Imperiul Mongol
 |
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea susținerii bibliografice pentru afirmațiile conținute. |
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Imperiul mongol a fost cel mai mare imperiu pe uscat, de peste 100.000.000 locuitori, creat într-un timp scurt de Ginghis Han și urmașii lui. Succesul militar al mongolilor, mai ales în secolele XII-XIV, este remarcabil. Ei au controlat imense teritorii, din Coreea până în Ungaria.
Cum au putut acești "barbari" să cucerească două continente și să reziste aproape 300 de ani (1183-1502)? Acest lucru este cu atât mai surprinzător cu cât armata mongolilor nu a numărat niciodată mai mult de 200.000 de luptători (cu aliați de neam turcic, chinezi, persani etc.). Ce tehnică deosebită au folosit ei? În ce constă "misterul" lor?
Cuprins |
[modificare] Filozofia mongolilor: supraviețuirea
Primele referiri asupra triburilor nomade de mongoli le găsim în sursele chineze. În secolele VIII-IX populația de triburi nomade turcice numită uiguri a preluat controlul asupra unei părți din Mongolia, stabilind capitala la Karakorum, la sud-vest de Ulanbator. În 840 uigurii sunt împinși de kyrgyzi în China (astăzi fiind ca 8.000.0000).
Înaintașii mongolilor erau crescători de cai din regiunea cuprinsă între poalele munților Altai, la sudul pădurilor Siberiei și nordul deșertului Gobi. Erau învățați cu privațiuni de tot felul, grija principală fiind supraviețuirea familiilor lor, a hergheliei și găsirea de noi pășuni pentru cai (care depășeau de căteva ori numărul populației (probabil cca. 700.000 suflete, la acea dată). Erau organizați după modelul tribal, cu unele elemnete de modernizare pentru acea perioadă de timp. De exemplu, aveau un gen de parlament (Kurultai), unde se discutau toate problemele importante interne și externe, inclusiv alegerea marelui han (khagan). Șefii armatei erau aleși și promovați pe criteriul meritului. Uigurii au avut scriere proprie, sigiliu, au încurajat artiștii și știința și au cultivat toleranța religioasă față de supuși.
Mongolii nu erau interesați în stăpânire de teritorii de tip seniorial, iar politic îi preocupa recunoașterea de către cuceriți a khanilor lor. Orașul care li se supunea era obligat să plătească tribut. Distrugeau numai dacă întâmpinau rezistență. Pentru acest popor eminamente nomad era vitală supraviețuirea și de aceea se mulțumeau cu colectarea a 10% din alimente pentru ei și caii lor, precum și din populația tânără din rândul celor înfrânți, aptă să lupte în armata lor. La fel ca turcii de mai târziu, "nomazii stepei" nu excelau în acumularea de provizii sau în confecționarea armelor; de aceea erau dependenți de cei ce se îndeletniceau cu comerțul, de producătorii de arme și de produsele țăranilor din teritoriile ocupate. Ei au lăsat pe comercianții venețieni și genovezi (ultimii au făcut și spionaj în favoarea mongolilor) să facă un comerț înfloritor în zona Mării Negre.
[modificare] Tehnică militară bazată pe mobilitate
Adesea pe câmpul de luptă superioritatea inamicului era de 6:1. Filozofia mongolilor în bătălie era diferită de cea a europenilor. Ei nu insistau pe onoare și cavalerism, ci îi interesa victoria sub diversele ei formule. Și astăzi impresionează ingeniozitatea militară, mobilitatea extraordinară, disciplina și simplitate operațională. Acest popor obișnuit să instaleze un cort în câteva ore, nu era legat de un anume teren și nu insista să îl apere cu prețul unor mari pierderi de luptători. Averea și proprietatea nu erau la mare preț, pentru că nu le puteau acumula. Întotdeauna au surprins dușmanul prin rapiditate. Nici armatele lui Napoleon și nici tancurile lui Hitler nu au avut rapiditatea cailor mongoli.
Atacul mongol se baza pe 2 "arme"" calul și săgeata. Calul, la mare preț, era deopotrivă sursă de hrană, de transport și armă de luptă. Iapa de stepă, renumită pentru rezistența sa și faptul că scurma zăpada pentru a se hrăni, era utilizată pentru lapte, carne, chiar la băut sânge (prin desfacerea temporară a jugularei). Fiecare luptător deținea 3-20 cai, așa că o armată era însoțită de minim 10.000 cai. Mongolii sunt primii care au inventat scărița și șeaua, care le permitea întoarcerea din galopul calului cu fața spre dușmanul care îi urmărea și slobozirea unor săgeți ucigătoare (foloseau un inel pe degetul mare, pentru a elibera cu ușurință coarda arcului). Pentru acești luptători învățați mai întâi să călărească, apoi mersul pe jos, trecerea de pe un cal pe altul în galopul calului era o manevră obișnuită pe câmpul de luptă. Utilizau arcuri de mărime diferite, începând cu cele ușoare (pentru care fiecare luptător deținea două tolbe, fiecare cu câte 30 de săgeți), de rază scurtă sau lungă, cu vârfuri speciale, de semnalizare (fumigene), incendiare și unele care șuierau producând panică inamicului.
