Albert Speer

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Albert Speer la procesele din Nürnberg, 1946

Albert Speer (n. Berthold Konrad Hermann Albert Speer, [1] 19 martie 1905 — d. 1 septembrie 1981) a fost un arhitect german care a fost, pentru o parte din al Doilea Război Mondial, ministrul al înarmǎrii și producției de război pentru al Treilea Reich. Speer a fost arhitectul preferat al lui Adolf Hitler, înainte de a ocupa posturi ministeriale. Și-a asumat responsabilitatea pentru crimele regimului nazist atât la procesul de la Nürnberg cât și în memoriile sale. Nivelul său de implicare în persecutarea evreilor și nivelul său de cunoaștere a Holocaustului rămân probleme de litigiu.

Speer s-a înscris în Partidul Nazist în anul 1931. Abilitățile lui arhitecturale l-au făcut din ce în ce mai cunoscut în cadrul partidului și a devenit un membru din cercul apropiat al lui Hitler. Hitler l-a recomandat pentru a proiecta și construi o serie de clǎdiri, inclusiv Cancelaria Reich-ului și stadionul din Nürnberg unde aveau loc congresele partidului. Speer a făcut, de asemenea, planuri de a reconstrui Berlinul pe o scară mare, cu clădiri imense, bulevarde largi, și un sistem de transport reorganizat.

Ca Hitler, Speer a avut atît de mult succes încât producția de război a Germaniei a continuat să crească, în ciuda masivelor și devastatoarelor bombardamente aliate. După război, el a fost judecat la Nürnberg și condamnat la 20 de ani de închisoare pentru rolul său în regimul nazist, în principal pentru utilizarea muncii forțate. El și-a ispășit pedeapsa până la sfârșit, cea mai mare parte la închisoarea Spandau din Berlinul de Vest.

După eliberarea sa de la Spandau în 1966, Speer a publicat două lucrări autobiografice bestseller, Erinnerungen („Amintiri”) și Spandauer Tagebücher („Jurnalul de la Spandau”), detalierea lui personal, și relația sa foarte apropiata de Adolf Hitler și oferind cititorilor și istoricilor o perspectivă unică asupra lucrărilor din regimul nazist. El a scris mai târziu o a treia carte, Der Sklavenstaat. Meine Auseinandersetzung mit der SS („Statul sclavagist: Controversele mele cu SS-ul”), despre SS . Speer a murit din cauze naturale, în 1981 în timpul unei vizite în Londra, Anglia.[2]

Tinerețea[modificare | modificare sursă]

Speer s-a născut în Mannheim, într-o familie din clasa socială de mijloc, dar destul de înstărită. El a fost al doilea dintre cei trei fii ai lui Albert Speer și Luise. În 1918, familia s-a mutat definitiv la casa lor de vară, Schloss-Wolfsbrunnenweg, în Heidelberg.[3] Conform lui Henry T. King, procurorul adjunct de la Nürnberg, care mai tîrziu a scris o carte despre Speer, “Dragostea și căldura au lipsit din copilăria lui Speer”.[4] Speer a vrut să devină matematician, dar tatăl său a spus că dacă Speer ar alege această ocupație el ar “duce o viața fără bani, fără o poziție și fără un viitor”.[5] În schimb, Speer a călcat pe urmele tatălui său și a bunicului său și a studiat arhitectura.[6]

Speer a început studiile de arhitectură la Universitatea din Karlsruhe în loc de o instituție mai mult apreciată, din cauză că hiperinflația din 1923 criza a limitat veniturile părinților săi.[7] În 1924, după depășirea crizei, s-a transferat la Universitatea Tehnică München.[8] În 1925 s-a transferat din nou, de data aceasta la Universitatea Tehnică din Berlin, unde a studiat cu Heinrich Tessenow, pe care Speer l-a admirat foarte mult. După ce a trecut examenele sale din 1927, Speer a devenit asistentul lui Tessenow, care era o mare onoare pentru un om de 22 de ani.[9] Ca atare, Speer a predat unele din clasele lui Tessenow continuând în același timp studiile postuniversitare.[10] În Munchen, și mai apoi în Berlin, Speer a început o prietenie strânsă, care în cele din urmă s-a întins peste 50 de ani, cu Rudolf Wolters, care, de asemenea, studiase cu Tessenow. La mijlocul anilor 1920, Speer a început să se întîlnească cu Margarete (Margret) Weber (1905-1987). Relația a fost dezaprobată de mama fetei, care era conștientă că erau inferiori ca și clasă socială (tatăl lor era un meseriaș care avea 50 de angajați). În ciuda acestei opoziții, cei doi s-au căsătorit la Berlin la 28 august 1928; șapte ani au trecut pînă când Margarete Speer și-a vizitat acasă socrii.[11]

Arhitect nazist[modificare | modificare sursă]

Alăturarea cu Naziștii[modificare | modificare sursă]

