Orchestra Filarmonică din Berlin

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Intrarea în sala de concerte

Orchestra Filarmonică din Berlin (germană: Berliner Philharmoniker) este o orchestră din Berlin, Germania. În anul 2006 a fost votată ca fiind a treia în Top 10 cele mai bune orchestre din Europa, după Orchestra Filarmonică din Viena și Orchestra Regală Concertgebouw Amsterdam[1] iar în 2008 a fost votată a doua cea mai bună orchestră din lume într-un sondaj efectuat de revista britanică Gramophone (după Concertgebouw).[2] Principala locație pentru concerte este Filarmonica din Berlin localizată în zona Kulturforum al orașului. Începând cu anul 2002 principalul dirijor este Simon Rattle. Orchestra Filarmonică din Berlin deține și câteva ansambluri de muzică de cameră. Fondurile organizației provin de la orașul Berlin în parteneriat cu Deutsche Bank.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Orchestra Filarmonică din Berlin a fost fondată la Berlin în 1882 de 54 de muzicieni sub numele de Frühere Bilsesche Kapelle (literalmente "Fosta formație a lui Bilse"); grupul s-a detașat de fostul dirijor Benjamin Bilse după ce acesta a anunțat că va duce formația la Varșovia într-un vagon de tren de clasa a 4-a pentru un concert. Orchestra a fost redenumită și reorganizată în 1887 după ce a primit finanțare din partea lui Hermann Wolff. Noul lor dirijor a fost Ludwig von Brenner iar în 1887 Hans von Bülow, unul dintre cei mai importanți dirijori din lume, a preluat postul. Acesta a ajutat la formarea reputației internaționale a orchestrei iar printre dirijorii ivitați să dirijeze orchestra în următorii ani s-au numărat Hans Richter, Felix von Weingartner, Richard Strauss, Gustav Mahler, Johannes Brahms și Edvard Grieg.

În 1895 Arthur Nikisch a devenit principalul dirijor și a fost urmat în 1923 de Wilhelm Furtwängler. În ciuda schimbărilor în conducere orchestra a continuat să interpreteze în cea mai mare parte a celui de-al Doilea Război Mondial. După ce Furtwängler a fugit în Elveția în 1945 Leo Borchard a devenit dirijorul principal. Acest post a fost deținut doar câteva luni deoarece Borchard a fost împușcat și omorât accidental de forțele americane ce ocupaseră Berlinul. Sergiu Celibidache a preluat astfel postul și l-a deținut pentru următorii șapte ani, din 1945 până în 1952. Furtwängler a revenit în 1952 și a dirijat orchestra până la moartea sa în 1954.

Succesorul său a fost Herbert von Karajan care a condus orchestra din 1955 până la demisia sa în aprilie 1989, cu doar câteva luni înainte de moartea sa. Sub conducerea sa orchestra a realizat un număr mare de înregistrări și turnee, căpătând astfel faimă. Când Karajan a renunțat postul i-a fost oferit lui Carlos Kleiber dar acesta a renunțat.

Claudio Abbado a devenit succesorul lui Karajan și a dezvoltat repertoriul orchestrei dincolo de lucrările clasice și romantice cu lucrări moderne ale secolului al XX-lea. Abbado a renunțat la post în anul 2002 pentru a dirija Lucerne Festival Orchestra. În epoca post-unificare orchestra s-a confruntat cu probleme financiare datorită situației economice precare din orașul Berlin.[3] În 2006 Academia Orchestrei Filarmonice din Berlin a înființat Premiul pentru Compoziție "Claudio Abbado" în onoarea sa.[4]

În iunie 1999 muzicienii l-au ales pe Simon Rattle ca următorul dirijor principal.[5] Rattle a pus o condiție la semnarea contractului ca Filarmonica din Berlin să devină o societate publică administrată propriu, cu puterea de a lua propriile decizii artistice și financiare. Aceasta a necesitat o schimbare a legii statului care a fost aprobată în 2001, permițându-i să ocupe postul începând cu anul 2002. Contractul inițial al lui Rattle cu orchestra era valabil până în anul 2012. În aprilie 2008 muzicienii orchestrei au aprobat să prelungească șederea lui Rattle în postul de dirijor șef.[6]

