Constantin al XI-lea Paleologul

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

[[wiki]]

Acest articol sau această secţiune trebuie pus(ă) în formatul standard. Ştergeţi eticheta la încheierea standardizării.

Constantin al XI lea (Dragases)(greacă Κωνσταντίνος ΙΑ' Δραγάσης Παλαιολόγος, Kōnstantinos XI Dragasēs Palaiologos), s-a născut la 8 februarie 1405 fiind al patrulea din cei 7 fii ai împăratului Manuel al II-lea care a domnit între 1392-1425.

Cuprins 1 Primii ani-tinereţea 2 Implicarea in politica 3 Activitatea lui Constantin ca despot 4 În sfârşit împărat 5 Gânduri de însurătoare 6 Se caută sprijin pentru apărarea Constantinopolului 7 Căderea Constantinopolului 8 Moartea lui Constantin 9 Bibliografie

[modifică] Primii ani-tinereţea

Manuel al II-lea a fost binecuvântat cu numeroşi fii. Unul dintre ei, Mihail, a murit în 1406, aşa încât numărul lor s-a redus la şase. Fiul mai mare, Ioan, a fost desemnat să-i succeadă lui Manuel ca împărat. Al doilea fiu, Teodor, a fost numit despot în Moreea. Cel de-al treilea fiu, Andronic, a fost rânduit despot al Tesalonicului, în 1408, pe cândavea doar 8 ani. Alt teritoriu care să fie împărţit nu mai exista. Din acest motiv, în 1405, când i s-a născut cel de al patrulea fiu, Constantin, Manuel l-a ţinut la Constantinopol, până ce un apanaj potrivit avea să fie disponibil. Se ştiu puţine lucruri despre copilăria şi primii ani ai lui Constantin. I-a fost devotat mamei sale, Elena, fiica unui principe sârb, Constantin Dragaş. I s-a spus adesea Porfirogenetul, ceea ce însemna că se născuse în camera de purpură a palatului. Era o distincţie pe care o împărţea cu fratele său mai mare, Teodor, şi cu fraţii mai mici, Dimitrie şi Toma, dar, se pare, nu şi cu cel mai mare din familie, viitorul împărat Ioan al VIII-lea. Constantin a câştigat devotamentul fără margini şi admiraţia viitorului istoric Gheorghe Sphrantzes, ale cărui amintiri sunt o unică şi amănunţită sursă pentru cariera sa. Sphrantzes, care venea din Morea, slujise la curtea lui Manuel II. Unchiul său fusese tutorele lui Constantin. Verii săi fuseseră tovarăşii, prietenii şi însoţitorii lui Constantin. Ajuns pe tron, Ioan al VIII-lea a ezitat, la început, să cedeze în faţa dorinţei lui Constantin ca Sphrantzes să intre în serviciul său, pentru că acesta era prea valoros ca sol imperial, ca diplomat şi sfetnic la Constantinopol. Dar Constantin se înţelegea bine cu fratele mai mare şi, în cele din urmă, s-a făcut după cum a vrut. Relaţiile cu fraţii mai mici-Dimitrie, născut în 1406, şi Toma, născut în 1409 -au fost mai puţin prieteneşti. Constantin s-a născut într-o lume a cărei clasă conducătoare era neaşteptat de multietnică. Era o societate aflată mereu sub ameninţarea dispariţiei. Căsătoria reciprocă între conducătorii ei era un mijloc de supravieţuire. Bunicul lui Constantin, împăratul Ioan al V-lea Paleologul (1354-1391), era fiul unei prinţese italiene, Anna de Savoia. Unchiul său, împăratul Andronical IV-lea, îşi luase soţie din familia ţarilor bulgari. Unchiul său, Teodor I, despot al Mistrei, se căsătorise cu o fiică a ducelui florentin al Atenei, Nerio Acciaiuoli. Mătuşa sa Irina, se căsătorise cu Halil, fiul emirului turc Orhan. Vărul său, care a domnit pentru scurt timp ca Ioan al VII-lea, se căsătorise cu o doamnă din familia genoveză Gattilusio. Fratele său, Ioan al VIII-lea, avea să se căsătorească mai întâi cu Anna, fiica lui Vasile al Moscovei, apoi cu Sofia de Montferat şi a treia oară cu Maria, fiica lui Alexie al IV-lea Comnenul, împăratul Trapezuntului. Constantin însuşi s-a căsătorit de două ori şi ambele lui soţii au fost italience. Având mamă sârboaică şi tată pe jumătate italian, e greu să-l socoteşti pe Constantin grec. Avea 17 ani când, în iunie 1422, sultanul otoman Murad al II-lea a asediat Constantinopolul. Bizantinii se bucuraseră de o lungă amânare a agresiunii turceşti. Împăratul Manuel al II lea se înţelesese bine cu sultanul de mai înainte, Mehmed I. Dar acesta a murit în 1421 şi, foarte curând după aceea, a devenit clar că răgazul se ispărăvise. Asediul turcesc a fost lung şi chinuitor. Apărarea cetăţii a condus-o mai ales Ioan al VIII-lea, de curând încoronat împărat asociat al tatălui său şi moştenitor legiuit. Mulţumită vigilenţei sale, turcii s-au retras înainte de sfîrşitul anului. Totuşi, pentru bătrânul împărat Manuel fusese prea mult. În sep 1422, a suferit un atac ce i-a paralizat o jumătate a trupului. Deşi avea să mai rămână ăn viaţă încă aproape 3 ani, cârmuirea Constantinopolului se va afla, de fapt în mâinile fiului mai mare, Ioan. Perspectivele erau întunecate. Oraşul Tesalonic era şi el asediat de turci. Fiul lui Manuel, Andronic, căruia îi fusese încredinţat Tesalonicul în calitatea lui de despot, era tânăr şi cu sănătatea şubredă. În vara anului 1423, cu consimţământul tatălui său, el a oferit Tesalonicul veneţienilor; în sept, oraşul şi-a schimbat stăpânul şi a devenit cea mai mare şi, s-a sperat, cea mai profitabilă dintre toate coloniile veneţiene din Grecia.

