Carol Davila

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Carol Davila
Theodor Aman - Carol Davilla.jpg
Medicul Carol Davila, portret de Theodor Aman
Născut(ă) 1828
Parma, Italia
Deces 24 august 1884, (56 de ani)
București, România
Naționalitate Italia Italia
Alte nume Carlo Antonio Francesco d’Avila (în franceză Charles d'Avila)
Educație Facultatea de Medicină din Paris
Ocupație medic
Cunoscut(ă) pentru A contribuit fundamental la organizarea învățământului medical din România
Soție Maria Marsille, Ana Racoviță
Copii Alexandru Davila, Elena, (viitoarea Elena Perticari), Zoe și Pia
Părinți Franz Liszt și contesa d'Agout

Carol Davila, pe numele de naștere Carlo Antonio Francesco d’Avila (în franceză Charles d'Avila) (n. 1828, Parma, Italia - d. 24 august 1884, București) a fost un medic și farmacist român, de origine franceză, născut în Italia, cu studii în Germania și Franța.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Urmează Facultatea de Medicină din Paris, pe care o absolvă în februarie 1853. Sosește în Țara Românească la 13 martie 1853, la nici 25 de ani, după ce și-a dat doctoratul la Paris și după ce a ajutat la stingerea epidemiei de holeră din 1849, în Champagne și Cher. Ar fi trebuit să stea în Țara Românească doar 3 ani dar a rămas până la sfârșitul vieții. A venit încă din 1853 în București, invitat de domnul Barbu Știrbei, pentru a organiza serviciul sanitar. A contribuit fundamental la organizarea învățământului medical din România. A fost profesor de chimie la Universitatea din București. În 1860 a fost ridicat la rangul de general. A organizat serviciul românesc de ambulanțe, care s-a distins apoi în timpul Războiului de Independență. Modelează viața medicală sub patru domni, dintre care trei îi devin prieteni. În București, la sosire, impresionează pe Vodă Barbu Știrbei când se prezintă după trei zile cu rezultatele unei prime inspecții sanitare și cu proiecte de reformă. Al doilea domn pe care îl câștigă Davila de partea lui este Alexandru Ioan Cuza. Azilului său de orfane, întemeiat la București, îi dă numele Elena Doamna, după soția lui Cuza. De acest azil s-a ocupat îndeaproape și Regina Elisabeta. Al treilea domn este Carol, sub a cărui protecție își desăvârșește în cea mai mare măsură opera.

Viața de familie[modificare | modificare sursă]

O legendă, lansată de Sabina Cantacuzino, care circula în București în jurul lui Carol Davila, îl socotește ca fiind fiul natural al lui Franz Liszt și al contesei d'Agout.[1] Prima soție, Maria Marsille, fiica unui medic francez (Alphonse Constant Marsille) și a unei boieroaice din Țara Românească, a trăit doar un an după căsătorie. Ea s-a stins din viață în martie 1860, la nașterea unui copil. Avea doar 24 de ani. La 30 aprilie 1861 s-a căsătorit cu Ana Racoviță, nepoata Goleștilor, o frumusețe brunetă, suplă, cu trăsături nobile. În februarie 1862 se naște primul copil, Alexandru, viitorul scriitor și om de teatru. Vor urma două fete, Elena, (viitoarea Elena Perticari), Zoe și încă un băiat, Pia. Ana a devenit colaboratoarea de nădejde a soțului ei, o adevărată parteneră de muncă și sacrifii.

Sănătate[modificare | modificare sursă]

Are, încă de la sosire, mari probleme de sănătate. Din cauza primei lui locuințe întunecoase și umede, de pe cheiul gârlei, Dâmbovița, tânărul face reumatism și, cu timpul, acesta duce la pareza unui braț pe care-l va ține adesea îndoit la spate. În 1865, după ce inspectează închisoarea de la Telega și consultă deopotrivă soldați și pușcăriași, face tifos. În timpul Războiului de Independență din 1877 face un antrax infecțios în regiunea cefii, care trebuie operat de urgență, are o furunculoză generală și crize de sciatică care-l fac să umble în baston.

Reforme, activitate[modificare | modificare sursă]

Bustul generalului Carol Davila - Sculptură de Constantin Brâncuși din 1903, expusă din 1912 în curtea Spitalului Militar Central din București
Este declarat monument istoric și este înscris în Lista monumentelor istorice din București cu codul LMI B-III-m-B-20024.

Construiește, din aproape în aproape, un sistem medical care funcționează și organizează serviciul sanitar militar și civil. În 1855 înființează o școală de felceri iar în 1856 o școală secundară de chirurgie cu program școlar teoretic-liceal și sanitar-militar. Când adversarii filoruși fac demersuri pentru închiderea școlii, Davila se adresează guvernului francez, care se obligă să o mențină pe cheltuiala lui. Abia atunci caimacamul Alexandru Dimitrie Ghica dă un opis domnesc pentru menținerea tinerei instituții, pe care Davila o transformă curând în "Școala națională de medicină și farmacie". După 10 ani, în 1869 înființează Facultatea de Medicină. Între timp Davila întemeiază învățământul farmaceutic și pe cel veterinar, fondează numeroase societăți și reviste de specialitate (între care Asociația medicilor români, Monitorul medical, Gazeta spitalelor), organizează conferințe medicale și ține prelegeri cu demonstrații experimentale la Sfântu Sava, înființează, împreună cu horticultorul austriac Ulrich Hoffmann, Grădina botanică din București, introduce concursurile medicale și stagiile obligatorii în spitale.

