea dramatic în urma Vestului. [246]

Până la începutul anilor 1980, URSS a construit un arsenal militar și armata sa depășea pe cea a Statelor Unite. La scurt timp după invazia sovietică a Afganistanului, președintele Carter a început construirea masiv construirea complexului militar al SUA. Această dezvoltare a fost accelerată de administrația Reagan, care a crescut cheltuielile militare de la 5,3 la sută din PIB în 1981 la 6,5 la sută în 1986, [247] cea mai mare capacitate de apărare acumulată pe timp de pace din istoria Statelor Unite. [248]

Tensiunile au continuat să se intensifice la începutul anilor 1980, când Reagan a resuscitat programul de fabricare a avionului Rockwell B-1 Lancer, program care fusese anulat de către administrația Carter, producerea LGM-118A Peacekeeper, [249] SUA a instalat rachete de croazieră în Europa, și a anunțat Inițiativa Strategică de Apărare experimentală, numită "Star Wars", de către mass-media, un program de apărare împotriva rachetelor, care să fie capabil să doboare rachetele care se apropiau, [250] Pe fondul unei acumulări a tensiunilor dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii, generate de desfășurarea rachetelor balistice sovietice RT-21M Pioner (SS-20) care erau direcționate să lovească Europa de Vest, NATO a decis, sub imboldul administrației Carter, să instaleze în Europa, în primul rând, în Germania de Vest, rachete MGM-31 Pershing și rachete de croazieră. [251] Aceasta ar fi însemnat desfășurarea de rachete la o distanță de doar 10 minute de zbor până la lovirea Moscovei. [252]

Rachetele mobile sovietice RT-21M Pioner (SS-20 Saber)

La complexul militar al lui Reagan, Uniunea Sovietică nu a răspuns prin sporiirea, în continuare, a capacităților armatei sale, [253] deoarece enormele cheltuieli militare, împreună cu ineficienta producție planificată și agricultură colectivizată, erau, deja, o povară grea pentru economia sovietică. [254] În același timp, Arabia Saudită a crescut producția de petrol, [255] chiar dacă alte națiuni non-OPEC creșteau și producția[256] Aceste evoluții au contribuit la excedentul de petrol din anii 1980, care a afectat Uniunea Sovietică, deoarece petrolul a fost principala sursă de venituri din export a sovieticilor. [242][254] Fiind probleme cu economia planificată,[257], prețul petrolului a scăzut și cheltuielile militare mari au adus, treptat, economia sovietică la stagnare. [254] La 1 septembrie 1983, Uniunea Sovietică a doborât Zborul 007 al Liniei Aeriene Coreene, un Boeing 747 cu 269 de persoane la bord, inclusiv congresmanul Larry McDonald, atunci când acest avion a încălcat spațiul aerian sovietic doar trecând pe lângă coasta de vest a insulelor Insula Sahalin, aproape de Insula Moneron - un act pe care Reagan l-a caracterizat ca fiind un "masacru". Acest act a determinat creșterea sprijinului pentru dezvoltarea complexului militar, supravegheat de către Reagan, care a stat în funcție până la ultimele acorduri între Reagan și Mihail Gorbaciov. [258]

După ce Samantha Smith de zece ani i-a scris lui Iuri Andropov o scrisoare în care își exprima teama sa de un război nuclear, Andropov a invitat-o pe Smith să viziteze Uniunea Sovietică.

Exercițiul militar Able Archer 83 (noiembrie 1983), o simulare realistă a unei lovituri nucleare a NATO, a fost numit cel mai periculos moment de la criza rachetelor cubaneze, deoarece conducerea sovietică l-a urmărit cu îngrijorare, considerând că un atac nuclear este iminent. [259] Preocupările SUA cu privire la intervenția în conflicte externe a persistat de la sfârșitul Războiului din Vietnam. [260] Administrația Reagan a subliniat utilizarea de tactici cu trupe antiinsurgente rapide, cu costuri reduse, pentru a interveni în conflictele străine.[260] În 1983, administrația Reagan a intervenit în Războiul civil Libanez, a invadat Grenada, a bombardat Libia și i-a susținut pe Contras din America Centrală, paramilitari anticomuniști care doreau să răstoarne guvernul sandinist pro-sovietic din Nicaragua. [99] În timp ce intervențiile lui Reagan împotriva Grenadei și Libiei au fost populare în Statele Unite, sprijinul lui pentru rebelii Contra a rămas controversat[261]

Între timp, sovieticii au suportat costuri ridicate pentru propriiile intervențiil militare în străinătate. Deși Brejnev era convins, în 1979, că războiul sovietic din Afganistan va fi scurt, gherilele musulmane, ajutate de Statele Unite și de alte țări, a dus la o rezistență acerbă împotriva invaziei sovietice. [262] Kremlinul a trimis aproape 100.000 de militari pentru a sprijini regimul său marionetă din Afganistan, ceea ce a făcut pe mulți observatori externi să considere acest conflict ca fiind copia războiului SUA din Vietnam, adică „Vietnamul sovieticilor". [262] Cu toate acestea, încurcătura Moscovei în Afganistan a fost mult mai dezastruoasă pentru sovietici decât a fost Vietnamul pentru americani, deoarece conflictul a coincis cu o perioadă de decădere și criză internă în sistemul sovietic. Un înalt funcționar al Departamentul de Stat al SUA a prezis un astfel de rezultat la începutul anilor 1980, postulând că invazia s-a produs, pe de o parte, dintr-o „criză sovietică internă și se pare că, în prezent, datorită legii termodinamice a entropiei, cheltuie mai multă energie pentru menținerea echilibrului său decât pentru îmbunătățirea sa.". [263][264]

Ultimii ani (1985-1991)[modificare | modificare sursă]

Retragerea sovieticilor din Afganistan în 1988.

Reformele lui Gorbaciov[modificare | modificare sursă]

În 1985, anul când Secretar General a devenit relativ tânărul Mihail Gorbaciov,, [235] economia sovietică stagna și se confrunta cu o scădere drastică a veniturilor valutare, ca urmare căderii prețului petrolului în anii 1980. [265] Aceste aspecte l-au determinat pe Gorbaciov să ia măsuri pentru a revigora starea economiei sovietice. [265] Un început ineficient a dus la concluzia că sunt necesare schimbări structurale mai profunde și, în iunie 1987, Gorbaciov a anunțat un program de reformă sau restructurare economică numită „perestroika. [266] Perestroika a relaxat sistemul cotelor de producție, a permis proprietatea privată a întreprinderilor și a deschis calea pentru investițiile străine. Aceste măsuri au fost menite să redirecționeze resursele țării din zone militare ale costisitorului Război Rece în zone mai productive din sectorul civil. [266] În ciuda scepticismului inițial din Occident, noul lider sovietic s-a dovedit a fi angajat în inversarea deteriorării stării economice a Uniunii Sovietice în loc să continue cursa înarmărilor cu Occidentul. [118][267] Parțial, ca o modalitate de a lupta împotriva opoziției interne din clicile de partid care erau împotriva reformelor sale, Gorbaciov a introdus în același timp „glasnost" (relaxarea cenzurii), care a dat libertate presei și transparență instituțiilor statului. [268] Glasnost” a fost destinat pentru reducerea corupției de la vârful Partidului Comunist și moderarea abuzului de putere în Comitetul Central.[269] Glasnost-ul, de asemenea, a intensificat contactele între cetățenii sovietici și lumea occidentală, în special cu Statele Unite, contribuind, astfel, la accelerarea procesului de destindere între cele două națiuni. [270]

Dezgheț în relații[modificare | modificare sursă]

Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan semnând la Casa Albă Tratatul despre limitarea rachetelor cu rază medie de acţiune, la 1987.

Ca răspuns la concesiile politice și militare ale Kremlinului, Reagan a fost de acord să reînnoiască tratativele pe probleme economice și să restrângă cursa înarmărilor. [271] Primul acord a avut loc în noiembrie 1985, în Geneva, Elveția. [271] La un moment dat, cei doi bărbați de stat, însoțiți doar de un interpret, au căzut de acord, în principiu, să reducă arsenalul nuclear al fiecărei țări cu 50%. [272] Cel de-al doilea Summit de la Reykjavík a avut loc în Islanda. Discuțiile au mers bine până când discuția a început despre Inițiativa de Apărare Strategică („Războiul Stelelor”) propusă de Reagan, pe care Gorbaciov o dorea eliminată. Reagan a refuzat. [273] Negocierile au eșuat, dar cel de-al treilea Summit (întâlnire la nivel înalt) din 1987 a dus la un progres prin semnarea Tratatului despre armele nucleare cu rază medie de acțiune (INF). Tratatul INF a eliminat toate rachetele nucleare, balistice și de croazieră cu rază între 500 și 5500 km și infrastructura lor. [274] Tensiunile dintre Est și Vest de la mijlocul anilor 1980 s-au diminuat rapid, culminând, în final, cu summitul de la Moscova în 1989, când Gorbaciov și George H. W. Bush au semnat tratatul de control al armelor START I. [275] În cursul anului următor, a devenit evident sovieticilor că subvențiile de petrol și gaze pentru a menține nivelul masivelor efective militare reprezintă o scurgere economică substanțială. [276] În plus, avantajul de securitate a unei zone tampon a fost recunoscută ca fiind irelevantă și sovieticii au declarat oficial că acestea nu ar mai interveni în afacerile interne ale statelor aliate din Europa de Est. [277]

În 1989, forțele sovietice s-au retras din Afganistan [278] și, în anul 1990, Gorbaciov a consimțit la reunificarea Germaniei, [276] singura alternativă la acestea fiind un scenariu de tip Tiananmen. [279] Atunci când a căzut Zidul Berlinului, a început să ia formă conceptul lui Gorbaciov de Casă Europeană Comună". [280]

La 3 decembrie 1989, Gorbaciov și succesorul lui Reagan, George H. W. Bush, la summitul din Malta, au declarat Războiului Rece încheiat, [281] iar un an mai târziu, cei doi foști rivali au devenit parteneri în Războiul din Golf împotriva Irakului. [282]

Căderea regimurilor comuniste în Europa de Est[modificare | modificare sursă]

În martie 1985 Mihail Gorbaciov a fost numit Secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Gorbaciov a promis reforme economice și politice (perestroika) și transparență (glasnost), adică, printre altele, și libertatea presei. La 7 decembrie 1988, la tribuna ONU, Mihail Gorbaciov a anunțat reducerea forțelor armate sovietice care staționau în RDG, Ungaria și Cehoslovacia. Acest discurs a inaugurat „Revoluția de catifea”, adică tranziția pașnică între anii 1988 - 1990 ale țărilor din Europa de Est de la regimuri de tip sovietic la regimuri democratice multipartide, cu manifestări populare, dar fără lupte și fără vărsare de sânge. În 1990 lui Mihail Gorbaciov i s-a decernat Premiul Nobel pentru Pace.

