Al doilea război chino-japonez
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
|
||||||||||||||||||||||||||||||||
|
||||||||||||||||||||||||||||||||
.svg){kind=small}
Al doilea război chino-japonez (7 iulie 1937 – 9 septembrie 1945) a fost un conflict major între Republica China şi Imperiul Japonez în timpul celui de-al doilea război mondial. Deşi cele două ţări se luptau cu intermitenţă încă din 1931, un război în adevăratul înţeles al cuvântului a început doar în 1937 şi s-a încheiat cu capitularea Japoniei din 1945. Acest război a fost un rezultat al unei politici imperialiste de mai multe decenii a Japoniei, prin care s-a încercat dominrea politică şi militară a Chinei şi câştigarea controlului asupra vastelor resurse de materii prime ale ţării. În acelaşi timp, valul crescut al naţionlismului şi dorinţa de autodeterminare a chinezilor au făcut războiul de rezistenţă de neevitat. Mai înainte de 1937, cele două naţiuni s-au confruntat în "incidente" locale, fiecare dintre cele două părţi având numeroase motive să nu declanşeze un război pe scară mare. Învadarea Manciuriei de către japonezi, cunoscută şi ca "Incidentul Mukden", a avut loc în 1931. ultimul dintre aceste incidente a fost "Incidentul de la podul Marco Polo" din 1937, care a fost de altfel considerat momentul oficial de începere a războiului total dintre cele două ţări. Din 1937 până în 1941, China a luptat singură împotriva Japoniei. După atacul de la Pearl Harbor, al doilea război chino-japonez a devenit parte a celui de-al doilea război mondial, iar China s-a bucurat de sprijinul Aliaţilor.
[modifică] Denumiri
În China, conflictul este cunoscut ca războiul de rezistenţă împotriva Japoniei (抗日戰爭, Kàng Rì Zhànzhēng}}), sau războiul de rezistenţă de opt ani (八年抗戰), sau, mai simplu, războiul de rezistenţă (抗戰).
În Japonia, conflictul este cunoscut ca războiul japonezo-chinez (日中戦争, Nicchū Sensō). În momentul în care au izbucnit luptele în iulie 1937 lângă Beijing, guvernul japonez a folosit termenul incidentul din China de nord (北支事変, Hokushi Jihen), iar după extinderea luptelor şi în China centrală, denumirea a fost schimbată în incidentul din China (支那事変, Shina Jihen).
Termenul incident (事変, jihen) a fost utilizat de Japonia deoarece niciuna dintre ţări nu a declarat război una celeilalte. Japonia a dorit să evite intervenţia în conflict a altor puteri, aşa cum ar fi fost Regatul Unit şi în mod special Statele Unite, care era în momentul izbucnirii războiului era cel mai mare exportator de oţel în Japonia. Preşedintele Roosevelt ar fi fost nevoit să impună un embargou livrărilor de oţel (şi nu numai) către Japonia, în conformitate cu prevederile Legilor neutralităţii (Neutrality Acts), dacă conflictul ar fi fost catalogat război.
În Imperiul Japonez, propaganda oficială a numit invadarea Chinei "război sfânt" (seisen), prima treaptă a Hakko ichiu (opt colţuri ale lumii sub un acoperiş). Când ambele ţări şi-au declarat război în decembrie 1941, numele japonez oficial al conflictului a fost schimbat în Mare război est-asiatic din Pacific (大東亜戦争, Daitōa Sensō).
Deşi guvernul japonez continuă să folosească termenul "Shina Jihen" în documentele oficiale, cuvântul Shina este considerat de chinezi un termen peiorativ.
Denumirea al doilea război chino-japonez nu este folosită de obicei în Japonia, de vreme ce primul război chino-japonez (日清戦争, Nisshin-Sensō), dintre Japonia şi Imperiul Qing din 1894 nu este considerat ca având vreo legătură evidentă cu cel dintre Imperiul Japonez şi Republica China.
[modifică] Context general
Originile celui de-al doilea război chino-japonez pot fi depistate în urmările primului război dintre cele două naţiuni (1894-1895). În acest conflict, China, aflat atunci sub Dinastia Qing, a fost învinsă de Japonia şi a fost forţată să cedeze Taiwanul şi să recunoască independenţa Coreii prin Tratatul de la Shimonoseki. Dinastia Qing a fost pe punctul de a se prăbuşi de pe urma revoltelor interne şi a înfrângerii de plan extern, iar Japonia a devenit o mare putere datorită măsurilor de modernizare luate în acea perioadă. Republica China a fost fondată în 1912, după Revoluţia Xinhai, care a răsturnat monarhia. Totuşi, tânăra republică era chiar mai slabă decât în perioada Qing, în mare parte datorită dominaţiei seniorilor războiului. Perspectiva unificării ţării şi respingerii intervenţiei străine părea în acea perioadă puţin probabilă în viitorul apropiat. Unii dintre şefii militari locali s-au aliat cu puterile străine în încercarea de a-şi învinge rivalii. De exemplu, liderul militar Zhang Zuolin din Manciuria a cooperat în mod deschis cu japonezii, de la care primea ajutor militar şi economic. Japonia a fost în anii de început ai Republicii China principala ameninţare externă.
În 1915, Japonia a prezentat Cele 21 de cereri, care trebuiau să ghideze interesele politice şi economice în China. După victoria în primul război mondial, Japonia a cucerit sfera de influenţă germană din Shandong. China a rămas fragmentată în timpul guvernului Beiyang şi nu a fost capabilă să reziste incursiunilor străine până la Expediţia nordică din 1926-1928, lansată de Kuomintang (KMT, Partidul Naţionalist Chinez), guvernul rival cu sediul în Guangzhou. Expediţia nordică a străbătut întreaga Chină până a fost oprită în Shandong, unde seniorul războiului din Beiyang Zhang Zongchang, sprijinit de japonezi, a împiedicat Armata Kuomintangului să unifice China prin forţa armelor. Această situaţie a culminat cu Incidentul Jinan din 1928, în timpul căruia armata Kuomintangului şi cea japoneză s-au ciocnit într-un scurt conflict. În acelaşi an, dictatorul militar Zhang Zuolin a fost asasinat, după ce nu s-a arătat suficient de cooperant cu japonezii. După acest incident, guvernul Kuomintangului sub conducerea lui Chiang Kai-shek a reuşit în sfârşit să unifice China 1928.
Cu toate aceste, conflictele dintre China şi Japonia au continuat, de vreme ce principalul obiectiv al naţionaliştilor chinezi era, conform cu cele trei principii al poporului, alungarea tuturor imperialiştilor străini din China. Expediţia nordică a unificat China numai din punct de vedere oficial, în ţară izbucnind războaie civile între facţiunile foştilor seniori ai războiului şi Kuomintang. În plus, comuniştii chinezi s-au răsculat împotriva guvernului central, după ce reprezentanţii lor au fost epuraţi din executiv. Din cauza acestei situaţii complicate, guvernul central chinez şi-a concentrat atenţia mai mult spre problemele războaielor civile, urmând principiul mai întâi pacificarea internă, după aceia rezistenţa externă. Această situaţie a fost rapid exploatată de Japonia, care şi-a continuat agresiunea în regiune. În 1931, japonezii au invadat Manciuria imediat după incidentul Mukden. După cinci luni de război, a fost înfiinţat în 1932 statul marionetă Manchukuo, avându-l în fruntea pe ultimul împărat al Chinei, Puyi. Nefiind capabilă să lupte direct cu Japonia, China a apelat la Liga Naţiunilor. Investigaţia Ligii Naţiunilor a fost finalizată prin Raportul Lytton, prin care Japonia era condamnată pentru incursiunea din Manciuria şi determinat guvernul nipon să retragă ţara din Ligă. De la sfârşitul deceniului al treilea şi de-a lungul celui de-al patrulea, comunitatea internaţională a adoptat politica împăciutorismului, nicio ţară nefiind dispusă să ia o poziţie hotărâtă, în afara unor declaraţii formale. Japonia considera Manciuria ca o sursă de materii prime şi ca un stat tampon la graniţa cu Uniunea Sovietică.