Simon Rattle dirijând Orchestra Filarmonică din Berlin

În 2006 orchestra a anunțat că va analiza rolul ei în timpul Regimului Nazist.[7] În 2007 Misha Aster a publicat The Reich's Orchestra, studiul său cu privire la relația orchestrei cu conducătorii celui de-al Treilea Reich.[8] Tot în 2007 a fost lansat filmul documentar The Reichsorchester regizat de Enrique Sánchez Lansch.[9]

Prima sală de concerte a Filarmonicii a fost distrusă în 1944. Începând cu anul 1963 orchestra își are sediul la Philharmonie, clădire care a fost în construcție între anii 1960 și 1963 după un proiect al arhitectului Hans Scharoun. Pe 20 mai 2008 a izbucnit un incendiu. Un sfert din acoperiș a fost puternic afectat deoarece pompierii au fost nevoiți să îl taie pentru a stinge flăcările de sub acoperiș.[10][11] Sala a fost afectată din cauza apei folosite la stingerea incendiului dar în rest a fost "în mare parte neafectată". Pompierii au limitat avariile prin folosirea de spumă. Orchestrei i s-a comunicat să nu mai folosească sala de concerte până în iunie 2008.[12]

Pe 18 decembrie 2008 orchestra a anunțat crearea Sălii de Concert Digitale. Această nouă platformă de Internet permite fanilor din toată lumea să vadă și să asculte concertele Filarmonicii în direct la comandă.[13]

Pe 10 ianuarie 2013 Simon Rattle a anunțat că și-a prelungit contractul până în 2018.

Dirijorii principali[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ (Playbill Arts) Matthew Westphal, "The Top Ten European Orchestras, According to Ten European Media Outlets", 10 October 2006. Accessed 30 May 2008.
  2. ^ Tom Huizenga (21 noiembrie 2008). „Chicago Symphony Tops U.S. Orchestras”. NPR. http://www.npr.org/templates/story/story.php?storyId=97291390. Accesat la 8 ianuarie 2009. 
  3. ^ Kate Connolly (10 noiembrie 1999). „Band of no gold”. The Guardian. http://www.guardian.co.uk/g2/story/0,,255048,00.html. Accesat la 17 august 2007. 
  4. ^ Matthew Westphal (6 noiembrie 2006). „Berlin Philharmonic Names Winner of First Claudio Abbado Composition Prize”. Playbill Arts. http://www.playbillarts.com/news/article/5540.html. Accesat la 1 septembrie 2007. 
  5. ^ Andrew Clements (24 iunie 1999). „Picking up the baton”. The Guardian. http://www.guardian.co.uk/comment/story/0,,288989,00.html. Accesat la 17 august 2007. 
  6. ^ Charlotte Higgins (29 aprilie 2008). „Berlin Philharmonic keeps Rattle”. The Guardian. http://music.guardian.co.uk/classical/story/0,,2276770,00.html. Accesat la 30 aprilie 2008. 
  7. ^ Agence France-Presse (1 mai 2007). „Berlin Philharmonic Orchestra to probe Nazi-era history”. European Jewish Express. http://www.ejpress.org/article/16386. Accesat la 17 august 2007. 
  8. ^ Tony Paterson (28 august 2007). „Berlin Philharmonic 'was obedient servant of Hitler'”. The Independent. http://news.independent.co.uk/europe/article2900988.ece. Accesat la 1 septembrie 2007. 
  9. ^ Das Reichsorchester la Internet Movie Database.
  10. ^ Kate Connolly (21 mai 2008). „Musicians flee Philharmonic fire in Berlin”. The Guardian. http://music.guardian.co.uk/classical/story/0,,2281162,00.html. Accesat la 22 mai 2008. 
  11. ^ Nicholas Kulish and Daniel J. Wakin (21 mai 2008). „Fire Under Control at Home of Berlin Philharmonic”. The New York Times. http://www.nytimes.com/2008/05/21/world/europe/21berlin.html. Accesat la 22 mai 2008. 
  12. ^ Daniel J. Wakin (22 mai 2008). „Hall Interior in Berlin Intact After Fire”. The New York Times. http://www.nytimes.com/2008/05/22/arts/music/22orch.html. Accesat la 22 mai 2008. 
  13. ^ Digitalconcerthall. Retrieved 10 November 2011