România
Vezi și: Revoluțiile de la 1989, Revoluția Română din 1989, Nicolae Ceaușescu, România comunistă, Republica Socialistă România, Raportul Tismăneanu, Republica Populară Română și Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

Dintre regimurile comuniste din est la 26 decembrie 1989 ultimul a căzut regimul din Republica Socialistă România, regimul autocrat al lui Nicolae Ceaușescu. Majoritatea populației din România era nemulțumită de regimul comunist. Politica economică și de dezvoltare a lui Ceaușescu (inclusiv proiecte de construcții grandomane și un regim de austeritate menit să permită României să-și plătească întreaga datorie externă) era considerată responsabilă pentru penuria extinsă din țară; în paralel cu creșterea dificultăților economice, poliția secretă, Securitatea, era omniprezentă, făcând din România un stat polițienesc. Spre deosebire de conducătorii Pactului de la Varșovia, Ceaușescu nu a sprijinit interesele Uniunii Sovietice, ci a urmărit o politică externă proprie. În timpul când liderul sovietic Mihail Gorbaciov vorbea despre reformă, activitatea lui Ceaușescu semăna cu megalomania și culturile personalității ale liderilor comuniști est-asiatici precum nord-coreeanul Kim Ir-sen. La 16 decembrie a izbucnit un protest în Timișoara, ca răspuns la încercarea guvernului de a-l evacua pe pastorul reformat László Tőkés. Protestele au continuat în ziua următoare, 17 decembrie. Protestatarii au intrat în Comitetul Județean și au aruncat pe fereastră documentele partidului, broșurile de propagandă, scrierile lui Ceaușescu și alte simboluri ale puterii comuniste. Armata a intervenit, s-a tras asupra civililor demonstranți, dar armata a eșuat în încercarea sa de a restabili ordinea. Exemplul Timișoarei a fost urmat și de orașe ca Arad, Buziaș, Sibiu etc. ca în 21 decembrie revoluția să izbucnească și la București cu ocazia discursului televizat al lui Ceaușescu în față a 110 000 persoane, unde a fost huiduit, totul fiind transmis în direct. Soții Ceaușescu au fugit cu un elicopter decolând de pe acoperișul Comitetului Central. La 23 decembrie soții Ceaușescu au fost capturați la Târgoviște, apoi la 26 decembrie 1989 au fost judecați și executați.

Republica Democrată Germană

Un moment cheie al Războiului Rece a avut loc în vara anului 1989 în Ungaria. Grănicerii maghiari au tăiat cu clește sârma ghimpată dintre Ungaria și Austria și au permis germanilor din RDG care erau la Picnicul paneuropean în Ungaria să treacă liber peste granița verde dintre Ungaria și Austria fără a fi arestați. Vestea s-a răspândit repede și tot mai mulți germani din RDG veneau, ca prin Ungaria, apoi Austria să fugă în RFG, cerând azil politic, producându-se astfel o veritabilă criză est-germană. În septembrie, mai mult de 13.000 de turiști est-germani trecuseră din Ungaria în Austria. Cu această ocazie Mihail Gorbaciov a anunțat sfârșitul doctrinei Brejnev, adică de neamestec sovietic în treburile interne ale țărilor din Europa de Est. El a sugerat, de asemenea, liderilor blocului comunist, că de acum vor fi responsabili pentru acțiunile lor și nu se vor mai putea baza pe armata sovietică pentru a rămâne la putere. Liderul est-german Erich Honecker a fost forțat să demisioneze, în 18 octombrie 1989, și a fost înlocuit de Egon Krenz câteva zile mai târziu. Honecker proorocise în ianuarie același an că Zidul avea să mai stea în picioare "încă 100 de ani", dacă niciuna dintre condițiile care au generat construcția lui nu avea să se schimbe. A greșit cu aproape 99 de ani. Sub presiunea populației la 9 noiembrie 1989 a căzut și Zidul Berlinului ceea ce a marcat căderea simbolică a blocului estic. Peste un an la 3 octombrie 1990 și cu acordul lui Gorbaciov a avut loc și reunificarea Germaniei.

Ungaria
Gyula Horn, primul politician, care a desființat o parte a Cortinei de fier.

La 25 ianuarie 1989 sovieticii întocmesc planul de retragere a armatei sovietice de sud, care staționa în Ungaria. Partidul Socialist al Muncii din Ungaria la 11 februarie 1989 aprobă trecerea treptată la sistemul multipartid. La 16 iunie Imre Nagy, victimă a represaliilor sovietice în Revoluția ungară din 1956 este înmormântat din nou cu onoruri. La această înmormântare Viktor Orbán cere retragerea imediată a tuturor trupelor sovietice care staționau în Ungaria. La 26 iunie ministrul externe ungar Gyula Horn și omologul său austriac Alois Mock taie simbolic "cortina de fier"(sârma ghimpată) de pe granița austro-ungară. La 6 iulie moare liderul statului maghiar în perioada dintre 1956 până la căderea comunismului, János Kádár. La 19 august lângă Sopron din Ungaria are loc Picnicul paneuropean, o demonstrație în favoarea păcii, în cadrul căruia peste 13.000 de turiști est-germani fug din Ungaria în Austria cerând apoi azil politic. La 10 septembrie Ungaria își deschide oficial granițele vestice. La 5 octombrie începe ultimul congres al Partidului Socialist al Muncii din Ungaria, care se autodizolvă.

Polonia
Lech Walesa liderul Solidarității

Primul moment important al prăbușirii comunismului în Polonia a avut loc în august 1980 când au avut loc greve la șantierele navale din Gdansk, care au dus la înființarea unui sindicat liber, Solidaritatea, fondat și condus din prima clipă de Lech Walesa. La 13 decembrie 1981 sub pretextul că Polonia este la marginea prăbușirii economice și a vieții civile, generalulWojciech Jaruzelski a declarat Legea marțială, iar la 8 octombrie 1982 a scos din legalitatea și mișcarea anticomunistă Solidaritatea și a arestat liderii și activiștii din Solidaritatea, printre care și pe Lech Walesa care a fost încarcerat pentru o perioadă de 11 luni. În anii următori în Polonia au avut loc multe greve, producând probleme economice serioase și instabilitate politică. În iunie 1989 în Polonia au avut loc alegeri legislative parțial libere la care Solidaritatea a ajuns în fruntea guvernului. În 1990 Lech Walesa a candidat, și a fost ales în funcția de Președinte al Poloniei.

Cehoslovacia
Václav Havel simbolul democraţiei Cehoslovace

În anul 1977 are loc Primăvara de la Praga, unde un grup de intelectuali a publicat un manifest numit "Scrisoarea 77", în care își exprimau dezacordul cu regimul instituit.

În 1989, căderea comunismului în RDG, Ungaria și Polonia, locuitorii Cehoslovaciei au început demonstrațiile. La 17 noiembrie, la Praga, poliția a atacat mii de studenți care protestau împotriva regimului comunist. Acest eveniment a provocat începerea demonstrațiilor care pe 20 noiembrie numărau 500 000 demonstranți. A fost creat Forul Civic, condus de dramaturgul Václav Havel, iar în interiorul Partidului Comunist Cehoslovac se dădeau lupte pentru putere între conservatorii lui Gustáv Husák și reformiștii lui Ladislav Adamec.

După greva generală din 27 noiembrie 1989 și în lipsa sprijinului aliatului sovietic, Partidul Comunist Cehoslovac a abandonat puterea. Gustáv Husák, până atunci un mare promotor al ortodoxiei comuniste, a devenit la 10 decembrie Președintele Republicii. Evenimentele s-au precipitat și înainte de sfârșitul anului 1989, Vaclav Havel a ajuns la șefia Statului iar Alexander Dubček la președinția Parlamentului. În 8-9 iunie 1990 au avut loc primele alegeri democratice, în urma cărora au ieșit învingători Forumul Civic (ceh) și Publicul Împotriva Violenței (slovac).