Speer în 1933

Speer a declarat că a fost apolitic când era tânăr, și că ar fi participat la un miting nazist la Berlin, în decembrie 1930, la insistențele unora dintre elevii săi. El a fost surprins când l-a văzut pe Hitler îmbrăcat într-un costum albastru, și nu în uniformă maro, cum apărea deseori pe afișele naziste. A fost foarte impresionat, nu numai de ideile lui Hitler, dar și de omul în sine. Câteva săptămâni mai târziu a participat la un alt miting, acesta fiind prezidat de Joseph Goebbels. Speer a fost deranjat de modul în care Goebbels a dus mulțimea la frenezie. În ciuda acestui disconfort, lui Speer nu i-a fost zdruncinată imaginea lui Hitler. La 1 martie 1931, el a solicitat să adere la Partidul Nazist și a devenit membrul numărul 474.481. Prima poziție ca și nazist a lui Speer a fost ca șef al Corpului de Transport nazist într-o suburbie a Berlinului, Wannsee, el fiind singurul nazist din localitate ce avea mașină. Speer a îndeplinit misiunea dată de liderul Partidului Nazist al districtului berlinez Westend, Karl Hanke, care îl rugase să-i redecoreze, fără plată, o vilă pe care o închiriase. Hanke a fost entuziasmat de rezultat. În 1931, Speer și-a dat demisia ca asistent al lui Tessenow din cauza reduceri de salariu și s-a mutat la Mannheim, în speranța de a folosi cunoștințele/relațiile tatălui său pentru a obține contracte. El a avut puțin succes, iar tatăl său i-a dat un loc de muncă ca manager la proprietățile Speer mai vechi. În iulie 1932, Speer a vizitat Berlinul pentru a ajuta Partidul înainte de Reichstag. În timp ce erau ei acolo, Hanke l-a recomandat lui Goebbels pe tânărul arhitect pentru a ajuta la renovarea sediului Partidului din Berlin. Speer, care a fost pe cale să plece cu soția sa pentru o vacanță în Prusia de Est, a convenit să facă treaba.

Speer şi Hitler examineazǎ un desen arhitectural

Atunci când Comisia a fost finalizată, Speer a revenit la Mannheim și a rămas acolo cînd Hitler a preluat mandatul în ianuarie 1933. Organizatorii din 1933 Nürnberg nazist Rally Party i-au cerut lui Speer să prezinte modele de raliu, aducându-l în contact cu Hitler pentru prima dată. Nici organizatorii și nici Rudolf Hess nu au fost dispuși să decidă dacă să aprobe planurile, și Hess l-a trimis pe Speer la Munchen la apartamentul lui Hitler pentru a cere aprobarea lui. Când Speer a intrat, noul cancelar a fost ocupat de curățarea unui pistol, pe care el la scurt timp l-a pus deoparte pentru a arunca, interest, o privire la planurile pe scurt, pentru a le aproba chiar fără a se uita la tânărul arhitect. Acest lucru a facut ca Speer să câștige primul post la nivel național, ca Partidul Nazist "Comisarul pentru artistică și tehnică Prezentarea de Raliuri părți și demonstrații". Cei doi bărbați au găsit multe lucruri în comun: Hitler a vorbit despre Speer ca un "spirit înrudit", pentru care el a menținut întotdeauna "cele mai calde sentimente umane". Tînărul arhitect ambițios a fost orbit de ascensiunea sa rapidă și imediata apropiere a lui Hitler, care i-a garantat un potop de comisioane din partea guvernului și de la cele mai înalte grade ale Partidului. Speer a mărturisit la Nuremberg, „am aparținut la un cerc care a constat de alți artiști și personal personal din prietenii săi. Dacă Hitler ar fi avut prieteni el ar fi fost printer cei mai apropiați".

Primul arhitect[modificare | modificare sursă]

Bundesarchiv Bild 183-1982-1130-502, Nürnberg, Reichsparteitag, Lichtdom.jpg

Când Troost a murit pe 21 ianuarie 1934, Speer efectiv îl înlocuiește ca arhitectul-șef al partidului. Hitler l-a numit pe Speer șef al Oficiului pentru construcții, care la plasat nominal pe personalul lui Hess. Unul dintre primele însărcinări ale lui Speer, după moartea lui Troost, a fost stadionul Zeppelinfeld, terenurile de paradă Nuremberg văzut în Leni Riefenstahl capodopera propagandă Triumful voinței.

Nuremberg a fost să fie site-ul de mai multe clădiri oficiale naziste, dintre care majoritatea nu au fost niciodată construite, de exemplu, Stadionul germane ar fi cazat 400 de mii de spectatori, în timp ce un teren de raliu chiar mai mare ar fi acomodat o jumătate de milion de naziști. În timp ce se planificau aceste structuri, Speer a inventat conceptul de "ruin value": clădiri care ar trebui construite în așa fel încât ruinele să arate estetic mii de ani în viitor. Ruinele astfel ar fi o dovadă a măreției celui de-al treilea Reich, la fel cum ruinele antice grecești sau romane au fost simboluri ale măreției acestor civilizații. Hitler a îmbrățișat cu entuziasm acest concept, și a ordonat ca toate clădirile Reich importante să fie construite în acord cu ea.

Speer nu a putut evita să vadă brutalitatea excesivă a regimului nazist. La scurt timp după Noaptea cuțitelor lungi, Hitler i-a ordonat lui Speer să ia muncitori și să se ducă la birourile vice-cancelarului Franz von Papen, pentru a începe transformarea ei într-un sediu de securitate, chiar dacă au fost încă ocupate de către oficialii lui von Papen.

Când Hitler a depreciat designul lui Werner March pentru Stadionul Olimpic pentru Jocurile Olimpice de vară 1936 ca fiind prea modern , Speer a modificat planurile prin adăugarea unui exterior de piatră. Speer a proiectat Pavilionul german pentru Expoziția Internațională din 1937, în Paris . Site-urile germane și sovietice pavilion erau pe pavilioane opuse. Învățând (printr-o privire clandestină la planurile sovietice), că proiectul sovietic includea două statui colosale aparent aproape depășind site-ul german, Speer a modificat proiectul astfel încât să includă o masă cubică, cu un vultur uriaș în partea de sus uitându-se în jos la statuile sovietice. Ambele pavilioane au fost premiate cu medalii de aur pentru designul lor.

