Râmnicu Vâlcea
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Râmnicu Vâlcea | |||
| — Municipiu — | |||
 |
|||
|
|||
  Râmnicu Vâlcea
|
|||
| Coordonate: | |||
|---|---|---|---|
| Ţară |  România |
||
| Judeţ | Vâlcea | ||
| Atestare documentară | 1388 | ||
| Localităţi componente |
Vezi listă ->
|
||
| Guvernare | |||
| - Primar | Mircia Gutău (PD-L, ales 2008) | ||
| Altitudine | 240–260 metri n.m. | ||
| Populaţie (2002)[1] | |||
| - Total | 107.726 locuitori | ||
| - Densitate | 1,203 loc./km² | ||
| Site: Primăria Râmnicu Vâlcea (ro) | |||
Municipiul Râmnicu Vâlcea este reşedinţa şi cel mai mare oraş al judeţului Vâlcea, România. Are o populaţie de 107.726 locuitori (2002).[1] Se află aşezat într-un punct geografic aproape central al României, nod de întâlnire a două importante drumuri naţionale (DN 7 şi DN64) şi unul european (E81). Acestea fac ca municipiul să fie legat direct cu traseul Bucureşti-Piteşti-Sibiu-Cluj-Napoca-Oradea-Budapesta (E81), cu municipiul Târgu-Jiu (DN 7) şi municipiile Drăgăşani-Caracal (DN64). Tot odată acestă infrastructură naţională prin ramificaţiile ei, drumurile judeţene (DJ), leagă reşedinţa judeţului de restul localităţilor. De asemeni, calea ferată face legătura cu Sibiu (la nord) şi Piatra Olt (sud) şi apoi Craiova sau Caracal-Roşiori de Vede- Bucureşti.
Cuprins |
[modifică] Istoric
Oraşul scăldat de apele bătrânului Alutus este o veche aşezare venită din umbra timpului, istoria sa milenară fiind atestată de săpăturile arheologice găsite în cartierele Valea Răii şi Stolniceni. Aici romanii au construit cetăţi (castre) durabile care prin vestigiile lor atestă continuitatea de veacuri a aşezării.
Însă prima atestare documentară a oraşului datează din 4 septembrie 1388, când Mircea cel Bătrân menţiona într-un hrisov că se află în „oraşul domniei...numit Râmnic”.[2]
În centrul oraşului, se găsesc ruinele curţii domneşti a lui Mircea cel Bătrân, prezenţe materiale vii ale marelui voievod în această aşezare; aici a semnat documentul de atestare a judeţului Vâlcea la 8 ianuarie 1392, fiind primul judeţ atestat documentar. Din vechea şi măreaţa cetate se mai pot vedea astăzi doar zidurile care înconjoară parcul central, numit Mircea cel Bătrân în cinstea voievodului.[3]
Sigiliul oraşului datează din 1505 fiind, după cum arată istoricul A. Sacerdoţeanu, „unul dintre cele mai vechi sigilii orăşeneşti din Ţara Românească”.[4]
Că Râmnicu Vâlcea era oraş domnesc, reiese şi dintr-un document al domnitorului primei uniri a provinciilor româneşti, Mihai Viteazul, care numea oraşul astfel:"oraşul domniei mele la Râmnic".[5]
Tot aşa, Matei Basarab menţiona că am fost la preumblere peste Olt la oraşul domniei mele la Râmnic. Sub domnia lui în anul 1643, pe iazul morilor (asanat pe la sfârşitul anilor 1970) se construieşte prima moară de hârtie (fabrică), de către boierii Rudeni.
Pe dealul care străjuieşte oraşul în partea de nord, în Cetăţuia construită pe el la 2 ianuarie 1543 este asasinat de către boierii Neagoe şi Drăgan, domnitorul Radu de la Afumaţi.
Cetăţuia, care este un fel de simbol al oraşului, este un mic fort construit prin secolul al XIV-lea sau secolul al XV-lea pentru a păzi reşedinţa olteană a domnilor, scaun obişnuit al Banilor şi a noii episcopii.
Numeroase documente arată că prin oraş au trecut Doamna Chiajna, Constantin Brâncoveanu, tatăl lui Mihai Viteazul Pătraşcu cel Bun, Radu cel Frumos, Radu Paisie.
Ocuparea Olteniei de către austrieci în perioada 1718-1739, implicit şi a oraşului, a dus la incendierea lui şi transformarea în fortăreaţă de apărare.
