Genocidul Armean

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Genocidul armenilor)
Salt la: Navigare, căutare
Populaţia armeană din estul Imperiului Otoman înaintea Genocidului Armean

Genocidul armean, cunoscut odată ca Holocaustul armenilor, Masacrul armenilor (în limba armeană Metz Yeghern, “Marele Rău”) sau Genocidul uitat se referă la doua evenimente distincte dar care au legatură între ele: primul este campania condusă de Sultanul Abdul-Hamid II între anii 1894-1896, și a doua este deportarea și eliminarea armenilor de către guvernul Junilor turci între anii 1915-1916. Termenul genocid e asociat celui de-al doilea episod, care este comemorat de către armeni pe 24 aprilie. În acest genocid, au fost omorâți aproape 2 milioane de armeni.

Primul masacru armean[modificare | modificare sursă]

Morgen53.jpg

Până în secolul al XVIII-lea situația armenilor nu prezenta modificări substanțiale, dar începutul declinului otoman și nașterea sentimentului național armean deschideau noi posibilități armenilor, care până atunci erau necunoscute.[necesită citare] Aspirația popoarelor caucaziene la propria independență și anexarea Armeniei Orientale la Imperiul Rus, duc la pierderea echilibrului existent. În acest climat destul de agitat acțiunea armeană se explică pe doua fronturi: primul la Constantinopol, unde Patriarhul Armean susținea problema recunoașterii armenilor, și a doua în Armenia unde se nasc primele partide revoluționare clandestine.[necesită citare]

În 1890 în Imperiul Otoman existau în jur de 2 milioane de armeni, majoritatea creștini orientali sau catolici. Sultanul Abdul Hamid II, preocupat de activismul armean dar și de dezvoltarea economică pe care acest popor începea să o cunoască, decide punerea în mișcare a unui pogrom cu ocazia căruia sunt uciși 200.000 de armeni începând cu anul 1895.Totul se petrece sub ochi puterilor europene care, cum vor face și mai târziu, nu reușesc să ia nici o inițiativă în a apăra popoarele asuprite. Reacția armeană a fost aceea de a crea Federația Revoluționară Armeană, numită și Dachnak, cu baze în apropiata Armenie Rusă și susținută de populațiile locale.

Armenii erau susținuți de Rusia în lupta lor pentru independență, aceasta aspirând să anexeze teritorii otomane și eventual să-și aproprie Constantinopolul. Pentru a înăbuși mișcarea autonomistă armeană, guvernul otoman i-a încurajat pe kurzi, cu care împărțise teritoriul Armeniei istorice, la sentimente de ură anti-armeană.[necesită citare] Asuprirea pe care trebuiau să o suporte de la kurzi și creșterea taxelor impuse de guvernul turc i-au exasperat pe armeni până la revoltă.[necesită citare]

Armata otomană, împreună cu armata kurdă, au răspuns revoltei, ucigând mii de armeni și arzând satele (1894).[necesită citare] După doi ani , probabil pentru a obține atenția internatională, câțiva revoluționari armeni au ocupat banca otomană de la Istanbul. Reacția a dus la un pogrom anti-armenesc din partea turcilor musulmani în care și-au pierdut viața în jur de 50.000 de armeni.


"Junii turci"[modificare | modificare sursă]

O nouă speranță a fost mișcarea revoluționară a "Junilor turci", caracterizată de un puternic naționalism turc. Aceștia păreau intenționați să combată sistemul imperialist și să creeze o federație formată din toate popoarele care fuseseră anterior cuprinse în imperiu. Însă conceptele naționalismului turc precum și crearea unei federații otomane au fost cu totul contrare comportamentului lor, aceștia considerând elementul armean ca un pericol intern ce trebuia combătut. Deja in 1909 au loc primele masacre: in Cilicia unde sunt uciși in jur de 30.000 de armeni de către forțele partidului Ittihad ve Tarakki (Uniune și Progres).[necesită citare] Totul fusese consecinta ideologiei turce care avea la baza panturcismul (curent puternic naționalist și iredentist) și turanismul (care caracteriza independența națională și rasa pură).[necesită citare]

Al doilea masacru armean[modificare | modificare sursă]

Rafael de Nogales Méndez

Rafael de Nogales Méndez (1879-1936), un ofițer venezuelan care a lucrat în armata otomană, a scris o dare de seamă detaliată a masacrelor în cartea sa Cuatro años bajo la media luna

În preajma primului război mondial, Imperiul Otoman era condus de guvernul Junilor turci. Aceștia se temeau că armenii ar putea să se alieze cu Rusia,[necesită citare] rivala de secole a otomanilor pentru supremația în Peninsula Balcanică și în Caucaz. În 1915, când războiul deja începuse, câteva batalioane armenești ale armatei ruse au început să recruteze dintre armeni pe cei care în trecut fuseseră în armata otomană.