[modifică] Implicarea in politica

Împăratul Ioan al VIII-lea a simţit că venise vremea să caute ajutor în lumea creştină din Apus, aşa cum făcuse şi tatăl său, cu vreo 20 de ani în urmă, fără succes. În noiembrie 1423, a pornit spre Veneţia şi Ungaria. L-a numit pe fratele său, Constantin, regent la Constantinopol, până la întoarcerea sa. Constantin era încă tânăr. Aceasta era prima lui fărâmă de autoritate şi, pentru a o susţine, i s-a dat titlul de despot. Îl avea la îndemână, ca să-l povăţuiască, pe tatăl său ţintuit la pat, pe bătrânul împărat Manuel. După câteva încercări neizbutite, ei au pregătit un nou tratat de pace cu sultanul Murad. Era o înţelegere umulitoare, dar ea însemna că cetatea Constantinopolului avea să fie cruţată, pentru un timp, de alte atacuri violente din partea turcilor. A fost semnată la 22 feb 1424. După toate relatările, Constantin şi-a îndeplinit îndatoririle de regent cu demnitate şi succes. Fratele său, Ioan, s-a întors din călătoriile în Italia şi Ungaria la începutul lui noiembrie 1424. Obţinuse puţin. Regele catolic al Ungariei îl încunoştinţase, cu evlavie, că şansele de a-şi asigura un ajutor din partea creştinătă-ii apusene ar fi mult sporite dacă el şi poporul său ar jura supunere papei şi s-ar uni cu Biserica Romei. Sugestia era departe de a fi nouă. O auzise, mai înainte, şi tatăl lui Ioan, Manuel. Dar o respinsese întotdeauna, ca pe o mişcare numai bună să-i alerteze pe turci şi să-i transforme în duşmani, dacă nu chiar ca pe o formă de şantaj moral. Manuel a murit la 21 iulie 1425, în vârstă de 75 de ani, după ce, pentru câteva luni, îmbrăcase veşmântul monahal. Ioan al VIII-lea a devenit împărat şi în realitate, nu numai cu numele. Fratele său, despotul Constantin, trebuia să i se dea acum un apanaj propriu. În recentul lor tratat, turcii binevoiseră a îngădui bizantinilor să păstreze ca fief o fâşie de pământ la nord de Constantinopol. Ea mergea de-a lungul ţărmului Mării Negre, de la oraşul Mesembria, în nord, la Derkos, în sud. Se pare că includea şi portul Selymbria, la vest de Constantinopol. Aceasta a fost regiunea acordată despotului Constantin, în 1425. Întrucât apăra căile nordice de acces spre Constantinopol, ea era importantă din punct de vedere strategic. Dar Constantin n-ar fi putut face mare lucru dacă turcii ar fi ales să încalce termenii tratatului şi să-l lipsească de fieful său. Aflat în drum spre Veneţia, în 1423, Ioan al VIII-lea şi a întrerupt călătoria în Moreea. Acolo a avut un schimb de cuvinte cu fratele său, despotul Teodor de la Mistra. Teodor prefera liniştea vieţii de cărturar constrângerilor administraţiei şi războiului. Cu doi ani în urmă, acceptase o căsătorie aranjată cu Cleope Malatesta din Rimini. A fost, la început, o unire nefericită. El şi a exprimat profunda dorinţă de a deveni călugăr şi a fost folosit prilejul vizitei fratelui său pentru a i se destăinui. Când s-a întors la Constantinopol, Ioan a crezut că Teodor gândeşte încă la fel. Din acest motiv, l-a rechemat pe Constantin de la Mesembria şi l-a desemnat să-i urmeze fratelui său, ca despot în Morea. Constantin îşi dovedise devotamentul şi înzestrarea în felurite chipuri. Ar fi putut fi un excelent guvernator la Mistra. Însă, între timp, Teodor se răzgândise. Câţiva dintre admiratorii săi, mai cu seamă eruditul său prieten Ioan Eugenikos, îi întâmpinaseră cu bucurie intenţia de a renunţa la deşărtăciunea acestei lumi în schimbul bucuriilor vieţii religioase. Pe de altă parte însă, prietenii mai mult cu numele îl convinseseră că lumea avea nevoie de el. Când a sosit momentul, Teodor a refuzat să se retragă în favoarea lui Constantin şi a aplanat neînţelegerile cu soţia sa. Teodor avea să rămână despot la Mistra încă 20 de ani. Au fost ani de prosperitate, cel puţin pentru viaţa culturală şi intelectuală a provinciei. Sub patronajul lui Teodor, la curtea din Mistra s-au adunat cărturari şi filosofi. Cleope Malatesta a ajuns să împărtăşească şi să încurajeze gustul cărturăresc al soţului său. Teodor a suportat cu greu moartea ei în 1433, pentru că ajunsese s-o iubească foarte mult. Constantin a fost împiedicat astfel să-şi fructifice şansa de a deveni despot la Mistra.Totuşi, după moartea tatălui său, împăratul Ioan al VIII-lea a născocit un plan pentru a folosi însuşirile lui Constantin în scopuri mai bune. Acesta ar fi putut avea apanajul lui separat în Morea . Era limpede că Teodor, fericit totuşi pe domeniul său de la Mistra, nu era cel mai practic dintre oameni, iar ceva ajutor şi sprijin i-ar fi fost de folos . În 1423, turcii spărseseră zidul de apărare ce traversa istmul Corint, construit de Manuel al II-lea pentru a le stăvili înaintarea. Invadaseră şi devastaseră Morea. Puţin mai înainte, conducătorul italian al Epirului şi al insulei Cefalonia din largul mării, Carlo Tocco, ocupase Clarentza şi câmpia Elisului, în partea de nord vest a peninsulei. Teodor avea să încheie cu el un armistiţie, încălcat însă în 1426, când Tocco şi-a reluat campania. Împăratul Ioan a hotărât să scape Morea de această pacoste. În 1427, a plecat din Constantinopol ca să rezolve el însuşi problema. L-a luat cu sine pe fratele lui, Constantin, şi, de asemenea, pe Gheorghe Sphrantzes. Atunci a intrat Sphrantzes oficial în slujba lui Constantin. Au ajuns la Mistra pe 26 decembrie şi s-au îndreptat direct spre Clarentza, ca s-o împresoare de pe uscat şi dinspre mare. Într-o ambuscadă navală, aproape de insulele Echinade, corăbiile lui Carlo Tocco au fost scufundate, iar el s-a recunoscut înfrânt. A acceptat să renunţe la recentele cuceriri, dar i-a venit în minte un plan pentru a salva ceea ce mai rămăsese din demnitatea sa. A propus ca tânăra lui nepoată, Maddalena, să fie luată în căsătorie de fratele împăratului, Constantin, aducându-i acestuia ca zestre Clarentza şi Elis. A fost o învoială amicală, convenabilă pentru ambele părţi. La 1 mai 1428, Clarentza a fost predată, iar la 1 iulie, Constantin s-a căsătorit cu Maddalena Tocco, în cadrul unei ceremonii lângă Patras. Ea şi-a luat numele grecesc, mai familiar, Teodora, iar unchiul său, Carlo Tocco, a plecat pe mare, spre domeniile lui din Epir. O neobişnuită scrisoare în versuri a fost adresată despotului Constantin înaintea nunţii sale. Autorul ei anonim, pretinzând că a fost inspirat de puterea divină, îl felicita pe împărat pentru victoria sa, dar îl avertiza pe Constantin în privinţa căsătoriei cu nepoata lui Carlo Tocco. Familia Tocco nu era de încredere. Se poate ca povaţa să fi fost întemeiată, chiar dacă ea nu izvora din raţiune. Căci, cu cu sau fără soţia italiancă, numirea lui Constantin ca al doilea despot în Morea afecta sistemul de guvernământ şi avea să aducă necazuri în viitor. Până în 1428, despotatul fusese guvernat de un vlăstar al familiei imperiale, numit de împăratul din Constantinopol. Acum urmau să fie doi şi, în curând, trei. Al treilea avea să fie fratele mai mic al lui Constantin, Toma, care crescuse la Mistra. Teoretic, despotatul rămânea unul şi indivizibil. Practic însă, după cum avea curând să se dovedească, autoritatea centrală, care funcţionase bine în secolul al XIV-lea, se va prăbuşi şi provincia bizantină Morea se va fărâmiţa în principate separate şi deseori războinice. Teodor refuzase să-i facă loc fratelui său la Mistra. Dar a fost convins să cedeze o parte însemnată din teritoriul acordat lui, inclusiv oraşul port Vostitza (Aigion), de pe coasta nordică a Moreii, câteva oraşe şi fortăreţe în Laconia, precum şi Kalamata şi Messenia, din partea vestică a peninsulei. Tânărul său frate, Toma, a primit castelul de la Kalavryta, la nord