Incidentul Mukden a fost urmat de o lungă serie de mici incidente. În 1932, soldaţii chinezi şi japonezi au luptat într-un scurt conflict în timpul incidentului din 28 ianuarie. Ca urmare, zona Shanghai a fost demilitarizată, împiedicând prezenţa trupelor guvernului central chinez într-unul dintre oraşele aflate formal sub controlul său. În Manchukuo era în plină desfăşurare o campanie de pacificare, prin care se urmărea înfrângerea armatelor de voluntari antiniponi, care erau mişcări populare apărute ca urmare a politicii de nonrezistenţa a guvernului central chinez. În 1933, japonezii au atacat regiunea Marele Zid. La sfârşitul acestui nou conflict a fost semnat Armistiţiul de la Tanggu, care a asigurat Japoniei controlul asupra provinciei Rehe şi a obligat China să procedeze la demilitarizarea regiunii dintre Marela Zid şi regiunea Beiping-Tianjin. Obiectivul japonezilor era să creeze un nou stat-tampon între Manchukuo şi regiunile controlate de guvernul naţionalist chinez cu sediul la Nanjing.
Japonezii foloseau conflictele interne dintre diversele facţiuni chineze pentru a slăbi forţa potenţialilor lor adversari, unul câte unul. Această politică a fost favorizată de faptul că şi după Expediţia nordică, puterea politcă a guvernului naţionalist se extindea doar în zona deltei râului Yanhtze, în timp ce în alte regiuni puterea se afla în mod practic în mâinile liderilor locali. De aceea, japonezii întreţineau sau creau legături speciale cu aceşti lideri locali, cu scopul subminării puterii centrale. Japonezii au cultivat relaţiile cu aşa-numiţii "hanjian" – colaboraţionişti chinezi – pe care i-a ajutat să conducă guverne "autonome" cu o atitudine prietenoasă faţă de interesele nipone. Această politică a fost cunoscută drept Specializarea Chinei de Nord, sau Mişcarea pentru autonomia Chinei de Nord. Provinciile nordice care au fost incluse în această politică au fost Chahar, Suiyuan, Hebei, Shanxi şi Shandong.
În 1935, ca urmare a presiunilor japonezilor, chinezii au fost nevoiţi să semneze Acordul He-Umezu, prin care îi era interzis Kuomintangului să întreprindă operaţiuni politice în Hebei şi punea capăt controlului guvernului central asupra Chinei de Nord. În acelaşi an a fost semant Acordul Chin-Doihara prin care Kuomintangul era alungat din Provincia Chahar. Astfel, până la sfârşitul anului 1935, guvernul central chinez nu mai deţinea controlul asupra Chinei de Nord. În această regiune, japonezii au sprijinit activitatea Consiliului Hebeiului Răsăritean Autonom şi a Consiliului Politic Hebei-Chahar.
[modifică] Motivele declanşării războiului
Pentru a înţelege complexitatea implicării Japoniei în China, ca şi a implicării ulterioare a Uniunii Sovietice, a Regatului Unit şi a Statelor Unite în războiul chino-japonez, este foarte important să înţelegem interesele subterane ale diferitelor părţi care s-au implicat în conflict.
- Japonia: Motivele Japoniei erau clare: obţinerea prosperităţii Imperiului prin exploatarea bogăţiilor Chinei. Japonezii nu aveau interesul să conducă direct China, ci mai degrabă să distrugă guvernul central chinez şi să creeze guverne marionetă care să răspundă fără comentarii pretenţiilor nipone. Trebuid să facă faţă unor restricţii comerciale tot mai mari în relaţie cu puterile occidentale, japonezii au crescut nivelul implicării lor în China. Japonia avea nevoie să controleze importante resurse naturale, precum erau cele din Malaiezia, Indonezia şi Filipine, care erau în acea vreme controlate de Anglia sau de Franţa. Toate aceste obiective economice aveau să ducă la implicarea Japoniei în luptele celui de-al doilea război mondial.
- China (Nationalistă): China Naţionalistă avea mai multe obiective: să reziste agresiunii japoneze, să reunifice China sub autoritatea unui guvern central, să crească rolul ţării pe plan extern, să înfrângă mişcarea comunistă şi să transforme ţara într-o putere regională.
- Comuniştii chinezi: Comuniştii chinezi au evitat luptele pe scară mare cu japonezii, în acelaşi timp implicându-se în activitatea politică şi în lupte de guerilă în zonele ocupate de niponi, pentru a-şi extinde baza de masă. Motivul principal pentru care comuniştii au încercat să evite conflictele de amploare cu japonezii a fost dorinţa lor de a se prezenta la sfârşitul războiului mai puternici decât adversarii lor politici – naţionaliştii.
- Uniunea Sovietică: URSS avea interesul să nu intervină în conflictul chino-japonez pentru a avea mâinile libere în conflictul din Rusia Europeană cu Germania Nazistă. O asemenea atitudine ar fi permis Uniunii Sovietice să menţină efective reduse în Siberia, ar fi direcţionat principalele unităţi militare şi resurse materiale spre Europa şi, în plus, ar fi ajutat cauza chinezilor comunişti, care ar fi putut mai uşor prelua puterea în ţară, ceea ce ar fi dus la crearea unei zone tampon între URSS şi Japonia.
- Regatul Unit: De-a lungul deceniului al treilea şi al patrulea, atitudinea Angliei faţă de Japonia a fost una conciliantă, de vreme ce ele formau deja o Alianţă. Numeroşi cetăţeni britanici din China sprijineau acţiunile japoneze din China, cu scopul evident al slăbirii puterii guvernului naţionalist. Această atitudine a fost urmare a acţiunilor guvernului naţionalist, care a revocat numeroase concesiuni străine şi a acţionat pentru impunerea propriilor taxe şi impozite, ceea ce a afectat profund interesele economice britanice. După izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Regatul Unit a fost obligat să lupte în Europa împotriva Germaniei Naziste, sperând în acest timp ca războiul dintre chinezi şi japonezi să ajungă într-un punct mort. O asemenea situaţie din orient ar fi permis britanicilor să-şi recupereze în timp coloniile din Hong Kong, Malaezia, Burma şi Singapore. Principalele forţe britanice au fost implicate în războiul din Europa, contribuţia lor la desfăşurarea războiului din Pacific fiind neînsemnată.
- Statele Unite: Statele Unite a dus până la atacul de la Pearl Harbor o politică izolaţionistă şi multă vreme nu s-au arătat interesate să provoace direct Japonia. În acelaşi timp, SUA a ajutat China, permiţând voluntarilor să participe la război şi instituind un embargou al oţelului şi petrolului. După atacul de la Pearl Harbor, în scopul înfrângerii japonezilor pe frontul din Pacific, în condiţiile în care SUA erau implicate şi pe frontul european şi obiectivul principal al Aliaţilor era înfrângerea naziştilor, americanii au adoptat o politică a cuceririi insulelor de pe cale de apropiere de insulele nipone. SUA au început să cucerească baze aeriene care le-ar fi permis efectuarea de raiduri aeriene asupra Japoniei şi le-ar fi asigurat baze de pornire pentru o eventuală debarcare. După capitularea Germaniei, războiul din Pacific trebuia încheiat cu cât mai puţine pierderi de vieţi omeneşti. Preşedintele Franklin D. Roosevelt a dorit să ajute China, asigurându-şi astfel un aliat democrat şi o sursă de stabilitate postbelică în Asia Răsăriteană.