Armata erau împărțite pe sistemul multiplilor de 10, cea mai mare unitate de luptă (tuman) avea 10.000 de luptători. Fiecare tuman avea avangardă proprie, ariergardă, centru și două aripi. Atacau în unghiuri convenabile, conform conformației terenului de bătălie, de obicei cu șarje ale cavaleriei ușoare. Tehnica mongolă folosea deseori retragerea de pe terenul de luptă, pentru a atrage inamicul în ambuscadă, precum și atacurile prin surprindere. Caracteristic lor era lupta „în liniște” și, potrivit unor surse, în unele cazuri participau și femeile care însoțeau convoiul luptătorilor.
Artileria, formată după modelul și cu soldați persani, precum și armele chineze grele de asediu (baliste, catapulte și arcuri imense, bombe incendiare etc.) erau păstrate în spatele frontului. Infanteria, formată de obicei din spadasini și sulițași turci, era aruncată în faza finală a bătăliei. Harnașamentul și îmbrăcămintea ușoară a cavaleristului mongol contrasta cu armura grea și imobilismul cavalerului european. Soldatul mongol avea haine de piele înmuiată în urină de cal, un gen de cotieră pe mâna dreaptă folosită ca scut și pentru a-și feri și fața, o tunică de mătase care îl proteja de infecțiile provocate de răni, pumnal, sabie, precum și o tolbă de merinde.
Deși pare neverosimil în cazul acestor luptători ”barbari”, strategii mongolii întocmeau planuri amănunțite ale atacului, bazându-se pe informații ale spionilor și cercetărilor proprii în teren. Aveau grijă să dezbine posibilii aliați și să evite formarea alianțelor între adversari. Obiectivul de cucerit era atacat din mai multe părți, devastând teritoriile învecinate pentru a înlătura inamicului orice speranță de succes. Asediile lor erau de temut, folosind construcții ingenioase în fața meterezelor cetăților și la nevoie înfometarea prelungită a asediaților. Superioritatea artei războiului la mongoli a fost demonstrată în cadrul bătăliei de la Legnica (9 aprilie 1241). Împrejurimile acestei localități din Silezia polonă au constituit terenul manevrelor mongolilor contra armatelor unite ale nobililor poloni, germani, cehi și mercenarilor Papei, posibil și Cavalerilor Teutoni, bine echipate, dar fără comunicare între ele. Mongolii s-au mișcat pe arii mari utilizând sistemul propriu de semnalizare cu steaguri. Au utilizat manevre înșelătoare de retagere și atac (uneori mascate cu perdele de fum), dispersînd inamicul și supunîndu-l la foc de artilerie ușoară, ambuscade și atacuri de flanc asupra grupurilor dispersate, ucigând caii de sub armurieri etc. Victoria nu a folosit mongolilor, care de altfel nu ținteau spre vestul Europei, ci spre Ungaria, unde se instalase dușmanii lor, cumanii. Aflând de moartea Marelui Han Ogadei cu 1 an înainte s-au retras spre capitala Karakorum pentru alegerea noul comandant suprem. În drum spre Karakorum, Batu devastează toată coasta dalmată. Startegii medievali au învățat din această tehnică, folosid-o următoarele trei secole, de exemplu în marea bătălie de la Grunwald (15 iulie 1410), unde armate unite polono - lituaniene au înfrânt puternicul Ordin Teutonic.
[modificare] Istoria stăpânirii mongole
În anul 1206, la numai 42 ani și după o campanie militară împotriva tătarilor din estul Mongoliei, șeful militar Temujin devine "mare conducător" (khagan), sub numele de Ginghis. În anii 1221-1223, 2 generali ai săi (Jebe și Subetai) (Viteazul) - cuceresc Iranul, Azerbaidjanul, Georgia, regiunea Astrakhan și Crimeea.