de Mistra. La început, Constantin s-a aşezat la Clarentza, la care avea dreptul atât prin cucerire, cât şi prin căsătorie. Ca să presupună că fraţii săi aveau să colaboreze, împăratul ar fi trebuit să-i cunoască mai bine. Fiindcă ei erau un soi de oameni gâlcevitori. În orice caz, câtă vreme a mai fost alături de ei, Constantin l-a convins pe împărat că Clarentza era bine plasată pentru a ataca şi captura înfloritorul port comercial şi strategic Patras, aflat nu departe. Patrasul îşi schimbase stăpânii de câteva ori. În 1428, era guvernat de Pandolfo Malatesta, arhiepiscopul său latin, pe care papa îl numise cu patru ani înainte, în ciuda faptului că turcii revendicau Patrasul ca fief, iar veneţienii manifestau acolo un interes particular pentru comerţ. Ei au fost cei care l-au alertat pe papă cu privire la pericolul care ameninţa oraşul, în 1428. În iulie, cei trei fraţi, Ioan, Constantin şi Toma, şi au unit forţele într-un asalt asupra Patrasului. A fost prima experienţă de război a tânărului Toma. N au izbutit să ia oraşul şi s-au retras în momentul în care apărătorii au acceptat să-i plătească lui Constantin un tribut anual de 500 de monede de aur. Potrivit lui Gheorghe Sphrantzes, care era cu ei, principala cauză a nereuşitei a fost ezitarea fratelui lor, despotul Teodor, de a-i ajuta. El şovăia încă în privinţa vocaţiei sale monastice. Pe de altă parte, va fi ţinut seama şi de faptul că guvernatorul Patrasului, arhiepiscopul Malatesta, era cumnatul său. Ar fi fost imprudent să contribuie la prăbuşirea lui. În orice caz, papa nu era deloc mulţumit de Cleope Malatesta, întrucât auzise că ea trecuse la Biserica Ortodoxă, poate pentru a cuceri inima soţului său. În consecinţă, Teodor a rămas la Mistra. Era vremea ca împăratul Ioan să se întoarcă la Constantinopol. Înainte de a pleca, el l-a chemat pe Constantin la Mistra, pentru o discuţie. Acolo, Constantin şi Sphrantzes s-au întâlnit în secret şi au hotărât să facă o a doua tentativă de capturare a Patrasului. Dacă reuşeau, Constantin ar fi rămas în Morea. Dacă nu, s-ar fi întors la apanajul său de la Marea Neagră, păstrând posesiunea asupra Clarentzei şi a celorlalte locuri din Morea care îi reveniseră ca zestre a soţiei. Sphrantzes descrie în detaliu ceea ce a urmat. El şi Constantin au mărşăluit de la Vostitza, de a lungul coastei, ocolind Patrasul, pentru a ajunge la Clarentza şi Chloumoutsi, unde stătea soţia lui Constantin. Erau siguri că locuitorii greci din Patras îi vor sprijini. De la Clarentza, Constantin a trimis soli la conducătorii lor ca să-i pregătească terenul pentru intrarea în oraş. La 1 martie 1429 şi-a îndreptat oastea către Patras. Consilierii oraşului au trimis un curier care s-a întors să-i informeze despre intenţia lui Constantin de a ataca şi captura oraşul şi citadela sa. Atacul a fost lansat la 20 martie, în Duminica Floriilor. S-a transformat într-un lung asediu, presărat de confruntări neînsemnate; în una dintre ele, calul lui Constantin a fost împuşcat, iar el era cât pe ce să fie ucis sau prins. Prietenul său, Sphrantzes, i-a salvat viaţa, deşi, făcând aceasta, a fost el însuşi rănit şi luat prizonier. A fost eliberat, mai mult mort decât viu, la 23 aprilie. Înainte de începutul lunii mai, apărătorii n-au acceptat să discute. Arhiepiscopul lor plecase în Italia, după întăriri. Ei au promis că, dacă acesta nu se va întoarce până la sfârşitul lunii, vor capitula. Constantin şi trupele lui s-au retras, preluând fortăreaţa de la Saravalle, aşa cum fusese învoiala. Până la sfârlitul lui mai, arhiepiscopul nu se întorsese. La 1 iunie, Constantin a revenit şi i-a poftit pe diriguitorii Patrasului să respecte înţelegerea dintre ei şi să se predea. Patru zile mai târziu, ei s-au întâlnit în catedrala Sfântul Andrei, sfântul patron al oraşului, şi au hotărât să-l accepte pe Constantin ca suveran. Oraşul Patras s-a adăugat, astfel despotatului său; nici vorbă n-a mai fost despre plecarea lui Constantin din Morea. Totuşi, citadela de pe dealul care domina oraşul a fost păstrată de oamenii arhiepiscopului şi nu avea să fie predată în următoarele 12 luni. Capitularea Patrasului l-a amărât pe papă, i-a deranjat pe vbeneţieni şi, cel mai rău, i-a înfuriat pe turci. Sultanul Murad a transmis un ultimatum. Sphrantzes, prietenul de nădejde şi credincios al lui Constantin, care petrecuse, de dragul stăpânului, 40 de zile într-o temniţă la Patras, a fost trimis să-l împace pe sultan şi, după lungi discuţii cu el şi cu Turahan, comandantul otoman al Tesaliei, a înlăturat ameninţarea represaliilor turceşti. Constantin a trimis alţi soli să-i liniştească pe papă şi pe veneţieni. Negocierile au durat câteva luni.Pe de altă parte, Sphrantzes ajunsese abia în portul veneţian Naupaktos, pe ţărmul opus Patras-ului, când arhiepiscopul deposedat Malatesta a sosit acolo din Italia, cu ceva corăbii şi soldaţi catalani. El îl îndemnase pe sultan să protesteze împotriva ocupării arhidiecezei sale de către greci. Dar era prea târziu. Catalaniineascultători, pe care îi adusese ca ajutoare, au manifestat un interes scăzut în redobândirea Patras-ului; în schimb, au prădat coasta şi au forţat intrarea în Clarentza. Constantin a reuşit să răscumpere de la ei oraşul, pentru 6.000 de ducaţi veneţieni. Totuşi, mai târziu, a poruncit distrugerea Clarentzei, de teamă să nu cadă în mâinile piraţilor. Arhiepiscopul a murit la Pesaro, în Italia, în 1441, susţinând neîncetat că Patrasul era al lui şi că era datoria tuturor creştinilor din Apus să-l ajute a recâştiga scaunul apostolic al Sfântului Andrei. Între timp, în iulie 1430, citadela care veghea Patrasul s-a predat lui Constantin. Credinciosul Sphrantzes şi a primit răsplata. Î noiembrie, a devenit cel dintîi guvernator bizantin al oraşului reintegrat acum, triumfal, imperiului, după 225 de ani de ocupaţie străină. Au urmat alte victorii. Fratele lui Constantin, Toma, a cărui reşedinţă era la Kalavryta, a condus către un sfârşit ruşinos principatul străin al Ahaiei, care dăinuise sub conducători de etnii diferite, încă din vremea celei de a patra Cruciade, din 1204. Ultimul lui principe a fost genovezul Centurione Zaccaria, care a murit deposedat de aproape tot teritoriul său, în 1432. Fiica sa, Caterina, s-a căsătorit cu Toma şi i-a adus ca zestre ceea ce mai rămasese din principat. Până în 1430, aproape tot sudul Greciei fusese curăţat de cârmuitorii străini şi restituit stăpânirii bizantine, mai puţin porturile şi coloniile veneţiene de la Argos, Nauplia, Modon şi Coron. Succesele lui Constantin au reprezentat o compensaţie pentru ştirile teribile ajunse la împărat din alte părţi. În martie 1430, sultanul Murad a pus capăt, în chip sângeros, regimului veneţian din Tesalonic. Durase doar 7 ani. Tesalonicul a devenit turcesc. În luna oct a aceluiaşi an, oraşul Ianina, din N-V Greciei, s-a supus turcilor. Morea era din bizantină, dar întreaga Grecie continentală de la nordul istmului Corint era acum sub control turcesc. În noiembrie 1429, nu mult după victoria de la Patras, soţia sa italiancă, Maddalena-Teodora, a murit la Stameron, în Elis. Fuseseră căsătoriţi mai puţin de 18 luni; Constantin a fost zdrobit de durere. A fost înmormântată la Clarentza, dar rămăşiţele ei vor fi mutate, mai târziu, în biserica lui Hristos Dătătorul de Viaţă (Zoodotos) de la Mistra. Doi dintre erudiţii oameni de litere de la Mistra, Ioan Eugenikos şi Bessarion, mitropolitul de Niceea, au deplâns tristul eveniment în epitafuri stilizate. Câteva luni mai târziu, probabil pentru că voia să fie mai aproape de Mistra, Constantin a ajuns să facă o nouă învoială cu fratele său mai