Dinastia Qin
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
Acest articol conţine text în limba chineză. Fără suport de afişare corespunzător, se pot vedea semne de întrebare, pătrăţele sau alte simboluri în locul caracterelor chinezeşti. |
|
|||||||||||||||||||||||||||||
Dinastia Qin ( chineză 秦朝; pinyin: Qín Cháo, Wade-Giles: Ch'in Ch'ao) a fost o dinastie care a condus China între 221 î.Hr și 207 î.Hr.. A fost precedată de dinastia feudală Zhou şi urmată de dinastia Han în China. Unificarea Chinei în 221 î.d.Hr. sub Primul împărat Qin Shi Huangdi (sau Shih Hwang-Tih) a marcat începuturile Chinei imperiale, o perioadă care a durat până la căderea dinastiei Qing în 1912.
Cuprins |
[modifică] Imperiul
Regalitatea a luat sfârşit în anul 256 î.e.n., când regele Nan, din dinastia Zhou, lipsit de orice prerogative, a murit fără a lăsa urmaşi. Meritul unificării Chinei îi revine puternicului stat militarist Qin (225-206 î.e.n.), stat care ocupa o suprafaţă importantă de teritoriu pe malul apusean al Fluviului Galben. Regii Qin au luptat împotriva rivalilor lor cu o rară ferocitate şi au cucerit rând pe rând toate marile regate feudale chineze. În vâltoarea acestor lupte dramatice, dinastia Zhou dispare după opt secole de existenţă, record de longevitate între toate dinastiile chineze . În anul 247 î.e.n., la vârsta de treisprezece ani, Zheng s-a urcat pe tronul ţării Qin şi în anul 221 î.e.n., după victorii deosebite a cucerit întreaga Chină şi le-a cerut miniştrilor săi să-i găsească un titlu care să fie pe măsura meritelor sale.După îndelungate dezbateri aceştia i-au propus titlul de Suveran August ( Huangdi ) pe care l-a adoptat, hotărând să fie numit Primul Suveran August ( Shi Huangdi), succesorii săi au fost numiţi al doilea, al treilea şi tot aşa. Numele pe care şi l-a atribuit îşi are originea într-o tradiţie antică potrivit căreia China avusese la începuturile existenţei sale trei ,,Huang” (,,Auguşti”) şi apoi cinci Di (,,Suverani”) . Prin mai multe elemente, noua concepţie de Imperiu era ataşată de trecut şi împrumuta mult din vechea regalitate Zhou: alegerea unei culori ( negru), a unui număr şi a unui element cunoscut ca fiind favorabil dinastiei ( apa ) . Qin Shi Huangdi a ales numărul şase drept număr etalon şi a domnit în virtutea elementului apă. El a hotărât ca drapelele şi hainele să aibe culoarea neagră, culoare ce corespunde apei. Pălăriile oficiale au avut şase degete lungime, iar atelajele trăsurilor, şase cai . Acum, funcţia regală nu mai este numai religioasă, suveranul jucând rolul unei autorităţi efective şi doreşte să îşi etaleze puterea. El porunceşte să se construiască la Xian yang un palat grandios, unde pot locui 10.000 de persoane şi unde sunt reconstituite palatele princiare ale regatelor cucerite. Atunci când se exprimă foloseşte pentru a se autodesemna un pronume special: Zhen ( noi). Atunci când deleagă autoritatea unuia dintre funcţionarii săi, lucrul acesta se face prin intermediul fu, al insignei formate din două jumătăţi potrivite perfect, una dintre ele era oferită celui care îşi primea misiunea, cealaltă era păstrată în cancelarie, pentru control. Victoria statului Qin împotriva duşmanilor săi a fost posibilă numai prin organizarea unei armate bine echipate şi cu o disciplină strictă, pe lângă competenţa comandanţilor şi viziunea monarhului. Cronicile vorbesc de sute de mii de capete tăiate (nu se luau prizonieri de război). Deşi această brutalitate era ceva comun în China Veche, totuşi acest tablou sângeros al unificării prin foc şi sabie a prefaţat, ca o prevestire, duritatea regimului instaurat de Qin Shi Huangdi în noua sa stăpânire. Prinţul din Qin a început prin a anexa teritoriile vecine de pe cursul mijlociu şi inferior al Fluviului Galben, statele Zhao, Wei şi Han ( actuale provincii Shanxi şi Henan), regatul central Chu ( între Huang-He şi râul Huai), apoi Qi (în Shandong). Atunci când această primă unificare a fost realizată, el a organizat campanii în zone mai îndepărtate, în regiuni considerate încă barbare. La nord-est, a ajuns până în Coreea, în nord, s-a lovit de Xiongnu (hunii), populaţii nomade care erau pe cale să organizeze o puternică confederaţie şi s-a oprit pe Fluviul Galben pentru a preveni o invazie . Către sud a trimis patru armate care au ajuns până la mare, în apropiere de Guangzhou ( actualul oraş Canton) şi continuă înaintarea sa până în nordul actual al Vietnamului. În felul acesta este marcat, încă de la origini, cadrul în care China istorică se va dezvola încetul cu încetul. Împăratul Qin a poruncit să se înceapă construirea Marelui Zid Chinezesc, pentru a-şi apăra ţara împotriva invaziilor popoarelor de păstori şi războinici nomazi din stepele Mongoliei. Spaţiul astfel delimitat era extrem de divers. Pentru a realiza omogenizarea sa, Qin Shi Huangdi a suprimat toate fiefurile, toate principatele locale şi a creat, pentru a le înlocui, treizeci şi şase de jun sau prefecturi, cu structuri identice . El a organizat o reţea de drumuri, care porneau din noua capitală, Xian’yang ( aproape de actualul Xi’an din provincia Shaanxi). Împăratul Qin Shi Huangdi a desfiinţat celelalte state şi a pus bazele unei autorităţi puternice, centralizate, care avea la bază o armată puternică, o administraţie eficientă şi un cod de legi foarte strict. Imediat după instaurarea noii ere, Qin Shi Huangdi a vizitat toate regiunile Imperiului şi a făcut pelerinaje la toate locurile sfinte tradiţionale, dar zeii l-au primit rău pe cel care conducea după principii elaborate într-o epocă de tiranie. Pe muntele Siang, divinităţile locale au trimis un vânt care aproape l-a impiedicat să treacă fluviul Yhuziang. Împăratul a poruncit să fie doborâtă pădurea de aici şi apoi muntele să fie vopsit în roşu ca un criminal . Sistemul de unităţi de măsură, moneda şi scrierea chineză au fost unificate şi standardizate în această perioadă. Valoroasă s-a dovedit, în acest sens, experienţa fostelor state rivale regatului Qin, care cu mult înaintea unificării îşi construiseră vaste fortificaţii cu aceeaşi finalitate. Dar proiectul Qin va fi marcat, spre deosebire de aceste încercări anterioare, de titanismul acelei epoci de înnoire pentru China, având proporţii cu adevărat grandioase. Marele Zid Chinezesc, extins şi refăcut de dinastiile următoare, se întinde acum pe o lungime de 7 240 km, de la Marea Galbenă până în provincia Xinjiang, în vestul Chinei . Qin Shi Huangdi datora o bună parte din succesul său reformelor radicale adoptate de către predecesorii săi, cât şi de către consilierii legişti ai acestora. O dată ajuns stăpân al Imperiului, el a continuat să acorde încredere aceleiaşi şcoli de gândire, care dorea instaurarea unei puteri centrale absolute, precum şi a unui cod penal sever şi a unui sistem de legi aplicabile tuturor. Împăratul a înlăturat vechea nobilime, i-a confiscat armele, i-a distrus fortificaţiile şi nu a ezitat să deporteze pe unii dintre ei. El i-a ţinut sub control pe intelectuali care, până atunci, formaseră o mare parte din clientela seniorială, mereu gata să critice sau să contrazică. Cărţile clasice, care exprimau gândirea vechii aristocraţii, au fost condamnate la ardere ( 213 î.e.n.) şi nu au fost păstrate decât cărţile de utilitate practică ( medicină, agricultură, divinaţie). Literaţii confucianişti au fost hărţuiţi şi supravegheaţi, câteva sute dintre ei au fost ucişi.