Bulgaria
Todor Jivkov

În Bulgaria liderul comunist al Bulgariei și secretarul Partidului Comunist Bulgar Todor Jivkov era în funcție din 1954. Contrar situației din România, în Bulgaria nivelul de trai nu a scăzut semnificativ datorită împrumuturilor masive externe angajate de Jivkov, de 10 miliarde de dolari. Intensificarea campaniei de „bulgarizare” a minorității turce din Bulgaria din vara anului 1989 a fost condamnat în Occident, ca fiind încălcare flagrantă a Drepturilor omului. Negăsind sprijin nici la Gorbaciov, care îl considera pe Jivkov unul dintre liderii inflexibili ai regimurilor vechi, alături de Honecker, Husak și Ceaușescu dar nici în sânul Partidului Comunist Bulgar unde în secret se pregătea debarcarea sa, astfel că la 10 noiembrie 1989 Todor Jivkov este destituit și înlocuit cu ministrul de externe, Petar Mladenov, care schimbă numele partidului în Partidul Socialist Bulgar. Petar Mladenov în fruntea Partidului a încercat să implementeze o politică de restructurare. Începând cu 18 noiembrie au început o serie de manifestări organizate de studenți, numărul manifestanților la 10 decembrie în Sofia ridicându-se la peste 100 000 persoane, care cereau aprofundarea reformelor. Forțat de împrejurări, Partidul Socialist Bulgar a renunțat la rolul său de lider în politică și s-a adoptat sistemul multipartid și s-au repus în drepturi cei din minoritatea turcă. La alegeri Partidul Socialist Bulgar a obținut majoritate absolută de voturi (47%)

Albania

Moartea lui Enver Hodja în 1985 a lăsat în urma sa o Albania săracă, izolată cu multe probleme. În luna decembrie 1990 studenții din Tirana încurajați de evenimentele din Europa au organizat proteste pentru a obține introducerea sistemului pluripartid. Datorită nemulțumirii generalizate datorită salariilor mici și a penuriei generalizate conducerea Albaniei în frunte cu Ramiz Alia a făcut concesii. S-au liberalizat prețurile pentru o parte din produsele alimentare, s-a reprivatizat parțial agricultura. În 1991 în Albania s-au organizat alegeri libere la care s-au prezentat unsprezece partide. Alegerile au fost câștigate de Partidul Comunist Albanez (64,5%), pe locul secund fiind Partidul Democratic, prea puțin cunoscut la vremea aceea, și datorită dezvoltării insuficiente a canalelor media (în special TV) în Albania. Partidul comunist la cel de-al X-lea congres s-a pronunțat în favoarea adoptării economiei de piață, dar acest lucru a fost insuficient echipei lui Ramiz Alia ca să salveze regimul. Problemele s-au menținut în continuare: foamete, șomaj masiv. Emigrările au crescut exploziv. În decembrie 1991 are loc o criză guvernamentală. Populația nemulțumită jefuiește și incendiază depozite de alimente. Criza are ca rezultat faptul că la 9 decembrie 1991 un protest popular de peste 20 000 persoane la Tirana cere îndepărtarea ultimilor comuniști și îndepărtarea statuilor eroilor comunismului: Hodja, Stalin și Lenin. La alegerile legislative din martie 1992 Sali Berisha, liderul Partidului Democratic este ales în funcția de președinte.

Iugoslavia
Reprezentare grafică cu destrămarea Iugoslaviei.

La 4 mai 1980 Tito a murit, vestea morții anunțată prin canalele media a fost resimțită ca un șoc, Tito fiind o figură dominantă în Iugoslavia. Iugoslavia de după Tito în anii 1980 s-a confruntat cu mari datorii externe, dar relațiile sale foarte bune cu SUA prin anii 1983 și 1984 au ajutat Iugoslavia la rambursarea datoriilor, dar problemele economice au persistat până la dezmembrarea Iugoslaviei din anii 1990. La sfârșitul anilor 1980 guvernul iugoslav a început să se îndepărteze de comunism și a încercat să adopte economia de piață sub conducerea prim-ministrului Ante Markovici, care a fost susținătorul „terapiei de șoc” în privința privatizarea sectoarelor economiei din Iugoslavia. Mai târziu el și-a pierdut popularitatea datorită creșterii șomajului. Munca sa nu a fost dusă la sfârșit, Iugoslavia dezmembrându-se în anii 1990.

Țările comuniste din lume după evenimentele europene din 1980[modificare | modificare sursă]

Dizolvarea Uniunii Sovietice[modificare | modificare sursă]

Atitudinea permisivă a lui Gorbaciov față de Europa de Est nu s-a extins inițial și în teritoriul sovietic, chiar Bush, care s-a străduit să mențină relații de prietenie, a condamnat în ianuarie 1991 crimele în Letonia și Lituania, avertizând în particular că relațiile economice vor fi înghețate în cazul în care violențele vor continua. [283]

Boris Elţin, politicianul care a împiedicat lovitura de stat.

URSS a fost fatal slăbită de o lovitură de stat a eșuat și un număr tot mai mare de republici sovietice, în special de Rusia, care a amenințat că se separă de URSS. Comunitatea Statelor Independente, creată la 21 decembrie 1991, este privită ca o entitate succesoare a Uniunii Sovietice, dar, în conformitate cu liderii Rusiei, scopul acesteia era de a „permite un divorț civilizat” între republicile sovietice și este comparabilă cu o confederație slabă. [284] URSS a fost declarată oficial dizolvat la 25 decembrie 1991. [285]

Consecințe[modificare | modificare sursă]

După terminarea Războiului Rece NATO s-a extins spre Est în fostul Pact de la Varșovia.

În urma Războiului Rece, Rusia a redus dramatic cheltuielile militare. Procesul de restructurare a economiei în fosta Uniune Sovietică a lăsat milioane de șomeri. [286] Reformele capitaliste au culminat într-o recesiune mult mai severă decât în ceea ce SUA și Germania au avut parte în timpul Marii crize economice. [287]

Perioada de după Războiul Rece a continuat să influențeze afacerile din lumea întreagă. [12] După dizolvarea Uniunii Sovietice, lumea de după Războiul Rece este în general considerată ca unipolară, cu Statele Unite singura superputere rămasă. [288][289][290] Războiul Rece a definit rolul politic al Statelor Unite în perioada postbelică (după cel de-al Doilea Război Mondial) în lume: până în 1989 SUA avea alianțe militare cu 50 de țări, și a avut un număr de 526 000 militari [291] în duzini de țări, cu 326 000 în Europa (din care două treimi în Germania de Vest)[292] și aproximativ 130,000 în Asia (în special în Japonia și Coreea de Sud). [291]

Războiul Rece a marcat, de asemenea, vârful pe timp de pace a complexului militar-industrial, în special în Statele Unite ale Americii, și o finanțare militară pe scară largă a cercetărilor științifice. [293] Aceste complexe, deși originile lor pot fi găsite încă din secolul al 19-lea, au crescut considerabil în timpul Războiului Rece. Complexele militar-industriale au un impact mare asupra țărilor lor și ajută la modelarea societății, politicii și relațiilor străine. [294]

Cheltuielile militare ale SUA în anii Războiului Rece au fost estimate la 8 bilioane de dolari, în timp ce aproape 100 000 de americani și-au pierdut viața în Războiul din Coreea și Războiul din Vietnam. [295] Deși este dificil de estimat pierderea de vieți omenești în rândul soldaților sovietici, costul financiar pentru Uniunea Sovietică privind ca parte din produsul intern brut a fost mult mai mare decât cea suportată de Statele Unite ale Americii. [296] În plus, datorită luptei superputerilor, pe lângă pierderile de vieți omenești din rândul militarilor, în lume au mai murit și milioane de civili, mai ales în Asia de Sud. [297] Cele mai multe dintre războaie și subvenții pentru conflicte locale s-au încheiat odată cu Războiul Rece; războaiele interstatale, războaiele etnice, războaiele revoluționare, precum și numărul refugiaților și ale persoanelor strămutate de crize politice și militare a scăzut brusc în anii de după Războiul Rece. [298] Urmele conflictului Războiului Rece, cu toate acestea, nu sunt întotdeauna ușor de șters, deoarece multe dintre tensiunile economice și sociale care au fost exploatate pentru a alimenta concurența Războiului Rece, în unele părți ale Lumii a Treia, rămân acute. [12] Defalcarea controlului de stat într-o serie de domenii anterior conduse de guverne comuniste a produs noi conflicte civile și etnice, în special în fosta Iugoslavia. [12] În Europa de Est, sfârșitul Războiului Rece a inaugurat o eră de creștere economică și de creștere a numărului democrațiilor liberale, în timp ce în alte părți ale lumii, cum ar fi Afganistanul, independența a fost însoțită de eșecul statalității. [12]

Războiul imaginar, parte integrantă a Războiului Rece[modificare | modificare sursă]

Termenul a fost lansat de către Mary Kaldor (The Imaginary War. Understanding the East-West Conflict. Basil Blackwell, Oxford, 1990). Războiul imaginar este o „tehnologie disciplinară” (termenul e preluat de la Michel Foucault) și presupune un discurs care „exprimă și legitimizează relațiile de putere din societatea modernă”. Finalitatea „războiului imaginar” e aceea de a “menține coeziunea socială” internă a societăților implicate în conflict, scopul fiind domestic, nu îndreptat în afară.