Este clar că guvernul naţionalist chinez avea o sarcină foarte dificil de îndeplinit, de vreme ce interesele Aliaţilor erau uneori atât de diferite de cele ale Chinei.
[modifică] Invadarea Chinei
Cei mai mulţi istorici consideră că incidentul care poate fi începutul celui de-al doilea război chino-japonez este bătălia de la podul Lugou (Incidentul de la podul Marco Polo) de pe 7 iulie 1937. Unii dintre istoricii chinezi consideră că războiul a început odată cu declanşarea indicentului Mukden de pe 18 septembrie 1931. După incidentul Mukden, armata japoneză a ocupat Manciuria şi a stabilit aici un guvern-marionetă al statului Manchukuo (18 februarie 1932). Japonia a făcut presiuni asupra Chinei pentru recunoaşterea independenţei noului stat Manchukuo.
După Incidentul de la podul Marco Polo din 1937, japonezii au ocupat Shanghaiul, Nanjingul şi Shanxiul de sud într-o campanie militară în care au fost implicaţi peste 350.000 de soldaţi japonezi. Istoricii au apreciat că în timpul masacrului din Nanking au fost ucişi peste 300.000 de civili chinezi, după victoria japoneză greu obţinută în Bătălia de la Nanjing (13 decembrie 1937). Unii istorici japonezi neagă existenţă acestui masacru. În ani care au urmat, forţele aeriene japoneze au lansat raiduri aeriene asupra tuturor marilor oraşe chinezeşti, provocând numeroase victime omeneşti şi daune materiale uriaşe.
Incidentul de la podul Marco Polo nu a marcat numai începutul unui război nedeclarat dintre China şi Japonia, dar a grăbit şi crearea celui de-al doilea Front Unit din China dintre Kuomintang şi Partidul Comunist Chinez (PCC). Antagonismele dintre cele două mişcări politice erau evidente, alianţa lor militară fiind parafată practic cu pistolul la tâmplă, când Chiang Kai-shek a fost răpit la Xi'an şi a fost forţat să accepte alianţa cu Partidul Comunist. Această alianţă neobişnuită a început să se destrame la sfârşitul anului 1938, în ciuda victoriilor neîntrerupte ale japonezilor din nordul Chinei, din regiunile de coastă şi din valea râului Yangtze. După 1940, conflictul dintre naţionalişti şi comunişti a devenit acut în regiunile din afara sferei de control a japonezilor, culminând cu incidentul noii Armate a 4-a. Comuniştii au reuşit să-şi extindă influenţa în orice teritoriu în care condiţiile locale le permitea acest lucru, prin efectuarea de reforme administrative, ale proprietăţii agricole şi ale taxelor şi impozitelor, toate favorizând ţăranii, dar şi prin înfiinţarea de organizaţii locale de partid, în vreme de naţionaliştii încercau să stăvilească influenţa comuniştilor şi să lupte în acelaşi timp şi cu japonezii.
Japonezii nu aveau capacitatea, şi se pare că nici intenţia, să administreze direct China. Scopul lor era să creeze guverne marionetă favoarabile niponilor. Totuşi, atrocităţile comise de forţele armate japoneze din China a făcut ca aceste guverne sprijinite de Tokyo să fie foarte nepopulare.
[modifică] Strategia chinezilor
China, spre deosebire de Japonia, era nepregătită pentru declanşarea unui război total şi avea o capacitate a industrei militare redusă. Armata chineză nu avea divizii mecanizate şi dispunea de puţine blindate. Până la mijlocul deceniului al patrulea, China a sperat că intervenţiile Ligii Naţiunilor vor calma agresiunea japonezilor. În plus, guvernul Kuomintangului era implicat într-un război civil care părea fără sfârşit cu forţele comuniştilor chinezi. Chiang ar fi spus la un moment dat: "Japonezii sunt o boală de piele, comuniştii sunt o boală de inimă". Deşi comuniştii au format Noua Armată a 4-a şi Armata căii a 8-a care se aflau sub comanda nominală a Armatei Naţionale Revoluţionare, Frontul Unit din China nu a fost o alianţă în adevăratul înţeles al cuvântului, fiecare parte fiind pregătită să reia războiul civil de îndată ce japonezii ar fi fost alungaţi din ţară.
Aceste condiţii generale au forţat China să adopte o strategie al cărui obiectiv final era conservarea puterii sale militare, de vreme ce un atac direct împotriva japonezilor părea să fie sinucigaş. Pe de altă parte, luptătorii de guerilă au continuat rezistenţa în pungile izolate din zonele ocupate de japonezi. Ca rezultat, japonezii controlau pe deplin numai oraşele şi căile ferate, în vreme ce zonele rurale erau aproape în exlusivitate sub controlul partizanilor.
Chiang şi-a dat seama că, pentru a câştiga sprijinul Statelor Unite sau unei alte naţiuni aliate, China trebuia să se dovedească cu adevărat capabilă să lupte. O retragere masivă ar fi descurajat ajutorul străin, astfel că Chiang a hotărât să reziste în timpul Bătăliei de la Shanghai. Chiang şi-a trimis trupele sale de elită, antrenate după modelul german, să apere cel mai important oraş industrial chinez de atacul japonez. Bătălia s-a încheiat cu retragerea chinezilor spre Nanjing, după ce ambele părţi au avut pierderi foarte grele. Deşi la Shanghai chinezii au pierdut lupta, ei au dovedit că sunt greu de înfrânt şi că sunt hotărâţi să lupte până la capăt. Bătălia a durat trei luni şi a fost un important factor de creştere a moralului poporului chinez, punând capăt lăudăroşeniei niponilor care afirmaseră în zeflemea că sunt capabili să cucerească Shanghaiul în trei zile şi China în trei luni.
În timp ce această confruntare directă dintre armate s-a petrecut în etapele de început ale războiului, marele număr de înfrângeri ale chinezilor faţă de cel al victoriilor a dus în cele din urmă la o strategie de eschivare. Regiuni mari ale Chinei au fost cucerite în primele faze ale războiului, dar victoriile japoneze au început să se rărească pe la mijlocul anului 1938. Strategia chinezilor din acest moment era aceea de prelungire a războiului până când armata se întărea suficient de mult pentru a-i înfrânge pe japonezi. Chinezii au folosit uneori tactica pământului pârjolit într-o încercare de încetinire a înaintării japonezilor. Barajele şi digurile au fost sabotate, ceea ce a avut ca rezulta marea inundaţie din 1938. În plus, numeroase întreprinderi industriale au fost demontate din zona de coastă şi strămutate în zonele din interior. În 1940, războiul a ajuns la un impas, fiecare tabără reuşind puţine victorii. Chinezii au reuşit să-şi apere cu succes pământurile în mai multe ocazii în faţa japonezilor, în vreme ce pentru niponi, în zonele pe care le cuceriseră deja, rezistenţa îndârjită a locuitorilor făcea ca victoria să pară o posibilitate îndepărtată. Această situaţie a dus la luarea unor măsuri extreme de către japonezi, o versiune a tacticii pământului pârjolit: Cei trei tot: ucide totul, fură totul, arde totul. În această perioadă au fost comise cele mai multe crime de război ale japonezilor.