Ministrul Armelor[modificare | modificare sursă]

Numirea în funcția de Ministru[modificare | modificare sursă]

În 8 Februarie 1942, ministrul arsenalului Fritz Todt a murit într-un accident de avion la scurt timp de la decolarea de la cartierul general al lui Hitler de la Rastenburg. Speer care a ajuns la Rastenburg cu o seară înainte a acceptat oferta lui Todt de a zbura împreună cu acesta la Berlin, dar, a refuzat-o cu cîteva ore înainte de decolare (Speer declară în memoriile sale că anularea călătoriei cu Todt s-a datorat epuizării provocată de călătorie și de întîlnirea prelungită în noapte cu Hitler). Mai tîrziu, în acea zi, Hitler l-a numit pe Speer ca succesor al lui Todt în toate funcțiile acestuia. În cartea „În interiorul celui de-al treilea Reich”, Speer rememorează întîlnirea cu Hitler și reținerea pe care a avut-o de a prelua biroul ministerial și că a făcut asta pentru că Hitler i-a ordonat. Speer afirmă de asemenea că Herman Goering a mers în grabă la cartierul general al lui Hitler în legătură cu audierea cu privire la moartea lui Todt, sperînd să primească puterile pe care le-a deținut Todt. Hitler l-a pus pe Goering în fața faptului împlinit cu privire la ocuparea de către Speer a postului lui Todt. Goering a plecat fără măcar să asiste la funeraliile lui Todt.

Speer în avion

La vremea ascensiunii lui Speer la minister, economia germană, spre deosebire de cea britanică, nu era complet pregătită pentru producția de război. Încă se produceau bunuri pentru populație aproape la același nivel ca pe timp de pace. Cel mult cinci Autorități Supreme aveau atribuții cu privire la producția de armament – dintre care Ministerul Afacerilor Economice a declarat în noiembrie 1941 că condițiile nu permiteau creșterea producției de armament. Femeile erau angajate în număr mic în fabricile care lucrau doar un singur schimb. Cu o seară înaintea numirii sale Speer a vizitat o fabrică de armament din Berlin și nu a găsit nici o pregătire.

Speer a depășit aceste dificultăți prin asumarea de către sine a puterii asupra economiei de război. Fabricile au primit autonomie, sau cum zicea Speer „au fost responsabilizate” și fiecare fabrică s-a concentrat asupra unui singur tip de produs. Bazîndu-se pe sprijinul foarte puternic al lui Hitler (dictatorul spunea: „Speer, voi semna orice document vine de la tine”) el a divizat arsenalul conform sistemului de armament, cu experți în locul civililor, supervizînd fiecare departament: Nici un șef de departament nu putea fi mai în vîrstă de 55 – oricine peste această vîrstă fiind susceptibil de rutină și de aroganță- și nici un adjunct mai în vîrstă de 40 de ani. Peste aceste departamente exista un comitet de planificare centralizată condus de însuși Speer care și-a asumat o responsabilitate sporită asupra producției de război și pe măsura trecerii timpului asupra întregii economii germane. Conform documentelor de la conferințele Înaltului Comandament al Forțelor armate (Wehrmacht) din martie 1942 „În zilele noastre contează doar cuvîntul lui Speer, el poate interfera în toate departamentele. Deja el stăpînește toate departamentele.. Pe ansamblu atitudinea lui Speer este precisă” Goebbels a notat în jurnalul său în iunie 1943: „Speer este la același nivel ca Führer-ul. Este cu adevărat un geniu al organizării”. Speer a avut așa de mare succes în poziția ocupată la sfîrșitul lui 1943 încît era larg recunoscut de către elitele partidului Național-Socialist ca un posibil succesor al lui Hitler.

Cînd Speer deținea acea putere uriașă, el era, desigur, subordonat al lui Hitler. Oficialii naziști veneau în preajma lui Speer căutînd ordine direct de la dictator. Cînd Speer a ordonat suspendarea lucrului la construcțiile civile, gautleiterii (conducătorii de districte ai paridului nazist) au primit o preempțiune pentru proiectele lor. Cînd Speer a încercat numirea lui Hanke ca „țar” al muncii pentru a optimiza forța de muncă germană, Hitler, sub influența lui Martin Bormann l-a numit în schimb pe Fritz Sauckel. În locul utilizării crescute a femeilor ca forță de muncă și luînd alte măsuripentru mai buna organizare a forei de muncă germane, decît i-ar i plăcut lui Speer, Sauckel a militat pentru aducerea de forță de muncă din națiunile ocupate – și procedînd astfel, obținînd muncitori pentru (printre alte lucruri) fabricile de armament ale lui Speer, folosind cele mai brutale metode.

În 10 decembrie 1943 Speer a vizitat fabrica subterană Mittelwerk unde se produceau rachete V-2 situată într-un lagăr de concentrare de muncă: Șocat de condițiile de muncă de acolo (5,7% din forța de muncă a murit în acea lună) și pentru a se asigura că muncitorii erau în bună formă pentru a efectua munca, Speer a ordonat îmbunătățirea condițiilor pentru muncitori și construirea taberei supraterane Dora. În ciuda acestor shimbări, jumătate din muncitori de la Mittelwerk au murit. Speer ulterior a comentat: „condițiile pentru acești prizonieri erau de fapt barbare și o implicare profundă și o vină personală mă apasă de cîte ori mă gîndesc la aceasta”.