Radu cel Mare la 1504 înfiinţează la Râmnic o episcopie numită Episcopia Râmnicului - Noul Severin, fapt ce este semnalat şi de Paul de Alep în notele de călătorie ale sale în ţările române. Însă atestarea documentară a acestei episcopii cu titulatura completă datează din timpul lui Mihnea Vodă la 29 decembrie 1590. Construcţia nouă a Episcopiei ridicată la 1639 este distrusă de un incendiu provocat odată cu năvălirea turcilor din 1737. Tot aşa se va întâmpla şi în 1847. Construcţia existentă a fost ridicată între anii 1850- 1856, iar picturile interioare sunt făcute de Gheorghe Tattarăscu, purtând amprenta realismului italian. Noua construcţie este ridicată prin strădania episcopului de Vâlcea Calinic primind denumirea de Catedrala Episcopală „Sfântul Nicolae”.
La Râmnicu Vâlcea, la 1705 Antim Ivireanul, unul dintre cei mai buni tipografi ai vremii, a fost hirotonisit ca episcop cu Sfatul şi cu voia prea luminatului şi învăţatului domn Constantin Brâncoveanu.
În secolul al secolul al XVIII-lea la Râmnic se desfăşura o bogată activitate culturală, datorată cărturarului Antim Ivireanul (1705) care a pus aici bazele unei tipografii în care au fost tipărite mai multe lucrări în limba română. Primele cărţi tipărite au fost Tomul bucuriei şi Antologhion.
Istoricul Nicolae Iorga a denumit Râmnicul capitală a tipografiilor, iar un capitol al "Literaturii române vechi", "Epoca lui Chesarie de Râmnic".[6]
Au ieşit de sub tipar în continuare "Gramatica slavonească" (1755), "Trâmbiţa românească" (1769), ciclul "Mineelor" (1776 -1780), întâia ediţie a "Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduelelor gramaticii româneşti" a lui Ienăchiţă Văcărescu (1787) şi multe altele.
Alt important cărturar al Râmnicului, episcopul Damaschin, reuşeşte tot în această perioadă să contribuie la românizarea aproape a tuturor cărţilor, traducând aproape întreaga literatură a timpului. În urma sinodului din 28 noiembrie 1719 ţinut la mănăstirea Horezu (sau Hurezi), episcopul Damaschin propune înfiinţarea a două şcoli: Una românească la Râmnic şi una latinească la Craiova.
Tot la Râmnic la începutul secolului al XVIII-lea, s-a deschis o şcoală de artă, mai precis de zugravi sub conducerea lui Ioan Zugravul
La 29 iulie 1848, în parcul Zăvoi, se intonează pentru prima dată cântecul Deşteaptă-te, române! compus de Anton Pann[7] pe versurile poeziei „Un răsunet” de Andrei Mureşanu, la ceremonialul organizat pentru cinstirea victoriei revoluţiei şi sfinţirea stindardelor libertăţii naţionale. Peste ani, în urma revoluţiei din decembrie 1989, „Deşteaptă-te, române!” a devenit imnul naţional al României.
La Râmnicu Vâlcea a trăit bunicul dinspre mamă al poetului Octavian Goga, preotul Ion Bratu, care jucase un rol important în evenimentele revoluţionare ale anului 1848.
Anton Pann a fost un membru marcant al comunităţii oraşului. Locuinţa condeierului şi tipografului a fost casa în formă de culă din actuala stradă Ştirbei Vodă, azi Muzeul memorial Anton Pann. Din acest loc, Pann pleca pe drumurile judeţului, către satele care i-au oferit inspiraţia folclorică necesară desăvârşirii operei sale. Anton Pann a fost cel care a pregătit formaţia corală care a intonat pentru prima dată Deşteaptă-tă, române!.
Au mai trecut prin oraş de-a lungul anilor, în diferite călătorii, Grigore Alexandrescu, Alexandru Odobescu, Mihai Eminescu, Alexandru Vlahuţă, iar Ion Luca Caragiale a fost revizor şcolar.
Un eveniment de seamă din istoria oraşului este că în anul 1920, la 1 iulie, are loc primul congres al Ligii culturale după realizarea României Mari după Primul Război Mondial. Această manifestare este prezidată de Nicolae Iorga[8].