Pe 7 decembrie 1941, japonezii au atacat baza militară de la Pearl Harbor, ceea ce a atras în război Statele Unite ale Americii. China a declarat oficial război Japoniei pe 8 decembrie 1941. China nu declarase război mai devreme, deoarece ajutoarele militare din partea unor naţiuni neutre nu ar mai fi putut fi acordat de naţiunile donatoare dacă starea de beligeranţă ar fi fost oficială. După atacul de la Pearl Harbor, priorităţile s-au schimbat – de la supravieţuire la victorie. Beneficiind de un ajutor militar străin însemnat, armata chineză a început să atace invadatorul nipon. Forţele chineze au luat parte la eliberarea Burmei. Până în 1945, armata chineză a făcut progrese însemnate, eliberând teritorii importante de sub stăpânirea japoneză. Împreună cu americanii, chinezii au declanşat operaţiunile BETA şi CARBONADO, care urmăreau eliberarea întregii Chine continentale, începând din Guandong şi mai apoi spre nord către Shanghai. Lansarea bombelor atomice asupra oraşelor Hiroşima şi Nagasaki şi intrarea Uniunii Sovietice în război, (Operaţiunea Furtună de august), au pus capăt războiului mai repede decât s-ar fi bănuit.
Strategia de bază a chinezilor din timpul războiului poate fi împărţită în trei perioade:
- 7 iulie 1937 (bătălia de la podul Lugou) – 25 octombrie 1938 (căderea oraşului Hankou). În această perioadă, conceptul de bază a fost "spaţiu pentru timp". Armata chineză trebuia să lupte pentru a întârzia înaintarea japonezilor spre oraşele nord-estice, pentru a permite unităţilor industriale să se retragă în Chongqing, unde trebuia organizată rezistenţa pe termen lung.
- 25 octombrie 1938 (căderea oraşului Hankou) – iulie 1944. În această perioadă, armata chineză a adoptat conceptul "războiului magnetic", care presupunea atragerea trupelor japoneze în marş în puncte bine definite, unde urmau să fie organizate ambuscade, atacuri din flanc şi încercuiri. Unul dintre exemple cele mai bune ale acestei tactici a fost Bătălia de la Changsha.
- iulie 1944 - 15 august 1945. În această perioadă chinezii au lansat contraofensive masive împotriva japonezilor.
[modifică] Efectivele armatelor implicate în lupte
[modifică] Armata Naţională Revoluţionară
Armata Naţională Revoluţionară a cumulat de-a lungul existenţei sale aproximativ 4.300.000 de soldaţi ai armatei regulate, împărţiţi în 370 de divizii standard, 46 de divizii noi, 12 divizii de cavalerie, 8 divizii noi de cavaleri, 66 de divizii teporare şi 13 divizii de rezerve. De-a lungul timpului, mai multe divizii au fost contopite, iar multe dintre ele nu au fost active tot timpul. Numărul de divizii active de la începutul războiului din 1937 a fost de 170. O divizie a Armatei Naţionale Revoluţionare avea în medie între 4.000 şi 5.000 de soldaţi. O armată chineză avea un efectiv apropiat de cel al uneia nipone, dar era mult mai slab dotată la capitolul artilerie, arme grele şi mijloace mecanizate de transport. Slaba dotare materială a chinezilor făcea ca puterea de foc a unei divizii japoneze să fie egalată de puterea de foc a trei-patru armate chineze. Datorită acestor probleme de dotare, artileria şi armele grele disponibile erau repartizate de obicei brigăzilor specializate, nu diviziilor, ceea ce crea mari probleme comandanţilor chinezi, datorită problemelor de coordonare. Puterea relativă de luptă a diviziilor chineze era mai scăzută decât a japonezilor, dacă se iau în consideraţie şi alte aspecte precum spionajul militar, logistica, comunicaţiile şi serviciile medicale.
Armata Naţională Revoluţionară (ANR) poate fi împărţită în două mari grupări. Prima este aşa-numita grupare dixi (嫡系, "origine directă"), care cuprindea diviziile instruite de Academia Militară Whampoa loiale lui Chiang Kai-shek. Acestea puteau fi considerate Armata Centrală a ANR. A doua grupare era cunoscută şi ca zapai (雜牌, "unităţile amestecate") şi era compusă din diviziile conduse de comandanţi care nu absolviseră Academia Whampoa, fiind cunoscută ca o Armată Regională sau Provincială. În ciuda apartenenţe ambelor grupări la Armata Naţională Revoluţionară, ele se distingeau prin gradul de loialitate faţă de guvernul central al lui Chiang Kai-shek. Mulţi foşti seniori ai razboiului şi militarişti regionali au fost încorporaţi în ANR sub steagul Kuomintangului, dar ei şi-au păstrat în realitate în cea mai mare parte independenţa faţă de guvernul central. Ei controlau de asemenea o bună parte a efectivelor armatei chineze.
Deşi cea mai mare parte a războiului, forţele armate controlate de Partidul Comunist Chinez au făcut în mod oficial parte din Armata Naţională Revoluţionară, datorită implicării lor în special în războiul de guerilă, efectivele lor sunt greu de apreciat. Există estimări care consideră că efectivele Armatei căii a 8-a, Noi armate a 4-a şi a miliţiilor populare s-au ridicat la un total de 1.300.000 de luptători.
[modifică] Armata Imperială Japoneză
- Armata Imperială Japoneză avea efective de aproximativ 2.000.000 de oameni. În China, japonezii deplasaseră mai mulţi soldaţi decât oriunde altundeva pe teatrul de război din Pacific. Efectivele diviziilor variau între 10.000 şi 20.000 de soldaţi. În momentul atacului de la Pearl Harbor , Armata Imperială avea 51 de divizii, (dintre care 35 erau în China), şi 39 de brigăzi independente, (dintre care 38 erau în China).
- Armata colaboraţionistă chineză avea în 1938 cam 78.000 de oameni şi îşi crescuse efectivele la 145.000 de soldaţi în 1940. În perioada 1942-1943, efectivele lor au crescut spectaculos la aproximativ 1.186.000 de soldaţi. Există chiar estimări care ridică efectivele colaboraţioniştilor la aproximativ 2 milioane de luptători, ceea ce ar fi un caz neobişnuit în al doilea război mondial, efectivele colaboraţioniştilor depăşind numeric pe cele ale invadatorilor. În momentul de maximă putere, pe front luptau cam 900.000 de soldaţi colaboraţionişti. Aproape toate aceste trupe se aflau sub comanda guvernelor marionetă, precum erau cele din Manchukuo, Guvernul provizoriu al Republicii China (Beijing), Guvernul reformat al Republicii China (Nanjing) sau Guvernul Wang Jingwei (Nanjing). Trupele colaboraţioniste erau destinate în principal apărării diferitelor garnizoane sau asigurării serviciilor logistice pentru niponi în regiunile aflate sub controlul guvernelor marionetă din teritoriile ocupate. Aceste trupe erau rareori trimise pe front datorită moralului scăzut care le caracteriza cât şi neîcrederii cu care le priveau japonezii. Dacă au fost totuşi folosite în lupte, au fost implicate în hărţuieli împotriva trupelor Kuomintangului sau celor ale Partidului Comunist Chinez, rezultatele fiind extrem de slabe.
[modifică] Impasul
În 1940, luptele dintre cele două armate au ajuns într-un punct mort. În vreme ce japonezii ocupaseră cea mai mare parte a coastei de est a Chinei, luptele de guerilă continuau în zonele cucerite. Guvernul naţionalist condus de Chiang Kai-shek îşi mutase sediul în capitala provizorie Chongqing. China, datorită capacităţilor industriale şi a experinţei de luptă limitate, nu putea lansa o contraofensivă decisivă împotriva invadatorilor. Chiang nu-şi putea permite să rişte declanşarea unui atac puternic datorită stării slabe a instruirii, a echipării insufieciente a trupei şi a conducerii ineficiente, dar şi datorită opoziţiei principalilor comandanţi ai Kuomintangului şi ai restului armatelor chineze. Deja Chaing pierduse o bună parte dintre cele mai bune trupe în timpul luptelor pentru apărarea Shanghaiului şi a depins multă vreme de capriciile generalilor săi, care-şi menţinuseră autonomia faţă de guvernul central. Pe de altă parte, japonezii pierduseră foarte mulţi oameni din caza sabotajelor rezistenţei din teritoriile ocupate şi avea deja mari probleme în organizarea şi administrarea teritoriilor cucerite.