Speer cu Hitler şi cu mareşalul de câmp Wilhelm Keitel

În 1943 Aliații au dobîndit superioritatea aeriană asupra Germaniei, bombardarea orașelor și a industriei germane a devenit un lucru obișnuit. Aliații în campaniile de bombardamente strategice efectuate nu s-au concentrat asupra industriei iar Speer, cu abilitatea lui de a improviza, a fost capabil să treacă peste pierderile cauzate de către bombardamente. Cu toate aceste pierderi producția germană de tancuri a crescut cu mai mult de dublu iar producția de avioane a crescut cu 80% iar timpul de producție a submarinelor pentru marina de război s-a redus de la un an la 2 luni. Producția continua să crească pînă la mijlocul lui 1944 pentru a furniza echipament pentru 270 divizii armate cu toate că Wehrmacht avea doar 150 de divizii în teatrele de operațiuni

În ianuarie 1944 s-a îmbolnăvit cu complicații de la un genunchi inflamat și a lipsit de la minister timp de trei luni. Pe durata absenței lui rivalii săi politici, în principal Goering și Martin Bormann, au încercat să ia definitiv unele puteri ale lui Speer. Conform lui Speer, șeful SS Heinrich Himmler a încercat chiar să-l izoleze fizic prin folosirea medicului personal al său, Karl Gebhardt, ca să-l trateze pe Speer cu toate că „îngrijirea” acordată nu a ameliorat starea lui Speer. Soția și apropiații lui Speer au aranjat ca tratamentul să fie făcut de către prietenul lui, Dr. Karl Brandt iar Speer s-a recuperat lent. În aprilie rivalii la puterea lui Speer au reușit să-l deposedeze de responsabilitatea asupra construcțiilor iar Speer i-a trimis cu amarăciune imediat o scrisoare lui Hitler, încheind-o cu oferta sa de demisie. Apreciind că Speer era de neînlocuit pentru efortul de război mareșalul de armată Erhard Milch l-a convins pe Hitler să îl reconsidere pe Speer ca ministru. Hitler l-a trimis pe Milch la Speer asigurîndu-l pe acesta de înalta sa apreciere. În conformitate cu cele expuse de Milch, Speer la auzul acestora a răbufnit : „Fuhrer-ul poate să mă pupe în fund"! După o argumentare îndelungată Milch l-a convins pe Speer să-și retragă oferta de demisie cu condiția restabilirii puterilor sale. Pe 23 aprilie 1944 Speer a avut o întrevedere cu Hitler care a fost de acord ca lucrurile să rămînă cum au fost. Speer va rămîne la conducerea tuturor construcțiilor în Germania. Conform lui Speer, deoarece el a avut succes în această dezbatere Hiler a cîștigat și el „deoarece el m-a dorit de partea lui și m-a avut”

Pierderea rǎzboiului[modificare | modificare sursă]

Bundesarchiv Bild 183-1984-1206-511, Albert Speer.jpg

Numele lui Speer a fost inclus pe lista unui guvern de după Hitler imaginată de conspiratorii din spatele atentatului de asasinare a lui Hitler de la 14 iulie 1944. Lista avea un semn de întrebare și o notă „va fi obținut” alături de numele lui care e probabil că l-ar fi salvat de execuție după eșecul atentatului.

Până în februarie 1945, Speer, care a ajuns de mult timp la concluzia că războiul va fi pierdut, a lucrat să aprovizioneze zone pe cale de a fi ocupate cu alimente și materiale pentru a le ajuta prin timpurile grele. La data de 19 martie 1945, Hitler a emis decretul Nero, prin care se dispune politica pământului pârjolit în Germania și teritoriile ocupate. Prin ordinul lui Adolf Hitler, prin termenii acestuia, Speer era lipsit de orice putere de a interfera cu acest decret, și Speer a mers să se confrunte cu Hitler, spunându-i că războiul a fost pierdut. Hitler i-a dat lui Speer 24 de ore să-și reconsidere poziția sa, și când cei doi s-au întâlnit în ziua următoare, Speer a răspuns, "Eu stau necondiționat în spatele tău.". Cu toate acestea, el a cerut puterea exclusivă de a pune în aplicare decretul Nero, și Hitler a semnat un ordin în acest sens. Folosind acest ordin, Speer a lucrat pentru a convinge generali și pe Gauleiters să se sustragă decretul Nero pentru a evita sacrificiul inutil de oameni și distrugerea industriei care ar fi necesare după război.

Speer a reușit să ajungă la o zonă relativ sigură lângă Hamburg după ce regimul nazist s-a prăbușit în cele din urmă, dar a decis să facă o riscantă ultimă vizită lui Hitler la Berlin. Speer a declarat la Nürnberg, „am simțit că datoria mea nu era să fug ca un laș, dar să să-i fac față din nou.". Speer a vizitat Führerbunker pe 22 aprilie. Hitler părea calm și oarecum distras, iar doi au avut o lungă conversație, în care dictatorul și-a apărat acțiunile sale și la informat pe Speer de intenția sa de a se sinucide și de a arde corpul său. În ediția publicată din interiorul-al treilea Reich, Speer relatează că el a mărturisit lui Hitler că el a sfidat decretul Nero, dar apoi l-a asigurat pe Hitler de loialitatea sa, aducând lacrimi în ochii dictatorului. Biografa lui Speer, Gitta Sereny, a scris "Psihologic, este posibil ca acesta să fi fost modul în care și-a adus aminte de ocazie, pentru că a fost modul în care el ar fi vrut să se comporte, și modul în care i-ar fi plăcut lui Hitler să reacționeze. Dar de fapt este nu s-a întâmplat; martorul nostru pentru acest lucru este Speer însuși". Sereny merge mai departe să constate că în proiectul inițial al lui Speer îi lipsește mărturisirea și reacția lacrimi lui Hitler, și conține un refuz explicit că orice mărturisire sau schimb emoțional a avut loc, după cum a fost invocată într-un articol din revista franceză.