În 1861 creează primul azil de orfane, în care strânge 40 de fetițe din mahalale, iar la puțin timp înființează și un orfelinat de băieți. Cât timp a trăit Davila a funcționat și o școală de surdo-muți, cu atelier de tâmplărie și sculptură. Împreună cu farmacistul Hepites, pune bazele farmaciei române. Tot ideea lui este introducerea consultațiilor gratuite în spitale, pentru bolnavii săraci. Stinge în diferite regiuni ale țării epidemii grave, călătorește și inspectează spitale, participă la Expoziția universală de la Viena din 1873 cu un compartiment medical al României, are grijă de copiii orfani. Pe cheltuiala lui se editează culegerea de poezii populare a lui Alecsandri, pe care Davila, mare iubitor de folclor, o dă premiu elevilor și elevelor din școliile sale.

La 4 iunie 1864, se face un prim pas în recunoașterea oficială a patriotismului "străinului" față de noua lui țară și, la Camera Deputaților, se propune acordarea cetățeniei române. Totuși, faptul se împlinește abia după venirea lui Carol printr-un decret-lege semnat chiar de el, la 31 mai 1868. Datorită lui, serviciul ambulanțelor militare și al trenurilor sanitare este pregătit din timp și sute de vieți sunt salvate, iar 13.000 de bolnavi și răniți primesc îngrijiri. Primește decorații și de la români și de la turci. Principele Carol îi telegrafiaza Elisabetei : Davila e pretutindeni unde ai nevoie de el. Colegii îl invidiază și, spune dr. Zaharia Petrescu, fost elev al Școlii de Medicină, îi iartă cu greu "extrema distincție, eleganța și naturalul manierelor, farmecul conversației, felul spiritual, vesel și plin de duh în care istorisea, ca și bogăția instrucției". În 1870, în timpul războiului franco-prusac este în Franța cu un proiect nobil de a organiza o ambulanță cu concursul elevilor români din Paris și de a se consacra în ajutorul victimelor războiului.

La 5 mai 1874 a fost propus pentru inițiere în francmasonerie, în loja bucureșteană "Înțelepții din Heliopolis", devenind astfel un "frate" multor personalități din cultura și politica României de atunci.[2]

Sfârșitul[modificare | modificare sursă]

La 13 ianuarie 1874, soția sa moare după ce un confrate îi dă stricnină în loc de chinină. Rămas văduv, cu patru copii, Davila continuă să muncească cu și mai multă îndârjire, până la moarte, adică până la 24 august 1884. Face parte din caracterele mari ale secolului și încercă să formeze caracter și la elevii lui. Elevii săi sunt trimiși la marile facultăți din Europa: Paris, Roma, Berlin și Viena și se întorc doctori în medicină. Devin profesori la facultatea înființată la București. "Ne recomanda să fim cinstiți și să nu ne lăsăm mituiți." spuneau foștii săi elevi. Pe cartea sa de vizită nu e scris decât un singur cuvânt: DAVILA. Este suficient pentru toată lumea.

La solicitarea Ministerului de Război, Constantin Brâncuși a executat un bust din bronz al generalului Carol Davila, pentru a fi amplasată în curtea Spitalului Militar Central.[3]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Personalitate complexă, Carol Davila a fost perceput în mod diferit, uneori contradictoriu de către contemporani. Sabina Cantacuzino, care l-a cunoscut, scria despre el: „Era un om plăcut, deștept, activ, bun organizator, dar ambițios și, se zicea, lingușitor. El fusese adus de Știrbei, dar se avu bine pe rând nu numai cu toți domnitorii: Cuza, Carol, ci cu fiecare ministru, lucru foarte rău văzut pe vremurile acelea de lupte politice pasionate, neținându-se socoteală că era străin și avea un scop special în activitatea lui. Zicea că este fiul natural al lui Franz Liszt și al contesei d'Agout; semăna mult cu cel dintâi, dar nu e menționat în nici o biografie a marelui muzicant. El ne spunea că numele îi vine de la un oraș în Spania (Avila). Era de o violență nespusă și martiriza strașnic, deși o iubea, pe biata lui nevastă. Când îl apucau nebuniile, răsturna masa cu tot serviciul, spărgând pahare, sticle, trântea ușile de tremura casa.”
  2. ^ Este inițiat la 4 iunie și ales Venerabil al lojei după numai zece zile, la 14 iunie, pentru a reprezenta loja la Paris la un Convent al Marelui Orient de Franța. Pentru prima dată în istoria Francmasoneriei române, lojile românești au fost reprezentate de un Venerabil la o întâlnire internațională. În 1879 era membru în Conventului Central al Masoneriei Române și, începând din acel an, timp de nouă ani, primul Mare Maistru al Marelui Orient al României. De asemenea, a fost garant de înfrățire al lojii "Înțelepții din Heliopolis", cu lojile "Zeloșii Filantropi" din Paris, "Tăcerea" din Barcelona și "Pacea" din Port Louis, insula Mauritius. Un nepot al său, Carol ("Cita") Davila, de asemenea francmason, a fost ministru plenipotențiar al României la Washington: vezi pe Carol Davila și pe [1].
  3. ^ Colecția Sculpturi

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Gheorghe Brătescu, Tinerețea lui Carol Davila editura Albatros, București, 1979
  • Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu, vol.I ediție îngrijită de Elisabeta Simion, Editura Albatros, București, 1993, p. 26
  • Carol I al României, Jurnal, Volumul I, Editura Polirom, București, 2007, p. 573
  • Paul Ștefănescu - "Misterul otrăvirilor celebre" Editura Saeculum I.O. și Editura Vestala, București 1996

Legături externe[modificare | modificare sursă]