Pentru consolidarea imperiului, Qin Shi Huangdi a luat măsuri care deseori duc cu gândul, privind retrospectiv, la regimurile totalitare ale secolului XX. Împăratul Qin a impus populaţiei impozite grele şi a procedat la recrutări forţate de masă atât pentru armată, pentru a-şi susţine campaniile militare ample, cât şi pentru ambiţioasele sale proiectele de construcţii. Prioritatea este deţinută de producţia agricolă, iar ţăranul-soldat, supus corvezilor şi conscripţiei, devine elementul fundamental. Familiile ţărăneşti sunt împărţite în grupuri responsabile colectiv . Un cod sever, plin de pedepse crude ţine recalcitranţii în frâu. Din cauza regimului aspru şi a impozitelor grele, după 211 î.e.n., când împăratul Qin Shi Huangdi a murit, a izbucnit o puternică răscoală ţărănească în urma căreia urmaşul său a fost detronat, iar dinastia Qin şi-a încetat existenţa . Pe fondul evenimentelor va veni la putere, pentru aproape patru secole (206 î.e.n. – 220 e.n. ) dinastia Han, care va prelua într-un mod creator realizările predecesoarei ei. Întemeietorul dinastiei, Liu Pang a primit după moarte, pentru meritele sale numele de Kao-Zî ( Strămoşul Suprem). În anul 180 î.e.n., s-a urcat pe tron împăratul Wen, care a avut drept unică preocupare îmbunătăţirea stării poporului, reuşind să aducă ţara la un nivel ridicat de prosperitate. Wen a emis numeroase decrete inspirate din tradiţiile antice şi a formulat urmatorul principiu: ,, Drumul Cerului (Tian Tao) spune că Dezastrele provin din acţiuni detestabile, în timp ce Prosperitatea apare în urma Virtuţii. Greşelile tuturor funcţionarilor îşi au originea în mine.” Urmaşul său, împăratul Wu (156 î.e.n.-29 martie 87 î.e.n.), a fost unul din cei mai importanţi împăraţi ai Chinei şi al şaptelea din dinastia Han. La naştere a purtat numele de Liu Che, şi a urcat pe tron în 141 î.e.n., având avut o domnie lungă de 54 de ani. A preluat tronul de la tatăl său Han Jingdi care prin înăbuşirea revoltei "Celor şapte State" (154 î.e.n.) a reuşit centralizarea puterii statului. În timpul domniei sale confucianismul a fost sprijinit puternic, devenind obligatorie în administraţie. Prin această măsură s-a combătut alchimia taoistică, două curente filosofice ce s-au combătut vehement. În aceeaşi perioadă apare buddhismul, dar care devine o religie oficială numai în anul 65 î.e.n. în timpul domniei lui Han Mingdi. În timpul domniei lui Wu, au fost purtate numeroase războaie, imperiul extinzându-se până la Tarim şi Valea Ferghana (102 î.e.n.- 101 î.e.n.) Coreea (108 î.e.n.), iar în sudul Chinei expansiunea a culminat cu cucerirea Cantonului (111 î.e.n.), până la graniţa cu Vietnam. Succesele din aceste războaie in special din sudul Chinei, au contribuit la consolidarea statului chinez şi creşterea populaţiei, această extindere teritorială a dus la înlesnirea contactelor comerciale, ca de exemplu cu Persia. Politica lui externă s-a concentrat mai ales asupra apărării contra triburilor nomade Xiongnu care efectuau invazii asiatice, iar prin intermediul trimisului, său Zhang Qian, a obţinut o alianţă cu tribul Yuezhi. De asemenea, s-a acordat o mare importanţă creşterii cailor, element important pentru dezvoltarea cavaleriei, acţiune ce îşi arată roadele în 119 î.e.n, prin înfrângerea suferită de Xiongnu. În final, dinastia Han a fost slăbită de rivalităţi politice şi corupţie. Statele vasale puternice s-au revoltat şi a izbucnit o mişcare de revoltă de mari dimensiuni, care a pus capăt dinastiei în anul 220 e.n. Din acest an, China s-a despărţit în trei regate rivale, ameninţate de invaziile triburilor nomade din nord. Moştenirea lăsată de prima dinastie: Qin, care a durat atât de puţin, este de o importanţă capitală pentru întreaga istorie a Chinei. Titlul imperial a putut să supravieţuiască timp de mai mult de două milenii în ciuda amintirii odioase pe care a lăsat-o cel care l-a purtat primul, pentru că el corespunde imaginii unei unităţi a ţinuturilor Chinei, care rămâne un model şi în zilele noastre. Istoria Chinei nu este o succesiune de dinastii asemănătoare ci o permanentă încercare de a oferi un echilibru influenţelor venite din toate colţurile, modurilor de trai extrem de variate, condiţiilor geografice diverse. Adevarata obsesie a conducătorilor chinezi a fost mereu efortul către unificare, al cărui model şi arhetip se regăsesc în acţiunile lui Qin Shi Huangdi. Multe dintre măsurile adoptate de marele unificator i-au supravieţuit. Imperiul chinez a avut o uriaşă istorie timp de două milenii şi se încheie cu prăbuşirea dinastiei Qing, în anul 1911, când este instaurată Republica.
[modifică] Cronologie
• sec. XXVI-XXI î.e.n. Epoca suveranilor legendari Fuxi, Shennong, Huangdi, Shaohao, Zhuanxu; Zorile civilizaţiei chineze şi ale organizării sociale în alinţele tribale. • sec. XXI-XVII î.e.n. Dinastia Xia - monarhie ereditară, întemeiată de Marele Yu; controlul asupra cursurilor de apă; elaborarea calendarului lunar agricol. • sec. XVII-XI î.e.n. Dinastia Shang - regat ereditar; începuturile istoriei scrise pe oase oraculare şi vase de bronz; înflorirea prelucrării bronzului, producerea protoporţelanului. • 1122-255 î.e.n. Dinastia Zhou - Regat autocratic ereditar în frunte cu Fiul Cerului. • 1122-771 î.e.n. Dinastia Zhou de Vest - Sintetizarea elementelor fundamentale ale civilizaţiei chineze; 841 î.e.n.- începutul însemnărilor conştiente şi sistematice ale evenimentelor istorice; elaborarea codului riturilor, apariţia oraşelor întărite; înflorirea agriculturii şi a meşteşugurilor (bronz, ţesături de mătase, etc.). • 770-256 î.e.n. Dinastia Zhou de Est. • 770-476 î.e.n. Perioada ,, Primăveri şi Toamne”- decăderea puterii centrale; întărirea nobilimii vasale şi formarea statelor feudale. • 475-221 î.e.n. Perioada ,,Statelor combatante”- Introducerea producerii şi folosirii uneltelor şi armelor de fier şi oţel; inventarea busolei; dezvoltarea mineritului, agriculturii, de irigaţii; înflorirea şcolii de filosofie; înmănunchierea creaţiilor culturale în culegeri. Perioada ,,Primăveri şi Toamne” şi a ,,Statelor combatante” constituie prima etapă a marelui proces de fuzionare naţională în China, ce a avut ca rezultat formarea naţiunii han ( populaţia majoritară chineză). • 221-206 î.e.n. Dinastia Qin - Constituirea primului stat feudal unificat în istoria Chinei; unificarea scrisului, a unităţilor de măsură, a banilor, a ecartamentului vehiculelor; construirea Marelui Zid, a unei reţele de drumuri şi canale ( primul canal cu ecluze din lume), a marelui complex funerar al împăratului ctitor al Chinei unificate; deschiderea căilor de navigaţie spre răsărit. • 213-209 î.e.n. Prima răscoală ţărănească de mari proporţii în istoria Chinei, condusă de Chen Sheng şi Wu Guan. • 206 î.e.n.-220 e.n. Dinastia Han. • 206 î.e.n. – 25 e.n. Dinastia Han de Vest- se adoptă măsuri pentru consolidarea statului autocratic central şi pentru încurajarea refacerii producţiei agricole şi celei meşteşugăreşti; în anul 104 e.n. este elaborat calendarul lunar-solar şi este adoptat confucianismul drept ideologie conducătoare a societăţii chineze; este elaborată prima lucrare de istorie a Chinei de către Sima Qian. • 25-225 e.n. Dinastia Han de Răsărit – este reinstaurată dinastia Han; pătrunde buddismul în China; deschiderea şi consolidarea Drumului Mătăsii; Răscoala ,,Turbanelor Galbene”. II. Dinastia Qin şi Primul Împărat al Chinei
[modifică] Unificarea Chinei şi Marile Reforme
Statul feudal Qin a fost considerat, întotdeauna, ca unul semibarbar, pentru că oamenii săi proveneau dintr-un amestec nesigur de chinezi, tibetani şi mongoli. Un nobil Zhou spunea ironic că înainte ca statul Qin să adopte muzica de curte rafinată a vecinilor săi mai civilizaţi, ,,orchestra lor de palat lovea în vase de lut şi freca oase unul de altul” . Aşezat strategic cu capitala în apropiere de Xi’an-ul modern, statul Qin era privit cu multă teamă în timpul perioadei Statelor Combatante.
Meritul unificării Chinei îi revine puternicului stat militarist Qin (225-206 î.e.n.), stat care ocupa o suprafaţă importantă de teritoriu pe malul apusean al Fluviului Galben. Regii Qin au luptat împotriva rivalilor lor cu o rară ferocitate şi au cucerit rând pe rând toate marile state feudale chineze. În vâltoarea acestor dramatice lupte, dinastia Zhou dispare după opt secole de existenţă, record de longevitate între toate dinastiile chineze .
Unul după altul, statele fuseseră invadate nemilos de formidabilele armate Qin, care lăsau în urma lor mii de trupuri decapitate împrăştiate pe câmpuri. Caracterul frust al începuturilor civilizaţiei Qin nu trebuie să ne inducă, însă, în eroare : aşa cum s-a întâmplat de multe ori în istorie, o omenire mai simplă şi, de regulă, mai viguroasă, este candidatul cel mai probabil să aducă cele mai îndrăzneţe schimbări şi înfăptuiri, adeseori pe un fond de decadenţă al unei civilizaţii mai vechi, mai rafinate, dar mai secătuite de vlagă. Cunoaştem situaţia unificării Egiptului antic prin cucerirea Egiptului de Jos de către muntosul şi mai puţin rafinatul Egipt de Sus, unificarea Peninsulei Italice de către rusticul popor latin care a avut de zdrobit mai întâi rezistenţa civilizaţiilor etrusce cu care se învecinau, ca şi începuturile modeste ale marilor puteri antice precum Asiria sau Persia, ale căror civilizaţii au datorat enorm Babilonului cucerit. Şi exemplele ar putea continua.
