Romanic
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
În secolele XI şi XII, Europa creştină a dat naştere unei noi şi prolifice forme de artă: arta romanică. În această perioadă, marile biserici şi catedrale au devenit un tezaur, adăpostind sculpturi splendide, picturi murale şi manuscrise iluminate.
Până în secolul al XI-lea Biserica Catolică achiziţionase multe terenuri provenite mai ales din donaţii şi, ca urmare, bogăţia ei crescuse enorm. Se spune că în această perioadă Biserica deţinea peste un sfert din teritoriul Franţei.
Donaţiile provenite de la credincioşii care vizitau raclele care conţineau moaştele sfinţilor au adus Bisericii un venit substanţial. Într-adevăr, pelerinajele, efectuate cu scopul de a vedea relicvele sfinte au devenit atât de frecvente încât a fost necesară construirea unor clădiri care să adăpostească în siguranţă articolele nepreţuite şi care să permită expunerea lor cât mai atractiv posibil. Astfel, Biserica a devenit un patron semnificativ al artelor acelor vremuri, comandând nu doar lucrări noi de arhitectură ci şi alte lucrări de artă, cu teme predominant religioase – printre care picturi sau icoane. Cea mai mare parte a lucrărilor de sculptură şi de arhitectură realizate în această perioadă medievală timpurie au fost executate într-un stil care aminteşte de Roma antică.
Cuprins |
[modifică] Arta monahală
În Anglia monahismul a atins apogeul în timpul domniei regelui Henry I (1100 – 1135) şi s-au construit abaţii, atât material cât şi spiritual, în marile centre ale religiei, cum ar fi Canterbury, Winchester sau Durham, unde au luat fiinţă şi şcoli de caligrafie şi ilustrare a manuscriselor. Tendinţa a continuat şi în timpul domniei regelui Ştefan (1135 – 1154) când au fost create şi numeroase mănăstiri.
În secolul al 12-lea, Biserica era foarte strictă în ceea ce priveşte subiectele care puteau fi reprezentate în pictură iar stilul utilizat era şi el cenzurat. De exemplu, există mărturii care atestă că Sfântul Bernard din Clairvaux (1090 – 1153) a criticat anumite imagini pentru că ar fi fost prea ostentative, reamintindu-le confraţilor lui jurămintele de sărăcie pe care le făcuseră. Picturile din afara bisericii erau supuse şi ele aceloraşi standarde. Deşi au supravieţuit puţine picturi laice, din anumite surse literare exacte se ştie că existau castele ai căror pereţi erau bogat împodobiţi cu picturile comandate de nobili.
[modifică] Pictura murală
Pictura a fost considerată o cale eficientă în învăţarea principiilor religioase de către populaţie, ilustrând Biblia sau Cărţile de Rugăciuni şi dedicând interiorul bisericilor gloriei lui Dumnezeu. În acea vreme existau foarte puţine persoane care ştiau să citească; din acest motiv, scopul frescelor era acela de a face creştinismul mai uşor de înţeles şi de a-i familiariza pe profani cu conţinutul biblic. În fresce, culoarea era aplicată direct pe tencuiala umedă cu care fuziona pentru a forma una dintre cele mai durabile forme de pictură murală. Acest gen de artă poate fi întâlnit în întreaga Europă. De exemplu, cavoul lui Saint Savinsur-Gartempe, din Franţa, este decorat cu picturi care redau vizual atât martiriul Sf. Savin cat şi pe cel al Sf. Ciprian. În pridvor există scene care înfăţişează Sfârşitul Lumii şi Judecata de Apoi; pe bolta naosului sunt reprezentate episoade din pentateuh; chiar şi galeria situată deasupra pridvorului relatează prin picturi despre trecerea lui Hristos, ca o aducere aminte a modului de izbăvire al omenirii, prin sacrificiul crucificării. Catedrala din Canterbury a fost decorată şi ea, în decursul