În acest timp, armata armeană era ajutată și înarmată și de Franța, care i-a îndemnat la revoltă împotriva proaspetei puteri republicane.[necesită citare] Justificându-și actele proprii ca reacție la amenințarea proaspătului stat, Junii turci au executat imediat în jur de 300 de naționaliști armeni și au dat ordine de deportare a unei bune părți a populației armenești din Anatolia, unde trăiau de milenii, spre deșerturile din Siria și Mesopotamia.[necesită citare]

Peste 1.200.000 de persoane au murit de foame, boli și extenuare.[necesită citare]

Recunoașterea genocidului[modificare | modificare sursă]

Majoritatea istoricilor tind să considere comportamentul adoptat de Junii turci ca propagandă,[necesită citare] subliniind proiectul politic de creare în Anatolia al unui stat turc omogen din punct de vedere etnic. Alții în schimb, susțin inexistenta unui proiect de genocid, atenționând asupra faptului că nu toți armenii din Istanbul fuseseră victime ale masacrului.[necesită citare]

Guvernul turc continuă și astăzi să nege genocidul, acesta fiind unul dintre cauzele principale a controverselor dintre Uniunea Europeană și Turcia. O lege recentă franceză pedepsește cu închisoarea negarea genocidului armean.[1] Pe de altă parte, de mai mult timp magistratura turcă pedepsește cu arest și închisoare până la trei ani pe cei care vorbesc în public despre genocidul armenilor, considerându-l un gest nepatriotic.[necesită citare]

Numărul de morți[modificare | modificare sursă]

Numărul exact de morți este controversat. Sursele din Turcia tind să minimalizeze cifra, în schimb sursele armenești o măresc.[necesită citare] În 1896 guvernul otoman înregistra 1.440.000 de armeni rezidenți in Anatolia.[necesită citare] Istoricul Arnold J. Toynbee, care fusese oficial in Anatolia în primul război mondial, estimează că numărul de armeni morți era in jur de 1.800.000.[necesită citare] Encyclopædia Britannica indică un număr de 1.750.000.[necesită citare] Numărul armenilor morți in al doilea masacru este și mai controversat. Surse din Turcia estimează numărul morților la 200.000, în schimb cele armene ajung la 2.500.000.[necesită citare]

Toynbee susține că numarul morților a fost de 600.000, ca și McCarthy.[necesită citare] Alți istorici estimează ca cifră un număr cuprins între 500.000 și 2.000.000 de morți, dar totalul de 1.200.000/1.300.000 este cel mai des folosit și în orice caz cel mai acceptat.[necesită citare]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Ambasadorul Turciei la Paris a pãrãsit Franța, 23 decembrie 2011, Rl online, România liberă, accesat la 19 februarie 2011

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Genocidul Armean
  • Antonia Arslan, La masseria delle allodole, ed. BUR, 2007, ISBN 88-17-01633-0
  • Guenter Lewy, Il massacro degli armeni, Einaudi, 2006, ISBN 88-06-17841-5
  • Taner Akçam, Nazionalismo turco e genocidio armeno. Dall'Impero ottomano alla Repubblica, ed. Guerini e Associati, 2005, ISBN 88-8335-719-1
  • Marco Impagliazzo, Una finestra sul massacro. Documenti inediti sulla strage degli armeni (1915-1916), ed. Guerini e Associati, 2000, ISBN 88-8335-133-9
  • Marcello Flores, Il genocidio degli armeni, ed. Il Mulino, 2007 ISBN 88-15-11853-5
  • Alice Tachdjian Polgrossi, Pietre sul cuore. Diario di Varvar, una bambina scampata al genocidio degli armeni, ed. Sperling & Kupfer, 2006, ISBN 88-8274-975-4
  • E. Miller Donald e Lorna Touryan Miller, Survivors. Il genocidio degli armeni raccontato da chi allora era bambino, ed. Guerini e Associati, 2007, ISBN 88-8335-878-3
  • Diego Cimara, Il genocidio turco degli armeni, ed. Editing (Treviso), 2006, ISBN 88-6094-027-3
  • Alberto Rosselli, L' olocausto armeno, ed. Solfanelli, 2007, ISBN 88-89756-17-9
  • N. Dadrian Vahakn, Storia del genocidio armeno. Conflitti nazionali dai Balcani al Caucaso, ed. Guerini e Associati, 2003, ISBN 88-8335-462-1
  • Franz Werfel, I quaranta giorni del Mussa Dagh, ed. Corbaccio, 2003
  • Marco Impagliazzo, Una finestra sul massacro. Documenti inediti sulla strage degli armeni (1915-1916), ed. Guerini e Associati, 2000, ISBN 88-8335-133-9
  • (TR) 1915: Yüzleșme -- Gerçeği Unutan Yıl (1915: Confronto - l'anno che dimenticò la verità), Maggio 2004, Atlas Dergisi, İstanbul.
  • Paolo Cossi "Medz Yeghern, Il Grande Male".

Legături externe[modificare | modificare sursă]