“Marea Fiară Qin”, cum era numit statul, datora o mare parte a succeselor sale unui ministru de la curte, nobilul Shang. Acesta formase un guvern puternic, urmând filosofia legaliştilor, dintre aspectele căreia multe vor face parte pentru totdeauna din regulile imperiale. Nobilul Shang nu avea timp pentru noţiuni confucianiste pioase, dar abstracte, ca umilinţa, onoarea tradiţiei şi exemplul nobil. El şi-a încredinţat soarta în mâinile norocului, a vicleniei şi a tiraniei absolute şi a făcut statul Qin invincibil instituind legi aspre, pedepse nemiloase şi recrutare obligatorie în armată pentru toţi supuşii. Lordul Shang era atât de neînduplecat încât atunci când prinţul moştenitor al statului Qin a încălcat una din regulile sale, el a pus ca tutorele prinţului să fie aspru pedepsit pentru că nu a reuşit să-l înveţe legile pe elevul său. La moartea domnitorului Qin, nobilul Shang, temându-se că va fi executat de fostul prinţ, actualul rege, şi-a propus să dea o lovitură de stat. Când forţele sale au fost înfrânte, iar nobilul Shang însuşi a căzut în luptă, noul domnitor a cerut să fie legat de patru care de luptă şi sfâşiat în bucăţi . Un alt consilier de la curtea Qin, un învăţat rătăcitor, pleda prosteşte pentru idealurile confucianiste de virtute a domnitorilor şi moralitate a guvernării. Enervat, conducătorul a hotărât să fie pedepsit prin castrare, spunând: ,, Dacă ar fi să mă supun flecărelilor încrezutului ăstuia, am fi anihilaţi complet de alte regate războinice”. Vinovatul a primit rolul de eunuc la palat, în vreme ce domnitorul şi-a continuat planurile de a ,,strânge China ca pe o pătură.” Timp de 2000 de ani a existat o legendă a unui rege războinic Qin care a întemeiat o ţară puternică : China. El a fost primul împărat, şi imperiul lui a devenit fortăreaţa sa, apărată de Marele Zid. Când primul împărat a fost pogorât în mormânt, legenda spune că era cel mai puternic om de pe pământ. Timp de 36 de ani, el dezlănţuise în China cele mai sângeroase vremuri din istoria ei şi a reuşit imposibilul: el a unit un popor şi a avut de zece mii de ori mai mulţi supuşi faţă de câţi avuseseră faraonii egipteni, într-un imperiu care va supravieţui cu o mie de ani Romei.
Realitatea vieţii împăratului a fost mult timp învăluită în mister. Pentru două milenii, singurele informaţii detaliate proveneau dintr-o singură lucrare istorică elaborată la circa o sută de ani de la moartea lui Qin Shi Huangdi, cronicile marelui istoric Sima Qian . Descoperirile arheologice din anul 1974 au sprijinit legenda şi au demonstrat veridicitatea ei. Regele anterior al statului Qin a murit după o scurtă domnie de 3 ani şi a fost urmat la tron de fiul său Ying Zheng , viitorul Qin Shi Huangdi, care avea 13 ani la data respectivă . La începutul domniei, tânărul rege a fost controlat de mama sa şi de Lu Buwei , amantul acesteia, devenit primul ministru. Un rol important pentru viitorul regatului Qin îl va juca un tânăr învăţat pe nume Li Su . Li Su ajunge la curtea lui Ying Zheng şi este angajat de ministrul său. În timpul audienţei la rege pe care a reuşit să o capete la un moment dat, Li Su l-a sfătuit pe acesta să distrugă de pe faţa pământului stăpânii feudali şi să unifice întreaga lume sub sceptrul său. Cuvintele învăţatului au trezit în Ying Zheng conştiinţa faptului că a lui este adevărata putere pe care o va folosi cu mult curaj în următorii zece ani. El a continuat cuceririle predecesorilor săi cu atâta sălbăticie, încât, până în anul 221 î.e.n., a reuşit să supună China în întregime şi a determinat regatele feudale să implore îndurare. S-a scris că, de la început până la sfârşit, campania Qin de cucerire a costat un milion şi jumătate de vieţi de chinezi. Cele şapte state combatante ale Chinei antice erau: ,,Qi, în Shaanxi, ţară a primilor Zhou, bogată în cai, statul Zhou, în văile Yangziului mijlociu şi Râului Han, cele trei Jin,.adică statele Han, Wei şi Zhao, rezultate din împărţirea regatului Jin, vechiul şi bogatul regat Qi, condus de familia Tian, şi două state a căror putere s-a afirmat de puţină vreme : Yen, în Hebei, a cărui capitală se afla în regiunea Beijingului şi statul Chu . Şase dintre state erau vlăguite de războaiele neîntrerupte, în vreme ce regatul Qin se întărea. Timp de zece ani, cel mai tânăr dintre regii care îşi conduseseră vreodată poporul în luptă, şi-a oţelit puterea în războaie. În campania sa contra statului Zhao, armata Qin ia peste zece mii de prizonieri care vor fi executaţi, contrar cutumelor războiului. Ying Zheng găseşte cheia dobândirii imperiului prin sânge, este total lipsit de scrupule şi se bazează total pe armată . Victoria statului Qin împotriva duşmanilor săi a fost posibilă numai prin organizarea unei armate bine echipate şi cu o disciplină strictă, pe lângă competenţa comandanţilor şi viziunea monarhului. Cronicile vorbesc de sute de mii de capete tăiate. Deşi această brutalitate era ceva comun în China Veche, totuşi acest tablou sângeros al unificării prin foc şi sabie a prefaţat, ca o prevestire, duritatea regimului instaurat de Qin Shi Huangdi în noua sa stăpânire. Prinţul din Qin a început prin a anexa teritoriile vecine de pe cursul mijlociu şi inferior al Fluviului Galben, statele Zhao, Wei şi Han (actuale provincii Shaanxi şi Henan), regatul central Chu (între Huanghe şi râul Huai), apoi Qi (în Shandong). Atunci când această primă unificare a fost realizată, el a organizat campanii în zone mai îndepărtate, în regiuni considerate încă barbare. La nord-est, a ajuns până în Coreea, în nord, s-a lovit de Xiongnu, populaţii nomade care erau pe cale să organizeze o puternică confederaţie şi s-a oprit pe Fluviul Galben pentru a preveni o invazie . Către sud, a trimis patru armate care au ajuns până la mare, în apropierea actualului oraş Canton (Guangzhou) şi continuă înaintarea sa până în nordul actual al Vietnamului. În felul acesta este marcat, încă de la origini, cadrul în care China istorică se va dezvolta încetul cu încetul. Întrebarea fundamentală a istoricilor despre meteorica ascensiune a împăratului este cum a reuşit el din punct de vedere militar. Răspunsul este dat de armata de teracotă descoperită în anul 1974 în apropierea oraşului Xi’an din provincia Shaanxi, la 900 de kilometri de Beijing. Ea a uimit lumea cu proporţiile ei fără egal: războinici, cai şi care de luptă din teracotă, aliniaţi pentru a păzi pe veci mormântul împăratului. Excavările şi o meticuloasă operaţiune de recuperare dusă la bun sfârşit cu multă răbdare de cercetători şi de artişti contemporani au dat la iveală patru fose imense din pământ şi lemn, în total 25 000 de metri pătraţi decopertaţi. Prima fosă adăposteşte peste 6 000 de luptători (nu în întregime restauraţi) de 1,80 metri înălţime şi cam jumătate de tonă greutate fiecare, înarmaţi cu lănci, săbii, arcuri şi săgeţi, cu expresii profund individualizate, deşi culorile în care fuseseră pictaţi iniţial n-au rezistat timpului ; în rest, rămâne senzaţia că armata este vie şi defilează spre cel care o priveşte. Armata e dispusă de-a lungul a 11 culoare de 200 de metri lungime şi cam trei metri lăţime, respectând gradele militare.
A doua fosă cuprinde cai în mărime naturală, înhămaţi câte patru la care de luptă, iar infanteriştii, ofiţerii de cavalerie şi arcaşii sunt dispuşi ca un corp de armată din ziua de azi. De asemenea, apar primele obiecte de bronz. A treia fosă e ceva mai mică şi reflectă conceptul strategiei de luptă din timpul dinastiei Qin: comandantul şi cartierul său general în spatele oştirii. Cu prilejul săpăturilor au fost descoperite nenumărate statui distruse sau sparte. S-ar părea că, imediat după moartea împăratului, coridoarele subterane au fost jefuite şi distruse de căutătorii de comori sau chiar de răsculaţii în căutare de arme. Cu toate acestea, au rămas intacte multe statui, numeroase arme, vârfuri de săgeţi, precum şi rămăşiţe ale unor arcuri şi arbalete din lemn şi fragmente de scuturi din bronz . Figurile de teracotă erau o ofrandă funerară, au fost dezgropaţi 7 500 de războinici care, sub toate aspectele, mai puţin acela că nu sunt din carne şi oase, sunt luptători veritabili . Descoperirea oglindeşte aspectul real al armatei lui Qin. Marea surpriză a fost că primele trei rânduri ale avangărzii erau alcătuite dintr-o infanterie foarte mobilă . Se pare că acestea erau trupele de şoc ale împăratului. În spatele lor venea infanteria grea, care la rândul ei era sprijinită de coloane de care de luptă, iar din urmă, o cavalerie rapidă mătura totul în calea ei . Nu numai precizia ordonării armatei i-a uimit pe cercetători ci şi armele pe care le purtau. Deşi numai părţile lor metalice s-au păstrat, ele sunt cele mai de calitate arme de bronz care s-au conservat în întreaga lume.