secolului al 12-lea, cu picturi murale. Primele se află în absida din St. Gabriel Chapel, în cavou, şi s-au păstrat în bune condiţii. Alte exemple strălucite ale artei care a caracterizat această perioadă includ capela din Berza-la-Ville, din Franţa, sau interiorul bisericii Sf. Angelo din Formis, lângă localitatea Capua, în Italia. Ca şi cele anterioare, alte exemple care au supravieţuit trecerii timpului aduc dovezi grăitoare asupra diferitelor stiluri care au luat fiinţă în acea perioadă în Europa. Se cunoaşte faptul că atunci multe cărţi cu idei şi modele au circulat de la o ţară la alta. În biserica catolică spaniolă din San Clemente de Tahull, din Catalonia, exista un Hristos în Măreţie foarte îndrăzneţ, clar influenţat de bogăţia şi culorile strălucitoare ale artei bizantine a Constantinopolului, redusă în urma Cruciadelor. Fiecare figură este înconjurată de linii proeminente; şi, în acest sens, efectul este foarte asemănător cu cel al vitraliilor. Picturile din Sf. Savin prezintă, într-o oarecare măsură, un mai bun simţ al mişcării, culori mai blânde şi fizionomii mai expresive, chiar dacă datează cam din aceeaşi perioadă.
[modifică] Manuscrise iluminate
În general, lucrările mai mici pot fi găsite doar în ilustraţiile manuscriselor; şi, din nou, majusculele împodobite sunt des utilizate în lucrările cu teme religioase. Într-adevăr, Biblia şi Carţile de Rugăciuni erau foarte bogat ilustrate, ca act de adânca devoţiune din partea călugărului ce le executa, şi ele reflectau adesea vanitatea patronului care era dispus să-şi etaleze bogăţia, comandând lucrări atât de elaborate.
Cel mai renumit manuscris englez din secolul al 12-lea a fost executat în Winchester şi se găseşte astăzi la Cathedral Library. Originalul acestei superbe Biblii avea doar două volume, însă conţinutul lucrării a fost redistribuit în patru şi a reprezentat rezultatul colaborării, probabil, a cel puţin şase artişti. Aceşti şase artişti au fost numiţi: Maestrul Scrierilor Apocrife, Maestrul Cifrelor Bisecte, Maestrul Amelekite, Maestrul Morganatic şi Maestrul Misterului Gotic.
[modifică] Renaşterea sculpturii
Una dintre cele mai mari realizări ale perioadei romanice este renaşterea sculpturii monumentale care nu mai fusese întâlnită în Europa după prăbuşirea Imperiului Roman, cu aproximativ 600 de ani în urmă. La fel ca picturile, sculpturile aveau menirea de a decora bisericile şi de a consolida spiritual dar şi de a instrui congregaţiile, prezentând subiecte cum ar fi Înălţarea lui Hristos sau Judecata de Apoi. În piatră, sculptura a luat forma basoreliefurilor fie pe capitelurile din partea superioară a columnelor, fie în jurul intrărilor.
Siliţi să lucreze forme deseori dificile, în poziţii incomode, sculptorii romanici au răspuns acestei provocări într-un mod demn de toata lauda: câteva dintre compoziţiile cu mare efect dramatic şi ingeniozitate uluitoare, erau plasate în timpan – suprafaţa semicirculară sau triunghiulară formată între partea superioară a intrării şi arcada de deasupra. A renăscut şi sculptura în bronz, mai ales sub forma reliefurilor aplicate pe uşile bisericilor. În general, personajele sculpturii romanice erau foarte alungite şi erau aranjate în poziţii tipice; în ceea ce priveşte pictura, tematica ei nu se inspira din viaţa din toate zilele, ea urmărind să-i insufle privitorului un simţ de devoţiune cu caracter religios. Printre celelalte arte care au cunoscut o mare înflorire în epoca romanică se numără şi arta creării tapiseriilor, a copertelor de carte şi a artefactelor religioase, lucrate în email şi metale preţioase.
