Carol al II-lea al Angliei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Carol al II-lea
Rege al Angliei, Scoţiei şi Irlandei

Perioada domniei	29 mai 1660 - 6 februarie 1685 (rege de jure din 30 ianuarie 1649)
Născut	29 mai 1630
	Palatul St. James, Londra
Decedat	6 februarie 1685
Predecesor	Richard Cromwell (de facto) Carol I (de jure)
Succesor	Iacob II
Căsătorit cu	Ecaterina de Braganza
Casa Regală	Casa Stuart
Tată	Carol I
Mamă	Henrietta Maria

Carol al II-lea (engleză Charles II of England) (n. 29 mai 1630 - d. 6 februarie 1685) a fost rege al Angliei, Scoţiei şi Irlandei de la 30 ianuarie 1649 (de jure) sau de la 29 mai 1660 (de facto), până la moarte.

Conform regaliştilor, Carol al II-lea a devenit rege când tatăl său Carol I a fost executat la Whitehall pe 30 ianuarie 1649, apogeul Războiului Civil Englez. Parlamentul englez nu l-a proclamat pe Carol al II-lea rege atunci, aprobând în schimb un statut care făcea asta ilegal, iar Anglia a intrat în perioada istorică denumită „interregnul englez”. Parlamentul Scoţiei, pe de altă parte, l-a declarat pe Carol Rege al Scoţienilor pe 5 februarie 1649, în Edinburgh. A fost încoronat rege al scoţienilor pe 1 ianuarie 1651. În urma înfrângerii sale în Bătălia de la Worcester de pe 3 septembrie 1651, Carol s-a refugiat în Europa continentală, petrecând nouă ani ca exilat în Franţa, Provinciile Unite şi Ţările de Jos spaniole.

După ce Protectoratul lui Richard Cromwell a fost înlăturat în 1659, generalul George Monck l-a invitat pe Carol să se întoarcă şi să fie încoronat rege, ducând la aşa numita restauraţie. Carol al II-lea a sosit pe teritoriu englez pe 25 mai 1660, şi a intrat în Londra în ziua în care a împlinit treizeci de ani, 29 mai 1660. Carol a fost încoronat Rege al Angliei şi Irlandei la Westminster Abbey, pe 23 aprilie 1661.

Parlamentul englez a elaborat legi dure împotriva puritanilor, cunoscute ca „Clarendon Code”, cu scopul de a întări poziţia reînfiinţatei Biserici Anglicane. Carol a acceptat acel Cod, deşi era adeptul toleranţei religioase. În ceea ce priveşte politica externă, evenimentul major din timpul domniei lui Carol al II-lea a fost Al Doilea Război Anglo-Olandez. În 1670, Carol a semnat în secret Tratatul de la Dover, o alianţă cu Ludovic al XIV-lea conform căreia regele francez accepta să-l ajute pe Carol în Al Treilea Război Anglo-Olandez şi să-i plătească acestuia o pensie, în timp ce regele englez promitea că se va converti la catolicism într-o dată nestabilită din viitor. Carol a încercat să introducă libertatea religioasă pentru disidenţii catolici şi protestanţi, prin Declaraţia Regală de Indulgenţă din 1672, dar Parlamentul englez l-a obligat să o retragă. În 1679, revelaţiile lui Titus Oates privind un presupus „complot papal” au declanşat Criza Excluderii atunci când s-a aflat că fratele şi moştenitorul lui Carol (viitorul Iacob al II-lea) era catolic. Criza a avut drept rezultat crearea partidului Whig pro-excludere, şi cel Tory anti-excludere. Carol a fost de partea partidului Tory, şi, în urma descoperirii complotului „Rye House” de asasinare a lui Carol şi Iacob în 1683, unii lideri Whig au fost omorâţi sau obligaţi să plece în exil. Carol a dizolvat parlamentul englez în 1679, şi a condus singur ţara până la moartea sa, pe 6 februarie 1685. S-a convertit la catolicism pe patul de moarte.

Era cunoscut în popor ca the Merrie Monarch („Monarhul vesel”), atât pentru pofta de viaţă şi hedonismul de la curtea sa, cât şi pentru uşurarea generală datorată întoarcerii la normalitate după un deceniu de conducere a lui Oliver Cromwell şi a puritanilor. Soţia lui Carol, Ecaterina de Braganza, era stearpă, dar Carol a avut cel puţin 12 fii nelegitimi cu diverse amante.