Una dintre cele mai incredibile descoperiri este o sabie, perfect păstrată, după 2000 de ani, cât a zăcut în pământ. Ciuntirea armei demonstrează că arma chiar a fost folosită în luptă de un soldat. Săbiile dinastiei Qin sunt semnificativ mai lungi decât cele ale dinastiilor anterioare . Armurierii Qin au perfecţionat metalurgia bronzului pentru a oferi soldaţilor lor cu 30 % mai multe şanse să se apropie cu armele de adversari, cu atât mai lungi fiind tăişurile armelor lor decât cele ale duşmanilor. O halebardă poartă o inscripţie, care spune că aceasta a fost făcută, în al cincilea an al domniei împăratului din Qin, de către primul ministru Lu Buwei. Aceasta era o garanţie de calitate şi însuşi primul ministru era făcut răspunzător pentru calitatea armelor purtate de soldaţi . Dotarea armatei era printre cele mai bune din epocă. Invenţiile militare erau binevenite şi răsplătite cu pungi de aur de către împărat – cum s-a întâmplat de pildă cu arcul care trăgea trei săgeţi simultan. Când câteva mii de arcaşi astfel dotaţi abăteau o ploaie de săgeţi asupra inamicului, efectul psihologic era terifiant . Armatele lui Qin Shi Huangdi au fost printre primele care au folosit o tactică făcută celebră ulterior de huni, mongoli şi alte popoare ale stepei. Cavaleria deschidea lupta, atacând în pâlcuri mici oştile duşmane şi trăgând săgeţi din goana calului, retrăgându-se strategic pentru a ataca iaraşi, hărţuind fără milă inamicul. Când acesta era debusolat, iar rândurile i se răreau considerabil, Huangdi îşi trimitea la atac infanteria, care îi masacra pe supravieţuitori, cu miile. Era o tactică barbară, dar eficientă. Şi în acest fel, Qin Shi Huangdi a reuşit să pună capăt unuia dintre cele mai sângeroase capitole din istoria Chinei, perioada „Statelor Combatante”, învingând toţi rivalii şi proclamându-se, în 221 î.e.n., împărat al Chinei unificate .
Armata Qin, bine antrenată şi motivată, echipată cu arme de precizie şi condusă de un rege fără scrupule şi ambiţios constituia maşina perfectă de război. În 7 ani, Ying Zheng a cucerit 13 oraşe din statul duşman Han şi alte 20 de oraşe din state rivale. Dar dacă duşmanii externi păreau uşor de biruit, în interiorul curţii regale, duşmani nevăzuţi doreau să îl distrugă. Istoria oficială atestă drept moment crucial majoratul lui Ying Zheng, la împlinirea vârstei de 20 de ani . Regina-mamă avea un nou favorit, marchizul Lao Ai , care îi făcuse reginei doi fii crescuţi în secret şi intenţiona să îl pună pe tron pe unul dintre ei. Ştiind că descoperirea complotului său este o chestiune de timp, amantul reginei-mame, a făcut o încercare disperată de a dobândi puterea. El a furat peceţile regale, dobândind astfel autoritatea de a mobiliza trupe. Forţele districtuale, sub comanda lui Lao Ai au mărşăluit asupra palatului regal. Securitatea palatului era responsabilitatea primului ministru Lu Buwei care descoperise complotul şi pregătise o capcană în care forţele lui Lao Ai s-au aruncat orbeşte. Complotul este dejucat şi Lao Ai capturat şi executat împreună cu întreaga sa familie . Prima ameninţare la adresa domniei lui Ying Zheng a trecut şi controlul dur a devenit tratamentul-standard aplicat tuturor, inclusiv familiei domnitoare. În răstimp de un an, Lu Buwei, căzut în dizgraţie şi izgonit de la palat, se va sinucide. În culisele palatului, propriul protejat al împăratului, Li Su, va fi eminenţa cenuşie din spatele tronului. El pune la punct o ideologie totalitară, numai bună să fie impusă asupra unei Chine unificate . Până în 237 î.e.n., statul Qin a înglobat alte trei state chineze independente . Panica s-a răspândit în faţa maşinii de război în marş. Statul Yen era următorul, nu întâmplător a trimis o misiune diplomatică la curtea Qin cu scopul de a îmbuna teribila forţă. Trimişii aduceau daruri de pace regelui Ying Zheng, daruri chiar măgulitoare: o hartă a cuceririlor Qin şi capul tăiat al unui general Qin care dezertase, semn că Yen nu va oferi azil duşmanilor acestui stat. Dar cei doi soli erau de fapt ucigaşi profesionişti care îndeplineau o misiune sinucigaşă. Cu toată acurateţea planului, complotul a dat greş, regele Qin a reuşit să se salveze numai prin propriile eforturi, apărându-se cu sabia, nimeni neîndrăznind să intervină fără porunca regelui, aşa cum prevedea regulamentul curţii.
În anul 223 î.e.n.,regele Ying Zheng îşi indeplineşte visul: unificarea Chinei. Mai avea două state de cucerit, dintre care statul Zhou, era cel mai înverşunat inamic, reuşind o primă victorie împotriva lui Qin şi ameninţând visul ambiţiosului rege. Ying Zheng trimite împotriva principalului său duşman, pe cel mai bun general, pe Wang Jian în fruntea unei armate de 600 000 de oameni. Abil, Wang Jian refuză timp îndelungat lupta cu armatele Zhou, pâstrându-şi poziţiile şi interzicând orice acţiune ofensivă. Când, sătui de aşteptare şi convinşi de laşitatea trupelor Qin, comandanţii Zhou au hotărât retragerea, Wang Jian a ordonat ofensiva generală, prinzând inamicul în dispozitiv de marş şi învingându-l catastrofal şi decisiv. Comandantul forţelor Zhou se sinucide, iar regele Zhou este capturat. Obţinând o victorie totală şi oarecum surprinzătoare asupra celui mai mare rival al său, regatul Qin ocupă ultimul stat chinez rămas independent, Qi, fără luptă.
În anul 221 î.e.n., la 34 de ani, Qin este acum China şi Ying Zheng este încoronat cu un văl de stele simbolizând divinitatea Primului Împărat al Chinei. Îşi ia numele de Qin Shi Huangdi, Primul Suveran August din Qin, titulatură cu valoare imperială. Se considera nu numai o figură divină ci un iniţiator, un creator, strămoşul unei descendenţe îndelungate. Qin Shi Huangdi, alături de primul ministru, a pus la punct un sistem de reguli care coordona până şi detaliile vieţii cotidiene şi conţinea pedepsele pentru încălcarea lor . Chiar şi viaţa privată nu scapă de tentaculele legii Qin care trebuia respectată în tot imperiul. Primul Împărat a perfectat un cod de legi strict, care responsabiliza atât făptaşul, cât şi până la cinci membri din familia sa pentru orice abatere de la normele de conduită socială, şi/sau disidenţă. Şi a curs mult sânge sub domnia lui. Qin Shi Huangdi concepe un sistem elaborat de drumuri care străbat imperiul şi scurtături pentru demnitari . Deplasează populaţii întregi dintr-o parte într-alta a imperiului, familiile bogate le strămută în capitala Xianyang ( Xi’an – ul actual ), unde îi ţine mai uşor sub control . Averea naşte puterea; dar şi reciproca e valabilă, aşa încât, mutându-i lângă el îi ţine departe şi de avuţii, şi de pretenţii. Cu o îndrăzneală militară excepţională el a câştigat controlul asupra unui vast, dar fărâmiţat teritoriu şi a creat în premieră o Chină unificată. Mai mult decât simpla botezare a Chinei după numele Qin, al dinastiei din care provine, istoricii afirmă că Qin Shi Huangdi a inventat ideea de China.
Una dintre cele dintâi reforme ale lui Qin Shi Huangdi a fost abolirea vechiului sistem feudal prin refuzul de a acorda vreo suprafaţă de pământ din teritoriul Chinei, ca domenii rudelor şi ajutoarelor sale. El a obligat 120 000 de vechi familii nobiliare să se mute din statele lor vasale în noua capitală pentru a-i ţine sub autoritatea sa . Demnitarii şi generalii săi loiali administrau oraşele şi comandamentele militare. Pentru a preveni insurecţiile, Primul Împărat a decretat ca toate lăncile, vârfurile de săgeţi, cuţitele şi uneltele metalice să fie confiscate în toată ţara şi trimise în capitală. Apoi a pus să fie topite şi transformate în douăsprezece statui gigantice înfăţişând războinici, care păzeau palatul imperial. Din acelaşi motiv, a dărâmat toate fortificaţiile şi instalaţiile defensive din provincii, chiar şi zidurile de pământ ale satelor. Aceste măsuri au fost extrem de nepopulare, dar au contribuit la oprirea bruscă a vechilor războaie feudale.
A impus standardizarea scrisului chinez, a monedei pentru facilitarea comerţului, a intensificat comerţul cu mătase, a creat şi uniformizat sistemul de măsuri şi învăţământul, a unificat ecartamentul roţilor de la căruţe , inventează ceea ce noi numim azi producţia de serie şi controlul de calitate, sigiliile imperiale care să-l ateste, stimulează talentele administratorilor care se ridică în rang prin abilitatea de a scrie şi merit personal, nu prin titlu moştenit, impunerea meritocraţiei creând o guvernare de o eficienţă nemaiîntâlnită până la el. Geniul organizatoric al împăratului s-a exprimat prin cristalizarea primului stat chinez, împărţit în 36 de prefecturi conduse fiecare de un civil, un militar şi un supraintendent „raportor". Această concepţie era puţin adaptată mentalităţii popoarelor din regiune. El a reuşit totuşi, cu ajutorul unei reforme agrare brutale realizate, mai ales, prin exproprierea de foste domenii nobiliare, să câştige asentimentul ţăranilor săraci: recunoaşterea dreptului de proprietate, înlocuirea servituţilor feudale cu un impozit proporţional plătit către statul central. Prefecţii însărcinaţi cu realizarea marilor lucrări (drumuri, diguri şi canale), generalii cu atribuţii de securitate în aceste prefecturi, spionaţi ei înşişi de supraintendenţi numiţi.de.împărat,.au.format.o.reţea.administrativă.extrem.de.solidă.care.a.permis.