mic, Toma. Capitala apanajului lui Toma se afla la Kalavryta. În martie 1432, acesta a fost de acord să facă schimb de teritorii. Constantin şi-a transferat curtea la Kalavryta. Toma s-a mutat la Elis. A fost un schimb amical care, după cum s-ar putea presupune, a avut consimţământul fratelui lor, împăratul Ioan, şi, de asemenea, al celui mai în vârstă dintre cei trei despoţi din Morea, Teodor, stăpân încă la Mistra. Dar înţelegerea dintre ei nu a durat mult. A fost sfărâmată când s-a pus problema întâietăţii unuia dintre ei. Împăratul Ioan fusese căsătorit de trei ori, dar căsătoriile n-au produs nici un moştenitor la tron care să poată fi desemnat împărat asociat. S-a bănuit că, atunci când va veni timpul, unul dintre fraţi îi va succede. Preferinţa lui Ioan mergea către Constantin, lucru pe care despotul Teodor îl cunoştea, nemulţumindu-l. Constantin se putea înţelege cu fratele său mai mic, Toma. Dar relaţiile personale cu Teodor erau otrăvite de invidie şi gelozie. În august 1435, împăratul l-a chemat pe Constantin la Constantinopol. Ghe Sphrantzes l-a însoţit. Se prea poate ca Teodor să-şi fi închipuit că se aranja problema succesiunii la tron. În martie 1436, a sosit şi el la Constantinopol. Împăratul n-a fost în stare şă-şi determine fraţii să poarte o discuţie, cu atât mai puţin să se înţeleagă. Ei s-au întors separat în Morea. Erau dispuşi să lupte până la capăt. Către sfârşitul anului 1436, au venit din capitală doi mijlocitori, ca să-i liniştească şi să prevină un război civil. Dar abia a treia misiune, condusă de viitorul patriarh Grigorie Mammas, i-a trezit la realitate. S-a căzut de acord cu mutarea lui Constantin la Constantinopol, în timp ce fraţii săi, Teodor şi Toma, urmau să rămână, ca despoţi în Morea. Împăratul avea nevoie de el încă o dată ca regent, pentru că pleca, pentru scurt timp, în Italia. Constantin a ajuns în Constantinopol la 24 sep 1437. Nu se spusese nimic despre numirea sa ca împărat asociat. Dar desemnarea ca regent pt a II-a oară arăta cu claritate faptul că era considerat moştenitorul tronului. Ioan al VIII-lea a plecat pe mare, spre Italia, la sfârşitul lui noiembrie. Scopul călătoriei sale era prezenţa la conciliulpe care papa Eugeniu al IV-lea îl convocase la Ferrara|conciliul de la Basel ca să realizeze unirea Bisericilor Greacă şi Latină. Papalitatea socotise întotdeauna că creştinii din Occident nu puteau merge să salveze Bizanţul de turci până când Biserica bizantină nu-şi recunoştea greşelile şi nu accepta supunerea faţă de Roma. De abia dupa aceea putea fi propovăduită şi organizată o cruciadă pentru ajutorarea Constantinopolului şi contracararea planurilor turceşti. După lungi tratative, papa Eugeniu îi convinsese pe Ioan al VIII-lea şi pe ierarhii Bisericii sale să discute chestiunea în cadrul unui conciliu la Ferrara. Pentru a fi sigur că vor veni, papa a trimis corăbii să-i aducă. Corăbiile au adus o companie de arcaşi din Creta pentru apărarea Constantinopolului. Pe una din aceste nave a călătorit Constantin din Morea, îmbarcându-se la Karystos, în Eubeea, la 1 sept. Printre tovarăşii săi de călătorie se afla un cleric veneţian, Marco Condulmer, cu care se întâlnise ultima oară la capitularea Patras ului, în 1429. Împăratul a condus în Italia o delegaţie impresionantă. Erau cu el patriarhul Constantinopolului, Iosif al II-lea, împuterniciţi ai patriarhilor de Alexandria şi Ierusalim, mitropoliţi, călugări şi cler secular-între ei, învăţatul Bessarion de Niceea, Marcu Eugenikos de Efes şi călugărul Isidor, mitropolit de Kiev. Între laici, cel mai vestit era filosoful Gheorghe Gemistos Plethon din Mistra, care îi cunoştea pe împărat şi pe fraţii săi de câţiva ani. În compania împăratului se afla li fratele său mai tânăr, Dimitrie, căruia îi fusese acordat titlul de despot în 1429. Dimitrie manifestase deja tendinţe de răzvrătire si era cunoscut ca adversar al oricărui plan de unire a Bisericilor. Dar nu putea fi lăsat fără grijă în urmă, la Constantinopol, deoarece exista bănuiala că încercase să-i atragă pe turci întru sprijinirea propriei sale tentative de a prelua succesiunea la tron. Constantin era cel mai cuminte şi mai cinstit dintre fraţii împăratului. Îşi dovedise competenţa ca regent la Constantinopol în timpul absenţei lui Ioan al VIII-lea, plecat în apus în 1423-1424, şi avea întregul sprijin al mamei sale, împărăteasa văduvă Elena Dragaş. Ea era cam bătrână, dar activă încă în treburile statului, iar Constantin era fiul ei favorit. Ca dregători şi sfetnici îi avea pe Luca Notaras, mai târziu megaduce, un om cu multă experienţă, şi pe Dimitrie Paleologul Cantacuzino, vărul său; alături de el se afla şi credinciosul Ghe Sphrantzes, la a cărui nuntă, în 1438, Constantin jucase rolul de naş. Faptul că turcii au respectat armistiţiul şi nu au acţionat împotriva Constantinopolului câtă vreme împăratul a fost departe se poate datora prudenţei cu care Constantin trata o situaţie periculoasă. A existat totuşi un moment, în 1439, când a simţit nevoia să-i scrie fratelui său, în Italia, recomandându-i insistent să-i reamintească papei promisiunea acestuia de a trimite cel puţin două nave de război pentru apărarea Constantinopolului, pănă spre sfârşitul primăverii. Constantin spera că navele ar putea fi pe drum într-un răstimp de 15 zile de la chemarea sa, întrucât erau semne ameninţătoare că sultanul pregăteşte o mare ofensivă. Cererea a rămas fără răspuns, iar alarma s-a dovedit totuşi falsă, pentru că ofensiva sultanului a fost îndreptată nu împotriva Constantinopolului, ci împotriva cetăţii sârbeşti de la Smederevo, pe Dunăre. Conciliul la care Ioan al VIII-lea se dusese să asiste a fost o adunare prelungită şi adesea pusă pe ceartă. Şi-a încheiat lucrările la Florenţa, în iunie 1439, cu o proclamaţie în sensul că unirea Bisericilor greacă şi Latină se înfăptuise. Decretul de unire a fost semnat de toţi ierarhi bizantini, cu excepţia unuia singur. Împăratul s-a întors la Constantinopol abia la 1 feb, în anul următor. Într-o mare demonstraţie de fast şi protocol, a fost însoţit la palat de către fraţii săi, Constantin şi Dimitrie-plecat din Italia înaintea lui. Până atunci, ştirea că delegaţia grecească la conciliu ar fi fost intimidată să semneze documentul de unire cu papa stârnise un val de amărăciune şi indignare printre bizantini. Ei i-au făcut împăratului o primire rece. Mulţi au crezut că-i trădase. Tristeţea împăratului a fost adâncită de tragica veste că iubita sa soţie, pe care n-o văzuse de mai bine de doi ani, murise pe când el se afla în drum spre casă. Atitudinea lui Constantin în legătură cu unirea Bisericilor corespundea cu aceea a fratelui său. El nu se manifesta cu fanatism pentru sau împotriva unirii. Dacă sacrificiul amorului –propriu al creştinilor orodocşi ar fi avut drept cosecinţă o cruciadă dinspre Apus, pentru salvarea Constantinopolului,atunci el nu era zadarnic. Biserica Ortodoxă crezuse întodeauna în pricipiul iconomiei sau al compromisului. Cu toate acestea, mulţi au protestat că unirea de la Florenţa depăşise limitele acelui principiu, devenind un punct de disensiuni puternice şi uneori violente în ultimii ani ai societăţii bizantine. Unii au spus, ca şi tatăl lui Constantin, când s-a conturat perspectiva unirii, că aceasta fusese o gafă diplomatică. Unirea creştinilor din Apus şi din Răsărit avea să deştepte, în mod sigur, suspiciunea turcilor. Pe de altă parte, au fost unii-precum Marcu Eugenikos, mitropolitul de Efes, care refuzase să semneze decretul de la Florenţa-pentru care unirea reprezenta ultima trădare a ortodoxiei strămoşeşti. Ea avea să atragă