Cei mai mulţi analişti considerau că naţionaliştii nu puteau fi capabili să continue lupta în condiţiile în care cele mai multe fabrici din zona prosperă de est erau aproape în întregime sub controlul japonez. Aproape toate marile puteri ezitau să acorde un ajutor substanţial chinezilor, deoarece aproape toată lumea considera că japonezii urmau să câştige războiul şi nu doreau să intre în conflict cu niponii, care ar fi fost capabili să pună în pericol coloniile din zonă. Marile puteri considerau că orice ajutor acordat Kuomintagului poate să înrăutăţească relaţiile cu japonezii, care se lăudaseră cu capacitatea de cucerire a Chinei într-o perioadă de numai trei luni.
Germania şi Uniunea Sovietică au asigurat un oarecare ajutor chinezilor mai înainte de escaladarea conflictului din Asia. Mai înainte de izbucnirea războiului, Germania şi China dezvoltaseră o cooperare economică şi militară fructuoasă. Germanii contribuiseră la modernizarea industriei şi armatei chineze în schimbul exporturilor de materii prime. Mai mult de jumătate din exportul de arme al Germaniei din perioada sa de reînarmare era destinat Chinei. Programul de modernizare a 30 de divizii chineze nu a fost însă indeplinit deoarece în 1938 germanii şi-au retras sprijinul. Uniunea Sovietică era interesată să ajute China pentru a împiedica Japonia să atace Siberia. URSS spera ca astfel să evite războiul pe două fronturi. În septembrie 1937 a fost semnat Pactul de neagresiune chino-sovietic, ceea ce a dus la aprobarea Operaţiunii Zet, mobilizarea unei forţe aeriene sovietice formată din voluntari. Ca parte a operaţiunii secrete sovietice, tehnicienii Armatei Roşii au modernizat mai multe avioane de transport ale chinezilor. Au sosit în China un număr de consilieri militari, (printre ei aflându-se şi Gheorghi Jukov), dar şi bombardiere, avioane de vânătoare şi provizii militare. Mai înainte de intrarea în război a Aliaţilor occidentali, Uniunea Sovietică a asigurat cel mai important ajutor militar străin pentru China, adică aproximativ 250 de milioane de dolari. În 1941, ajutorul militar sovietic a fost întrerupt ca urmare a semnarea pactului de neutralitate sovieto-japonez, semant după declanşarea Operaţiunii Barbarossa. Acest pact a asigurat spatele Uniunii Sovietice, care nu mai era nevoită să facă faţă amenintăţii unui război pe două fronturi. Dintre Aliaţi, Statele Unite ale Americii, Franţa şi Regatul Unit nu au asigurat ajutoare substanţiale decât după atacul de la Pearl Harbor din 1941, când Kuomintangul a fost sprijinit generos să continue lupta.
Opinia publica din occident a devenit treptat favorabilă Kuomintangului. La începutul deceniului al patrulea, opinia publică era favorabilă japonezilor. Totuşi din decembrie 1937, după ce japonezii au atacat vasul USS Panay şi după masacrul de la Nanking, opinia publică a început să fie defavorabilă niponilor, odată cu creşterea temerilor faţă de expansionismul japonez. În 1938, guvernul australian a împiedicat o firmă de stat niponă să cumpere o mină de fier din Australia şi a interzis exportul de minereu de fier către Japonia. [2]
Pe la mijlocul anului 1941, SUA au organizat "Grupul Voluntarilor Americani Tigrii Zburători". În decursul luptelor, americanii au acumulat 300 de victorii aeriene şi au pierdut doar 12 dintre avioanele Curtiss P-40 din dotare. Tacticile dezvoltate de aceşti piloţi de vânătoare au fost adoptate de întreaga aviaţie militară americană.
În plus, Statele Unite, Anglia şi Indiile Olandeze au declanşat embargourile ţiţeiului sau oţelului. Pierderea importurilor de ţiţei a împiedicat continuarea războiului mecanizat japonez în China. Aceste embargouri a determinat Japonia să declanşeze atacurile împotriva posesiunilor Aliaţilor din Asia de sud-est şi împotriva bazei militare americane de la Pearl Harbor.
[modifică] Intrarea în război a Aliaţilor occidentali
Imediat după atacul de la Pearl Harbor, atât Statele Unite cât şi China au declarat război Japoniei. Chiang Kai-shek a continuat să primească provizii din Statele Unite, conflictul chino-japonez devenind parte a teatrului de lupte din Asia al celui de-al doilea război mondial. Totuşi, spre deosebire de ruta arctică de aprovizionare a Uniunii Sovietice, care a rămas deschisă aproape tot timpul războiului, rutele maritime spre China au fost multă vreme închise, astfel că între închiderea drumului Burmei în 1942 şi redeschiderea lui ca drumul Ledo în 1945, ajutorul pentru Chiang Kai-shek a fost limitat doar la ceea ce se putea transporta pe calea aerului peste extremitatea sudică a Munţilor Mimalaia, aşa numita The Hump (Cocoaşa). Cea mai mare parte a întreprinderilor industriale fuseseră capturate sau distruse de japonezi, iar Uniunea Sovietică nu putea să dea un ajutor însemnat, efortul ei principal fiind făcut pe frontul de răsărit. Datorită acestor factori, guvernul chinez nu a avut niciodată suficiente provizii şi echipamente pentru organizarea unei ofensive majore.
Chiang a fost numit Comandantul şef aliat pe teatrul de război din China în 1942. Generalul Joseph Stilwell a fost o vreme şef al Marelui Stat Major al lui Chiang, fiind în acelaşi timp şi comandant al forţelor americane de pe frontul China-Burma-India. Relaţiile dintre Stilwell şi Chiang s-au deteriorat rapid datorită unei multitudini de factori. Unii istorici au afirmat că factorul principal ar fi fost corupţia şi ineficienţa guvernului chinez. Alţi istorici consideră că situaţia era mult mai complicată. Stilwell dorea cu putere să aibă controlul complet asupra trupelor chinezeşti, iar Chiang se opunea cu tărie. Stilwell nu înţelegea complexitatea situaţiei, în condiţiile în care comuniştii se întăreau neîncetat, iar Chiang trebuia să lupte pe mai multe fronturi, atât împotriva japonezilor cât şi împotriva comuniştilor. Stilwell critica în mass media americană modul în care guvernul chinez conducea războiul reclama corupţia şi incompetenţa chinezilor direct la preşedintele Franklin Roosevelt. Chiang ezita să deplaseze multe trupe departe de frontul principal, deoarece chinezii suferiseră deja pierderi omeneşti uriaşe până în acel moment, iar, pe de altă parte, era convins că Japonia va fi obligată să capituleze în faţa Aliaţilor şi a uriaşei superiorităţi industriale şi în efective a americanilor. Aliaţii au început să-şi piardă încrederea în capacitatea chinezilor de executare a operaţiilor ofensive pe continentul asiatic şi s-au concentrat în schimb pe lupta cu japonezii din insulele Pacificului. După trei luni de la încetarea ostilităţilor pe teatrul european de luptă al celui de-al doilea război mondial, ca parte a înţelegerilor făcute la Conferinţa de la Yalta, Uniunea Sovietică a lansat o ofensivă copleşitoare – Operaţiunea Furtună de august – împotriva japonezilor din Manciuria. După capitularea Japoniei în faţa Aliaţilor, sovieticii au trecut la demontarea a aproape întregului echipament industrial din Manciuria şi transportarea lui în URSS. În acest timp, comuniştii chinezi au găsit un excelent refugiu în Maniciuria, şi au pus mâna pe tot ce nu luaseră sovieticii, inclusiv pe stocurile de arme şi muniţii pe care le lăsaseră japonezii.