Este interesant că un mare învingător pe câmpul de luptă reuşeşte să fie în egală măsură un formidabil administrator, şi are timp să se lupte şi cu eternitatea. Simţindu-se mandatat de divinitate, traversează, cucereşte şi supune văi şi munţi pe care îi înscripţionează cu table uriaşe care să-i consacre autoritatea faţă de supuşi, dar şi să-l fixeze în eternitate . Crede în astrologie şi o ridică la rang de credinţă imperială; îşi ghidează acţiunile politice după evenimentele cosmice, tălmăcitorii de vise sunt la mare cinste, consacră prin sacrificii rituale, botează locuri şi orientează palate după stele , viziunea sa încorporează şi asimilează geograficul cu miticul, China sub el devine tărâm sacru. Qin Shi Huangdi se delimitează faţă de Zhou, dinastie aflată sub semnul focului pe care o învinsese şi îşi plasează noua dinastie sub semnul apei. Are ambiţia să ridice profanul la nivel de sacru, schimbă calendarul şi rearanjează toate sărbătorile oficiale .
Pentru consolidarea imperiului, Qin Shi Huangdi a luat măsuri care deseori duc cu gândul, privind retrospectiv, la regimurile totalitare ale secolului XX. Împăratul Qin a impus populaţiei impozite grele şi a procedat la recrutări forţate de masă atât pentru armată, pentru a-şi susţine campaniile militare ample, cât şi pentru ambiţioasele sale proiecte de construcţii. Prioritatea este deţinută de producţia agricolă, iar ţăranul-soldat, supus corvezilor şi conscripţiei, devine elementul fundamental. Familiile de ţărani sunt împărţite în grupuri responsabile colectiv . Un cod de legi sever, plin de pedepse crude, ţine recalcitranţii în frâu. Din cauza asprimii regimului, nu este de mirare că, după 211 î.e.n., când împăratul Qin Shi Huangdi a murit, dinastia Qin a avut parte de un sfârşit violent şi timpuriu .
[modifică] Marele Zid Chinezesc
Începând cu secolul VII î.e.n., până în secolul al XVII-lea, mai mult de zece dinastii chineze s-au implicat în construirea şi reconstruirea de fortificaţii ample. Dinastiile anterioare lui Qin au prefaţat, oferind o bună experienţă preliminară, construcţia la o scară gigantică a Marelui Zid, proiect vizionar aparţinând tot lui Qin Shi Huangdi, iar cele posterioare au întreţinut respectiva ctitorie, s-au bucurat de beneficiile ei, au întărit-o şi au extins-o. Nu întâmplător Marele Zid Chinezesc, aşa cum este cunoscut îndeobşte astăzi, este zidul construit şi renovat de dinastia Ming (1368-1644). Cea mai veche prefigurare a Marelui Zid, au fost fortificaţiile construite în anul 665 î.e.n., în statul Zhou, cu rol de apărare împotriva celorlalte state . Marele Zid, nu numai că a ţinut invadatorii departe dar i-a şi izolat pe chinezi care au dezvoltat una dintre cele mai mari şi mai originale civilizaţii ale lumii . Început ca un proiect regal, Marele Zid a supravieţuit decăderii dinastiilor imperiale şi astăzi este simbolul trecutului şi o mândrie naţională. În 215 î.e.n., Primul Împărat al Chinei porneşte într-un turneu de inspecţie prin imperiul său care pentru prima dată este o ţară pacificată şi sigură. Milioane de soldaţi lăsaţi la vatră sunt astfel disponibili pentru alte sarcini şi Qin Shi Huangdi plănuieşte construirea celui mai mare proiect al antichităţii: Marele Zid Chinezesc, o barieră de nepătruns în China . Pentru a-şi proteja statul pe care îl unificase contra deselor incursiuni ale triburilor nomade Xiongnu, cunoscuţi în Europa drept huni, primul împărat al Chinei porunceşte să fie legate între ele fortificaţii clădite de predecesorii săi şi să se construiască noi tronsoane de zid. În 214 î.e.n., împăratul l-a trimis pe generalul Meng Tian la frontiera de nord a imperiului cu o armată de 300 000 de lucrători, dar şi cu prizonieri politici al căror număr nu se cunoaşte, pentru a construi un lanţ de fortificaţii. Acesta va înainta atât spre est cât şi spre vest, pe o lungime totală de circa 6 000 de kilometri, realizând cel mai lung zid din lume ce va deveni ulterior pe bună dreptate celebru. Şerpuind pe crestele munţilor şi ale dealurilor, dar şi prin văile adânci, Marele Zid Chinezesc, prevăzut din loc în loc cu forturi cu plan paralelipipedic şi turnuri înalte de apărare, are o înălţime de 8 metri şi o lăţime de 6,5 metri. Pavat cu piatră, era folosit ca şosea dar şi ca drum comercial. Turnurile erau puncte strategice, în care se aflau depozite de armament şi în care erau încărtuiţi ostaşi . Din ele puteau fi transmise informaţii pe distanţe întinse, prin intermediul focului şi al fumului, precum şi prin semnale sonore. Privit din zare, Marele Zid Chinezesc arată ca un dragon întins de-a lungul străvechii frontiere de nord a Chinei şi a devenit un simbol al întregii ţări. Pentru realizarea măreţei fortificaţii, sute de mii de ţărani au fost strămutaţi cu forţa în nord, unde erau păziţi de o armată imensă. Împăratul a dat o lege prin care fiecare infractor prins era obligat să muncească la construcţia Zidului. Organizarea lucrărilor de construcţie, a securităţii şi întreţinerii muncitorilor reprezenta în sine o performanţă. S-a lucrat în condiţii extreme, ţăranii neplătiţi pentru munca lor au suferit de pe urma brutalităţii armatei care supraveghea lucrările şi a ameninţării nomazilor războinici din stepele mongole care, dezlănţuiau atacuri în încercarea de a zădărnici construirea acestor fortificaţii impresionante, evident îndreptate împotriva lor. Lucrul se desfăşura într-un ritm nemilos, noi şi noi echipe de lucrători fiind aduse. Costurile umane au fost enorme, cei care au suferit fiind ţăranii. Deţinuţii condamnaţi la munca silnică la zid trebuia să străbată sute de kilometri, în cătuşe şi cu zgarde de fier la gât. Mulţi dintre ei mureau în marş. Cei care supravieţuiau erau adăpostiţi în tabere cu condiţii de trai improprii şi puşi să muncească, indiferent de condiţiile de climă. Era o lipsă disperată de hrană. Proviziile trebuia cărate pe distanţe uriaşe de către convoaie de animale de povară sau cu plute pe râurile repezi. Mare parte a hranei era furată de bandiţi sau era consumată pe drum de către cărăuşi. Foametea accelera o rată a mortalităţii deja ridicată şi ducea la violenţă între lucrători şi supraveghetori. Pare incredibil, dar construcţia pentru care a fost nevoie de milioane de ore de muncă şi ale cărei lucrări s-au desfăşurat în condiţii atât de grele a fost finalizată în şapte ani . Mulţimile de constructori au pornit lucrările dinspre nord-est către vest. Mai întâi se construiau turnurile, majoritatea înalte de 12 metri. Între turnuri era o curtină înaltă de 6 metri, menită să împiedice infiltrarea potenţialilor invadatori. Unde exista piatră, lucrătorii aşezau o fundaţie din blocuri de granit, mari de până la 4 metri pe 1,5 metri. Deasupra fundaţiei se construia o structură exterioară din cărămizi de lut sau piatră , uneori zidul fiind construit din straturi de pământ bătătorit suprapuse succesiv, cu un pat de trestie între asize. În fiecare zonă construcţia zidului ridica noi probleme. La capătul dinspre est, în apropierea oraşului Shanhaiguan, zidul trebuia să continue în mare pe o mică distanţă pentru a nu putea fi ocolit, astfel încât s-au umplut bărci cu stânci uriaşe care apoi au fost scufundate, pentru a forma fundaţia. În unele regiuni, dealurile peste care trebuia să treacă zidul erau atât de abrupte încât carele sau roabele nu mai puteau fi folosite la aducerea pietrei. Oamenii trebuia să care cu spatele, greutăţi de până la 50 de kilograme, pe