Apariția comunismului a extins, pentru prima dată în istorie, bazele controlului social, prin teroare la scară continentală. Statele Unite au preluat, rafinat și promovat conceptul într-un ambalaj „user friendly”, ducând războiul imaginar împotriva dușmanului absolut (vezi Murray J. Edelman -Constructing the Political Spectacle, Chicago University Press, 1988 cap. 4, The Construction and Uses of Political Enemies) la următorul nivel, integrându-l după episoadele fățișe de genul „the red scare” în cultura autohtonă, pentru a-l putea reactualiza la nevoie. De actualitate sunt episoadele Saddam Hussein și Osama bin Laden, care au permis justificarea unor expresii ca „axa răului” (contrastând cu o subînțeleasă axă a binelui), sau reactualizarea într-un cadru de acceptare populară generală a expresiei nazisterăzboi total”. Războiul imaginar a fost, astfel, un instrument de bază ce a permis, pe plan intern, acceptarea Războiului Rece pe o perioadă extinsă de timp.

Războiul imaginar în cinematografia contemporană[modificare | modificare sursă]

Cinematografia a tratat cu succes, dincolo de filmele-mărturie împotriva comunismului sau nazismului, subiectul fricii de dușmanul invizibil, al războiului imaginar, în excelente ecranizări ale romanelor Nineteen eighty four (1984), Fahrenheit 451, sau și în filmul Brazil. Nu sunt de condamnat nici reproducerile ieftine mai recente, cum ar fi The Island, Equilibrium, Aeon Flux sau Ultraviolet, Watchmen, întrucât chiar și acestea tratează direct tema manipulării sociale printr-un dușman invizibil, chiar dacă o fac fără prea mult tact sau talent.

În aceste sensuri, războiul imaginar din timpul Războiului Rece este o temă și pârghie socială de actualitate, manifestată nu doar în istoria contemporană, ci și în producțiile cinematografice, mai mult sau mai puțin explicite.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Articole despre România[modificare | modificare sursă]

Articole despre URSS[modificare | modificare sursă]

Articole diverse[modificare | modificare sursă]

Note de subsol în limba engleză[modificare | modificare sursă]