Conflictele dintre China, Statele Unite şi Regatul Unit s-au manifestat şi în cursul Războiului din Pacific. Winston Churchill ezita să trimită în regiune trupe britanice ca să redeschidă Drumul Burmei, în condiţiile în care mulţi dintre militarii britanici fuseseră deja înfrânţi în luptele cu japonezii în campaniile precedente. Pe de altă parte, generalul Stilwell considera că deschiderea Drumului Burmei era vital pentru China, în condiţiile în care toate porturile ţării erau ocupate de japonezi. Politica "Mai întâi Europa" iniţiată de Churchill neglija în mod evident cererile liderilor asiatici, aşa cum era Chiang. Mai mult, cererile britanicilor ca trupele chineze să fie trimise pe frontul din Indochina în Campania din Burma era privită de Chiang ca o încercare a englezilor de folosire a chinezilor pentru recucerirea coloniilor britanice şi de apărare a Indiei. Chiang considera că trupele chineze ar fi trebuit trimise spre răsăritul ţării pentru a apăra bazele aeriene americane, o mişcare sprijinită şi de Claire Chennault. În plus, Chiang şi-a manifesta public sprijinul pentru Mişcarea pentru independenţa Indiei într-o întâlnire cu Mahatma Gandhi din 1942, ceea ce a dus la o răcire pronunţată a relaţiilor dintre China şi Regatul Unit.
Statele Unite considera teatrul de lupte din China drept un mijloc pentru împiedicarea unui mare număr de soldaţi japonezi să participe la apărarea propriei ţări. În acelaşi timp, China oferea un număr de locaţii foarte potrivite pentru organizarea unor baze militare aeriene, de pe care puteau să decoleze bombardierele implicate în raidurile aeriene împtriva principalelor insule nipone. În 1944, în vreme ce situaţia japonezilor în Pacific era în continuă deteriorare, Armata Imperială Japoneză a lansat Operaţiunea Ichigo, de anihilare a bazelor aeriene americane care funcţionau în China. Japonezii au preluat controlul asupra provinciilor Hunan, Henan şi Guangxi. Eşecul forţelor chineze să apere aceste regiuni a dus la înlocuirea lui Stilwell cu generalul Albert Wedemeyer. Cu toate acestea, truple chineze sub comanda lui Sun Li-jen au reuşit să-i alunge pe japonezi din nordul Burmei şi să securizeze Drumul Ledo, o extrem de importantă rută de aprovizionare a Chinei. În primăvara anului 1945, chinezii au lansat o importantă ofensivă pentru recucerirea provinciei Guangxi şi a altor câteva regiuni sudice. Cu trupele chineze mult mai bine antrenate şi înarmate, Albert Wedemeyer a planificat lansarea Operaţiunii Carbonado în vara anului 1945 pentru cucerirea provinciei Guandong şi a cel puţin unui port maritim, de unde s-ar fi putut continua atacul spre Shanghai. Până în cele din urmă, lansarea bombelor nucleare a grăbit capitularea japonezilor, iar planurile pentru ofensivele chinezilor nu au mai fost puse în practică.
[modifică] Estimări ale pierderilor umane
Războiul chino-japonez a durat 97 de luni şi 3 de zile (din 1937 până în 1945).
[modifică] Pierderile chinezilor
- Kuomintangul a luptat în 22 angajamente majore, cele mai multe implicând cel puţin 100.000 de soldaţi de fiecare parte, şi în 1.171 angajamente minore, care au implicat cel mult 50.000 de soldaţi de fiecare parte, şi în peste 38.000 de lupte de hărţuială.
- Chinezii au pierdut aproximativ 3,22 milioane de soldaţi. În conflict au pierit aproximativ 9,13 milioane de civili datorită luptelor şi în jur de 8,4 milioane datorită foametei, bolilor şi a altor cauze nelegate direct de operaţiunile militare. După cum afirma istoricul Mitsuyoshi Himeta, cel puţin 2,7 milioane de civili au murit în timpul operaţiunii "ucide totul, jefuieşte totul, arde totul" (sanko sakusen) declanşată în 1942 în nordul Chinei de generalul Yasuji Okamura conform autorizaţiei Cartierului General Imperial nr. 575/3 decembrie 1941.[3]
Surse chineze afirmă că totalul pierderilor umane – militari şi civili, morţi, răniţi şi dispăruţi – se ridică la 35 de milioane de oameni.[1] Cei mai mulţi istorici occidentali consideră însă că totalul pierderilor a fost sub 20 de milioane de oameni. Pierderile materiale ale chinezilor au fost evaluate la peste 383 de milioane dolari, (la rata de schimb a lunii iulie 1937).
- În plus, războiul a făcut ca peste 95 de milioane de oameni să plece în refugiu.
[modifică] Pierderile japonezilor
Japonezii au pierdut aproximativ 1,1 milioane de soldaţi – morţi, dispăruţi sau răniţi – dar acest număr este încă în discuţie. Cifrele oficiale japoneze admit pierderi de numai 200.000 de oameni, cee ce este neobişnuit de puţin pentru un conflict atât de lung. Forţele combinate ale naţionaliştilor şi comuniştilor au pretins că ar fi ucis mai mult de 1,77 milioane de japonezi în timpul războiului.
[modifică] Urmări
Pe la mijlocul anului 1945, ambele tabere se aştepatau ca războiul să mai continue cel puţin un an. Pe 6 august 1945, un bombardier B-29 a lansat prima bombă nucleară asupra Hiroşimei. Americanii încercau astfel să-i forţeze pe japonezi să capituleze. Pe 8 august, sovieticii au lansat Operaţiunea Furtună de august. După ce URSS a denunţat pactul de neagresiune cu Japonia, i-a atacat în forţă pe niponi în Manciuria, în conformitate cu angajamentele luate de Stalin la Conferinţa de la Yalta, şi anume să atace Japonia la trei luni după înfrângerea Germaniei Naziste în Europa. Atacul sovietic a fost executat de trei corpuri de armate. În mai puţin de două săptămâni, Armata din Kwantung cu peste un milion de soldaţi a fost distrusă de sovietici. Trei zile mai târziu, o nouă bombă nucleară a fost lansată de americani asupra oraşului Nagasaki. Japonia a capitulat pe 15 august 1945. Trupele japoneze din China au capitulat în mod oficial pe 9 septembrie 1945. În conformitate cu prevederile înţelegerilor de la Cairo din 1943, Maniciuria, Taiwanul şi Insulele Pescadores au fost retrocedate Chinei, dar Insulele Ryukyu au rămas în posesiunea Japoniei.
