Cifră
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Prin termenul cifră se înţelege fiecare din caracterele grafice ce servesc la reprezentarea în scris a numerelor. Impropriu, termenul cifră este folosit destul de des ca sinonim pentru număr.
Cuprins |
[modifică] Cifră, numeral şi număr
Diferenţa dintre cifră, numeral şi număr:
- Cifrele sunt semnele sau simbolurile grafice cu care se scriu numerele, sunt reprezentarea grafică a acestuia. Din punctul de vedere al semioticii, cifra este un semnificant, iar numărul este un semnificat. Trecerea de la semnificant la semnificat presupune totdeauna o acţiune de decodare, un algoritm. Exemplu: cele 10 cifre de la 0 la 9.
- Numeralele sunt etichete (mărci) scrise, orale sau gestuale, care reprezintă un număr. Cele scrise se formează cu ajutorul cifrelor. Exemplu: numerele 1.000.000, 6 (acest număr se scrie cu o singură cifră), 2009.
- Numărul este un concept abstract (ca formă şi culoare) ce caracterizează o proprietate particulară a unei colecţii de obiecte sau a unei mulţimi. Numerele sunt formate din cifre (44, 3,14, 13.880 etc.), dar şi fiecare din cele 10 cifre poate reprezenta un număr. Alte exemple: numărul de zile dintr-o lună (numărul este bine definit, chiar dacă depinde de luna aleasă), numărul frunzelor dintr-o pădure (acesta se poate doar aproxima), numărul planetelor cu viaţă din galaxia noastră (acest numărul există, dar nu e cunoscut), numărul punctelor de pe un segment de dreaptă (este infinit).
Astfel, numărul „10” se reprezintă în scris cu ajutorul cifrelor „1” şi „0”, cu numeralul scris „zece”, dar şi cu cuvântul (rostit) „zece”. Prin gesturi, el se poate reprezenta prin arătarea degetelor de la ambele mâini.
Înţelegerea şi folosirea cifrelor presupune un grad de abstractizare ridicat. Astfel, la 6 ani, un sfert din copii încă mai scriu în mod greşit 0 + 0 + 0 = 3, iar la vârsta de 8 ani o jumătate din copii mai scriu (tot în mod greşit) 0 × 5 = 5.
Există mai multe seturi de cifre formate din una sau mai multe caractere grafice, fiecare set fiind asociat unui sistem de numeraţie. În sistemele de numeraţie poziţionale, setul de cifre este alcătuit din minim două caractere (din care unul este de obicei cifra „0”) şi formează baza sistemului de numeraţie, iar numărul cifrelor determină şi numele sub care sunt cunoscute aceste cifre (cifre zecimale, binare, etc.).
[modifică] Clasificarea cifrelor
| Clasificare după bază |
||||||||||||||||||||||
|
Cifrele se clasifică după civilizaţia (cultura) în care au apărut şi s-au dezvoltat (cifre indiene, arabe, romane, etc.) iar cele asociate sistemelor de numeraţie poziţionale se clasifică şi după baza de numeraţie (cifre binare, zecimale, hexazecimale, etc.).
Astăzi, cele mai cunoscute şi folosite sunt cifrele zecimale, cunoscute şi sub numele de cifre „indo–arabe” sau „arabe” (0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9), cifrele romane ( I, V, X, L, C, D, M), cifrele binare (0, 1) şi cifrele hexazecimale (0 ... 9, A, B, C, D, E şi F).
[modifică] Valoarea unei cifre
În sistemele de numeraţie ce folosesc parţial sau total cifrele „arabe”, o cifră (sau un număr) pot avea reprezentări diferite şi valori egale (de ex. 32(16) = 20(16) = 10(32)), sau valori diferite şi aceeaşi reprezentare (de ex. reprezentarea "11" poate avea următoarele valori: 11(2) = 3, 11(8) = 9, 11(16) = 17, 11(32) = 33).
În sistemele poziţionale, o cifră are valori diferite după poziţia pe care o ocupă în număr (fiecare din cifrele 7 din numărul 777(10) are altă valoare: 7x100, 7x10 şi 7x1). În orice sistem de numeraţie în care există, cifra „0” indică acelaşi lucru: absenţa unei valori.