potecile înguste, sau materialele erau trecute din mână în mână . Pietrele, prea grele pentru a fi cărate de un singur om, erau rostogolite pe buşteni sau manipulate cu scripeţi centimetru cu centimetru pe pantele abrupte. Odată terminat şi primindu-şi garnizoanele, zidul s-a dovedit un bastion formidabil. Graniţele dintre imperiul chinez şi ţinuturile vecinilor nomazi de la nord fuseseră clar trasate. În plus, a fost creată o structură ce avea să fascineze multe generaţii viitoare. Costul în vieţi omeneşti cerut de Marele Zid trebuie să fi fost uriaş atât pentru armată cât, mai ales, pentru ţăranii supuşi la corvezi. Documentele de epocă vorbesc de două milioane de victime, iar arheologii moderni confirmă mărimea preţului în vieţi omeneşti al lucrării, cu excepţia cifrei în sine a victimelor, care se ridică mai probabil la circa 250 000, descoperind că pe toată lungimea sa, Marele Zid este şi cel mai mare cimitir din lume. Contrar legendei încetăţenite, victimele construirii Marelui Zid nu au fost înhumate în structura acestuia, ceea ce ar fi dus la şubrezirea construcţiei, ci lângă temelie. Poporul chinez se găsea astfel în paradoxala situaţie de a ajunge să deteste o înfăptuire de pe urma căreia, pe de altă parte, beneficia de mai multă securitate ca niciodată . În China, indiferent de epocă şi de regim politic, viaţa omului ca individ nu a valorat niciodată prea mult. Marele Zid Chinezesc măsoară astăzi 6 350 de kilometri lungime. Zidul Primului Împărat se întindea de la Lintiano, în provincia Gansu, până la Liadong în provincia Hebei. În timpul dinastiei Han a fost construit un zid lung de circa 10 000 kilometri. Până la inventarea şi perfecţionarea armelor de foc, Marele Zid Chinezesc a fost o lucrare defensivă cât se poate de utilă şi eficientă. Faptul că şi în acest răstimp China a mai avut de suferit de pe urma nomazilor din nord nu se datorează unei greşeli fundamentale de concepţie în privinţa Marelui Zid în sine. Unele dinastii ulterioare au încercat, adeseori cu succes, să îşi asigure pacea la frontierele de nord ale imperiului prin alianţe matrimoniale cu hanii nomazilor sau prin cumpărarea barbarilor, această tactică fiind cu siguranţă mai puţin costisitoare decât intreţinerea Marelui Zid şi asigurarea păcii în nord cu mijloace militare. În aceste perioade, Marele Zid a fost neglijat şi a căzut parţial în ruină, astfel încât, atunci când tactica alianţelor matrimoniale şi a stipendiilor a dat faliment în faţa ambiţiei şi a poftei de glorie a unor hani, numai atunci Zidul Chinezesc nu şi-a putut dovedi eficacitatea. În timpul dinastiei Ming, au fost renovate vechile fortificaţii şi construite noi tronsoane. Cu toate că Marele Zid a devenit una din minunile lumii, chinezii l-au privit întotdeauna cu o tristeţe adâncă, spunând că pentru el au pierit un milion de oameni, căci fiecare piatră a costat viaţa unui om. Qin Shi Huangdi a fost fără îndoială unul dintre cei mai mari constructori ai lumii antice. În timpul domniei sale, ţăranii erau obligaţi să servească o lună în fiecare an în miliţia locală, o altă lună departe de casă în armata imperială şi încă o lună la proiecte de construcţii în zone îndepărtate . Unele porţiuni ale sistemelor de canale şi irigaţii ale Primului Împărat, în special, lucrările renumite din zona dealurilor Sichuan, au continuat să fie folosite până în prezent. Şoselele sale imperiale cu trei benzi înconjurau capitala ca nişte raze, erau mărginite de copaci şi aveau o lărgime de şaizeci de paşi. Aceste drumuri, transportul pe apă şi sistemul poştal bine pus la punct au îmbunătăţit mult comunicaţiile, facilitând mişcările trupelor, informaţiilor, produselor şi dărilor cerute prin sistemul de tributuri şi taxe. Dar tot dezvoltata reţea rutieră Qin a uşurat şi deplasarea rebelilor spre capitală atunci când au avut loc marile revolte. Sute de mii de muncitori înrolaţi forţat au construit, de asemenea, complexul de palate magnifice ale Primului Împărat, cu zidurile sale protectoare întinzându-se pe mulţi kilometri în împrejurimi. Parcuri şi grădini îngrijite înconjurau palatul principal, a cărui sală de audienţe putea primi 10 000 de persoane. Nenumărate pavilioane rezidenţiale şi pentru distracţii erau legate între ele prin pasarele aeriene acoperite şi pasaje subterane, astfel încât nimeni, cu excepţia câtorva eunuci, nu ştia unde se află împăratul . Dacă cineva dezvăluia secretul camerei sale de culcare, alta în fiecare noapte, se putea aştepta la o moarte sigură . Împăratul a poruncit să i se construiască un palat şi, în imediata lui vecinătate, reproduceri ale palatelor regilor pe care îi învinsese, ascunse în verdeaţă. Aceste palate înfăţişau un spectacol de o rară frumuseţe, care era desăvârşită de orchestra ce cânta ziua şi noaptea. Numărul palatelor ascunse în verdeaţă era de 270 . Qin Shi Huangdi se distra în grădinile sale costisitoare, alegându-şi companie dintre cele trei mii de concubine. Când şi-a dat seama că domeniile nu puteau fi întreţinute numai de muncitoare femei, a ales un mare număr de tineri pentru acest scop, punând mai întâi să fie castraţi pentru a proteja castitatea doamnelor din harem . Istoricii chinezi l-au caracterizat, întotdeauna, pe Primul Împărat ca un despot şi un egomaniac, iar în vremea sa acesta a fost dispreţuit cu înverşunare de întregul popor. Documentele îl descriu ca pe un bărbat cu nas proeminent, ochi mari, pătrunzători, pieptul unei păsări de pradă, voce de şacal şi inimă de lup, un om complet lipsit de bunătate. Un portret pictat după moartea sa înfăţişează un uriaş impozant cu maxilarul proeminent, bărbos, purtând la piept o sabie uriaşă în teaca ei. Istoricii spun că avea atât de multă energie încât putea să citească 55 de kilograme de documente oficiale scrise pe şipci de bambus în fiecare zi . În 214 î.e.n., Qin Shi Huangdi a hotărât să spulbere orice împotrivire şi, îndemnat de ministrul său Li Su, a comis crima infamă cunoscută sub numele de ,,Arderea cărţilor” . În timpul unui banchet pe care suveranul îl dădea celor mai de seamă savanţi ai vremii sale, unul dintre invitaţi, un bătrân literat, prezice cele mai mari nenorociri, pentru cei care nu urmează nobilele învăţături ale antichităţii. Ministrul Li Su a considerat însă că acest blestem umbreşte măreţia realizărilor împăratului său şi l-a sfătuit pe acesta să distrugă sursele antichităţii care îi determină pe învăţaţi să îi desconsidere opera. Documentele şi istoriile vechi de curte au fost arse, la fel şi preţuitele opere clasice, în special învăţăturile lui Confucius. Epurarea trecutului al Chinei urmărea înnăbuşirea unor eventuale noi insurgenţe şi mişcări separatiste pe care amintirea statu-quo-ului lumii chineze pre-Qin consemnată documentar le-ar fi putut inspira. Cât despre filosofia lui Confucius, ostilitatea faţă de aceasta în cercurile înalte era mai veche. Singurele lucrări cruţate au fost preponderent cele din domeniile practice, anume cărţile de vrăjitorie, divinaţie, medicină şi horticultură. Refuzul de a se supune aducea cu sine pedeapsa cu moartea . Arderea cărţilor i-a adus împăratului ura intelectualilor confucianişti contemporani şi din întreaga posteritate. Multe învăţături s-au pierdut în flăcări. Vreo 460 de învăţaţi care au încercat să-şi ascundă manuscrisele au fost îngropaţi de vii. Timp de mai multe generaţii, chinezii şi-au exprimat mânia faţă de această impietate profanând mormîntul împăratului .