[modifică] Dezvoltarea socio-culturală-economică a municipiului
Nu trebuie neglijat faptul că dezvoltarea oraşului este strâns legată şi de dezvoltarea sa economico-industrială. Pomeneam mai sus de existenţa primelor fabrici de hârtie şi a tipografiilor cu o importanţă deosebită în dezvoltarea socio-culturală atât a urbei, cât şi a ţinutului adiacent. Dar acest fapt nu era de ajuns. Oraşul la sfârşit de veac XIX, început de veac XX, cu o populaţie cifrată la circa 7600 locuitori, era cunoscut ca un important centru comercial şi manufacturier. Astfel, se găseau aici mai multe fabrici de cărămidă, de ţigle şi teracotă, fabrici de paste făinoase, mori pentru cereale şi multe ateliere meşteşugăreşti. Avea apoi să se adaoge o fabrică de tăbăcirea pieilor de animale şi încălţăminte.
Tot în această perioadă, oraşul era reşedinţa judeţului Vâlcea, precum şi reşedinţă episcopală. Mai se găseau aici de asemeni Regimentul 2 Dorobanţi Vâlcea, o şcoală primară de băieţi şi o alta de fete, un oficiu poştal (cu o clădire superbă care se păstrează în mod excepţional şi astăzi), un spital (tip „Carol Davila”, care de asemenea se mai păstrează), o farmacie, o sală de teatru (fosta sală "Adriani" care s-a demolat din cauza rezistenţei precare în anul 1958 – cam pe locul actualei săli a sindicatelor), sedii ale diferitelor bănci.
Dezvoltarea vieţii economice a urbei şi a ţinutului duce la o cerinţă firească de oameni cu o pregătire deosebită, cu ştiinţă de carte, lucru care duce la înfiinţarea unui "gimnaziu clasic", care în amintirea ctitorului aşezării, cel care a fost simbolul năzuinţelor de libertate şi dreptate a poporului român, Mircea cel Bătrân, a primit numele de "Mircea Vodă". În anul 1911 a fost terminată prima aripă a clădirii ce peste ani va fi liceul "Alexandru Lahovari", liceu care a luat fiinţă la 1 septembrie 1919, ca o cerinţă arzătoare a râmnicenilor. Dealungul anilor, acest liceu a fost şi este, simbolul învăţământului râmnicean şi vâlcean prin promoţiile de elevi care au absolvit în timp acest lăcaş de cultură şi ştiinţă românească. Râmnicenii şi mulţi vâlceni totodată poartă în suflet amintirea dascălilor iluştrii care au predat diferite materii de studiu la catedrele liceului, personalităţi de seamă a muncii didactice, culturale şi ştiinţifice. Au fost modele de neegalat şi pilde demne de urmat aşa cum au fost profesorii Elidor Constantinescu, Nicolae Enache de la Olt, Traian Cantemir, Petre Drăgoescu, Costache Mihailescu, Nicu Angelescu, Lucian Mănescu, Emil Ştefănescu, Nicolae Creţu, Constantin Gibescu, Petre Darie, Dumitru Moţoc, Ion Vega, Ion Ceauşescu, Florea Rădulescu, Ion Avramescu, Maria Ştefănescu, Elena Trelea, Grigore Aftenie, Olga Aftenie, Nicolae Păun, Gheorghe Voinea, Mihai Voiculescu şi mulţi alţii. De asemeni, noii profesori sunt demni urmaşi ai acestora, ducând torţa învăţăturii mai departe.
Anii '20 au adus oraşului şi un liceu de fete. De asemeni, ceea ce a însemnat un lucru important pentru viaţa spirituală atât a urbei, cât şi a judeţului, a fost construirea Seminarului Teologic "Sfântul Nicolae", de pe băncile căruia a ieşit mulţi preoţi şi cantori de biserică. Printre directorii acestui seminar, om de mare valoare a vieţii spirituale româneşti interbelice, fiu al judeţului Vâlcea, a fost de la 1 noiembrie 1932 şi cel care a fost mai târziu patriarhul Justinian Marina. Patriarhul Justinian Marina a fost primul patriarh al Republicii Populare Române şi a fost cel care a avut abilitatea şi puterea ca Biserica Ortodoxă Română să nu fie desfiinţată de noile autorităţi. Poate că şi destinul şi-a pus amprenta, dat fiind faptul că preotul Justinian Marina, parohul de la biserica "Sfântul Gheorghe" din Râmnicu Vâlcea, adăposteşte pe nimeni altul decât pe evadatul din lagărul de la Târgu Jiu, comunistul Gheorghe Gheorghiu Dej, căutat de Siguranţă.
După instaurarea noilor autorităţi la început populare, apoi socialiste sau comuniste (?) la 30 decembrie 1947, seminarul teologic a fost transformat în şcoală medie de fete (traducere din rusă a ceea ce era liceul), paralel cu vechiul liceu denumit şcoală medie de băieţi. Se vor face apoi şcoli medii mixte în anul 1956. Au mai existat şi două şcoli de meserii.