În 1945, China termina în mod oficial războiul ca o mare putere militară, dar era de fapt o naţiune cu o economie distrusă şi în pragul declanşării războiului civil. Economia era sleită de nevoile militare ale unui război lung şi costisitor, de luptele interne, inflaţia explosivă, speculă şi de corupţia naţionaliştilor. La sfârşitul războiului s-a declanşat foametea, întinse terenuri agricole fiind distruse de anii de lupte. Milioane de chinezi aveau casele distruse de lupte sau de acţiunile tacticilor pămantului pârjolit. Situaţia a fost complicată de prevederile Conferinţei de la Yalta din februarie 1945, care au adus trupele sovietice în Manciuria. Deşi chinezii nu au fost prezenţi la discuţiile de la Yalta, ei au fost totuşi consultaţi în toate problemele care îi priveau. Chinezii au fost de acord ca sovieticii să atace în Manciuria, considerându-se că URSS-ul va avea relaţii doar cu guvernul naţionalist. După război, cum înţelegerile de la Yalta prevedea că Manciuria intra în sfera de influenţă sovietică, sovieticii au demontat şi transportat în ţară mai mult de jumate din echipamentele industriale lăsate aici de japonezi. Prezenţa sovieticilor în China de nord-est le-a permis comuniştilor locali să se întărească cu echipamentul militar rămas de la japonezii care se predaseră. Problemele reabilitării zonelor care fuseseră ocupate de japonezi şi reconstruirii unei naţiuni răvăşite de un război prelungit păreau imposibil de rezolvat.
La sfârşitul războiului, armata naţionalistă era slăbită, iar politica guvernului central se dovedea foarte nepopulară. În acelaşi timp, războiul îi întărise pe comunişti, atât din punct de vedere militar cât şi din punct de vedere al popularităţii. În toate "regiunile eliberate", Mao Zedong s-a arătat capabil să adapteze marxism-leninismul la condiţiile locale. El şi-a îndemnat cadrele de conducere să conducă din mijlocul maselor, trăind şi muncind cu oamenii de rând, mâncând aceiaşi mâncare şi încercând să împărtăşească aceleaşi griji. Atunci când astfel de măsuri au dat greş, au fost folosite măsuri coercitive mai dure, îndocrinarea şi ostracizarea "duşmanilor poporului". Armata Populară de Eliberare (Armata Roşie) îşi crease o imagine de apărător al intereselor celor mulţi. Cadrele Partidului Comunist Chinez fuseseră împărţite în "roşii" (care lucrau în zonele eliberate) şi "albe" (activişti care au lucrat în zonele ocupate de japonezi). Această împărţire avea să devină în timp o sursă de fracţionism în rândurile partidului. De-a lungul timpului, aramata comunistă s-a adaptat din mers la schimbările din timpul războiului, devenind a forţă de luptă experimentată. Mao a început pregătirile pentru transformarea întregii Chine pe principii noi comuniste. Printr-o muncă intensă organizatorică şi de propagandă, comuniştii şi-au mărit efectivele de la 100.000 de mebri în 1937 la 1,2 milioane în 1945. În urma războiului civil, care a izbucnit aproape imediat după înfrângerea Japoniei, Partidul Comunist Chinez a câştigat controlul asupra Chinei continentale, în vreme ce forţele naţionaliste s-au văzut nevoite să se retragă pe insula Taiwan.
[modifică] Probleme în litigiu
Al doilea război chino-japonez este până în ziua de azi un subiect de dispută intre cele două naţiuni. Războiul a rămas o piedică importantă în calea dezvoltării relaţiilor chino-japoneze, foarte mulţi oameni, în special în China, nutresc încă o mare amărăciune legată de perioada conflictului şi a urmărilor acestuia.
În Japonia, un grup mic dar foarte zgomotos de naţionalişti şi de militanţi de dreapta neagă existenţa numeroaselor crime atribuite niponilor. Invazia japoneză în ţările vecine este de glorificată de aceste grupuri, iar crimele de război, de exemplu masacrul din Nanjing, sclavia sexuală a prizonierelor şi Unitatea 731, sunt negate în mod sistematic.
Guvernul japonez a fost acuzat de revizionism istoric datorită faptului că a aprobat publicarea unor manuale care omiteau sau răstălmăceau trecutul militarist al ţării. În schimb, guvernul chinez a fost acuzat că foloseşte războiul pentru agitarea spiritelor antijaponeze, pentru a întări sentimentele naţionaliste şi pentru a îndepărta gândurile populaţie de la probleme interne ale ţării.
Guvernul chinez a fost de asemenea acuzat de exagerarea rolului forţelor armate comuniste în lupta cu japonezii. În China comunistă s-a afirmat că rolul hotărâtor în înfrâgerea japonezilor l-au avut comuniştii, care au purtat un război de guerilă neiertător cu ocupantul, în condiţiile în care forţele armate ale naţionaliştilor ar fi refuzat să lupte. În realitate, armata Kuomintangului, inclusiv armata centrală a lui Chiang Kai-shek şi alte armate regionale, au dus greul luptelor în timpul războiului. Armata naţionaliştilor a suferit pierderi de cam 3,2 milioane de oameni, în timp ce armata comuiştilor a ajuns în perioada de maximă putere la cam 1,7 milioane de luptători. În plus, mulţi soldaţi şi ofiţeri ai Kuomintangului, care nu au reuşit să se refugieze în Taiwan după încheierea războiului civil, au fost persecutaţi de guvernul comunist şi au fost trimişi în lagăre de muncă şi de "reeducare". Urmaşii şi rudele lor au avut de suferit fiind categorisiţi "contrarevoluţionari" în timpul Revoluţiei Culturale.
Moştenirea războiului este mai complicată pentru Republica China de pe insula Taiwan. În mod tradiţional, taiwanezii sărbătoresc Ziua Victoriei pe 9 septembrie, dată în care este sărbătorită şi Ziua Forţelor Armate, şi Ziua Retrocedării pe 25 octombrie. Totuşi, odată cu transferal puterii de la Kuomintang la facţiunile proindependentiste şi cu întărirea politicii de dechinificare, evenimetele comemorând războiul au căpătat o tot mai redusă importanţă în viaţa de zi cu zi a taiwanezilor. Mulţi sprijinitori ai independenţei Taiwanului consideră că nu este relevant să se păstreze vie memoria rezistenţei din timpul războiului, care s-a dus în principal în China continentală. În regiunile în care mişcarea veteranilor Kuomintangului este încă puternică, care încă sunt puternic legaţi emoţional de perioada războiului, comemorările se ţin încă. Astfel, în 2005, la sărbătorirea a 60-a aniversare a încheierii războiului, au fost ţinute o serie de conferinţe cu privire la război şi evenimentele din perioada postbelică la Memorialul Sun Yat-sen din Taipei, iar Kuomintangul a organizat o expoziţie la cartierul său general.
[modifică] Cine a luptat în războiul de rezistenţă?
Care a fost tabăra politică chineză care a depus efortul cel mai mare în lupta împotriva japonezilor este o problemă extrem de controversată.
În cadrul Memorialului Războiului de Rezistenţă a Poporului Chinez împotriva Japoniei de lângă Podul Marco Polo ca şi în principalele cărţi de istorie din China continentală, se pretinde că Partidul Comunist Chinez a condus efortul de război împotriva invadatorilor, iar luptătorii comunişti au făcut tot ce le-a stat în putinţă să reziste agresiunii străine. Totuşi, în ultima vreme, odată cu schimbările care au apărut în climatul politic din RPC, comuniştii chinezi au acceptat că o serie de generali naţionalişti au avut o contribuţie în lupte de rezistenţa împotriva invaziei japoneze. În momentul de faţă, în China continentală, poziţia oficială este că naţionaliştii au purtat un război sângeros direct cu japonezii, deşi cu rezultate neconcludente, în vreme ce comuniştii s-au angajat într-un război de guerila mult mai eficient în spatele liniilor inamice. În acest fel se pune accentul pe rolul central Partidului Comunist în războiul care este denumit mai degrabă "Războiul de Rezistenţă al Poporului Chinez împotriva Japonezilor" decât simplu "Războiul de Rezistenţă". În conformitate cu punctul de vedere oficial, Kuomintangul a evitatat de multe ori angajarea în confruntări de amploare cu japonezii într-o încercare de conservare a forţelor în vederea confruntării care urma să aibă loc cu comuniştii. Totuşi, de dragul politicii de de reunificare a patriei, pentru liniştirea autorităţilor de la Taipei, Republica Populară Chineză a recunoscut în ultima vreme că naţionaliştii şi comuniştii au avut contribuţii egale în război, victoria împotriva japonezilor fiind mai degrabă a poporului chinez, nu a unui partid politic.