asupra lor mânia lui Dumnezeu. Constantin şi-a încheiat îndatoririle deregent î feb 1440, când împăratul a revenit din Italia.dar a mai rămas la Constantinopol până la sfârşitul anului. Un motiv pentru care a întârziat să se întoarcă în Morea a fost acela că-şi pusese în gând să se recăsătorească. Trecuseră 10 ani de la moartea primei soţii, Maddalena Tocco. Doamna aleasă în cele din urmă a fost Caterina Gattilusio, fiica stăpânului genovez al insulei Lesbos. Familia Gattilusio era întru câtva mai onorabilă decât familia Tocco din Epir. Membri ai ei se mai căsătoriseră cu Paleologi şi înainte. Erau şi bogaţi pe deasupra. În decembrie 1440, Gheorghe Sphrantzes a fost trimis în Lesbos să propună şi să aranjeze logodna şi căsătoria. Către sfârşitul anului următor, Constantin a pornit pe mare, de la Constantinopol, în tovărăşia lui Sphrantzes şi a megaducelui Luca Notaras. Au luat-o mai întâi spre Lesbos, şi acolo, la Mytilene, în august, Constantin s-a căsătorit cu Caterina Gattilusio. În septembrie şi-a continuat călătoria spre Morea, lăsându-şi noua soţie în grija tatălui ei, în Lesbos. Lipsise din Morea mai bine de trei ani. A descoperit că fraţii săi, Teodor şi Toma, conduseseră destul de bine fără el. Dar îşi dădea seama că, dacă s-ar afla mai aproape de Constantinopol, interesele sale puteau fi mai bine slujite. Celuilalt frate, Dimitrie, la întoarcerea lui din Italia, îi fusese acordat apanajul de pe litoralul Mării Negre, unde împăratul putea sta cu ochii pe el, întrucât era cunoscut ca adversar înverşunat al unirii Bisericilor, probabil mai mult din motive politice decât din convingeri religioase. Constantin s-a gândit că Dimitrie ar dori, poate, să schimbe locul cu el. L-a trimis pe Sphrantzes să facă această propunere împăratului, lui Dimitrie şi sultanului Murad. Sultanul, ca suzeran al lor, al tuturor, trebuia consultat în asemenea probleme. Nu era momentul potrivit să i se ofere lui Dimitrie noi tentaţii. El făcuse deja o înţelegere pe cont propriu cu sultanul şi declarase război împăratului, prefăcându-se apărător al facţiunii antiunioniste, din ce în ce mai numeroasă, un rol care se potrivea cu ambiţia sa personală pentru tron şi cu scopurile politice ale turcilor. Când Sphrantzes a ajuns la el, Dimitrie se pregătea să pornească spre Constantinopol cu trupe puse la dispoziţie, cu amabilitate, de prietenul său sultanul. N-a avut chef să dea ascultare propunerii făcute de fratele său Constantin şi Sphrantzes s-a întors cu mâinile goale. Pericolul era aşa de ameninţător, încât împăratul i-a cerut lui Constantin să se întoarcă degrabă din Morea, pentru a ajuta la apărarea cetătii. Atacul turcesc a început în aprilie 1422. În iulie, Constantin părăsea încă o dată Morea. Pe drum s-a oprit în Lesbos, ca să-şi ia soţia, pe Caterina. Dar turcii aflaseră de venirea sa şi, când a tins insula Lemnos, el şi soţia lui au fost prinşi în Capcană de o flotă turcească. Timp de câteva luni, Constantin n-a mai putut face nimic, cu toate că veneţienii trimiseră 8 galere de la Constantinopol să-l ajute în ceea ce ei au numit rezistenţa lui demnă de laudă. În mijlocul acestui dezastru, Caterina s-a îmbolnăvit. Boala i-a fost agravată de situaţie şi, în august, avea să moară. A fost înmormântată la Palaiokastro, în Lemnos. Curând, turcii au plecat pe mare. Dar când Constantin, văduv pentru a doua oară, a ajuns la Constantinopol, era deja luna noiembrie. Între timp, lovitura lui Dimitrie eşuase. Împăratul se hotărâse să-i transfere lui Constantin Fortăreaţa de la Selymbria, la Marea Marmara, de unde putea spiona mişcările fratelui său Dimitrie. În martie 1443, Ghe Sphrantzes a fost făcut guvernator al Slymbriei, în numele stăpânului său. Dar joaca de-a schimbul de teritorii dintre Constantin şi fraţii săi nu se terminase încă. În luna iunie a aceluiaşi an, un sol trimis de Teodor de la Mistra sosea în Constantinopol cu o altă propunere pentru împărat. Teodor sugera acum ca împăratul să transfere despotatul de Mistra lui Constantin, în schimbul Slymbriei. Toţi au fost de acord cu această învoială, deşi nu este sigur că Dimitrie fusese consultat. Teodor urma să fie adus, poate, mai aproape de tron. În oct 1443, Constantin s-a mutat la Mistra, în noua sa dregătorie. Teodor a luat aceeaşi corabie, în voiajul de întoarcere către Constantinopol

[modifică] Activitatea lui Constantin ca despot

Când, în oct 1443, Constantin a devenit despot la Mistra, urmându-i fratelui său Teodor, conducerea, administrarea şi apărarea Moreii le-au revenit în mod efectiv lui şi fratelui său mai mic, Toma. Toma a cârmuit fostul principat de Ahaia, pe care-l primise în urma căsătoriei. Constantin a locuit în palatul despoţilor de la Mistra- recunoscută întotdeauna drept capitală şi centru al Peloponesului bizantin-, stăpânirile lui acoperind cea mai mareparte a peninsulei. Nu-l socotise niciodată supărător pe Toma. O dată înlăturaţi din cale ceilalţi fraţi, Teodor şi Dimitrie, Constantin a întrevăzut posibilitatea reunificării despotatului şi a transformării lui într-un principat ferit de primejdii şi aproape independent. Avea planuri pentru realizarea acestui scop şi avea sfetnici bine intenţionaţi, dornici să-i ofere proiecte, realiste sau utopice, pentru revirimentul agriculturii, economiei şi apărării Moreii. Mistra devenise o capitală culturală a lumii bizantine. Despoţii de mai înainte, mai cu seamă Teodor al II-lea şi talentata lui soţie, Cleope Malatesta, patronaseră ştiinţele umaniste şi artele. Oamenii cu gust şi cărturarii îşi aflaseră adăpost acolo. Mistra veacului al XV-lea oferea o atmosferă mai stimulatoare şi mai creatore faţă de tristeţea şi deznădejdea adunate la Constantinopol. Biserici, mânăstiri şi palate se înălţau în continuare, se reconstruiau şi se decorau cu fresce. Se adunau biblioteci şi se copiau manuscrise pentru posteritate. Printre aştrii spiritualităţii din Mistra zilelor lui Constantin se aflau Bessarion din Trapezunt, mitropolit titular de Niceea, şi eruditul său dascăl, Ghe Gemistos Plethon. Bessarion fusese un apărător atât de convingător şi de elocvent al unirii Bisericilor la Conciliul de la Florenţa, încât papa îl făcuse cardinal. S-a mutat de la Mistra la Roma, curând după întoarcerea de la conciliu. Dar a fost tot timpul îngrijorat pentru bunăstarea şi viitorul Mistrei. Plethon mersese şi el la Florenţa. În Italia fusese mult admirat ca savant, deşi el găsea conciliul plicticos şi neînsemnat. L-a părăsit repede pentru a se întoarce la Mistra, unde trăise, studiase şi predase vreme de 30 de ani. După stabilirea la Mistra, Constantin a început lucrul pentru refacerea zidului ce traversa istmul Corint. Turcii îl spărseseră cu uşurinţă în 1423 şi-l dărâmaseră în 1431. Constantin şi fratele său, Toma, cu colaborarea adesea ezitantă a cârmuitorilor din regiune, l-au restaurat complet. A fost numit Hexamilion sau zidul de 6 mile. Lucrările s-au terminat în martie 1444. Nu erau primele de acest fel. Istmul fusese fortificat în Antichitate, înaintea invaziei lui Xerxes, din anul 480 î.H. Iustinian construise un zid mult mai solid, în sec al VI-lea. Manuel al II-lea folosise ruinele construcţiei lui Iustinian, 1415. Zidul mergea din Golful Corint spre Golful Saronic, pe o distanţă cuprinsă între 7.028 şi 7.760 metri. Era puternic întărit, pe întreaga sa lungime, cu 153 de turnuri. O altă sursă vorbeşte de 130 de turnuri mici şi de altele nouă mari, în afară de forturi la fiecare capăt şi de o fortificaţie aflată pe locul fortăreţei lui Iustinian, de la Istmia. Se spune că Manuel isprăvise Hexamilionul în 25 de zile, în aprilie şi mai 1415. În momentul