[modifică] Etimologia şi istoria termenilor „cifră” şi „zero”
Originea acestor cuvinte este legată de sistemul de numeraţie poziţional zecimal şi setul de cifre aşa-zise „arabe” (0, 1, ..., 9), folosite azi în aproape toată lumea pentru a reprezenta în scris numerele. În realitate ele sunt originare din India, unde conceptul şi semnele pentru 0 şi celelalte 9 cifre erau cunoscute şi folosite încă de la începutul sec. al VI-lea. Arabii le-au preluat de la indieni în sec. al IX-lea. Europenii le-au preluat de la arabi abia în sec. XII, şi au trebuit să mai treacă încă 300 de ani pentru ca aceste cifre şi folosirea lor să se generalizeze. Arabii au preluat de la indieni atât simbolul pentru cifra „0” cât şi cuvântul care-l desemna, śūnya. În sanscrită (limba savantă indiană) śūnya are semnificaţia de loc gol, neocupat, liber, vacant, lacună, vid, deşert, nimic, zero. În transcrierea arabă śūnya a devenit as-sifr sau sifr (cu pronunţia aproximativă sifrone) şi capătă, în afara semnificaţiei originale din sanscrită (loc gol, vid, zero), şi pe aceea de semn de numeraţie, de nume comun desemnând toate cele zece cifre, nu numai pe zero. Acest etimon arab sifr stă la originea cuvintelor româneşti „cifră” şi „zero”.
La începutul sec. al XIII-lea sifr este introdus în latina medievală cu semnificaţia de „zero” de către italianul Leonardo Pisano Fibonacci, care-l foloseşte în tratatul său editat în 1202 „Liber abaci”. În transcripţia acestuia, sifr a generat zefirum care a devenit mai târziu zephirus (italienii pronunţau sifr ca zephiro, iar cuvântul inventat de Fibonacci este foarte asemănător cu pronunţia cuvântului arab). Mai târziu zephirus a trecut în italiana medievală unde a fost utilizat - sub această formă şi cu semnificaţia de "zero" - până în sec. al XV-lea. După câteva modificări, acesta a devenit zefiro, care a dat prin contracţie (1491) forma actuală "zero". De fapt, din acelaşi sifr a derivat în latină şi cuvântul cifra (cu semnificaţia de cifră), de unde a fost preluat mai întâi în italiană şi de aici şi în alte limbi europene, printre care şi în limba română. (Conform DEX '98, termenul „cifră” este preluat din italianul cifra, în latină tot cifra, în franceză chiffre.)
Istoria apariţiei, evoluţiei şi răspândirii cifrelor nu se poate separa de cea a sistemelor de numeraţie, şi este strâns legată de câteva invenţii primordiale cum sunt scrisul, abacul şi tiparul. Inventarea cifrelor este la fel de importantă pentru omenire ca şi inventarea alfabetului.
Din familia de cuvinte a cuvântului "cifră": cifru, cifrare, descifrare.
[modifică] O altă seminficaţie a cuvântului „cifră”
O cifră mai poate fi de fapt şi un număr care indică valoarea unei mărimi caracteristice a unei substanţe, a unui fenomen:
- Cifră octanică (CO) - Număr care măsoară rezistenţa unei benzine la detonaţie (autoaprindere), în comparaţie cu un etalon. Cifra octanică reprezintă procentul, în volume de izooctan, dintr-un amestec de izooctan şi pentan ce detonează la fel ca benzina cercetată, în aceleaşi condiţii de încercare. Cu cât este mai mare cifra octanică, cu atât mai mică este probabilitatea unei detonaţii. O cifră octanică mare (peste 91) este utilă doar dacă producătorul maşinii o recomandă în mod expres. Octanul este de fapt o hidrocarbură (C8H18).[1]
- Cifră cetanică (CC) - Număr care exprimă procentul de cetan, în volum, dintr-un amestec de cetan şi α-metil-naftalen, care se autoaprinde în aceleaşi condiţii cu un anumit combustibil de studiat. Valoarea cifrei cetanice caracterizează calitatea de aprindere a motorinelor în motoarele cu aprindere prin comprimare). Pentru a se aprinde cu siguranţă, motoarele cu aprindere prin comprimare folosesc actual motorine cu o cifra cetanică de 50. Valoarea 0 corespunde α-metil-naftalenului (combustibilului ce se aprinde cel mai greu).[2]
- Cifră (sau indice) de saponificare: Mărime caracteristică pentru uleiurile şi unsorile minerale, egală cu numărul de miligrame de hidroxid de potasiu, necesar pentru a neutraliza acizii liberi şi a saponifica esterii şi lactonele dintr-un gram de produs.
- Cifră de afaceri („dever”): valoarea vânzărilor (de bunuri şi servicii) cumulate între două bilanţuri succesive.
- Cifra populaţiei: Numărul reprezentând populaţia existentă la o anumită dată pe glob, într-o zonă a acestuia, pe un continent sau într-o unitate teritorial administrativă (sat, comună, cartier, oraş, judeţ, ţară), rezultat în urma unui recensământ sau extrapolării unor date statistice existente.
[modifică] Note
- ^ Berthold Grünwald Teoria, calculul şi construcţia motoarelor pentru autovehicule rutiere, ediţia a II-a, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1980, p. 156
- ^ Berthold Grünwald Teoria, calculul şi construcţia motoarelor pentru autovehicule rutiere, ediţia a II-a, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1980, p. 159