După moartea lui Ginghis (în 1223, la Karakorum), fiul acestuia Ogadei continuă cuceririle: în 1230 o armată de 50.000 mongoli și 70.000 turci cucerește Regatul bulgar (situat pe Volga), în 1237 atacă pe cumanii de pe Volga și Don, apoi cade Moscova, iar în decembrie 1242 generalul Batu ocupă Kievul. În continuare, Batu lansează 3 atacuri de proporție asupra Europei: asupra Poloniei, Lituaniei și Prusiei Orientale; altă armată mongolo-tătară se îndreaptă spre Ungaria prin trecătorile românești, în timp ce o a III-a armată condusă de Batu și Subetai atacă centrul Ungarie regelui Bela al IV-lea, pentru a-l pedepsi pe acesta că acordase azil cumanilor în 1238. Istoriografia ungară consemnează că armatele polono-[[maghiare ar fi învins în 1241 pe mongoli la Mohi. Cert este că Batu a pătruns în Pesta pe care o ține sub ocupație 1 an și a împresurat și Viena, însă veștile despre moartea marelui han Ogadei (decedat tânăr, căzut în patima alcoolului) modifică radical planurile mongolilor. În 1251, Batu devine Mare Han și fixează capitala noului hanat (Kipchak) la Sarai (lângă actualul oraș Volgograd, pe malul Volgăi). Începând cu secolul XIV islamul a devenit religie oficială a părții de vest a Imperiului Mongol. Formațiunea statală a lui Batu, situată în zona de astăzi a Turkistanului a fost cucerită în 1395 de Timur (Tamerlane), cu o armată de vorbitori de limbă turcică. Timur a schimbat capitala "Hoardei de Aur" (denumire dată de băștinașii de pe Don, datorită corturilor "aurite") la Samarkand, astăzi al II-lea oraș ca mărime din Uzbekistan, oraș cu o istorie de 2500 ani și un amestec de cultură iraniană, indiană și mongolă. Tot el a ocupat vastul teritoriu dintre [[Marea Caspică] și Marea Neagră, Persia (Iranul de azi) și India. Deși musulman, luptă cu turcii și chiar capturează pe sultanul otoman Baiazid I (în 1402, la Ankara).
Începând cu sec. XV apar alte puteri – Rusia și Imperiul Otoman. În 1363 principele Moscovei, Dmitri Donski, reușește prima mare victorie împotriva mongolilor, iar în 1502, Hoarda de Aur, divizată în hanate mai mici (Astrakhan, Kazan, Crimea și Siberia), este definitiv înfrântă de tunurile și armele de foc ale lui Ivan al IV-lea al Rusiei. Ultimul hanat, Ghirai în Crimea este înfrânt, în 1689, de Petru cel Mare.
[modificare] Cauzele prăbușirii și consecințele stăpânirii mongole
Cauzele prăbușirii mongolilor sunt cele întâlnite și la alte imperii: erodarea din interior și loviturile primite din exterior. Inevitabil, imperiul care nu a oferit populației stepei o viață sedentară și o eficiență economică redusă nu putea să reziste progresului istoriei. Aristocrația mongolă nu s-a adaptat, deși a încercat în mai multe rânduri, la civilizația de tip urban. Schimbarea succesivă a capitalei de la Karakorum la Beijingul de astăzi realizată de Hanul Kublai (descendenții săi au întemeiat dinastia Yuan în China), a condus la o evoluție independentă a Hoardei de Aur în Asia Centrală și în Rusia de restul imperiului. După cum am arătat, loviturile decisive au fost date de rușii dotați cu arme de foc, aspect militar neglijat de strategii mongoli.
Se acceptă că cea mai mare „realizare” a mongolilor a fost, paradoxal, formarea imperiilor mari - rus, otoman, chinez și japonez. Aceasta deoarece, aceste teritorii deși disparate au fost obligate să se unească pentru a face față invadatorilor. Dintre viitoarele puteri euro-asiatice, imperiul turc a preluat cel mai mult din moștenirea militară și din tradițiile mongolilor. Asemănător mongolilor, turcii au permis libertatea credinței, deși legătura rușilor cu Constantinopolul a fost întreruptă, mânăstirilor nu le pretindeau impozite etc.
La rândul său, Rusia s-a format mai întâi ca un teritoriu din care se colecta tributul mongol. Novgorod și apoi Kiev devin centre ale comerțului din centrul Imperiului Mongol. Îndeosebi tătarii, aliați uneori asimilați total de mongoli au avut mare influență asupra Rusiei; mulți nobili ruși au origine tătară, iar organizarea militară și socială a statului moscovit a fost de inspirație tătaro-mongolă. Statul tătar din Crimeea a fost anexat de Rusia deabia în 1783. Ulterior, armata rusă, clădită după rigurozitatea tehnicii militare germane, a dat loviturile decisive mongolilor.