acela, mulţi au fost impresionaţi de realizare, mai cu seamă veneţienii, care, pe de altă parte, refuzaseră politicos să contribuie la cheltuieli; iar preţul în mână de lucru şi în bani fusese aşa de mare, încât mulţi dintre grecii autohtoni şi dintre stăpânii de pământ au ales mai degrabă să fugă în posesiunile veneţiene decât să fie secătuiţi de muncă sau sărăciţi din cauza dărilor. Alţii au pornit să se răscoale şi a trebuit să fie supuşi cu forţa. O serie ciudată de profeţii aveau să fie asociate cu Hexamilionul.S-a spus că ar fi fost rostite de Pythia, la Delfi, în timpul invadării Greciei de către Xerxes. Călătorul italian Ciriaco d’Ancona pare să fi fost primul care le-a consemnat. Elr prevesteau că vor fi patru asemenea ziduri peste istmul Corint. Trei aveau să cedeze în faţa atacurilor străine. Numai al patrulea va sta neclintit împotriva duşmanilor. A treia dintre profeţii a fost tălmăcită, după evenimente, ca referindu-se la refacerea de către Manuel a zidului lui Iustinian, care nu izbutise, în două rânduri, să-i oprească pe turci. Ultima profeţie lăsa să se înţeleagă că a patra reconstrucţie a zidului se va dovedi cel din urmă mijloc de intimidare pentru duşmanii străini ai grecilor. Ei aveau să fie respinşi şi înfrânţi când pinul se va prăbuşi la pământ şi sângele va curge pe pin. Aşadar constructorul celui de al patrulea zid avea să fie norocosul. Nu se menţiona nici un nume, dar este clar că cel vizat era despotul Constantin. Profeţia era o declaraţie de credinţă în viitor, criptică şi înduioşător de optimistă, care, ca atâtea enunţuri profetice, s-a dovedit a fi jalnic de gresită. Nu mult după terminarea zidului, în 1444, cardinalul Bessarion, scriind din tihna Romei, adresa o lungă epistolă lui Constantin. Îl felicita îndeosebi pentru reconstruirea Hexamilionului. Dar acesta, spunea el era doar un început. Bessarion mai propunea o listă de reforme pentru îmbunătăţirea apărării, a economiei, stabilităţii intelectuale din Morea. El sugera ca reşedinţa despotatului să fie mutată de la Mistra într-un loc din apropierea punctului aflat în cea mai mare primejdie. Ar fi trebuit întemeiat, pe istm, un nou oraş, care să aprovizioneze baza unei armate permanente, necesară la apărarea zidului, căci altminteri, numai prin recrutarea parţială de trupe, în cazuri de urgenţă, zidul n-ar fi putut fi niciodată dotat cum trebuie şi întărit cu o garnizoană. Bessarion scotea în evidenţă importanţa instrucţiei şi a disciplinei militare pentru soldaţii care aveau să constituie armata reformată. Vizunea lui era mai largă şi mai internaţională decât aceea a lui Plethon. El vedea despotatul de Morea, aflat sub conducerea lui Constantin, jucându-şi rolul pe uscat şi pe mare în efortul combinat al creştinilor din Răsărit şi din Apus împotriva necredincioşilor, efort care, cu ajutorul lui Dumnezeu, avea să decurgă din unirea Bisericilor. Se gândea la cruciada pe atunci proiectată de papa Eugeniu al IV-lea, purtat de valul optimismului occidental care a urmat Conciliului de la Florenţa. Papa şi a prezentat propunerile în oct 1439. Momentul părea prielnic. Constantin, aflat în legătură cu Roma, ştia ce se pune la cale. Mai ştia şi că, deşi turcii invadaseră şi cuceriseră cea mai mare parte a Serbiei, despotul sârb Cheorghe Brancovici, cu care era înrudit, se refugiase în Ungaria; şi din Ungaria trebuia lansată contraofensiva împotriva turcilor. Urma să fie condusă de Ladislau, regele polon al Ungariei, şi de strălucitorul său comandant suprem, Iancu de Hunedoara. Fiind o cruciadă împotriva păgânilor,ea trebuia organizată de legatul papal, cardinalul Giuliano Cesarini. Papa, veneţienii şi ducele Burgundiei trebuiau să întreţină o flotă care să întâlnească oastea, când aceasta ar fi ajuns la Marea Neagră. Până în iunie 1443, totul era pus la punct. Cruciada a pornit din Ungaria în iulie. Constantin era la curent cu pregătirile şi era dornic să profite de şansa oferită pentru o acţiune ofensivă împotriva inamicului comun. La propunerile teoretice ale cardinalului Bessarion putea să mediteze mai târziu. Bessarion îi expunea o viziune pe termen lung asupra viitorului Moreii. Protejată în spatele zidului bine apărat, ea putea deveni un liman sigur pentru imigranţii din alte părţi şi pentru refugiaţi, a căror forţă disponibilă avea să fie folosită în armată, în agricultură şi în alte meşteşuguri. El punea accentul pe necesitatea creării şi întreţinerii unei armate profesioniste. Ca şi Plethon, susţinea că popoulaţia ar trebui împărţită în două clase, soldaţii şi lucrătorii. Este adevărat că cele mai multe dintre ideile lui Bessarion proveneau de la Plethon. Constantin a adoptat o măsură prin care să se asigure de fidelitatea celor din jur, numind ca guvernatori ai marilor oraşe oameni de încredere. Prin această regulă el încerca să pună capăt luptelor interne dintre diferiţi stăpâni de moşii care nu duceau decât la slăbirea puterii provinciei. Astfel Ghe Săhrantzes, care fusese mai înainte primul guvernator grec al Patras-ului, a devenit răspunzător pentru Mistra şi împrejurimile sale. Patrasul era guvernat de Alexie Lascaris, Corintul de Ioan Cantacuzino, Vitylo (Oitylon), pe promontoriul de la Tainaron, de Ioan Paleologul; ca administrator general al întreguluidespotat, Constantin l-a numit pe Sophianos Eudaimonoioannes, care provenea dintr-o familie peloponesiacă bine cunoscută şi influentă. Aristocraţia feudală locală era de mult iritată din pricina îngrădirii librtăţii ei de către guvernatori impuşi de la Constantinopol. Constantin a încercat să-i atragă loialitatea, acordându-i privilegii şi bucă-i de pământ ca fiefuri. S-au păstrat trei documente consemnând asemenea concesiuni de proprietăţi funciare sau confirmându-le pe cele făcute de despoţii de mai înainte. Ele se prezintă sub formă de argyroboulla sau bule de argint, spre deosebire de chrysoboulla sau bule de aur, pe care numai un împărat le putea emite. Două dintre ele sunt semnate de Constantin, despot şi porfirogenet. El pare să fi încercat, de asemenea, să inspire un pic de patriotism local şi spirit competitiv în generaţiile mai tinere, organizând jocuri sportive în care participarea la curse era răsplătită cu premii. Poate că ar fi făcut mai bine să urmeze sfatul lui Bessarion, trimiţând câţiva tineri în Italia pentru a descoperi că, dincolo de hotarele Moreii, era o lume mai mare şi pentru a învăţa câteva arte şi meşteşuguri folositoare. Ambiţia lui Constantin pentru vitorul despotatului de Moreea nu se potrivea cu viziunea lui Bessarion asupra rolului pe care acesta îl putea juca în contraofensiva împotriva turcilor. Constantin era mai mult un om de acţiune decât un administrator-şi, în vara anului 1444, imediat după terminarea lucrărilor la zidul Hexamilion, a intrat în acţiune nu împotriva turcilor ci împotriva vecinilor săi latini, de la nord de istm. A fost, fără îndoială, încurajat de veştile din lumea creştină a Apusului. Cruciada papei pornise din Ungaria, de-a lungul Dunării, către Marea Neagră, în 1443. Înaintea sa îl alarmase pe sultanul Murad, care avea alte treburi în Răsărit. Aşa încât a cerut un armistiţiu. A fost pregătită la Seghedin, în iunie 1444. Constantin a fost bine informat cu privire situaţie, pentru că în iulie îl trimisese pe Ghe Sphrantzes să stea de vorbă cu conducătorii cruciadei, Ladislau al Ungariei şi cardinalul Cesarini. Mai era în legătură şi cu amiralul veneţian Alvise Loredano, a cărui flotă staţiona la Modon, în 1444. Armistiţiul de la Seghedin nu a durat mai mult de câteva luni. Cardinalul Cesarini, aflat sub autoritatea papei, i-a dezlegat pe cruciaţi de