Commentarii de Bello Gallico
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Commentarii de Bello Gallico (lat. „comentarii asupra războiului galic”; titlul complet: Commentarii rerum gestarum belli Gallici) reprezintă cronicile scrise de Caesar cu privire la războiul de ocupare a Galiei.
Opera majoră a lui Caius Iulius Caesar, “Commentarii de Bello Gallico” este o relatare la persoana a treia a celor nouă ani petrecuţi de acesta în Războaiele Gallice. Lucrarea constituie o descriere obiectivă a bătăliilor şi intrigilor care au avut loc pe frontul din Gallia pe fondul conflictelor între romani si populaţiile autohtone.
Termenul de “gali” are multiple semnificaţii pe parcursul capitolelor operei. În sensul său larg, este folosit de Caesar pentru a denumi întreaga populaţie a Galliei, care îngloba Franţa, Belgia şi Elveţia de astăzi. În anumite ocazii însă, Caesar face referire exclusive la celţi, pe care romanii îi numeau de asemenea “gali”.
Cea dintâi carte a operei se referă în primul rând la războaiele cu helveţii. Caesar descrie Gallia precum şi pe helveţi, adversarii direcţi ai romanilor, prezentând în detaliu campanile împotriva acestora. Helveţii, în număr de 300.000, sunt descrişi ca o populaţie alpină violentă, care, migrând dinspre Alpi spre centrul Galliei, provoacă stricăciuni majore. În replică, Caesar încearcă să se impună prin forţă, arătându-le astfel helveţilor că nu îi va tolera, şi încercând să îi determine să se retragă înapoi înspre Alpi. Aceştia ripostează însă, formând o coaliţie tribală împotriva romanilor, care până la urmă se vor vedea alungaţi din Provence de către helveţi.
Celelalte cărţi prezintă campanile împotriva veneţilor, aquitanilor, popoarelor germanice şi bretonilor. Se vorbeşte despre invazia din Bretania, despre răscoalele repetate ale galilor, despre Victoria asupra lui Vercingetorix în Alesia ş.a.m.d.
Campaniile amintite începeau cel mai adesea vara, prin construirea de fortăreţe şi aprovizionarea cu grâne, şi se încheiau în cursul iernii, când Caesar se întorcea la cartierul său general pentru a pune la punct strategia pentru perioada următoare. Caesar avea în subordine legiuni (până la opt legiuni într-o campanie). Adversarii săi erau diferetele armate ale triburilor autohtone, uneori grupate în alianţe care le creşteau numărul combatanţilor până la 100.000. Majoritatea luptelor însă se încheiau cu victoria armatei romane, superioare prin disciplină, tactică, organizare, antrenament şi experienţă în luptă, precum şi prin armamentul pe care îl avea la dispoziţie. Unele lupte nici nu au luat loc, deoarece adversarii erau, în anumite momente, prea înspăimântaţi de aspectul armatei romane, din faţa căreia preferau să se retragă. După ce cucereau un anumit teritoriu, soldaţii, din ordinal lui Caesar, ucideau toţi bărbaţii, iar femeile şi copii erau vânduţi ca sclavi. Într-o situaţie de acest gen, 53.000 de bărbaţi şi copii au fost vânduţi după supunerea unui teritoriu.