[modifică] Mormântul Împăratului Qin Shi Huangdi. Armata de Teracotă
Unificând China, asigurându-i securitatea împotriva barbarilor din nord, şi consolidându-i ordinea internă, ce-i drept, prin teroare, Qin Shi Huangdi s-a putut concentra asupra unui alt proiect de o importanţă capitală pentru orice chinez şi cu atât mai mult pentru un împărat, un proiect legat de viaţa de dincolo. Împăratul a luat hotărârea de a-şi construit cel mai opulent mormânt realizat până atunci în China, pe măsura neasemuirii realizărilor sale. Mormântul lui Qin Shi Huangdi, o piramidă retezată, în formă de pătrat, era de mult cunoscut şi localizat din descrierile lui Sima Qian, istoricul de curte al dinastiei următoare . Încă de la începutul domniei sale, Ying Zheng, s-a pregătit de moarte şi a început construirea unui mormânt care, potrivit tradiţiei, va conţine machete ale celor mai de preţ bunuri ale sale, inclusiv armata. Una din cele mai de necrezut trăsături ale armatei de teracotă era, însă, mărimea, nu numai a armatei în ansamblu, ci şi a fiecărui soldat. Se ştie că regii chinezi îngropau soldaţi de teracotă miniaturali ca spirite protectoare în viaţa de dincolo, dar niciodată în mărime naturală şi purtând arme perfecţionate . Ying Zheng simţea că în moarte duhurile vrăjmaşilor săi l-ar putea ataca şi avea nevoie de o armată de soldaţi din argilă care, prin natura lor, aveau să dăinuie veşnic. Unii istorici afirmă că armata de teracotă nu trebuia să-l păzească pe Împăratul Qin de spiritele rele de pe lumea cealaltă, ci de duhurile nerăzbunate ale celor ucişi. De la tentativa de lovitură de stat a lui Lao Ai, cea mai mare spaimă a împăratului devenise trădarea şi asasinatul . Acum nimeni de la curte nu mai era înarmat cu excepţia lui şi nimeni, cu excepţia, sa nu putea chema trupele. Noul sistem de securitate al lui Ying Zheng a dat, însă, greş în timpul complotului Yen şi începând cu acest moment, paranoia va creşte în mintea lui . Pentru tot restul domniei va fi bântuit de imagini ale morţi . Pe Ying Zheng, nu faptul în sine de a muri îl înspăimânta atâta, ci conştiinţa faptului că a umplut lumea spiritelor cu duhurile celor pe care i-a sacrificat, suflete care, de îndată ce el va muri, vor căuta să se răzbune. Regele consideră că un singur lucru îl poate apăra în lumea de dincolo: o armată de spirite . Una dintre multele ciudăţenii ale lui Huangdi a fost căutarea nemuririi. Viaţa veşnică îl obseda. Muzicienii de la curte nu cântau decât melodii despre nemurire, iar numeroşi exploratori au fost trimişi în lumea largă, pentru a găsi elixirul vieţii eterne; alchimiştii lucrau în laboratoare vaste, pentru a dezlega enigma vieţii şi a morţii. Cercetările arheologice au demonstrat în acest sens că nici armata de teracotă nu era de ajuns. În apropierea movilei funerare a împăratului s-au găsit armuri goale făcute din piatră, fără războinici de teracotă care să le fi purtat . Se presupune că îngroparea acestor seturi de armură din piatră poate avea legătură cu credinţele legate de spiritele soldaţilor morţi care au suferit decese violente, ale căror trupuri au fost spulberate şi nu au putut avea parte de ritualuri corespunzătoare de îngropăciune. În concepţia chineză ei nu avuseseră parte de o moarte fericită, şi pentru a nu deveni spirite răzbunătoare, care s-ar fi putut întoarce împotriva primului împărat, le-au fost confecţionate aceste armuri . Specialiştii în geomanţie şi divinaţie de la curte au ales un loc atrăgător în suburbiile capitalei ca fiind cel mai potrivit pentru mormântul împăratului. Aici, l-au asigurat ei, îşi va găsi odihna veşnică, întrucât forţele naturale nevăzute, feng-shui , adică vânt şi apă, îi sunt favorabile . Măreţul mausoleu subteran, a fost construit după modelul palatului său principal, cu toate constelaţiile cereşti înfăţişate pe plafon din pietre preţioase, iar pe podeaua turnată în bronz fiind o hartă a domeniilor sale lumeşti , cu râuri de mercur. La suprafaţă se ridica un tumul construit din pietre şi pământ, plantat cu arbori aşa încât să poată trece drept munte natural. La intrarea boltită au fost ridicate dispozitive mecanice ingenioase care să aducă moartea instantanee jefuitorilor de morminte care ar fi căutat comorile nepreţuite ce aveau să-l însoţească pe Primul Împărat în Lumea de Apoi . Qin Shi Huangdi s-a gândit să nu lase pe nimeni să-i profaneze locul de veci şi a lansat un greu blestem asupra urmaşilor curioşi: în clipa în care se va deschide mormântul Primului Împărat, China se va dezmembra. Dimensiunile necropolei sunt de peste 10 km². Piramida mausoleului e înconjurată de două ziduri, iar cele patru bolte unde stau de veghe cei peste 7 000 de războinici se află la peste un kilometru de cel de-al doilea zid . Primul indiciu despre posibilul conţinut sunt soldaţii de teracotă, descoperiţi la 1,5 km distanţă de movila mormântului. Când arheologii au săpat spaţiul dintre soldaţii de teracotă şi movilă, o incredibilă lume s-a găsit: peste 180 de fose conţinând mii de soldaţi, sute de dansatori din teracotă , muzicieni şi acrobaţi care au fost construiţi după aceleaşi standarde ca şi preţioasa armată a împăratului. Muntele-mormânt se afla în centrul unei enorme necropole, un oraş subteran pentru Primul Împărat care îi asigura toată protecţia . Pentru a afla ce tehnici au fost folosite în timpul dinastiei Qin, pentru construirea soldaţilor de teracotă, în cadrul unui experiment a fost reconstituit procesul de creaţie în condiţiile din vremea respectivă. Fiecare statuie este compusă din două straturi şi goală pe dinăuntru. Astfel se evita prăbuşirea sub propria greutate câtă vreme statuia era încă moale. Stratul interior, din material de calitate inferioară, are o grosime între 3 şi 10 cm. Stratul exterior, fin, de cel mult 3 cm, se punea deasupra şi acoperea liniile de contact care uneau părţile statuii. Pentru a preveni ruperea în timpul arderii, lutul era amestecat cu nisip, în cazul picioarelor şi a altor părţi ale corpului . Pentru echipament, păr şi podoabe se folosea un lut deosebit de fin. Capetele se compuneau din două părţi legate în spatele urechilor . Peste bucăţile individuale, modelate iniţial grosolan, olarii turnau un amestec de apă şi lut, cu care modelau ochii, nasul, gura şi părul . Apoi erau pictate. Nu există două statui cu trăsături identice ale feţei. Probabil că olarii i-au folosit drept model pe războinicii armatei Qin. Temperatura cuptoarelor trebuie să fi crescut treptat într-un interval de cinci zile, pentru a atinge cele 1 000 de grade Celsius necesare producerii teracotei. S-au făcut calcule care arată că, pentru crearea unei statui, până în ziua când era scoasă din cuptor, trei oameni munceau 15 zile, fără a lua în calcul intervalul necesar uscării . Astăzi, nu se poate vedea supremul simbol al puterii, mormântul-însuşi. Istoria oficială ne furnizează indicii conform cărora încăperea funerară ar conţine o reprezentare la scară redusă a întregului imperiu, cu forme de relief, cu râuri, lacuri şi mări de mercur, atmosfera toxică generată de această soluţie ingenioasă, pe lângă nenumăratele capcane cu care a fost prevăzut mormântul împotriva jefuitorilor, făcând extrem de riscantă, şi în ziua de azi, deschiderea lui. Legenda afirmă că mercurul lichid curge, propulsat de o maşinărie perpetuum mobilă, pentru a imita plutitul apelor . Folosind tehnologia modernă, cercetătorii au construit un model tridimensional al întregului complex, începând cu zidurile exterioare ale necropolei. Pentru prima oară a ieşit la iveală structura mausoleului care pare a fi o piramidă divizată cu tunele care duc la mormânt şi sub piramidă au descoperit mormântul, al cărui acoperiş este deschis spre cer sau ar fi fost deschis dacă nu era acoperit de pământ. Din pure considerente de prezervare – chinezii, fie ei comunişti sau democraţi, nu au permis continuarea excavărilor în zona mormântului propriu-zis, ci doar în ariile adiacente. Pentru a demonstra veridicitatea legendei conform căreia harta imperiului are hidrografia reprezentată din mercur, cercetătorii au prelevat carote de foraj din pământul colinei care acoperă mormântul şi au descoperit în acestea o mare concentraţie de mercur care, mai mult, are chiar dispunerea fluviilor şi a mărilor Chinei pe planul sitului. În ciuda genialităţii sale, Qin Shi Huangdi era susceptibil faţă de numeroase superstiţii şi credea în magie, la fel ca şi contemporanii săi de pe tot cuprinsul ţării. Având o frică bolnăvicioasă, a adunat în jurul său şamani practicanţi ai divinaţiei, vrăjitori, alchimişti şi şarlatani care îl încurajau să spere în descoperirea poţiunii magice care, susţineau taoiştii, îi va aduce viaţă veşnică . L-au convins că elixirul nemuririi putea fi găsit pe trei insule mitice aflate în apropierea coastei Shandong, unde sălăşluiau Spiritele Nemuririi. Un magician de la curte a susţinut că a vizitat personal aceste insule şi a aflat că Nemuritorii vor divulga reţeta elixirului numai după ce vor primi dinainte nenumăraţi ,,feciori şi fecioare de familie bună”. Împăratul a trimis imediat plata umană cerută, pe mai multe corăbii. Convoiul uriaş a dispărut fără urmă. Unii spun că au fost înghiţiţi de un peşte uriaş, sau că au devenit locuitorii unei insule japoneze şi s-au temut să se întoarcă pentru a înfrunta furia unui împărat pe care vrăjitorii l-au dus de nas . Ideea unei eterne vieţi de dincolo nu îi mai este de ajuns împăratului Qin Shi Huangdi care doreşte să trăiască veşnic şi în ultimii ani din viaţă începe să înghită pastile din mercur, fiind convins de alchimiştii săi că trupul său va împrumuta din proprietăţile mercurului şi va trăi veşnic . Departe de a-i prelungi viaţa, mercurul şi-a făcut efectul fatal. Deoarece mercurul in formă lichidă nu poate fi absorbit de organism, alchimiştii chinezi au făcut capsule solide pentru că ştiau că sunt uşor digerabile, şi se crede că împăratul a urmat acest tratament timp de şase ani. Cu cât lua mai mult cu atât i-a fost afectat sistemul nervos, devenind şi mai agresiv şi mai paranoic . În călătoriile sale de inspecţie, lungi şi frecvente, însoţit întotdeauna de numeroşi membri ai curţii, Primului Împărat îi plăcea cel mai mult să privească spre mările din răsărit, sperând că Nemuritorii vor apărea în faţa Augustei sale Prezenţe. Îşi spunea Stăpânul celor Zece mii de ani, aşteptându-se ca el şi descendenţii săi să domnească pentru totdeauna .