jurământul pe care îl depuseră sultanului şi Ladislau cu oastea sa au mers mai departe, către ţinta lor. Cesarini cunoştea intenţiile lui Constantin, care era pregătit să-i lovească pe turci dinspre Morea. Bessarion îl îndemnase pe Constantin să închidă porţile elenismului în faţa barbarilor la zidul Hexamilion. Dar nu recomandase lărgirea frontierelor despotatului de Morea la nord de ace zid, prin traversarea istmului şi cotropirea pământurilor vecinilor, mai cu seamă că vecinii erau tot creştini, uniţi cu ei prin unirea de la Florenţa. Justificarea lui Constantin a putut fi aceea că şi vecinii erau, ca şi el însuşi, vasali ai turcilor şi că, lipsindu-i de stăpânirile lor, îl stânjenea pe inamicul comun, pe când acesta se afla în defensivă, în alte părţi ale Europei Răsăritene. La câteva luni după ce-a auzit că papa şi-a pus cruciada în mişcare, Constantin a invadat Atica. Ducatul Atenei şi Tebei, întemeiat de franci după cea de-a patra cruciadă, avusese tot soiul de conducători străini. La începutul sec al XV-lea, era stăpânit de familia neguţătorilor florentini Acciaiuoli, dar sub suzeranitatea sultanului otoman. Constantin se gândise mai demult să le anexeze teritoriul. În 1435, cînd ducele Antonio Acciaiuoli a murit fără moştenitori, văduva sa a cerut ajutor de la Constantin, care l-a trimis pe Sphrantzes să preia ducatul. Pe de altă parte însă, turcii interveniseră prompt, ocupaseră Teba şi opriseră aventura cuceritoare a lui Constantin. În 1444, el a crezut că sosise momentul să încerce din nou. Ducatul era condus acum de Nerio al II-lea Acciaiuoli, şi el vasal al sultanului.Turcii erau ocupaţi altundeva. Nerio nu era pregătit pentru o invazie. Constantin, împreună cu oastea sa, a mărşăluit în Atica şi l-a silit pe Nerio să predea Atena şi Teba şi să-i plătească lui tributul pe care-l plătise sultanului. Ocuparea Atenei a părut deosebit de glorioasă, ceea ce l-a determinat pe unul dintre sfetnici şi linguşitorii lui Constantin să-l compare pe acesta cu Temistocle. Cruciada papei n-a ajuns mai departe de Varna, pe ţărmul Mărăă Negre. Acolo a fost nimicită de turcii comandaţi de însuşi sultanul Murad. Regele Ladislau a fost ucis, iar cardinalul Cesarini s-a aflat şi el printre nenumăraţii morţi. Dar Varna era departe de Morea şi veştile acestea nu l-au stânjenit pe Constantin. Incursiunea sa peste istm fusese un succes remarcabil. L-a savurat şi el. Găsise şi un nou aliat în lumea apuseană. Filip al V-lea, duce al Burgundiei, era un sprijinitor înfocat al războiului împotriva păgânilor. Se oferise să aprovizioneze corăbii pentru cruciada de la Varna. Era dornic să ajute cauza în Grecia şi fusese în legături prieteneşti cu fratele lui Constantin, Teodor. În 1445, o companie de 300 de oşteni din Burgundia a sosit în Morea. Constantin i-a întâmpinat cu bucurie şi i-a luat, fără întârziere, alături de oamenii lui, să prade Grecia Centrală, Beoţia şi Focida, de la un capăt la celălalt şi, spre nord, până la Munţiii Pind din Tesalia, unde valahii şi albanezii l-au primit fericiţi ca stăpân al lor. Guvernatorul veneţian al Vitrinitzei, aflată pe ţărm, a trebuit să-şi părăsească postul. În acelaşi timp, guvernatorul lui Constantin la Vostitza (Aigion), Constantin Cantacuzino, a trecut Golful Corint cu un detaşament de infanterie şi cavalerie şi i-a gonit pe turci din câteva locuri din vestul Focidei. Cel mai mare trofeu al său a fost oraşul Loidoriki, ai cărui locuitori au fost atât de impresionaţi, încât i-au schimbat numele în Cantacuzinopolis. Când papa Eugeniu a auzit de faptele de vitejie ale lui Cantacuzino, le-a socotit drept o manifestare de zel faţă de unirea Bisericilor şi l-a făcut conte palatin de Lateran. Dar creştinii Bisericii reunite erau departe de a fi uniţi între ei, chiar şi în cauza comună împotriva turcilor. Victoriile lui Constantin în Grecia Centrală nu au fost admirate peste tot. Veneţienii erau furioşi de îndepărtarea guvernatorului lor din Vitrinitza. În aprilie 1445, l-au însărcinat pe căpitanul lor de la Naupaktos să protesteze mai viguros pe lângă Constantin şi să ceară restituirea coloniei lor, precum şi a celor câţiva prizonieri de război pe care îi luase. Regele Aragonului şi Neapolelui, Alfons al V-lea (1415-1458), care visa la restabilirea domeniilor sale strămoşeşti din Italia şi Grecia, şi-a amintit că avea un drept ereditar asupra ducatului Atenei şi Tebei, deţinut cândva de catalani. I-a scris o epistolă băţoasă lui Constantin, punând problema direct, şi a trimis un sol ca să intre în stăpânirea zisului ducat. Ce a urmat, nu se spune. Oricum, câteva luni mai târziu, un trimis din Morea se găsea la curtea lui Alfons, interesându-se despre o posibilă căsătorie între Constantin şi o fiică a regelui Portugaliei. Pe de altă parte, ducele florentin al Atenei, care fusese obligat să-i aducă omagiu lui Constantin, se plângea fostului său senior şi stăpân, sultanului Murad, rugându-l să-l ajute să restabilească statu-quo-ul. Sultanul, refăcut după victoria sa împotriva forţelor unite ale creştinătăţii apusene, la care mulţi dintre vasalii săi creştini luaseră parte, îl considera pe despotul Constantin o pacoste răzvrătită, un ghimpe mărunt în partea europeană a imperiului său. Aşa încât ar fi fost fericit să-i curme acestuia visurile de cucerire. În iarna anului 1446, Murad a preluat comanda unei armate despre care se spune că ar fi numărat 50.000 sau 60.000 de oameni. I-a condus prin Grecia Centrală către Morea. Cu el mergea şi nedreptăţitul duce al Atenei şi Tebei, Nerio Acciaiuoli. Unul dintre comandanţii sultanului s-a îndreptat, cu un detaşament, spre Loidoriki şi Galaxidi şi a nimicit gloria efemeră a Cantacuzinopolisului, reducând Focida la o provincie vasală turcilor.Constantin s-a întors degrabă în despotatul său. El şi fratele lui Toma au luat poziţie la zidul Hexamilion, pe care îl reconstruiseră cu atâta optimism. Oastea turcească a ajuns în faţa zidului la 27 noiembrie. După o luptă aprigă, Constantin a trimis un sol la sultan să-i propună condiţiile păcii. Acesta era Gheorghe Chalcocondil, tatăl cronicarului de mai târziu Laonic. Murad n-a vrut să trateze: l-a aruncat pe mesager în temniţă şi a cerut ca zidul să fie demantelat fără întârziere. Constantin a poruncit oamenilor săi să-şi instaleze posturile pe toată lungimea zidului. În desfăşurarea normală a războiului medieval, zidul Hexamilion ar fi putut fi, probabil, cruţat. Dar vremurile nu erau normale. Sultanul avea cu el câteva dintre noile arme ale artileriei grele, sub forma unor tunuri lungi. Le-a aşezat şi pe acestea de a lungul zidului, ca să-l distrugă. Mai avea şi maşini de asediu şi scări de asalt. Tunurile turceşti ofereau garanţia că apărătorii nu aveau să îndrăznească a se arăta pe creasta zidului. O descriere însufleţită a asaltului şi apărării este făcută de Chalcocondil, care a auzit-o probabil de la tatăl său. După 5 zile de luptă, Murad a dat semnalul atacului final, cu sunet mare de trâmbiţe. Trupele sale de elită, ienicerii, au fost primele care au escaladat zidul deja dărâmat; la 10 decembrie, Hexamilinul nu mai era decât un morman de ruine, iar apărătorii săi-ucişi sau luaţi prizonieri. Despoţii Constantin şi Toma au izbutit cu greu să scape din măcel. 