  1. ^ O cronologie a razboiului rece (1945-1989), romanialibera.ro
  2. ^ Simon Tisdall (19 noiembrie 2014). „The new cold war: are we going back to the bad old days?”. Guardian News and Media Limited. http://www.theguardian.com/world/2014/nov/19/new-cold-war-back-to-bad-old-days-russia-west-putin-ukraine. Accesat la 4 februarie 2015. 
  3. ^ Laudicina, Paul (15 mai 2014). „Ukraine: Cold War Redux Or New Global Challenge?”. Forbes. http://www.forbes.com/sites/paullaudicina/2014/05/15/ukraine-cold-war-redux-or-new-global-challenge/. Accesat la 9 ianuarie 2015. 
  4. ^ Eve Conant (12 septembrie 2014). „Is the Cold War Back?”. National Geographic Society. http://news.nationalgeographic.com/news/2014/09/140912-cold-war-geography-russia-ukraine-sanctions/. Accesat la 4 februarie 2015. 
  5. ^ Mauldin, John (29 octombrie 2014). „The Colder War Has Begun”. Forbes. http://www.forbes.com/sites/johnmauldin/2014/10/29/book-review-the-colder-war-by-marin-katusa/. Accesat la 22 decembrie 2014. 
  6. ^ Dmitri Trenin (4 martie 2014). „Welcome to Cold War II”. Graham Holdings. http://foreignpolicy.com/2014/03/04/welcome-to-cold-war-ii/. Accesat la 4 februarie 2015. 
  7. ^ en Doomsday Clock moves two minutes closer to midnight”. CBS News. http://www.cbsnews.com/news/doomsday-clock-moves-two-minutes-closer-to-midnight. Accesat la 23 ianuarie 2015. 
  8. ^ Lee 1999, p. 57
  9. ^ Palmieri 1989, p. 62
  10. ^ Tucker 1992, p. 46
  11. ^ Tucker 1992, pp. 47-8.
  12. ^ a b c d e f Halliday 2001, p. 2e
  13. ^ Gaddis 1990, p. 57
  14. ^ Tucker 1992, p. 74
  15. ^ Tucker 1992, p. 75
  16. ^ Tucker 1992, p. 98
  17. ^ a b c d e f g h i j k l m n LaFeber 1991, pp. 194–197
  18. ^ Tim Tzouliadis. The Forsaken. The Penguin Press. ISBN 978-1-59420-168-4 
  19. ^ George C. Herring Jr., Aid to Russia, 1941–1946: Strategy, Diplomacy, the Origins of the Cold War (Columbia University Press, 1973).
  20. ^ Gaddis 1990, pp. 151–153
  21. ^ a b c Gaddis 2005, pp. 13–23
  22. ^ Gaddis 1990, p. 156
  23. ^ Gaddis 2005, p. 7
  24. ^ "Leaders mourn Soviet wartime dead", BBC News, May 9, 2005. Retrieved on July 2, 2008.
  25. ^ Gaddis 1990, p. 176
  26. ^ a b Plokhy 2010
  27. ^ a b Gaddis 2005, p. 21
  28. ^ Zubok 1996, p. 94
  29. ^ Gaddis 2005, p. 22
  30. ^ Bourantonis 1996, p. 130
  31. ^ Garthoff 1994, p. 401
  32. ^ a b c d e f g h Byrd, Peter (2003). „Cold War (entire chapter)”. in McLean, Iain; McMillan, Alistair. The concise Oxford dictionary of politics. Oxford University Press. ISBN 0-19-280276-3. http://books.google.com/?id=xLbEHQAACAAJ. Accesat la 16 iunie 2008. 
  33. ^ Alan Wood, p. 62
  34. ^ a b Gaddis 2005, pp. 25–26
  35. ^ LaFeber 2002, p. 28
  36. ^ Roberts 2006, p. 43
  37. ^ a b c Wettig 2008, p. 21
  38. ^ a b c Senn, Alfred Erich, Lithuania 1940 : revolution from above, Amsterdam, New York, Rodopi, 2007 ISBN 978-90-420-2225-6
  39. ^ Roberts 2006, p. 55
  40. ^ Shirer 1990, p. 794
  41. ^ Wettig 2008, pp. 96–100
  42. ^ van Dijk, Ruud, Encyclopedia of the Cold War, Volume 1, p. 200. Taylor & Francis, 2008. ISBN 0-415-97515-8
  43. ^ Grenville 2005, pp. 370–71
  44. ^ Cook 2001, p. 17
  45. ^ Roht-Arriaza 1995, p. 83
  46. ^ Gaddis 2005, p. 40
  47. ^ Gaddis 2005, p. 100
  48. ^ Fenton, Ben. "The secret strategy to launch attack on Red Army", telegraph.co.uk, October 1, 1998. Retrieved July 23, 2008.
  49. ^ British War Cabinet, Joint Planning Staff, Public Record Office, CAB 120/691/109040 / 002 (11 august 1945). „Operation Unthinkable: 'Russia: Threat to Western Civilization'” (online photocopy). Department of History, Northeastern University. Arhivat din original la 6 iulie 2008. http://web.archive.org/web/20080706093010/http://www.history.neu.edu/PRO2/. Accesat la 28 iunie 2008. 
  50. ^ Schecter 2003, pp. 152–154
  51. ^ Clifford-Elsey Report, Accessed February 18, 2008.
  52. ^ Kydd 2005, p. 107
  53. ^ Gaddis 2005, p. 30
  54. ^ Morgan, Curtis F. „Southern Partnership: James F. Byrnes, Lucius D. Clay and Germany, 1945–1947”. James F. Byrnes Institute. http://www.daz.org/enJamesFByrnes.html. Accesat la 9 iunie 2008. 
  55. ^ Gaddis 2005, p. 94
  56. ^ Schmitz, David F. (1999). „Cold War (1945–91): Causes [entire chapter]”. in Whiteclay Chambers, John. The Oxford Companion to American Military History. Oxford University Press. ISBN 0-19-507198-0. http://books.google.com/books?id=xtMKHgAACAAJ&dq=The+Oxford+Companion+to+American+Military+History. Accesat la 16 iunie 2008. 
  57. ^ Harriman, Pamela C. (Winter 1987–1988). „Churchill and...Politics: The True Meaning of the Iron Curtain Speech”. Winston Churchill Centre. Arhivat din original la 15 octombrie 2007. http://web.archive.org/web/20071015163941/http://winstonchurchill.org/i4a/pages/index.cfm?pageid=711. Accesat la 22 iunie 2008. 
  58. ^ Van Dijk, Rudd. The 1952 Stalin Note Debate: Myth or Missed Opportunity for German Reunification? Woodrow Wilson International Center for Scholars. Cold War International History Project, Working Paper 14, May 1996.
  59. ^ Carabott & Sfikas 2004, p. 66
  60. ^ Gaddis 2005, p. 27
  61. ^ a b Gaddis 2005, pp. 28–29
  62. ^ Gaddis 2005, p. 38
  63. ^ Hahn 1993, p. 6
  64. ^ Higgs 2006, p. 137
  65. ^ Moschonas & Elliott 2002, p. 21
  66. ^ Andrew, Christopher; Mitrokhin, Vasili (2000). The Sword and the Shield: The Mitrokhin Archive and the Secret History of the KGB. Basic Books. p. 276 
  67. ^ Crocker, Hampson & Aall 2007, p. 55
  68. ^ a b Miller 2000, p. 16
  69. ^ Gaddis 1990, p. 186
  70. ^ Pas de Pagaille!”. Time. 28 iulie 1947. http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,887417,00.html. Accesat la 28 mai 2008. 
  71. ^ a b c d e f g h i j k l Karabell 1999, p. 916
  72. ^ a b Gaddis 2005, p. 32
  73. ^ Gaddis 2005, pp. 105–106
  74. ^ Wettig 2008, p. 86
  75. ^ Patterson 1997, p. 132
  76. ^ Miller 2000, p. 19
  77. ^ Gaddis 2005, p. 162
  78. ^ Cowley 1996, p. 157
  79. ^ a b Miller 2000, p. 13
  80. ^ a b Miller 2000, p. 18
  81. ^ Miller 2000, p. 31
  82. ^ Gaddis 2005, p. 33
  83. ^ Miller 2000, pp. 65–70
  84. ^ Turner, Henry Ashby, The Two Germanies Since 1945: East and West, Yale University Press, 1987, ISBN 0-300-03865-8, page 29
  85. ^ Fritsch-Bournazel, Renata, Confronting the German Question: Germans on the East-West Divide, Berg Publishers, 1990, ISBN 0-85496-684-6, page 143
  86. ^ Miller 2000, p. 26
  87. ^ a b Gaddis 2005, p. 34
  88. ^ Miller 2000, pp. 180–81
  89. ^ Turner 1987, p. 23
  90. ^ Trizonia”. Encyclopædia Britannica. 2011. http://www.britannica.com/EBchecked/topic/606151/Trizonia. Accesat la 7 mai 2011. 
  91. ^ O'Neil, Patrick (1997). Post-communism and the Media in Eastern Europe. Routledge. pp. 15–25. ISBN 0-7146-4765-9 
  92. ^ James Wood, p. 111
  93. ^ Puddington 2003, p. 131
  94. ^ a b Puddington 2003, p. 9
  95. ^ a b Puddington 2003, p. 7
  96. ^ Puddington 2003, p. 10
  97. ^ Gaddis 2005, p. 105
  98. ^ Gaddis 2005, p. 39
  99. ^ a b c Gaddis 2005, p. 212
  100. ^ Stokesbury, James L (1990). A Short History of the Korean War. New York: Harper Perennial. p. 14. ISBN 0-688-09513-5 
  101. ^ David Dallin, Soviet Foreign Policy After Stalin (J. B. Lippincott, 1961), p60.
  102. ^ Douglas J. Macdonald, “Communist Bloc Expansion in the Early Cold War,” International Security, Winter 1995-6, p180.
  103. ^ John Lewis Gaddis, We Know Now: Rethinking Cold War History (Oxford University Press, 1997), p71.
  104. ^ Sergei N. Goncharov, John W. Lewis and Xue Litai, Uncertain Partners: Stalin, Mao and the Korean War (Stanford University Press, 1993), p213
  105. ^ William Stueck, The Korean War: An International History (Princeton University Press, 1995), p69.
  106. ^ Malkasian 2001, p. 16
  107. ^ Fehrenbach, T. R., This Kind of War: The Classic Korean War History, Brasseys, 2001, ISBN 1-57488-334-8, page 305
  108. ^ Isby & Kamps 1985, pp. 13–14
  109. ^ Cotton, James (1989). The Korean war in history. Manchester University Press ND. p. 100. ISBN 0-7190-2984-8 
  110. ^ Oberdorfer, Don, The Two Koreas: A Contemporary History, Basic Books, 2001, ISBN 0-465-05162-6, page 10-11
  111. ^ No, Kum-Sok and J. Roger Osterholm, A MiG-15 to Freedom: Memoir of the Wartime North Korean Defector who First Delivered the Secret Fighter Jet to the Americans in 1953, McFarland, 1996, ISBN 0-7864-0210-5
  112. ^ Hastings, Max (1988). The Korean War. New York: Simon & Schuster. pp. 89–90. ISBN 0-671-66834-X. http://books.google.com/books?id=wvOMegzEi3AC 
  113. ^ Karabell, p. 916
  114. ^ Gaddis 2005, p. 107
  115. ^ "We Will Bury You!", Time magazine, November 26, 1956. Retrieved June 26, 2008.
  116. ^ Gaddis 2005, p. 84
  117. ^ Tompson 1997, pp. 237–239
  118. ^ a b c d Palmowski
  119. ^ Feldbrugge, p. 818
  120. ^ Soviet troops overrun Hungary”. BBC News. 4 noiembrie 1956. http://news.bbc.co.uk/onthisday/hi/dates/stories/november/4/newsid_2739000/2739039.stm. Accesat la 11 iunie 2008. 
  121. ^ Video: Revolt in Hungary[nefuncțională] Narrator: Walter Cronkite, producer: CBS (1956) – Fonds 306, Audiovisual Materials Relating to the 1956 Hungarian Revolution, OSA Archivum, Budapest, Hungary ID number: HU OSA 306-0-1:40
  122. ^ UN General Assembly Special Committee on the Problem of Hungary (1957) Icons-mini-file acrobat.gif PDF
  123. ^ Report by Soviet Deputy Interior Minister M. N. Holodkov to Interior Minister N. P. Dudorov (15 November 1956)” (PDF). The 1956 Hungarian Revolution, A History in Documents. George Washington University: The National Security Archive. 4 noiembrie 2002. http://www.gwu.edu/~nsarchiv/NSAEBB/NSAEBB76/doc8.pdf. Accesat la 2 septembrie 2006. 
  124. ^ Cseresnyés, Ferenc (Summer 1999). „The '56 Exodus to Austria”. The Hungarian Quarterly (Society of the Hungarian Quarterly) XL (154): 86–101. http://www.hungarianquarterly.com/no154/086.html. Accesat la 9 octombrie 2006. 
  125. ^ "On This Day June 16, 1989: Hungary reburies fallen hero Imre Nagy" British Broadcasting Corporation (BBC) reports on Nagy reburial with full honors. Retrieved October 13, 2006.
  126. ^ Gaddis 2005, p. 70
  127. ^ Perlmutter 1997, p. 145
  128. ^ Njolstad 2004, p. 136
  129. ^ Breslauer, p. 72
  130. ^ a b Lendvai, Paul (2008). One day that shook the Communist world: the 1956 Hungarian uprising and its legacy. Princeton University Press. p. 196. ISBN 0-691-13282-8 
  131. ^ Joshel, p. 128
  132. ^ Rycroft, p. 7
  133. ^ Gaddis 2005, p. 71
  134. ^ Glees, pp. 126–27
  135. ^ Cameron‏, p. 156
  136. ^ Gaddis 2005, pp. 121–124
  137. ^ Edelheit, p. 382
  138. ^ Towle, Philip (2000). „Cold War”. in Charles Townshend. The Oxford History of Modern War. New York, USA: Oxford University Press. p. 160. ISBN 0-19-285373-2 
  139. ^ a b Schraeder, Peter J. (1994). United States Foreign Policy Toward Africa: Incrementalism, Crisis, and Change. Cambridge: Cambridge University Press. p. 57. ISBN 978-0-521-46677-6. http://books.google.com/books?id=goKxyUia-7UC 
  140. ^ Stone, The Atlantic and Its Enemies (2010) pp 199, 256
  141. ^ Bulmer-Thomas, V. (1987). The Political Economy of Central America since 1920. Cambridge: Cambridge University Press. p. 142. ISBN 978-0-521-34284-1. http://books.google.com/books?id=zHE5AAAAIAAJ 
  142. ^ Roadnight, Andrew (2002). United States Policy towards Indonesia in the Truman and Eisenhower Years. New York: Palgrave Macmillan. ISBN 0-333-79315-3 
  143. ^ Mark J. Gasiorowski and Malcolm Byrne Mohammad Mosaddegh and the 1953 Coup in Iran, Syracuse University Press, May 2004. ISBN 0-8156-3018-2, p. 125.
  144. ^ James S. Lay, Jr. (20 noiembrie 1952) (PDF). United States policy regarding the current situation in Iran. George Washington University. http://www.gwu.edu/~nsarchiv/NSAEBB/NSAEBB126/iran521120.pdf. Accesat la 7 noiembrie 2007.  Statement of policy proposed by the National Security Council
  145. ^ Walter B. Smith, Undersecretary (20 martie 1953) (PDF). First Progress Report on Paragraph 5-1 of NSC 136/1, "U.S. Policy Regarding the Current Situation in Iran". George Washington University. http://www.gwu.edu/~nsarchiv/NSAEBB/NSAEBB126/iran530320.pdf. Accesat la 7 noiembrie 2007. 
  146. ^ (PDF) Measures which the United States Government Might Take in Support of a Successor Government to Mosaddegh. George Washington University. 1 martie 1953. http://www.gwu.edu/~nsarchiv/NSAEBB/NSAEBB126/iran530300.pdf. Accesat la 7 noiembrie 2007. 
  147. ^ Watson, Cynthia A. (2002). U.S. National Security: A Reference Handbook. Santa Barbara, California: ABL-CLIO. p. 118. ISBN 978-1-57607-598-2. http://books.google.com/books?id=Nj2monE0y4cC 
  148. ^ Coughlin, Con (2005). Saddam: His Rise and Fall. Harper Perennial. pp. 25–26. ISBN 0-06-050543-5 
  149. ^ Coughlin, Con (2005). Saddam: His Rise and Fall. Harper Perennial. pp. 24–25. ISBN 0-06-050543-5 
  150. ^ Lesch, David W. The Middle East and the United States Third Edition: A Historical and Political Reassessment. Boulder: Westview Press, 2003. page 173.
  151. ^ Coughlin, Con (2005). Saddam: His Rise and Fall. Harper Perennial. p. 27. ISBN 0-06-050543-5 
  152. ^ Senate Select Committee on Intelligence (20 noiembrie 1975). „C. Institutionalizing Assassination: the "Executive Action" capability”. Alleged Assassination Plots involving Foreign Leaders. p. 181. http://history-matters.com/archive/church/reports/ir/contents.htm 
  153. ^ Mauro, Ryan, "Interview with Ali Ibrahim al-Tikriti," Global Politician, 14 February 2006. The former Ba'athist general claims: "The Soviet Union openly supported and backed the Ba'athist revolution in Iraq at the time and I am sure you can find news articles about it in European press agencies and others at the time. I was there helping with the revolution and worked on two occasions with Soviet KGB officials to help train us, much like the United States did with the Taliban during the Soviet campaign in Afghanistan."
  154. ^ Coughlin, Con (2005). Saddam: His Rise and Fall. Harper Perennial. p. 52. ISBN 0-06-050543-5 
  155. ^ Tomkins, Adam (1998). The Constitution After Scott: Government Unwrapped. Oxford UP. p. 205. ISBN 0-19-826290-6.
  156. ^ Telegram from British Embassy Baghdad to Foreign and Commonwealth Office, "Saddam Hussein," December 20, 1969, Public Record Office, London, FCO 17/871.
  157. ^ Gaddis 2005, p. 126
  158. ^ a b Gaddis 2005, p. 142
  159. ^ Kempe, Frederick (2011). Berlin 1961. Penguin Group (USA). p. 42. ISBN 0-399-15729-8 
  160. ^ Lüthi, pp. 273–276
  161. ^ Gaddis 2005, pp. 140–142
  162. ^ Lackey, p. 49
  163. ^ /4/newsid_2685000/2685115.stm Sputnik satellite blasts into space”. BBC News. 4 octombrie 1957. http://news.bbc.co.uk/onthisday/hi/dates/stories/october /4/newsid_2685000/2685115.stm. Accesat la 11 iunie 2008. 
  164. ^ Klesius, Michael (19 decembrie 2008). „To Boldly Go”. Air & Space. http://www.airspacemag.com/space-exploration/To-Boldly-Go.html. Accesat la 7 ianuarie 2009. 
  165. ^ a b c Council of Europe 1992, p. 22
  166. ^ Council of Europe 1992, p. 16
  167. ^ Council of Europe 1992, p. 17
  168. ^ Council of Europe 1992, p. 20
  169. ^ Council of Europe 1992, p. 25
  170. ^ Council of Europe 1992, p. 23