În dimineața următoare, Speer a părăsit Führerbunker, cu Hitler spunând un rămas bun tăios. Speer a vizitat deteriorat Cancelariei pentru ultima oara înainte de a pleca de la Berlin pentru a reveni la Hamburg . Pe 29 aprilie, o zi înainte de sinuciderea lui, Hitler a pregătit testamentul său politic final. Acest document îl excluse pe Speer din Cabinet și a precizat că Speer avea să fie înlocuit de subordonat lui, Karl-Otto Saur.

Procesul de la Nürnberg[modificare | modificare sursă]

The Second World War 1939 - 1945- Germany- Personalities BU6711.jpg

După moartea lui Hitler, Speer și-a oferit serviciile așa-numitului Guvern Flensburg, condus de succesorul lui Hitler, Karl Doenitz și a avut un rol important în acel regim de scurtă durată. Pe data de 15 mai, au sosit americanii și l-au întrebat pe Speer dacă dorește să furnizeze informații cu privire la efectele războiului aerian. Speer a consimțit și în decursul următoarelor cîteva zile, a furnizat informații asupra unui domeniu larg de subiecte. La data de 23 mai, la două săptămîni după predarea trupelor germane, aliații i-au arestat pe membrii Guvernului Flensburg și au realizat încetarea formală a existenței Germaniei naziste.

Speer a fost dus în cîteva centre de internare pentru oficialii naziști și a fost interogat. În septembrie 1945 i s-a comunicat că va fi judecat pentru crime de război iar după cîteva zile el a fost dus la Nuernberg și a fost închis acolo. Speer a fost inculpat în toate cele patru posibile capete de acuzare: primul, participarea într-un plan comun sau într-o conspirație pentru realizarea de crime împotriva păcii, al doilea, planificarea, inițierea și finanțarea războiului de agresiune și alte crime împotriva păcii, al treilea, crime de război iar în cele din urmă a fost inculpat în crime împotriva umanității.

Bundesarchiv Bild 183-V01057-3, Nürnberger Prozess, Angeklagte.jpg

Robert Jackson, șeful procurorilor Curții Supreme de Justiție din S.U.A. a afirmat: „Speer s-a alăturat planificării și îndeplinirii planului de hărțuire a prizonierilor de război și a muncitorilor străini în industria de război germană, care au fost epuizați de muncă și au murit de foame”. Avocatul lui Speer, dr. Hans Flaeschner, l-a prezentat pe Speer ca pe un artist aruncat în viața politică, care a rămas întotdeauna ca un non-ideolog și căruia Hitler i-a promis că după război se va putea întoarce la arhitectură. În timpul mărturiei sale Speer a acceptat responsabilitatea pentru acțiunile regimului nazist:

În viața politică, există o răspundere pentru partea proprie a a fiecărui individ. Pentru asta el este, desigur, complet răspunzător. Dar dincolo de asta există o răspundere colectivă cînd el a fost unul dintre conducători. Cine altcineva ar putea fi făcut răspunzător pentru desfășurarea evenimentelor dacă nu cei mai apropiați Șefului Statului?

Un observator la judecată, ziaristul și autorul William L. Shrier, a scris că, în comparație cu ceilalți inculpați, „Speer a făcut cea mai bună impresie dintre toți și, pe parcursul lungii judecăți, el a vorbit onest fără să încerce să își micșoreze răspunderile și vina personală”. Speer a mărturisit de asemenea, că a plănuit să-l ucidă pe Hitler la începutul lui 1945 aruncînd o canistră cu gaz otrăvitor în sistemul de admisie a aerului în buncăr. El a spus că eforturile sale au fost zădărnicite de către un zid înalt care a fost ridicat în jurul gurii de intrare a aerului. Speer și-a motivat acțiunea pe baza disperării cînd și-a dat seama că Hitler intenționa să tragă întregul popor german după el. Presupusul plan de asasinare conceput de Speer a fost întîmpinat ulterior cu scepticism, rivalul în arhitectură al lui Speer, Hermann Giesler luîndu-l în derîdere pe acesta a zis „ al doilea cel mai puternic om în stat nu a aut o scară”.

Speer a fost găsit vinovat de crime de război și de crime împotriva umanității și a fost achitat în celelalte două capete de acuzare. La data de 1 octombrie 1946 a fost condamnat la execuția a 20 de ani de închisoare. Trei dintre cei opt judecători – doi sovietici și un american inițial au cerut pedeapsa cu moartea ceilalți judecători nu au cerut-o și a fost emisă o sentință „după discuții care au durat două zile și negocieri foarte dure.”.

Sentința curții menționează că:

… În etapele de încheiere a războiului <Speer> a fost unul dintre puținii oameni care au avut curajul să-i spună lui Hitler că războiul era pierdut și a luat măsuri ca să prevină distrugeri fără rost ale instalațiilor de producție atît în Germania cît și în teritoriile ocupate. El și-a afirmat opoziția față de programul „Pămînt pîrjolit” prin sabotări intenționate cu un risc personal considerabil.

Doisprezece dintre acuzați au fost condamnați la pedeapsa cu moartea (incluzîndu-l pe Bormann, în lipsă) iar trei au fost achitați, numai șapte au fost condamnați la pedeapsa cu închisoarea. Ei au rămas în celule la Nuerenberg pînă cînd aliații aveau să decidă locul exact de încarcerare al acestora.