După dezvoltarea industrială a oraşului au mai apărut alte cinci licee industriale, un liceu pedagogic şi unul sanitar, culminând cu anii '90 prin dezvoltarea şi a învăţământului superior, „Universitatea Constantin Brâcoveanu”, „Universitatea Spiru Haret”, secţii a „Universitaţii Tehnice Piteşti”.
Schimbări importante în viaţa economică a oraşului până prin anii '50 nu prea au fost semnalate. Atunci, pe lângă fabricile de căramidă, atelierele meşteşugarilor adunate după anul 1948 în cooperative meşteşugăreşti, apare în Râmnicu Vâlcea o fabrică de placaje din lemn cuplată cu una de mobilă cu denumirea de „Combinatul de prelucrarea lemnului”. După anul 1989 prin privatizare acesta a falimentat datorită unui menegement care nu a putut face faţă pieţei, piaţă în care au apărut o serie de făbricuţe (IMM-uri) care produc ceace cere consumatorul: ceva fiabil, aspectos şi ce este mai important ieftin. De asemenea, fabrica de piele şi încălţăminte „Simianu”, naţionalizată şi redenumită „11 iunie”, se dezvoltă. Şi aceasta după '89 tot datorită noilor IMM-uri şi-a redus substanţial producţia. A apărut şi o fabrică de conserve, iniţial numai pentru valorificarea fructelor din zonă (marmelade şi dulceţuri), apoi şi pentru prelucrarea legumelor şi carne, unitate care se menţine.
La început pe teritoriul oraşului Ocnele Mari, apoi prin reorganizări teritoriale la Râmnicu Vâlcea, a luat fiinţă "Uzina de Sodă Govora" în anul 1954. Denumirea de "Govora" se datorează faptului că CFR-ul dăduse denumirea de Halta Govorii pentru staţia care deservea staţiunea Băile Govora aflată la 12 km. De fapt localitatea componentă se numeşte Stolniceni. Această uzină va constitui prima întreprindere care a pus baza platformei petro-chimice a oraşului, care a început să se dezvolte după anul 1970,unul dintre cele mai importante combinate chimice ale României, cunoscut sub denumirea de „OLTCHIM”. Tot pe această platformă industrială se mai află o centrală termo-electică (CET, foarte importantă pentru platformă şi pentru oraş aceasta fiind principala furnizoare de energie electrică si termică), o societate metalugică cu capital francez (fosta Uzină de forje) şi o uzină mecanică (fosta uzină de armament). Trebuiesc amintite şi cele trei hidrocentrale de pe râul Olt.
În ceea ce priveşte comerţul acesta a fost foarte dezvoltat întrucât localitatea era şi este punct de întâlnire a diferitelor drumuri, având şi avantajul primei mari aşezări din partea de sud întâlnită de neguţătorii veniţi din Imperiul austro-ungar în Ţara Românească. Apoi, delungul timpului oraşul îndeplinind şi funcţii administrative importante ca judeţ, regiune şi raion nu a dus niciodată lipsă de o varietate de magazine. S-a ajuns ca în prezent oraşul să dispună de mari magazine alimentare şi industriale (tip supermarket, hypermarket şi mall) şi depozite de materiale „en gross” şi „en detail”.
Transportul în comun se asigură cu autobuze, micobuze pe linii fixe şi taxi-uri. Acesta se efectuează pe o infrastructură în general bună şi în continuă dezvoltare.
[modifică] Sport-divertisment
Municipiu este cunoscut şi datorită sportului de performanţă, handbalul. „Handbal-Club” Oltchim Râmnicu Vâlcea, club înfiinţat în 1973, a câştigat titlul naţional de 15 ori din 1989 până în prezent, Cupa României de 13 ori începând cu 1984, şi Supercupa României în 2007. La nivel internaţional a câştigat 2 Cupe IHF (1984, 1989), Cupa Cupelor (2007), Supercupa Europei (1984) şi Trofeul Campioanelor (2007).
Localitatea mai dispune şi de două echipe de fotbal: „Club Sportiv Municipal” (fosta „Chimia” Vâlcea) care evoluează în Liga a II-a şi „Club Sportiv Oltchim”. Echipa de baschet-masculin a evoluat în prima ligă, în anul 2009 fiind retrogradată, iar echipa de baschet-feminin, CET Govora evoluează în prima ligă.