  171. ^ Blumberg, Arnold (1995). Great Leaders, Great Tyrants?: Contemporary Views of World Rulers Who Made History. Westport, Connecticut: Greenwood Press. pp. 23–24. ISBN 978-0-313-28751-0. http://books.google.com/books?id=nofUu5tvJ18C 
  172. ^ Christopher Andrew and Vasili Mitrokhin, The KGB and the World: The Mitrokhin Archive II (Penguin, 2006), pp34-6.
  173. ^ Lechuga Hevia, Carlos (2001). Cuba and the Missile Crisis. Melbourne, Australia: Ocean Press. p. 142. ISBN 978-1-876175-34-4. http://books.google.com/books?id=aKLrYxcDg2wC 
  174. ^ a b c Smith, Joseph (1998). The Cold War 1945–1991. Oxford: Blackwell. p. 95. ISBN 978-0-631-19138-4. http://books.google.com/books?id=FnnF9NKMJdkC 
  175. ^ Dowty 1989, p. 114
  176. ^ Harrison 2003, p. 99
  177. ^ Dowty 1989, p. 122
  178. ^ Pearson 1998, p. 75
  179. ^ a b Zubok, Vladislav M. (1994). "Unwrapping the Enigma: What Was Behind the Soviet Challenge in the 1960s?". In Diane B. Kunz (Ed.), The Diplomacy of the Crucial Decade: American Foreign Relations During the 1960s. New York: Columbia University Press. p. 158-159. ISBN 978-0-231-08177-1.
  180. ^ Jones, Howard (2009). Crucible of Power: A History of American Foreign Relations from 1945. Lanham: Rowman & Littlefield. p. 122. ISBN 978-0-7425-6454-1. http://books.google.com/books?id=WwEu5Yv9KiUC 
  181. ^ Gaddis 2005, p. 82
  182. ^ Gaddis 2005, p. 80
  183. ^ National Research Council Committee on Antarctic Policy and Science, p. 33
  184. ^ a b c Gaddis 2005, pp. 119–120
  185. ^ Hardt & Kaufman 1995, p. 16
  186. ^ Menon‏, Anand (2000). France, NATO, and the limits of independence, 1981–97: the politics of ambivalence. Palgrave Macmillan. p. 11. ISBN 0-312-22931-3 
  187. ^ Crawley p.431
  188. ^ Ello (ed.), Paul (April 1968). Control Committee of the Communist Party of Czechoslovakia, "Action Plan of the Communist Party of Czechoslovakia (Prague, April 1968)" in Dubcek’s Blueprint for Freedom: His original documents leading to the invasion of Czechoslovakia. William Kimber & Co. 1968, pp 32, 54
  189. ^ Von Geldern, James; Siegelbaum, Lewis. „The Soviet-led Intervention in Czechoslovakia”. Soviethistory.org. http://soviethistory.org/index.php?action=L2&SubjectID=1968czechoslovakia&Year=1968. Accesat la 7 martie 2008. 
  190. ^ a b Gaddis 2005, p. 150
  191. ^ 21/newsid_2781000/2781867.stm Russia brings winter to Prague Spring”. BBC News. 21 august 1968. http://news.bbc.co.uk/onthisday/hi/dates/stories/august/ 21/newsid_2781000/2781867.stm. Accesat la 10 iunie 2008. 
  192. ^ Čulík, Jan. „Den, kdy tanky zlikvidovaly české sny Pražského jara”. Britské Listy. http://www.britskelisty.cz/9808/19980821h.html. Accesat la 23 ianuarie 2008. 
  193. ^ a b Gaddis 2005, p. 154
  194. ^ Gaddis 2005, p. 153
  195. ^ a b Itzigsohn, José (2000). Developing Poverty: The State, Labor Market Deregulation, and the Informal Economy in Costa Rica and the Dominican Republic. University Park, Pennsylvania: Penn State University Press. pp. 41–42. ISBN 978-0-271-02028-0. http://books.google.com/books?id=b7Jo9GtxMEcC 
  196. ^ Farid, Hilmar (2007). "Mass Killings and Capitalist Expansion, 1965–1966". In Kuan-Hsing Chen & Chua Beng Huat (Ed.), [The Inter-Asia Cultural Studies Reader]. London: Routledge. pp. 207–222. ISBN 0-415-43134-4.
  197. ^ Qiang Zhai, China and the Vietnam Wars, 1950-1975 (University of North Carolina Press, 2000), p135; Gen. Oleg Sarin and Col. Lev Dvoretsky, Alien Wars: The Soviet Union’s Aggressions Against the World, 1919 to 1989 (Presidio Press, 1996), pp93-4.
  198. ^ Profile of Salvador Allende”. BBC. BBC. 8 septembrie 2003. http://news.bbc.co.uk/2/hi/americas/3089846.stm. Accesat la 25 ianuarie 2011. 
  199. ^ McSherry, p. 13
  200. ^ Mars, Perry & Alma H. Young (2004). Caribbean Labor and Politics: Legacies of Cheddi Jagan and Michael Manley. Detroit: Wayne State University Press. p. xvi. ISBN 978-0-8143-3211-5.
  201. ^ Mars, Perry & Alma H. Young (2004). Caribbean Labor and Politics: Legacies of Cheddi Jagan and Link titleMichael Manley. Detroit: Wayne State University Press. p. xviii. ISBN 978-0-8143-3211-5.
  202. ^ Stone, p. 230
  203. ^ a b Grenville, J.A.S. & Bernard Wasserstein (1987). Treaties of the Twentieth Century: A History and Guide with Texts, Volume 2. London and New York: Methuen. ISBN 978-0-416-38080-4.
  204. ^ Kumaraswamy, p. 127
  205. ^ Friedman, p. 330
  206. ^ Hitchens, Christopher, "The Ugly Truth About Gerald Ford", Slate, December 29, 2006.
  207. ^ a b c d Erlich, Reese (2008). Dateline Havana: The Real Story of U.S. Policy and the Future of Cuba. Sausalito, California: PoliPoint Press. pp. 84–86. ISBN 978-0-9815769-7-8. http://books.google.com/books?id=7q3ibcq_vxQC 
  208. ^ Doyle, Randall Jordan (2007). America and China: Asia-Pacific Rim Hegemony in the Twenty-First Century. Lanham: Lexington Books. p. 119. ISBN 978-0-7391-1702-6. http://books.google.com/books?id=Z_W7u44IjK8C 
  209. ^ Dmitry Mosyakov, "The Khmer Rouge and the Vietnamese Communists: A History of Their Relations as Told in the Soviet Archives," in Susan E. Cook, ed., Genocide in Cambodia and Rwanda (Yale Genocide Studies Program Monograph Series No. 1, 2004), p54ff. Can be accessed at: www.yale.edu/gsp/publications/Mosyakov.doc "In April–May 1970, many North Vietnamese forces entered Cambodia in response to the call for help addressed to Vietnam not by Pol Pot, but by his deputy Nuon Chea. Nguyen Co Thach recalls: “Nuon Chea has asked for help and we have liberated five provinces of Cambodia in ten days.”"
  210. ^ Chandler, David 2000, Brother Number One: A Political Biography of Pol Pot, Revised Edition, Chiang Mai, Thailand: Silkworm Books, pp. 96-7.
  211. ^ Heuveline, Patrick (2001). "The Demographic Analysis of Mortality in Cambodia." In Forced Migration and Mortality, eds. Holly E. Reed and Charles B. Keely. Washington, D.C.: National Academy Press. Heuveline suggests that a range of 1.17-3.42 million people were killed.
  212. ^ Marek Sliwinski, Le Génocide Khmer Rouge: Une Analyse Démographique (L'Harmattan, 1995).
  213. ^ Banister, Judith, and Paige Johnson (1993). "After the Nightmare: The Population of Cambodia." In Genocide and Democracy in Cambodia: The Khmer Rouge, the United Nations and the International Community, ed. Ben Kiernan. New Haven, Conn.: Yale University Southeast Asia Studies.
  214. ^ Theory of the Global State: Globality as Unfinished Revolution by Martin Shaw, Cambridge University Press, 2000, pp 141, ISBN 978-0-521-59730-2
  215. ^ Dallek, Robert (2007), p. 144.
  216. ^ Gaddis 2005, pp. 149–152
  217. ^ Buchanan, pp. 168–169
  218. ^ a b newsid_4373000/4373149.stm President Nixon arrives in Moscow”. BBC News. 22 mai 1972. http://news.bbc.co.uk/onthisday/hi/dates/stories/may/22/ newsid_4373000/4373149.stm. Accesat la 10 iunie 2008. 
  219. ^ index.php The President”. Richard Nixon Presidential Library. http://www.nixonlibrary.gov/thelife/apolitician/thepresident/ index.php. Accesat la 27 martie 2009. 
  220. ^ Gaddis 2005, p. 188
  221. ^ Gaddis 2005, p. 186
  222. ^ Gaddis 2005, p. 178
  223. ^ newsid_4508000/4508409.stm Leaders agree arms reduction treaty”. BBC News. 18 iunie 2008. http://news.bbc.co.uk/onthisday/hi/dates/stories/june/18/ newsid_4508000/4508409.stm. Accesat la 10 iunie 2008. 
  224. ^ Christopher Andrew and Vasili Mitrokhin, The KGB and the World: The Mitrokhin Archive II (Penguin, 2006), pp41, 120-1.
  225. ^ John P. Diggins (2007). Ronald Reagan: Fate, Freedom, And the Making of History. W. W. Norton. p. 267. http://books.google.com/books?id=N-bQtjYcy0AC&pg=PA267 
  226. ^ Michael Cox (1990). cUsOYWpQZbAC&pg=PR18 Beyond the Cold War: Superpowers at the Crossroads. University Press of America. p. 18. http://books.google.com/books?id= cUsOYWpQZbAC&pg=PR18 
  227. ^ printsec= frontcover&dq=from+the+shadows+robert+gates#v=onepage&q= afghanistan&f=false From the Shadows, by Bob Gates, Pg. 146. Google Books. 9 ianuarie 2007. ISBN 9781416543367. http://books.google.com/?id=N_hfPrIMYuEC& printsec= frontcover&dq=from+the+shadows+robert+gates#v=onepage&q= afghanistan&f=false. Accesat la 28 iulie 2011 
  228. ^ “”. „channel Brzezinski and the Afghan War Pt2”. YouTube. http://www.youtube.com/watch?v=RGjAsQJh7OM&feature= channel. Accesat la 10 iulie 2010. 
  229. ^ See also this CNN interview with Brzezinski, in which he expresses regret for the perceived "underreaction" of the Carter administration to Soviet and Cuban interventions in Latin America and Africa: "I told the President, about six months before the Soviets entered Afghanistan, that in my judgment I thought they would be going into Afghanistan. And I decided then, and I recommended to the President, that we shouldn't be passive....I would have preferred us to draw the line sooner, and perhaps some of the things that subsequently happened wouldn't have happened".
  230. ^ Alterman, Eric (25 octombrie 2001). „'Blowback,' the Prequel”. The Nation. http://www.thenation.com/article/blowback-prequel. Accesat la 16 mai 2012. 
  231. ^ Gaddis 2005, p. 210
  232. ^ Gaddis 2005, p. 211
  233. ^ Allen, Richard V.. „The Man Who Won the Cold War”. Hoover.org. http://www.hoover.org/publications/hoover-digest/article/7398. Accesat la 3 noiembrie 2011. 
  234. ^ Gaddis 2005, p. 189
  235. ^ a b Gaddis 2005, p. 197
  236. ^ Gerges, Fawaz A. (1999). America and Political Islam: Clash of Cultures or Clash of Interests?. Cambridge: Cambridge University Press. p. 72. ISBN 978-0-521-63957-6.
  237. ^ a b Beinin, Joel & Joe Stork (1997). "On the Modernity, Historical Specificity, and International Context of Political Islam". In Joel Beinin & Joe Stork (Eds.), Political Islam: Essays from the Middle East Report. Berkeley: University of California Press. p. 11. ISBN 978-0-520-20448-5.
  238. ^ Graebner Norman A., Richard Dean Burns & Joseph M. Siracusa (2008). Reagan, Bush, Gorbachev: Revisiting the End of the Cold War. Westport, Connecticut: Greenwood Press. p. 76. ISBN 978-0-313-35241-6.
  239. ^ a b Singh, Bilveer (1995). "Jemaah Islamiyah". In Wilson John & Swati Parashar (Eds.) Terrorism in Southeast Asia: Implications for South Asia. Singapore and Delhi: ORF-Pearson-Longman. p. 130. ISBN 978-81-297-0998-1.
  240. ^ Henze‏, p. 171
  241. ^ a b Gaddis 2005, pp. 219–222
  242. ^ a b LaFeber 2002, p. 332
  243. ^ Towle, Philip. The Oxford History of Modern War. p. 159 
  244. ^ LaFeber 2002, p. 335
  245. ^ Odom 2000, p. 1
  246. ^ LaFeber 2002, p. 340
  247. ^ Carliner‏, Geoffrey; Alberto Alesina‏ (1991). Politics and economics in the eighties: edited by Alberto Alesina and Geoffrey Carliner. University of Chicago Press. p. 6. ISBN 0-226-01281-6 
  248. ^ Feeney, Mark (29 martie 2006). „Caspar W. Weinberger, 88; Architect of Massive Pentagon Buildup”. The Boston Globe (Encyclopedia.com). http://www.encyclopedia.com/doc/1P2-7946374.html. Accesat la 21 iunie 2008.  [nefuncțională]
  249. ^ LGM-118A Peacekeeper”. Federation of American Scientists. 15 august 2000. http://www.fas.org/nuke/guide/usa/icbm/lgm-118.htm. Accesat la 10 aprilie 2007. 
  250. ^ Lakoff, p. 263
  251. ^ Gaddis 2005, p. 202
  252. ^ Garthoff, p. 88
  253. ^ Lebow, Richard Ned and Janice Gross Stein (1 februarie 1994). „Reagan and the Russians”. The Atlantic. http://www.theatlantic.com/past/politics/foreign/reagrus.htm. Accesat la 28 mai 2010. 
  254. ^ a b c Gaidar 2007 pp. 190–205
  255. ^ Gaidar, Yegor. „Public Expectations and Trust towards the Government: Post-Revolution Stabilization and its Discontents”. The Institute for the Economy in Transition. http://www.iet.ru/files/persona/gaidar/un_en.htm. Accesat la 15 martie 2008. 
  256. ^ "Official Energy Statistics of the US Government", EIA — International Energy Data and Analysis. Retrieved on July 4, 2008.
  257. ^ Hardt & Kaufman 1995, p. 1
  258. ^ Talbott, Strobe; Hannifin, Jerry; Magnuson, Ed; Doerner, William R.; Kane, Joseph J. (12 septembrie 1983). „Atrocity in the skies”. Time. http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,926169-5,00.html. Accesat la 8 iunie 2008. 
  259. ^ Gaddis 2005, p. 228
  260. ^ a b LaFeber 2002, p. 323
  261. ^ Reagan, Ronald (1991). Foner, Eric; Garraty, John Arthur. ed. The Reader's companion to American history. Houghton Mifflin Books. ISBN 0-395-51372-3. http://books.google.com/?id=KrWDw-_devcC. Accesat la 16 iunie 2008 
  262. ^ a b LaFeber 2002, p. 314
  263. ^ Dobrynin 2001, pp. 438–439
  264. ^ Maynes 1980, pp. 1–2
  265. ^ a b LaFeber 2002, pp. 331–333
  266. ^ a b Gaddis 2005, pp. 231–233
  267. ^ LaFeber 2002, pp. 300–340
  268. ^ Gibbs 1999, p. 7
  269. ^ Gibbs 1999, p. 33
  270. ^ Gibbs 1999, p. 61
  271. ^ a b Gaddis 2005, pp. 229–230
  272. ^ newsid_2549000/2549897.stm 1985: "Superpowers aim for 'safer world'", BBC News, November 21, 1985. Retrieved on July 4, 2008.
  273. ^ 940DE0DA1F3BF93AA15756C0A96E948260 Toward the Summit; Previous Reagan-Gorbachev Summits”. The New York Times. 29 mai 1988. http://query.nytimes.com/gst/fullpage.html?res= 940DE0DA1F3BF93AA15756C0A96E948260. Accesat la 21 iunie 2008. 
  274. ^ Intermediate-Range Nuclear Forces”. Federation of American Scientists. http://www.fas.org/nuke/control/inf/index.html. Accesat la 21 iunie 2008. 
  275. ^ Gaddis 2005, p. 255
  276. ^ a b Shearman 1995, p. 76
  277. ^ Gaddis 2005, p. 248
  278. ^ Gaddis 2005, pp. 235–236
  279. ^ Shearman 1995, p. 74
  280. ^ Address given by Mikhail Gorbachev to the Council of Europe”. Centre Virtuel de la Connaissance sur l'Europe. 6 iulie 1989. http://www.ena.lu/?doc=11160. Accesat la 11 februarie 2007. [nefuncțională]
  281. ^ december/3/newsid_4119000/4119950.stm Malta summit ends Cold War, BBC News, December 3, 1989. Retrieved June 11, 2008.
  282. ^ Goodby, p. 26
  283. ^ Goldgeier, p. 27
  284. ^ Soviet Leaders Recall ‘Inevitable’ Breakup Of Soviet Union, Radio Free Europe/Radio Liberty, December 8, 2006. Retrieved May 20, 2008.
  285. ^ Gaddis 2005, pp. 256–257
  286. ^ Åslund, p. 49
  287. ^ Nolan, pp. 17–18
  288. ^ Country profile: United States of America. BBC News. Retrieved March 11, 2007
  289. ^ Nye, p. 157
  290. ^ Blum 2006, p. 87
  291. ^ a b U.S. Military Deployment 1969 to the present”. http://www.pbs.org. 26 octombrie 2004. http://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/shows/pentagon/maps/5.html. Accesat la 30 noiembrie 2010. 
  292. ^ Duke, Simón (1989). United States military forces and installations in Europe. Oxford University Press. p. 175. ISBN 0-19-829132-9 
  293. ^ Calhoun, Craig (2002). „Dictionary+of+the+Social+Sciences Cold War (entire chapter)”. Dictionary of the Social Sciences. Oxford University Press. ISBN 0-19-512371-9. http://books.google.com/books?id=SvSZHgAACAAJ&dq= Dictionary+of+the+Social+Sciences. Accesat la 16 iunie 2008. 
  294. ^ Pavelec, Sterling Michael (2009). The Military-Industrial Complex and American Society. ABC-CLIO. pp. xv–xvi. ISBN 1-59884-187-4 
  295. ^ LaFeber 2002, p. 1
  296. ^ Gaddis 2005, p. 213
  297. ^ Gaddis 2005, p. 266
  298. ^ Monty G. Marshall and Ted Gurr, Peace and Conflict 2005 (PDF), Center for Systemic Peace (2006). Retrieved June 14, 2008.