Perioada detenției[modificare | modificare sursă]

La data de 18 iulie 1947, Speer și alți șase prizonieri, toți foști demnitari ai regimului nazist, au fost transportați sub pază strictă de la Nuerenberg la Berlin. Prizonierii au fost întemnițați la închisoarea Spandau din Sectorul britanic- care avea să devină Berlinul de vest. La închisoare ei au fost numerotați, Speer primind Nr. Cinci. La început condamnații au fost ținuți izolați avînd doar o jumătate de oră pe zi contact dar nu li s-a permis să se adreseze unul altuia sau către gardieni. Cu trecerea timpului acest regim strict a fost slăbit mai ales în cele trei din patru luni în care vesticii erau la control- cele patru puteri învingătoare exercitau controlul prin rotație. Speer s-a considerat un proscris printre deținuți deoarece și-a acceptat răspunderea la Nuerenberg.

Speer a făcut un efort să folosească la maximum timpul. Scria: „Mă obsedează ideea de a folosi timpul pe durata detenției pentru a scrie o carte importantă. Asta ar fi transformat celula de închisoare într-o vizuină de savant. Deținuților le-a fost interzis să își scrie memoriile iar corespondența le-a fost limitată și cenzurată foarte strict. Speer a fost capabil lucreze la scrierile sale, circa 20 mii de file trimis e la Wolters. În 1954 Speer și-a finalizat transcrierea memoriilor care au devenit baza cărții „În interiorul celui de-al treilea Reich” și pe care Wolters a reușit să o transcrie în 1100 de pagini dactilografiate și să obțină hîrtie din exterior. Multele lui scrisori către copii săi, toate transmise în secret au format baza pentru Spandau; Jurnalele Secrete.

Avînd schița memoriilor finalizată și transmisă clandestin, Speer a căutat un nou proiect. A găsit unul în timp ce-și făcea exercițiul zilnic, mergînd în cerc prin curtea închisorii. Măsurînd cu grijă distanța aleii a parcurs distanța de la Berlin la Heidelberg. După aceea el a extins ideea într-o călătorie în jurul lumii vizualizînd locurile pe care le „parcurgea” în timp ce umbla pe aleea din curtea închisorii. Speer a cerut ghiduri și alte materiale prin care își imagina că trecea încît să-și facă o imagine cît mai corectă despre acele locuri. Apoi calcula cu meticulozitate fiecare metru parcurs apoi îl suprapunea peste harta lumii, a început în nordul Germaniei, trecînd prin Asia pe o rută sudică înainte de intrarea în Siberia, apoi traversînd strîmtoarea Bering continuînd spre sud, terminînd de executat pedeapsa la 35 km sud de Guadalajara, Mexic.

Speer a dedicat mult timp și energie lecturii. Deși deținuții și-au adus cîteva cărți cu ei, închisoarea Spandau nu avea bibliotecă, astfel că biblioteca municipală Spandau le trimitea cărți. Din 1952 deținuții puteau să-și comande cărțide la biblioteca centrală din Berlin – Wilmersdorf. Speer era un cititor înfocat și a citit cu mult peste 500 de cărți doar în primul an de detenție la Spandau. A citit romane clasice, jurnale de călătorie, cărți despre Egiptul antic și biografii ale unor personalități precum Lucas Cranach, Friedrich Preller și Gingis Han. Speer mergea în grădina închisorii pentru plăcere și lucru în primul rînd să facă ceva util în timp ce suferea blocajul scriitorului. I s-a permis să construiască o grădină ambițioasă, transformînd ceea ce el a numit la început „o sălbăticie” în ceea ce comandantul american al închisorii a descris ca „Grădina Paradisului a lui Speer”.

Susținătorii lui Speer au cerut în continuu eliberarea sa. Printre cei care au pledat pentru comutarea sentinței lui Speer au fost Ch. De Gaulle, diplomatul american G. Ball, fostul Înalt Comisar al S.U.A. și fostul procuror de la Nuerenberg H. Shawcross. Willy Brandt a fost un avocat puternic al lui Speer susținînd eliberarea acestuia, trimițînd flori fiicei acestuia în ziua eliberării lui Speer și încetînd procedurile de dnazificare împotriva lui Speer care ar fi dus la confiscarea proprietăților lui Speer. Reducerea sentinței ar fi necesitat acordul celor patru puteri ocupante, iar sovieticii se opuneau cu încăpățînare unei asemenea propuneri. Speer și-a executat întreaga pedeapsă și a fost eliberat precis la miezul nopții de 1 Octombrie 1966.

Viața dupǎ eliberare[modificare | modificare sursă]

Intrarea în proprietatea lui Speer

Eliberarea din închisoare a lui Speer a fost un eveniment cunoscut în întreaga lume, reporterii și fotografii înghesuindu-se pe strada de la Spandau precum și în holul hotelului din Berlin unde Speer și-a petrecut primele ore de libertate după douăzeci de ani de detenție. Speer a declarat puține lucruri păstrînd majoritatea comentariilor pentru un interviu extins publicat în Der Spiegel în noiembrie 1966 în care a reafirmat responsabilitatea personală pentru crimele regimului nazist. Renunțînd la planurile de a se întoarce la arhitectură (doi dintre probabili parteneri au murit cu puțin timp înainte de eliberarea sa), el a revizuit scrierile sale de la Spandau în două cărți autobiografice, ulterior publicînd o a treia carte despre Himmler și SS. Cărțile sale, cea mai cunoscută În interiorul celui de-al treilea Reich (în germană Erinnerungen sau Reminiscences) iar cartea sin Spandau Jurnalele secrete furnizează o privire unică și personală asupra personalităților erei naziste și aceste cărți au devenit valoroase pentru istorici. Speer a fost ajutat la finisarea lucrărilor sale de către Joachim Fest și Wolf Jobst Siedler de la editura Ullstein. Speer a fost incapabil să mai restabilească legătura cu copii săi, chiar și cu fiul său, .Albert, care a devenit arhitect. Fiica sa, Hide notează: ”Una cîte una surorile mele și frații mei au renunțat. Lipsea comunicarea”.