Petrecerea timpului liber se poate face vizitând „Biblioteca Judeţeană Antim Ivireanu” (clădire nouă), Filarmonica „Gheorghe Dumitrescu”, Teatrul Municipal „Ariel”, Teatrul „Anton Pann” (clădire nouă), Cinema „Ostroveni”, Muzeul de artă „Casa Simian”, Muzeul Judeţean de Istorie, Muzeul Satului Vâlcean, Parcul „Zăvoi”, Gradina Zoologică, Ştrandul Ostroveni (apă sărată şi dulce).
[modifică] Populaţia
Evoluţia populaţiei la recensăminte: 
La recensământul din 2002, populaţia municipiului era de 107.736 locuitori. Structura etnică este următoarea:[1]
- Români: 105.949 (98.35 %)
- Ţigani: 1.357 (1,25%)
- Maghiari: 200 (0.18 %)
- Alte naţionalităţi: 0,22%
Sub profil confesional, majoritatea locuitorilor este de religie ortodoxă, într-un procent aproape identic cu cel al populaţiei de naţionalitate română (98,67% sau 106.302 locuitori). Urmează religia romano-catolică cu 462 de credincioşi sau 0.42 %. Alte religii sunt prezente, dar cu procente mult mai mici.
[modifică] Personalităţi
- Gheorghe I. Lahovary (1838 – 1909), inginer, scriitor, membru de onoare al Academiei Române
- Mariana Târcă (n [1950]), antrenoare handbal
- Dem Rădulescu (1931 – 2000), actor, comedian, profesor universitar
- Nicolae Manolescu (n. 1939), academician, critic literar, editorialist, eseist, istoric literar, politician
- Eugen Negrici (n. 1941), critic, istoric literar, stilistician, profesor de literatură română contemporană
- Gabriel Liiceanu (n. 1942), filozof, scriitor
- Alexandru Papadopol (n. 1975), actor
- Radu Berceanu (n. 1953), politician
- Cătălin Ştefănescu (n. 1968), realizator TV
- Ion Măldărescu (n. 1941), scriitor, publicist, cercetător
- Doru Moţoc, dramaturg, prozator, poet, eseist, publicist
- Horia Moculescu, (n. 1937), compozitor
- George Ţărnea, (1945 - 2003), poet, jurnalist
- Rodica Iliescu, (n. 1950), pictoriţă
- Adriana Titieni, actriţă
- Dorel Zugrăvescu, (n. 1930), geofizician, membru corespondent al Academiei Române
- Coca Bloos (n. 1946), actriţă
- Marius Rizea (n. 1975), actor
- Kurtfritz Handel (n. 1941), sculptor
- Emil Gaghel (1945 - 1995), sculptor
- George Chirca (1959), jurnalist, fondatorul primului post de radio din provincie, dupa '89, Radio Metronom
- Paul Bobita Catusanu (1969), artist, intemeietorul si leader-ul grupului rock Antract
- Ion Craciunescu-arbitru international
- Teodor Craciunescu-arbitru
- Augustus Constantin-arbitru
- Daniel Demetrescu-arbitru
- Teodor Iosifaru-jurnalist
[modifică] Note
- ^ a b c Rezultatele recensământului din 2002 pentru Râmnicu Vâlcea.
- ^ Costea Marinoiu, „Istoria cărţii vâlcene,sec. XVII-XIII”,Editura Scrisul Românesc-Craiova,1981, p.39
- ^ Costea Marinoiu, „Inscripţii în cărbune”, Editura Eminescu, 1985, p.143
- ^ A.Sacerdoţeanu, „Buridava”, 1972, p.42
- ^ „Costea Marinoiu, „Istoria cărţii vâlcene”, sec.XVII-XVIII,Ed.Scrisul Românesc-Craiova,1981, p.39.
- ^ Costea Marinoiu,„Inscripţii în cărbune”,Ed. Eminescu, 1985,p.145
- ^ Costea Marinoiu, Inscripţii în carbune,pag.146
- ^ Costea Marinoiu,Inscripţii în cărbune,pag.147
[modifică] Bibliografie
- Studii Vâlcene (anii '80),revistă editată de Muzeul judeţean Vâlcea,
- Publicaţii şi reviste de istorie
- Costea Marinoiu,„Inscripţii în cărbune”, Ed. Eminescu, 1985
- Costea Marinoiu, „Istoria cărţii vâlcene, sec.XVII-XVIII”, Ed. Scrisul Românesc-Craiova, 1981
[modifică] Legături externe
- Panorame Virtuale Râmnicu Vâlcea
- Comunitatea romano-catolică din Râmnicu Vâlcea
- România în imagini - Oraşul Râmnicu Vâlcea
|
||||||||||
|
|||||||
|
|||||||||||||||||