Istoricii care au cercetat sursele japoneze şi sovietice au un alt punct de vedere. Rezultatele cercetărilor lor au adus dovezi că forţele comuniste au jucat un rol neînsemnat în războiul cu japonezii, comparativ cu rolul jucat în acelaşi conflict de Kuomintang. Aceşti istorici afirmă că forţele comuniste au menţinut implicarea lor în război la un nivel minim, pregătindu-se în schimb pentru confruntarea cu naţionaliştii.[4] Acest punct de vedere se apropie de cel al naţionaliştilor, care apreciază că ei sunt cei care au dus greul luptelor. Istoricii străini au remarcat că forţele comuniste nu au fost implicate în niciuna dintre cele 22 de bătălii importante, care au implicat cel puţin 100.000 de soldaţi de fiecare parte. Ofiţerul de legătură cu comuniştii chinezi şi corespondent TASS Piotr Vladimirov afirma în jurnalul său că nu a aflat de vreo bătălie majoră în care să se fi implicat comuniştii în perioada 1942 – 1945. De asemenea, el aminea că nu i s-a permis nici măcar o dată să facă o vizită jurnalistică pe linia frontului [5] deşi, în calitatea sa de diplomat străin, Vladimirov nu ar fi trebuit să se aştepte să viziteze taberele partizanilor. Comuniştii au evitat de obicei luptele deschise – Campania celor 100 de regimente şi Bătălia de la Pingxingguan fiind excepţii notabile – preferând să angajeze în luptă mici subunităţi care atacau de preferinţă liniile de comunicaţie japoneze. Prin comparaţie, încă de la începutul războiului, naţionaliştii au trimis cele mai bune trupe (diviziile a 36-a, a 83-a şi a 88-a, diviziile de elită ale lui armatei lui Chiang) în prima linie a apărării Shanghaiului. Aproximativ o treime dintre apărătorii Shanghaiului au căzut la datorie. Japonezii îi considerau pe luptătorii naţionalişti principala ameninţare la adresa autorităţii lor în China, nu pe comunişti[6] iar bombardarea capitalei naţionaliştilor pe timp de război, Chongqing, confirmă importanţa pe care o dădeau ocupanţii Kuomintangului.[7] De asemenea, principalele forţe japoneze erau destinate în special luptei din China centrală şi de sud, departe de principalele zone de acţiune ale comuniştilor, aşa cum era provincia Shaanxi.
Mai există o opinie, conform căreia foştii seniori ai războiului au avut contribuţia majoră la luptele împotriva japonezilor, considerând că cea mai mare parte a efectivelor Armatei Naţionale Revoluţionare era formată de fapt din luptătorii diferitelor facţiuni regionale. Armata centrală a lui Chiang Kai-shek a avut pierderi grele la începutul războiului în campaniile de la Shanghai şi Nanjing, iar puterea ei militară nu avea să se mai refacă niciodată la nivelul antebelic. Acest fapt l-a obligat pe Chiang să se bazeze pe aportul diviziilor liderilor regionali. Aşa-numita "armată provincială" făcea în mod oficial parte din Armata Naţională Revoluţionară, dar de fapt avea propriile structuri de comandă. Unele dintre bătăliile importante de după anul 1937 au fost purtate de armatele foştilor seniori ai războiului, care luptau însă sub stindardul Kuomintangului, (Bătălia de la Xuzhou şi Bătălia de la Changsha).
[modifică] Vedeţi şi:
- Masacrul din Nanjing
- Unitatea 731
- Unitatea 100
- Unitatea 516
- Unitatea 1855
- Unitatea 2646
- Unitatea 8604
- Unitatea 9420
- Unitatea Ei 1644
- Femei pentru reconfortare
- Bombardarea oraşului Chongqing
- Atacul cu arma biologică de la Kaimingye
- Atacul cu arma chimică de la Changteh
- Bătălia de la Zhejiang-Jiangxi
- Masacrul de la Sook Ching
- Istoria Chinei
- Istoria Republicii China
- Sfera de coprosperitate a Asiei Mari Răsăritene
- Istoria Japoniei
- Evenimentele care au precedat izbucnirea celui de-al doilea război mondial în Asia
[modifică] Note
- ^ Phillip Jowett, Rays of the Rising Sun, pag.72.
- ^ "Memorandum de Mr J. McEwen, Ministrul afacerilor externe, 10 mai 1940"
- ^ Himeta, Sankô sakusen towa nan dataka-Chûgokujin no mita Nihon no sensô, Iwanami Bukuretto 1996, pag.43.
- ^ Chang şi Ming, 12 mai 2005, pag. 8; şi Chang şi Halliday, pag. 233, 246, 286–287
- ^ Chang şi Ming, 12 iulie 2005
- ^ Chang şi Halliday, pag. 231
- ^ Chang şi Halliday, pag. 232
[modifică] Bibliografie
- Chang, Flora şi Ming, Chu-cheng. (12 iulie 2005). Rescriitorii istoriei ignoră adevărul în Taipei Times, pag. 8.
- David M. Gordon, "The China-Japan War, 1931–1945" Journal of Military History (Jan 2006) v 70#1, pag 137–82. Trecere în revistă a celor mai importante cărţi istorice din 1970 – 2006
- Jung Chang şi Jon Halliday, Mao: The Unknown Story (London, 2005); Jonathan Cape, ISBN 0-679-42271-4
- Annalee Jacoby and Theodore H. White, Thunder out of China, New York: William Sloane Associates, 1946
- Jowett, Phillip (2005). Rays of the Rising Sun: Japans's Asian Allies 1931–45 Volume 1: China and Manchukuo, Helion and Company Ltd. ISBN 1-874622-21-3. - carte despre chinezii şi mongolii care au luptat pentru japonezi în timpul războiului.
- Long-hsuen, Hsu; Chang Ming-kai (1972). History of the Sino-Japanese war (1937–1945), Chung Wu Publishers. ASIN B00005W210.
[modifică] Resurse internet
- World War 2 Newspaper Archives - War in China, 1937-1945
- Analele Tigrilor Zburători
- zh en KangZhan.org – Galerie şi istorie a războiului chino-japonez
- Soldaţi niponi din timpul războiului chino-japonez, 1937-1938 (în limba japoneză)
- Albert Herrmann, History and Commercial Atlas of China, Harvard University Press 1935,.
- Perry-Castañeda Library Map Collection, China 1:250,000, Seriile L500, U.S. Army Map Service, 1954- . Hărţi topografice ale Chinei din cel de-al doilea război mondial
- Perry-Castañeda Library Map Collection Manciuria 1:250,000, Seriile L542, U.S. Army Map Service, 1950- .
Hărţi topografice ale Manciuriei din cel de-al doilea război mondial
| Al doilea război mondial |
|||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|
| Europa Apuseană – Europa Răsăriteană – China – Africa (N – E–V)– Mediterana – Orientul Mijlociu – Asia şi Pacific – Atlantic | |||||||
|
Aspecte |
|||||||
|
|
Preludiu
1940 1941 |
1943 1944 1945 |
|
||||
| Aliaţii | Axa | ||||||
|
în război din 1937 începând din 1939 |
începând cu 1941 începând cu 1942 începând cu 1943 |
în război din 1937 începând cu 1940 începând cu 1942 |
|||||
| Rezistenţa | |||||||
| Liste | |||||||
|
1 antisovietică. |
|||||||
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