[modifică] Arhitectura bisericilor romanice
Secolul al XI-lea a fost relativ calm în Europa, urmând invaziei vikingilor, a arabilor musulmani şi a hunilor nomazi care, în final, s-au stabilit pe teritoriul actualei Ungarii. Vremurile liniştite au adus şi o perioadă de refacere economică, dar şi o creştere a interesului acordat arhitecturii.
Principalele susţinătoare ale arhitecturii erau mănăstirile care, în acea perioadă, depăşeau numărul de 2000. Familiile înstărite doreau şi ele să-şi etaleze poziţiile pe care le ocupau în societate, făcând numeroase donaţii locaşurilor sfinte. Astfel, încercau să le garanteze o carieră clericală fiilor lor. Unii considerau acest fapt şi ca pe o formă de asigurare spirituală, care le garanta răsplata în viaţa de apoi.
Noile biserici erau mult mai mari. Mărturiile istorice existente nu-i amintesc pe zidarii care le-au construit ci doar pe cei care le-au comandat. Se ştie că au existat oameni care erau cunoscuţi ca pietrari. Ei pregăteau piatra şi încrustau motivele decorative elaborate. Între timp, constructorii ridicau clădirea propriu-zisă. Cunoştinţele matematice erau limitate la acea vreme, astfel că se recurgea adesea la experimentări (uneori eronate) pentru a determina cantitatea şi dimensiunea exactă a stâlpilor necesari susţinerii bolţilor.
Trăsătura cea mai izbitoare a bisericilor şi catedralelor romanice este masivitatea şi utilizarea frecventă a arcurilor curbe pentru ferestre, uşi sau arcade. Acelaşi principiu al construcţiilor semicirculare a fost aplicat şi pentru acoperişul de piatră, care a înlocuit în cele mai multe biserici lemnul; acesta lua forma bolţii tip tunel sau butoi (ca un arc rotund continuu) sau pe cea a bolţii în arcadă (ce consta din două bolţi în formă de tunel care se intersectau). Stâlpii masivi, rotunzi, şi pereţii groşi ai clădirilor romanice erau necesităţi structurale până la descoperirea tehnicilor perfecţionate, asociate cu stilul gotic târziu, ce permiteau preluarea tensiunilor, unele dintre acestea (mai ales bolţile cu nervuri) fiind utilizate chiar şi în perioada precedentă.
Marele avânt pe care l-a cunoscut arhitectura romanică s-a datorat unor noi şi foarte puternice ordine monahale, cum ar fi cel al cluniacilor sau al cistercienilor. Printre cele mai impozante clădiri nou construite se numără abaţiile, capelele şi bisericile de pelerinaj situate pe drumul către biserica ce adăposteşte moaştele Sf. Iacob, în Compostela, din Spania. Multe construcţii aveau o arcadă (un culoar construit în jurul bisericii) pentru pelerini.
Arta romanică a fost adusă în Anglia de normanzi. Acest stil este cunoscut în Marea Britanie ca stil normandic. Monumentele de bază ale acestui stil sunt catedralele din Ely, Norwich, Peterborough şi Durham.
[modifică] Curiozităţi
- Bisericile din perioada romanică erau pline de culoare, fiind intens decorate cu sculpturi pictate şi fresce, dar şi cu icoane bogat împodobite.
- Călugării care realizau Bibliile decorate, Psaltirile (Cartea Psalmilor) sau cărţile de rugăciuni considerau munca lor ca pe un act de devoluţiune religioasă.
- Cu toate că cele mai multe biserici din perioada romanică erau construite din piatră, constructorii acestora aveau totuşi nevoie şi de lemn pentru a construi schelele necesare înălţării anumitor tipuri de bolţi sau arcade.
- Catedrala romanică din Santiago de Compostela, din Spania, este renumită pentru faptul că adăposteşte rămăşiţele apostolului Iacob. La fel ca multe alte biserici construite în această perioadă, şi ea are o structură în cruce, cu turnuri care străjuiesc intrarea vestică.
 |
Portal Artă |