Ca urmare a publicării cărților sale de succes, Speer a donat o sumă considerabilă de bani pentru acțiuni caritabile pentru evrei. Conform lui Siedler, aceste donații erau circa 80% din drepturile sale. Speer a păstrat donațiile anonime de teama refuzul precum și să nu fie crezut ipocrit.

Cînd la începutul lui 1953 Wolters a obiectat cu tărie ca Speer să se refere la Hitler în memoriile sale ca la un criminal, Speer a prezis că publicarea scrierilor sale îl va face să piardă „ mulți dintre prieteni”. După publicarea cărții În interiorul celui de-al treilea Reich prieteni apropiați ai lui Speer cum ar fi Wolters și sculptorul Arno Breker s-au distanțat de el. Hans Baur, pilotul personal al lui Hitler a sugerat că „Speer și-a pierdut orientarea”. Wolters a afirmat că Speer nu făcea acum decît să „umble în haine de sac împrăștiindu-și averea printre victimele nazismului, pierzînd toate vanitățile și plăcerile vieții trăind cu lăcuste și cu miere sălbatică”.

Speer s-a pus la dispoziția istoricilor și altor cercetători. În iunie 1971 a susținut un interviu extins pentru revista Playboy în care afirma „Dacă eu nu am văzut era pentru că nu am vrut să văd”. În octombrie 1973 Speer a efectuat prima sa călătorie în Marea Britanie zburînd la Londra sub un pseudonim pentru a fi intervievat la BBC în cadrul programului Midweek de către Ludovic Kennedy. La sosire a fost reținut pentru circa 8 ore pe aeroportul Heathrow cînd autoritățile britanice de emigrare i-au descoperit adevărata identitate. Secretarul de la Afacerile Interne, Robert Carr a permis intrarea lui Speer în Marea Britanie pentru 48 ore. Aflat în Londra după opt ani pentru a participa la emisiunea BBC Newsnight Speer a suferit un accident vascular cerebral și a murit la 1 septembrie 1981. Speer a avut o relație cu o femeie germană care locuia în Anglia și era cu ea la vremea morții sale.

Și la sfîrșitul vieții sale, Speer a continuat să se întrebe în legătură cu acțiunile sale sub Hitler. În ultima sa carte Infiltrare el întreba „Ce s-ar fi întîmplat dacă Hitler mi-ar fi cerut să iau decizii de maximă duritate?... Cît de departe aș fi mers?... Dacă aș fi ocupat diferite funcții pînă la ce nivel aș fi ordonat atrocități dacă Hitler mi-ar fi spus să o fac”. Speer a lăsat întrebările fără răspuns.

Controverse[modificare | modificare sursă]

Moștenire arhitecturalǎ[modificare | modificare sursă]

Berlin Treptow Ehrenmal 11.jpg

Puține lucrări arhitecturale ale operei lui Speer au rămas, altele decît planuri și fotografii. În Berlin nu s-a păstrat nici o clădire din epoca nazistă. Pe strada 17 Iunie s-au păstrat totuși un șir dublu de felinare. Tribuna stadionului Zeppelinfeld din Nuerenberg, parțial demolată se mai poate vedea totuși. Lucrarea lui Speer din ambasada germană de la Londra proiectată de către Speer se poate vedea la adresa Carlton House Terrace 7-9. Din 1967 aceasta a servit ca birouri Societății Regale. Lucrarea sa, din care au fost eliminate părți simboluri naziste și parțial acoperită de covoare a supraviețuit dar nu în totatlitate.

O moștenire poate mai importantă a fost Arbeitsstab Wiederaufbau zerstörter Städte (Grupul de lucru pentru reconstrucția orașelor distruse) autorizată de Speer în 1943 pentru reconstruirea orașelor germane bombardate pentru a le face mai locuibile în era automobilului. Condus de către Wolters, grupul a luat în calcul o înfrîngere militară potențială. Recomandările Grupului au servit ca bază pentru reconstrucția postbelică a multor orașe iar membrii Grupului au devenit importanți la reconstrucție.

Acțiuni cu privire la evrei[modificare | modificare sursă]

Ca Inspector general al Construcțiilor Speer a răspuns de Departamentul Central pentru Reașezare. Începînd din 1939 Departamentul, folosind Legile Nuerenberg pentru evacuarea chiriașilor evrei pe proprietățile ne-evreiești din Berlin pentru a face loc chiriașilor ne-evrei strămutați de re-dezvoltări sau bombardamente. Circa 75000 de evrei au fost strămutați de către aceste măsuri. Speer știa de aceste activități și cunoștea evoluția aceștora. Există cel puțin o notă de la Speer de acest gen conform Cronica cu activitățile Departamentului păstrată de către Wolters.

După eliberarea sa de la Spandau, Speer a prezentat la Arhivele federale germane o versiune editată a Cronicii, din care Wolters a eliminat orice mențiune despre evrei. Cînd D. Irving a găsit discrepanțe între Cronica editată și alte documente Wolters i-a explicat situația lui Speer, acesta răspunzîndu-i că paginile relevante din Cronică ar trebui să înceteze să existe. Wolters nu a distrus Cronica și, pe măsură ce prietenia sa cu Speer s-a înrăutățit a permis accesul la Cronică al doctorandului Matthias Schmidt- care după obținerea doctoratului a dezvoltat teza în cartea sa Albert Speer: Sfîrșitul unui mit. Speer a considerat acțiunea lui Wolters ca o „trădare” și ca un pumnal înfit în spate. Originalul Cronicii a ajuns în arhive în 1983 după ce Speer și Wolters au murit.