Referințe și bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • ro John Lewis Gaddis. Războiul Rece, București, Editura RAO Internațional Publishing Company, 2006, Traducere: Diana Pușcașu Țuțuianu.
  • en Lewkowicz, Nicolas. The German Question and the Origins of the Cold War, IPOC, Milan, 2008.
  • en Davis, Simon, and Joseph Smith. The A to Z of the Cold War (Scarecrow, 2005), encyclopedia focused on military aspects
  • en Friedman, Norman (2007). The Fifty-Year War: Conflict and Strategy in the Cold War. Naval Institute Press. ISBN 1-59114-287-3 
  • en Gaddis, John Lewis (1990). Russia, the Soviet Union and the United States. An Interpretative History. McGraw-Hill. ISBN 0-07-557258-3. 
  • en John Lewis Gaddis (1997). We Now Know: Rethinking Cold War History. Oxford University Press. ISBN 0-19-878070-2 
  • en Gaddis, John Lewis (2005). The Cold War: A New History. Penguin Press. ISBN 1-59420-062-9. 
  • en Garthoff, Raymond (1994). Détente and Confrontation: American-Soviet Relations from Nixon to Reagan. Brookings Institution Press. ISBN 0-8157-3041-1. 
  • en Haslam, Jonathan. Russia's Cold War: From the October Revolution to the Fall of the Wall (Yale University Press; 2011) 512 pages
  • en Hoffman, David E. The Dead Hand: The Untold Story of the Cold War Arms Race and Its Dangerous Legacy (2010)
  • en Hopkins, Michael F. "Continuing Debate and New Approaches in Cold War History," Historical Journal, Dec 2007, Vol. 50 Issue 4, pp 913–934, historiography
  • en Johnston, Gordon. "Revisiting the cultural Cold War," Social History, Aug 2010, Vol. 35 Issue 3, pp 290–307
  • Lüthi, Lorenz M (2008). The Sino-Soviet split: Cold War in the communist world. Princeton University Press. ISBN 0-691-13590-8 
  • en LaFeber, Walter (2002). America, Russia, and the Cold War, 1945–2002. McGraw-Hill. ISBN 0-07-284903-7. 
  • en Leffler, Melvyn (1992). A Preponderance of Power: National Security, the Truman Administration, and the Cold War. Stanford University Press. ISBN 0-8047-2218-8. 
  • en Leffler Melvyn P. și Odd Arne Westad, eds. The Cambridge History of the Cold War (3 vol, 2010) 2000pp; new essays by leading scholars
  • en Lewkowicz, Nicolas (2010). The German Question and the International Order, 1943–48. Palgrave Macmillan. ISBN 978-0-230-24812-0. 
  • en Geir Lundestad (2005). East, West, North, South: Major Developments in International Politics since 1945. Oxford University Press. ISBN 1-4129-0748-9 
  • en McMahon, Robert (2003). The Cold War: A Very Short Introduction. Oxford University Press. ISBN 0-19-280178-3 
  • en Lüthi, Lorenz M (2008). The Sino-Soviet split: Cold War in the communist world. Princeton University Press. ISBN 0-691-13590-8 
  • en Malkasian, Carter (2001). The Korean War: Essential Histories. Osprey Publishing. ISBN 1-84176-282-2. 
  • Mastny, Vojtech. The Cold War and Soviet insecurity: the Stalin years (1996) online edition
  • en Fedorov, Alexander (2011). Russian Image on the Western Screen: Trends, Stereotypes, Myths, Illusions. Lambert Academic Publishing,. ISBN 978-3-8433-9330-0 
  • en Miller, Roger Gene (2000). To Save a City: The Berlin Airlift, 1948–1949. Texas A&M University Press. ISBN 0-89096-967-1. 
  • en Njolstad, Olav (2004). The Last Decade of the Cold War. Routledge. ISBN 0-7146-8371-X. 
  • en Nolan, Peter (1995). China's Rise, Russia's Fall. St. Martin's Press. ISBN 0-312-12714-6 
  • en Pearson, Raymond (1998). The Rise and Fall of the Soviet Empire. Macmillan. ISBN 0-312-17407-1. 
  • en Plokhy, S.M. (2010). Yalta: The Price of Peace. Penguin?. ISBN 0-670-02141-5. 
  • en Porter, Bruce; Karsh, Efraim (1984). The USSR in Third World Conflicts: Soviet Arms and Diplomacy in Local Wars. Cambridge University Press. ISBN 0-521-31064-4 
  • en Puddington, Arch (2003). Broadcasting Freedom: The Cold War Triumph of Radio Free Europe and Radio Liberty. University Press of Kentucky. ISBN 0-8131-9045-2. 
  • en Roberts, Geoffrey (2006). Stalin's Wars: From World War to Cold War, 1939–1953. Yale University Press. ISBN 0-300-11204-1. 
  • en Stone, Norman (2010). The Atlantic and Its Enemies: A History of the Cold War. Basic Books Press. ISBN 0-465-02043-7 
  • en Taubman, William (2004). Khrushchev: The Man and His Era. W. W. Norton & Company. ISBN 0-393-32484-2. ; Pulitzer Prize
  • en Tompson‏, William J (1997). Khrushchev: A Political Life. Palgrave Macmillan. ISBN 0-312-16360-6. 
  • en Tucker Spencer, ed. Encyclopedia of the Cold War: A Political, Social, and Military History (5 vol. 2008), world coverage
  • en Walker Martin. The Cold War: A History (1995), British perspective
  • en Wettig, Gerhard (2008). Stalin and the Cold War in Europe. Rowman & Littlefield. ISBN 0-7425-5542-9. 
  • en Zubok, Vladislav; Pleshakov, Constantine (1996). Inside the Kremlin's Cold War: From Stalin to Khrushchev. Harvard University Press. ISBN 0-674-45531-2. 
  • en Zubok Vladislav M. A Failed Empire: The Soviet Union in the Cold War from Stalin to Gorbachev (2008)