În mod asemănător, China a înflorit sub domnia lui Kubilai, care timp de 18 ani (până în 1276) a cucerit cea mai mănoasă și populată provincie a Imperiului. La începutul secolului XIV, luptele interne dintre triburile mongole, au permis unei noii dinastii chineze să pătrundă în Mongolia. Pentru a-și asigura granița din nord, chinezii au construit Marele Zid. Ulterior, împărații chinezi au încorporat, până în 1750, toată Mongolia.
Kubilai, nepotul lui Ginghis, a încercat fără succes să cucerească naval Japonia (folosind pentru prima dată în istorie bombele cu schije), altă populație numeroasă care s-a coagulat în urma amenințării mongole. Înfrângerea mongolilor în vestul Japoniei s-a datorat taifunurilor din lunile de vară, despre care mongolii avea puține cunoștințe.
Europa s-a temut cel mai mult de mongolo-tătari, apoi de continuatorii lor, cel puțin sub raportul tehnicii militare, turcii. Pe continent circulau povești îngrozitoare despre cruzimea mongolilor, inclusiv că mâncau ficatul inamicilor prinși pe câmpul de luptă. Scrierile occidentale ale vremii susțin aducerea de către mongoli a „ciumei neagre” din anul 1340, care a înjumătățit populația Europei Centrale. Această afirmație este probabil corectă, deoarece, la asediul cetății Kaffa, mongolii cuprinși de ciumă, boală provocată de lipsa de igienă și răspândită prin intermediul șobolanilor, căpușelor, purecilor etc., dânduți seama că nu mai pot continua asediul au folosit pentru prima dată în istorie arma bacteriologică, aruncând cadavrele în descompunere ale victimelor ciumei în interiorul cetății.
Monarhii și prinții europeni cunoșteau relativ puține lucruri despre mongoli. În acele secole de incapacitate militară europeană au existat și încercări nerealiste de conlucrare cu mongolii. De exemplu, în 1250 regele francez Louis al IX-lea propune mongolilor distrugerea islamului și ocuparea „Pământului Sfânt” în Asia Mică. Însă mare khan Mihail avea alte planuri: realizează cucerirea Chinei, a Persiei, Baghdadul (cel mai bogat oraș al vremii în lumea musulmană) și Damascul. Acestea cad pe rând sub loviturile armatei sale. Contrar speranțelor cruciaților europeni, în 1260 mamelucii din Egipt și nordul Africii înfrâng pe mongoli lângă Nazaret. Mongke preferă invadarea din nou a Chinei unde, în 1259, moare în luptă. A fost ultimul mare han al întregului imperiu mongol, dar și sfârșitul speranței cruciaților de a înfrânge islamul.
Pentru lumea islamică, invazia mongolă a avut efecte contradictorii. Pe de o parte, mongolii au distrus o civilizație de șase secole, iar infrastructura (de exemplu irigațiile din Mesopotamia) nu au fost refăcute decât în secolul XX. Pe de altă parte, islamul a integrat unele elemente ale shamanismului și budismului mongol, iar turcii majoritari în Asia Centrală, la început vasali mongolilor, s-au impus drept o mare putere militară, economică și culturală euro-asiatică. Spre deosebire de mongoli, turcii au preluat armele de foc aduse din China. Treptat Imperiul Otoman a reușit să-i absoarbă pe mongoli, cu excepția Hoardei de Aur din sudul Rusiei, rămasă tributară valorilor vieții de stepă. Deși mongol, Timur s-a concentrat pe stăpânirea teritoriului din jurul localităților Bukhara și Samarkand, luându-și titlul de sultan și domnind din spatele scenei de lupte. În 1391 Timur înfrânge armata Hoardei de Aur, în 1395 pe cea a Imperiului Otoman, în 1398 pe cea a sultanatului de Delhi, apoi îi înfrânge și pe mameluci, iar în 1402 sultanul otoman Baiazid I este capturat pe terenul de luptă. Construcțiile din Smarkand au fost realizate de meșteri din toate colțurile imperiului. Astfel se explică interesanta combinație islamică și indiană a construcțiilor. În următorii o sută de ani, Imperiul Timurid, neorganizat corespunzător administrativ, a căzut sub loviturile otomanilor și indienilor.
"Pax Mongola" de circa un secol a asigurat o oarecare desfășurare a comerțului pe uscat, prin intermediul așa-numitului „drum al mătăsii”. Mongolii au influențat, în mică măsură, comerțul pe mare, iar atacurile cu flota asupra Japoniei au demonstrat incapacitatea lor de a desfășura un război naval.