[modifică] Sfârşitul Dinastiei Qin
În a şaptea lună din anul 210 î.e.n., călătoria spre imortalitate s-a sfârşit. La vârsta de 50 de ani, Qin Shi Huangdi a murit. Moartea lui a fost ascunsă timp de două luni de ministrul său Li Su şi eunucul şef Chao Kao, căci împăratul se afla într-o expediţie militară şi vestea ar fi provocat haos în imperiu şi aceşti curteni cu poziţii înalte se temeau de o tentativă de acaparare a tronului înainte ca ei să poată să consolideze puterea în propriile mâini. Fiind vară, cadavrul a intrat rapid în putrefacţie, răspândind un miros pestilenţial şi pentru a ascunde faptul că împăratul murise sfetnicii săi au adus în preajma caleştii imperiale, în care se afla cadavrul acestuia, care cu peşte, pretextând ca Huangdi pofteşte să servească aşa ceva . În timpul călătoriei de întoarcere spre capitală, cei doi conspiratori au conceput planuri pentru o lovitură brutală de palat. Qin Shi Huangdi îl desemnase, în unul din ultimile sale decrete şi fără ştirea curţii, pe fiul cel mare ca successor la tronul dinastiei . Prinţul se afla la acel moment în nord, la graniţă, împreună cu generalul Meng Tien şi armata lui, ispăşindu-şi pedeapsa pentru obiecţiile sale faţă de Arderea Cărţilor. Ministrul Li Su şi eunucul Chao Kao au distrus prompt decretul conducătorului mort şi au conceput un edict imperial fals prin care atât generalul, cât şi prinţul moştenitor erau condamnaţi la moarte . Când acest decret a ajuns la cei din cauză printr-un mesager imperial, moştenitorul Qin a recurs, ascultător, la sinucidere . Înainte să-şi ia viaţa înghiţind otravă, mândrul general Meng Tien a spus mesagerului: ,, Timp de trei generaţii, familia mea a servit casa Qin. Acum am sub comanda mea 300 000 de soldaţi, am puterea să pun la cale o rebeliune, dar prefer moartea pentru că nu vreau să-mi dezonorez strămoşii şi să uit onorurile pe care împăratul mi le-a acordat.” În secolele următoare, când gentilomii învăţaţi chinezi reciteau această declaraţie faimoasă de credinţă supremă, atestată în documente vechi, erau adesea mişcaţi până la lacrimi în sensul propriu . Trupul lui Qin Shi Huangdi este dus în mausoleul construit în timpul vieţii sale. Împăratul a luat cu el nu numai concubinele care nu îi dăruiseră fii şi armata de teracotă ci şi arhitecţii, desenatorii, inginerii şi constructorii, toţi cei care cunoşteau intrările şi ieşirile. Toate secretele, cu excepţia legendei râurilor şi mărilor de mercur sunt ferecate. Ministrul Li Su şi eunucul Chao Kao au făcut în aşa fel încât să pună pe tron un prinţ Qin mai tânăr, ca al doilea împărat al dinastiei sub numele său Er Shi Huangdi (Al doilea Împărat August). Eunucul Chao Kao se purtase linguşitor cu prinţul incompetent care se afla sub influenţa sa. Legendele spun că Chao Kao şi al doilea împărat au pus la cale ca toţi ceilalţi copii din familia imperială să fie ucişi şi îngropaţi într-o criptă în apropierea tatălui lor, înlăturând astfel orice posibilitate a unor uneltiri pentru tron în interiorul palatului . În timpul primului an de domnie a celui de-al Doilea împărat Qin a izbucnit o revoltă, instigată de un soldat de rând şi oamenii din unitatea sa. În loc să rişte să fie executaţi pentru că n-au reuşit să se întoarcă în tabăra lor la timp, aşa cum prevedeau regulamentele militare Qin, ei au hotărât că e mai înţelept să moară ca rebeli. Având ca arme doar bâte şi pari de grădină, această mică bandă a aruncat scânteia unei revoluţii care avea să cuprindă toată China. Ţăranii fără cămin şi soldaţii care rătăceau prin provincii, dintre care mulţi trecuseră la banditism, s-au raliat rebelilor. În scurt timp, lorzi, nobili, învăţaţi şi întreaga populaţie s-a ridicat ca o mare furtună împotriva regimului Qin oprimant. La început, armatele imperiale au putut să ţină în frâu hoardele rebele, dar în câteva luni revoluţionarii uniţi se aflau în avantaj. Eunucul Chao Kao l-a închis pe al doilea împărat în palat, izolat de toţi ceilalţi sfetnici, şi astfel l-a convins cu uşurinţă să creadă asigurările sale repetate că totul merge bine. În cele din urmă, în anul 208 î.e.n., primul ministru Li Su l-a sfătuit pe eunuc să fie mai puţin cutezător în uzurparea puterii şi să acorde mai multă atenţie situaţiei militare disperate. Pentru această îndrăzneală, eunucul a pus ca Li Su să fie aruncat în temniţă unde a sfârşit despicat în bucăţi, tăiat în două de la brâu. Marea armată a rebelilor, condusă de soldatul suprem, a continuat să înregistreze victorii. Eunucul Chao Kao a început să se teamă că dacă împăratul va afla că a fost înşelat, îşi va pierde viaţa, aşa că a aranjat asasinarea acestuia. Urmaşul celui de-al doilea împărat al dinastiei Qin a ocupat tronul Dragonului, ca o marionetă, timp de numai patruzeci şi trei de zile şi l-a executat pe eunuc când a aflat de crimele acestuia. Capitala Qin a căzut în mâinile comandantului rebelilor, care şi-a instalat cartierul general la periferia oraşului. Al Treilea Împărat Qin, cu o frânghie legată în jurul gâtului, semn al predării umilitoare, a ieşit din palat şi s-a îndreptat spre tabăra rebelilor într-o trăsură de rând, trasă de un singur cal alb, culoarea de doliu. Le-a predat insurgenţilor sigiliul imperial şi însemnele puterii şi a fost ucis . Scribii oficiali care au compilat istoria dinastiei Qin au avut numai cuvinte de ocară pentru eunucul Chao Kao care a îndrăznit să uzurpe controlul asupra tronului chinez şi a precipitat căderea unei case imperiale domnitoare. Numele lui dispreţuit a rămas pentru totdeauna un avertisment pentru împăraţii chinezi, de a nu permite ca eunucii să aibă vreo influenţă asupra lor . Criticat de istorici a fost şi Qin Shi Huangdi pentru că a încercat să distrugă idealurile confucianiste şi a neglijat bunăstarea supuşilor săi. Noua dinastie Han, fondată de comandantul rebel victorios, va domni pentru următorii patru sute de ani şi va fi una dintre cele mai respectate dinastii chineze . Importanţa excepţională a dinastiei Qin, în ciuda scurtimii ei, nu stă numai în succesele militare şi în unificarea teritoriilor locuite de chinezi. Aceste realizări au fost dublate de o serie de măsuri care fac din această perioadă placa turnantă în istoria civilizaţiei chineze. Principalele realizări rămân lichidarea fărâmiţării politice, introducerea unui sistem birocratic centralizat şi înlocuirea regalităţii paternaliste printr-o monarhie autocratică de drept divin. Centralizarea politică a fost dublată de o integrare economică adâncită prin impunerea monopolului de stat în sectoarele principale ale vieţii economice, ca şi prin lichidarea oricăror tendinţe centrifuge. În această operaţie nici un aspect nu a fost neglijat. De la obligaţia membrilor aristocraţiei de a-şi părăsi domeniile şi a rezida în capitală până la distrugerea zidurilor care împrejmuiau oraşele şi satele, altădată independente, de la impunerea unor funcţionari imperiali, în calitate de guvernatori şi administratori, şi până la elaborarea unui nou sistem fiscal. Pe de altă parte, construirea unei reţele de trei drumuri de acces radiind din capitală, dotate cu hanuri, permitea rapida circulaţie de la centru spre periferie a curierilor şi a ordinelor imperiale. Au fost impuse, în întreg imperiul, măsuri, greutăţi, monedă, calendar şi mijloace de transport unice. Pe lângă măsurile administrative şi politice, Qin Shi Huangdi a distrus baza ideologică a sistemului Zhou, confucianismul, ideologie care slujea interesului structurilor bazate pe raporturi personale stabilite între rege şi membrii aristocraţiei provincial, dar nici celelalte curente filosofice existente nu au beneficiat de un tratament favorizator. Acest efort s-a materializat într-un edict prin care toate şcolile de filosofie erau închise. Concomitent, a fost elaborată o nouă doctrină imperială. Ideile originii divine a regalităţii şi a universalităţii puterii regale sunt acum diferite. Împăratul însuşi este stăpân al spaţiului şi timpului şi, în această calitate, guvernează ordinea cosmică şi stabileşte un echilibru între lumea divină şi cea terestră, adică instituie Marea Pace. Mărturii concrete ale noii concepţii sunt structura palatului imperial, care reproduce universul, alegerea modelului pentru care, a constelaţiilor şi aştrilor pentru decorarea hainelor şi a drapelelor, impunerea unui anumit mod de viaţă pentru suveran. În sfârşit, descoperirea necropolei regale a demonstrat că poziţia împăratului a fost reflectată şi în arhitectura funerară. Acest statut este subliniat şi prin dimensiunile incintei în care este amplasat mormântul, prin monumentalitatea parcului funerar şi a construcţiilor pe care le cuprindea, dar mai ales prin faptul că întregul complex funerar era o reflectare, o machetă a universului. Numărul şi splendoarea ofrandelor funerare întregesc tabloul onorurilor care l-au însoţit pe Primul Împărat după moarte. Qin Shi Huangdi a lăsat o moştenire aşa cum nu s-a mai văzut, o naţiune unificată cu o singură limbă scrisă care este încă folosită, un sistem de administraţie care supravieţuieşte şi astăzi şi un Mare Zid care stă în picioare, dar mai mult decât orice, Qin Shi Huangdi a creat ideea de China, un singur popor şi o singură ţară, realizări prin intermediul cărora dorinţa sa de imortalitate a fost îndeplinită în cele din urmă.