Surse primare[modificare | modificare sursă]

  • en Christopher Andrew; Vasili Mitrokhin (2000). The Sword and the Shield: The Mitrokhin Archive and the Secret History of the KGB. Basic Books. ISBN 0-585-41828-4 
  • en Dobrynin, Anatoly (2001). In Confidence: Moscow's Ambassador to Six Cold War Presidents. University of Washington Press. ISBN 0-295-98081-8. 
  • en Jussi Hanhimaki și Odd Arne Westad, eds. The Cold War: A History in Documents and Eyewitness Accounts (Oxford University Press, 2003). ISBN 0-19-927280-8.
  • en Sakwa, Richard (1999). The rise and fall of the Soviet Union, 1917–1991. Routledge. ISBN 0-415-12290-2. 
  • en Cardona, Luis (2007). Cold War KFA. Routledge. 
  • en "Presidency in the Nuclear Age", conference and forum at the John F. Kennedy Presidential Library and Museum, Boston, October 12, 2009. Four panels: "The Race to Build the Bomb and the Decision to Use It", "Cuban Missile Crisis and the First Nuclear Test Ban Treaty", "The Cold War and the Nuclear Arms Race", and "Nuclear Weapons, Terrorism, and the Presidency". ( transcript of "The Cold War and the Nuclear Arms Race")

Legături externe[modificare | modificare sursă]