Cunoașterea Holocaustului[modificare | modificare sursă]

Speer a menționat la Nurnberg și în memoriile sale că nu avea cunoștință despre holocaust. În cartea "În interiorul celui de-al treilea Reich" el scria că la mijlocul lui 1944 i s-a spus de către Hanke (la acea vreme Gauleiter al Sileziei Inferioare) că ministrul nu ar trebui să accepte invitația de a vizita un lagăr de concentrare în vecinătatea Sileziei Superioare deoarece „el a văzut ceva ce nu îi este permis să descrie și nici nu ar fi putut să o facă”. Speer, mai tîrziu, a tras concluzia că Hanke vorbea despre Auschwitz și și-a reproșat că nu l-a întrebat mai insistent pe Hanke, sau să ceară informații de la Himmler sau Hitler.

Aceste secunde <când Hanke îi relata acestea lui Speer, iar Speer nu cerea detalii> erau mereu în mintea mea când făceam decarația de la Curtea Internațională de la Nurnberg, aceea ca "fiind membru important al conducerii Reich-ului, am avut de împărțit răspunderea totală pentru tot ceea ce s-a întâmplat. Din acel moment eram contaminat moral pentru totdeauna; de la frica de a găsi ceva care m-ar fi făcut să îmi schimb cursul, eu mi-am închis ochii… Deoarece am cedat la acel moment, eu simt până azi responsabilitatea pentru Auschwitz într-un mod personal.

Multe controverse s-au iscat asupra cunoașterii (sau complicității) de către Speer a holocaustului; s-au axat pe prezența în sală la Conferința de la Posen din 6 octombrie 1943 la care Himmler în cuvântarea sa le-a detaliat liderilor naziști desfășurarea holocaustului. Himmler zicea: „Grava decizie ce trebuie luată este ca acest popor să dispră de pe fața pământului… În teritoriile pe care le ocupăm problema evreiască se va rezolva pînă la finele anului. Speer este indicat de cîteva ori în discurs iar Himmler părea că i se adresa personal. În cartea "În interiorul celui de-al treilea Reich" Speer menționează interpelarea sa pentru oficiali (care a avut loc mai devreme în acea zi) dar nu menționează discursul lui Himmler.

Vulturul de bronz de pe cancelaria lui Speer

În 1971 istoricul american Erich Goldhagen a publicat un articol susținând că Speer a fost prezent la discursul lui Himmler: După Fest în biografia lui Speer: „Acuzațiile lui Goldhagen cu sigurașă au fost mai convingătoare” el nu a plasat presupusele declarațiile incriminatoare legîndu-l pe Speer de holocaust între ghilimele atribuite lui Himmler, care erau de fapt inventate de către Goldhagen. Ca răspuns după cercetări profunde în Arhivele federale germane din Koblenz, Speer a zis că a părăsit Posen pe la amiază (cu mult înainte de discursul lui Himmler) pentru a pleca la cartierul general al lui Hitler la Rastenburg. În cartea În interiorul celui de-al treilea Reich publicată înaintea articolului lui Goldhagen, Speer amintește că în seara de după conferință, mulți oficiali ai Partidului Național-Socialist erau atît de beți încît aveau nevoie de ajutor ca să se îmbarce în trenul special care îi ducea la întîlnirea cu Hitler. Unul din biografii săi, Dan van der Watt, sugerează că asta implică în mod necesar că Speer trebuia să fie la Posen și că a asistat la discursul lui Himmler. Ca răspuns la articolul lui Goldhagen, Speer a pretins că în scrierea cărții În interiorul celui de-al treilea Reich el a comis o eroare raportînd acel incident care s-a întîmplat tot la Posen dar mai tîrziu cu un an, așa cum se întîmpla în 1943.

În 2005 ziarul britanic Daily Telegraph a raportat că au apărut documente care indicau că Speer a aprobat alocarea de materiale pentru extinderea Auschwitzului după ce doi secretari ai săi au vizitat instalațiile într-o zi cînd aproape o mie de evrei au fost uciși. Documentele se presupune că poartă însemnările personale ale lui Speer. Biograful lui Speer Gitta Sereny afirma că datorită volumului de muncă, Speer s-ar fi putut să nu fie înștiințat de aceste activități.

Dezbaterea asupra cunoașterii (sau a complicității sale) de către Speer a, holocaust-ului îl face pe acesta un simbol pentru popor care a făcut parte din regimul nazist dar nu a făcut parte (sau nu se pretinde a fi făcut parte) din atrocitățile comise de regim. Așa cum observa regizorul Heinrich Breloer „<Speer a creat> o piață pentru oameni care ziceau ”Credeți-mă, n-am știut nimic despre holocaust. Doar priviți-l pe prietenul Fuehrer-ului, nici el nu știa”.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ van der Vat 1997, p. 11.
  2. ^ Fest 1999, p. 337.
  3. ^ Speer 1970, p. 7.
  4. ^ King 1997, p. 27.
  5. ^ Schmidt 1984, p. 28.
  6. ^ Fest 1999, pp. 11–13.
  7. ^ Speer 1970, p. 9.
  8. ^ Sereny 1995, p. 63.
  9. ^ van der Vat 1997, pp. 34–36.
  10. ^ Sereny 1995, pp. 71–73.
  11. ^ Sereny 1995, pp. 47–49.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Albert Speer