Taoism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Taijitu, simbolul universal al taoismului
Un preot taoist

Taoismul (sau Daoism; în limba chineză Daojiao 道教, în traducere "învățătura lui Tao") este o religie originară în China, instituționalizată ca atare aproximativ în secolul II î. Hr. S-a desprins dintr-o mișcare filozofică născută din îmbinarea religiei chinezești antice și operele filozofice și spirituale ale lui Lao Zi.

Definiție[modificare | modificare sursă]

Cea mai bună definiție a taoismului provine din pana lui Alan Watts. Redăm și noi cîteva fraze:

"Diverși filozofi chinezi, scriind probabil în secolele 5-4 î.C, au expus o sumă de idei și un mod de viață care au ajuns să fie cunoscute sub numele de taoism, calea cooperării dintre om și tendința sau cursul lumii naturale; principiile acestei tendințe pot fi descoperite în ritmurile regulate ale apei, gazelor și focului, ritmuri care sînt ulterior întipărite sau reproduse în cele din piatră și lemn și, mai tîrziu, în multe dintre formele artei."[1]

După cum vedem, taoismul este un mod de viață inspirat din ritmurile fenomenelor naturale. Dar, oare, cum se poate inspira un mod de viață omenesc din natură?

Exemplul cel mai bun ni-l oferă artele marțiale, care au împrumutat la origine elemente esențiale - atac, apărare, eschivă etc. - din imitarea mișcărilor corespunzătoare ale animalelor sălbatice. Avem astfel “școli” de arte marțiale care poartă nume pitorești ca “școala tigrului”, “școala maimuței” etc. La fel și în viața domestică de fiecare zi există posibilitatea de a te inspira din evenimentele lumii naturale. Dacă acorzi studiului acestor fenomene un interes constant, descoperi indicații prețioase privind conduita cea mai potrivită pentru diferite situații de viață.

De pildă, taoiștii au luat imaginea apei ca simbol al acțiunii consecvente care străpunge toate obstacolele nu în mod direct, prin forță, ci indirect, prin maleabilitate și fluiditate. În I-ching simbolismul apei este folosit în mod pregnant în hexagrama 29 - Abisul, apa - una ea este simbolul atitudinii umane care se adaptează condițiilor sau împrejurărilor de viață într-o manieră fluidă și fără a-și denatura substanța, autenticitatea interioară.[2]

Sursele taoismului[modificare | modificare sursă]

Sursele principale ale acestui mod de viață numit "taoism" sînt lucrările clasice ale corifeilor taoismului ca de pildă: Tao Te Ching, Chuang-tzu și Lieh-tzu.

Temele care abundă în aceste cărți se pot grupa în jurul cîtorva idei de bază: tao, vidul (wu), nonacțiunea (wu-wei), adaptarea la condițiile exterioare. Am văzut deja că taoismul se axează pe concordanța dintre activitățile umane și ritmurile cosmosului. În Scriptura vidului perfect, autorul, Lieh-tzu, descrie relativitatea punctelor noastre de vedere, a regulilor de viață, a prejudecăților care se doresc absolute, într-o mică povestioară care rezumă o întîmplare de viață.

Adaptarea la condițiile exterioare[modificare | modificare sursă]

Este vorba de o familie al cărui fiu talentat și instruit s-a prezentat la curtea suveranului pentru a-i solicita un post. Suveranul și-a zis: “este timp de pace, iar iscusința acestui tînăr mi-ar putea fi de folos, așa că îl voi angaja”. Desigur că un asemenea privilegiu, de a face parte din suita suveranului, aducea multe avantaje atît materiale, cît și sociale. Un alt tînăr, din altă familie, dotat cu aceleași calități ca și primul, s-a gîndit să procedeze și el la fel. Numai că situația se schimbase. Suveranul și-a zis de astă data: “trăim vremuri grele, războiul bate la ușă, iscusința acestui aspirant mi-ar aduce numai pagubă, așa că să i se taie capul!” Morala întîmplării este concentrată în cîteva cuvinte: nu există în această lume un principiu de acțiune care să fie valabil în toate împrejurările. Activitatea umană trebuie să țină cont de “jocul” circumstanțelor. De aici accentul pus pe fler, mai degrabă decît pe o activitate intelectuală riguroasă îndreptată spre scop.[3]

Punctul de vedere surprins aici trimite la unul din conceptele centrale ale taoismului, citat mai sus, acela de adaptare la condițiile temporale. Înclinația noastră naturală de a adopta o ținută corespunzătoare condițiilor meteorologice exterioare este, fără îndoială, exemplul cel mai elocvent al acestui principiu tradus în viața cotidiană.

Este evident că adaptarea la condiții exclude normele de conduită impuse dinainte, prestabilite, valabile în orice împrejurare. Într-adevăr, taoismul pune accentul pe suplețe, la fel ca în parabola pinului și a salciei acoperiți de zăpadă. Ramura de pin, pentru că este rigidă, se rupe sub greutatea zăpezii. Ramura de salcie se îndoaie și zăpada cade de pe ea fără a-i pricinui nici un neajuns.

Poziția amorală a taoismului[modificare | modificare sursă]

La nivel moral, adaptarea la condiții și suplețea conduitei sugerează o poziție amorală adoptată de taoist. De aici sentimentul de neutralitate, de rezervă, de prudență, uneori excesivă, care rezultă din povestirile taoiste cu personaje anonime sau chiar maeștri. “Absența” taoistului nu este, însă, expresia unui vid emoțional - cum ar crede unii, sub influența ideologiei monastice creștine -, a cultivării detașării și indiferenței în chip deliberat. Ea este în legătură cu înclinația sa de a-și forma o vedere de ansamblu, lipsită de prejudecăți, asupra situației cu care se confruntă, și o consecință logică a raportării juste la o situație concretă de viață care nu solicită intervenția sa implicită.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Alan Watts este, fără îndoială, autorul occidental cel mai aproape de spiritul taoismului. Citatul a fost extras din lucrarea sa "Dao, calea ca o curgere de apă", apărută la Humanitas, 1996.
  2. ^ Am citat versiunea Richard Wilhelm, care diferă de alte versiuni prin faptul că are comentarii personale la trăsături și hexagrame.
  3. ^ Lieh-tzu - “Scriptura vidului perfect” în “Discurs asupra convențiilor și destinului”, cap. VII - “Jocul circumstanțelor”. Versiunea franceză în traducerea lui Benedykt Grynpas, Gallimard, 1961.

Legături externe[modificare | modificare sursă]