300 de oameni care fugiseră şi-şi găsiseră refugiu pe culmea unui deal numit Oxy, lângă kenchreai, au fost păcăliţi să se predea şi au fost tăiaţi până la ultimul. Pinii erau scăldaţi în sânge. Profeţia se dovedise greşită. Apoi sultanul şi-a împărţit oastea. Turhan bei comanda o divizie având porunca de a mărşălui spre sud, către Mistra şi teritoriile despotului Constantin. Murad însuşi conducea restul oştirii, de-a lungul coastei nordice a Moreii. Oraşul Sikyon a fost silit să se predea şi a fost ars până la temelii. Populaţia a fost dusă în robie la Vostitza. Sultanul a mers înainte spre Patras. Cei mai mulţi dintre locuitorii oraşului fugiseră pe ţărmul opus, să se adăpostească, împreună cu veneţienii, la Naupaktos. Aproape 4.000 de oameni au rămas în fortăreaţa de pe deal şi au rezistat asalturilor repetate ale turcilor.Dar n-a avut mare importanţă. Sultanul venise doar ca să-i pedepsească pe greci şi să vâre spaima în ei-şi reuşise din plin. Vremea pentru încheierea cuceririi şi ocuparea ţării urma să vină când sultanul avea să fie pregătit. Deocamdată a părăsit Patrasul şi a înaintat spre Clarentza, unde a fost ajuns din urmă de Turhan şi trupele sale, care nu reuşiseră să atingă Mistra. Era o perioadă a anului nepotrivită pentru a încerca trecerea unei armate peste munţi. Sultanul şi oamenii lui s-au retras pe drumul pe care veniseră, lăsând Morea devastată şi depopulată. Sursele contemporane greceşti şi veneţiene sunt de acord că numărul creştinilor luaţi prizonieri a fost de 60.000. După eveniment, unii au pus vina pentru distrugerea zidului Hexamilion pe seama trădării albanezilor din oastea lui Constantin. Alţii au împărţit acuzaţia de trădare mai vag, între toate neamurile din Morea, pentru a căror apărare fusese construit zidul. Se poate să fi fost trădare. Albanezii erau rareori demni de încredere. Iar grecii din Morea fuseseră adesea condamnaţi pentru nepăsarea şi lipsa lor de însufleţire. Dar, cu toată retorica lui Plethon şi Bessarion, Hexamilionul era, probabil, imposibil de apărat în faţa unei armate hotărâte şi disciplinate, fiind menit să cadă, mai devreme sau mai târziu, sub loviturile artileriei. Rolul lui Constantin în marea şi tragica dramă a alianţei puterilor creştine împotriva necredincioşilor se încheiase în umilinţă. Constantin se aruncase în luptă după dezastrul încaă mai mare de la Varna. Dar puterile creştine fuseseră prea fărâmiţate ca să-l sprijine. Numai Filip din Burgundia îi sărise în ajutor. Veneţienii, care aveau corăbii de luptă ancorate la Modon, ar fi putut pleca în sprijinul său. Dar nu puteau uita cum le atacase Constantin posesiunile din Grecia. În feb 1446, flota lor din Mediterana a primit ordin să revină acasă.Punând afacerile înaintea gloriei, veneţienii şi au reînnoit armistiţiul cu sultanul otoman. Mai târziu, avea să fie răspândită o poveste potrivit căreia Constantin fusese de acord să ia în căsătorie o fiică a dogelui Veneţiei, Francesco Foscari (1429-1457), simţind că putea căpăta astfel oarece autoritate asupra aşezămintelor veneţiene din Morea. Cu siguranţă, în această poveste nu există nici o fărâmă de adevăr. Sursele veneţiene ale epocii sunt bogate. Nici una nu menţionează însă o asemenea propunere, iar Francesco Foscari era destul de abil pentru a-şi da seama de orice şiretlic grecesc menit să submineze controlul veneţian în Grecia. El se îndoia de greci. A fost mai interesat de păstrarea bunelor raporturi cu sultanul, ca să se asigure că pieţele veneţiene din Constantinopol nu aveau să fie închise în cazul-de acum aşteptat aproape zi de zi-în care turcii ar fi cucerit cetatea. Constantin şi fratele său, Toma, nu erau în situaţia de a-i cere sultanului încheierea unui armistiţiu.Au fost obligaţi să-l accepte ca stăpân al lor şi să-i plătească un tribut anual pentru privilegiul de a le fi salvat rămăşiţele pământurilor şi posesiunilor; şi au trebuit să jure că nu vor reface niciodată ruinele zidului Hexamilion. Ajutorul care nu a venit niciodată sau care a venit prea târziu a fost un laitmotiv trist al vieţii lui Constantin.Poate că i-a adus oarece mângâiere, în ceas de răscruce, primirea unei scrisori pline de laudă şi măgulire din Comuna Florenţa, unde fratele său, împăratul Ioan, devenise o figură bine cunoscută şi respectată la vremea Conciliului din 1439.Conducerea, cetăţenii şi negustorii Florenţei se declarau a fi întotdeauna la dispoziţia lui Constantin. Era o acţiune neobişnuită, de vreme ce ei trebuie să fi ştiut că despotul îl înlăturase de curând pe ultimul duceflorentin al Atenei. Scrisoarea este datată 3 mai 1446. A fost o promisiune deşartă şi, oricum, a venit prea târziu. Turcii şi au făcut apariţia în Morea în luna decembrie a aceluişi an. În ultimul saă an de cârmuire ca despot la Mistra, Constantin a fost vizitat de umanistul şi colecţionarul de antichităţi italian Ciriaci d’Ancona. Ciriaco era un neobosit călător şi autor de însemnări despre expediţiile sale. Aceste expediţii îi mai îndreptaseră o dată paşii spre Morea, în 1437, când fusese primit de fratele lui Constantin, despotul Teodor al II-lea. S-a întors 10 ani mai târziu, venind dinspre nord, pe uscat, prin corint şi Leondari, unde s-a întâlnit cu despotul Toma. La sfârşitul lui iulie 1447 a ajuns la poalele Muntelui Taiget şi a sosit la Mistra, unde a fost întâmpinat cu bucurie de Constantin, pe care-l numeşte Constantin pe nume Dragaş, din casa imperială a Paleologilor, actualul despot. La curtea din Mistra l-a întâlnit pe bătrânul-pe atunci- Ghe Gemistos Plethon, cel mai învăţat savant dintre greci, pe care îl cunoscuse în precedenta sa vizită. Turcii veniseră înMorea, înainte de vizita lui Ciriaco, precum lupii iarna. Distruseseră zidul Hexamilion pentru totdeauna. Prădaseră şi jefuiseră oraşele aflate în drumul lor. Dar vremea de iarnă salvase Mistra de ravagiile turcilor; şi tot iarna salvase semănăturile şi îngăduise oamenilor să supravieţuiască. În vara anului 1447, Ciriaco a fost impresionat de recolta îmbelşugată. Părea că mai putea fi o speranţă pentru viitor. Constantin şi-a păstrat mereu această speranţă. În orice caz, el ştia că viitorul despotatului, ca şi al Constantinopolului, depindea de perpetuarea casei domnitoare a paleologilor. Fratele său, împăratul Ioan al VIII-lea, nu avusese niciodată coii care să-i urmeze şi, din 1447, sănătatea lui se şubrezise. Fraţii săi, Teodor şi Dimitrie, au avut doar câte o fată fiecare. Numai Toma avea să aibă fii, pe Andrei şi Manuel-dar pe atunci încă nu se născuseră. Cele două căsătorii ale lui Constantin se încheiaseră neaşteptat şi tragic. Familia şi sfătuitorii erau dornici ca el să-şi ia o a treia soţie. Încă din 1444 avuseseră loc discuţii despre căsătoria cu Isabella Orsini, sora prinţului de Taranto, ale cărei legături ereditare cu insulele şi cu Grecia continentală erau puternice. N-a ieşit nimic din acest proiect. În august 1447, credinciosul Ghe Sphrantzes a fost trimis la Constantinopol să cerceteze posibilităţile aranjării unui contract de căsătorie pentru stăpânul său, fie în Imperiul Trapezunt, fie în Regatul Georgiei. Tratativele au luat timp şi au fost depăşite de evenimente. În iunie 1448, Teodor, fratele lui Constantin, a murit în principatul său de la Selymbria. La 31 oct în acelaşi an a murit şi împăratul Ioan al VIII-lea. Posibilii urmaşi la tronul Constantinopolului se reduseseră la trei: Constantin şi fraţii săi, Dimitrie şi Toma. Toţi stiau că pretendentul cel mai favorizat de răposatul împărat era Constantin. Acesta o declarase chiar şi pe patul de moarte. Toţi ştiau, de asemenea, că mama sa, împărăteasa văduvă Elena Paleoghina, era de aceeaşi părere. În cele din urmă, dorinţa ei a prevalat

[modifică] În sfârşit împărat

Vestea morţii împăratului l-a ajuns pe Constantin la Mistra. El trebuie să fi ştiut că fraţii săi, Toma şi Dimitrie, erau mai aproape de locul acţiunii şi că amândoi puteau să i-o ia înainte, în încercarea de a prelua succesiunea la tron. Toma a ajuns în Constantinopol la 13 noiembrie; Dimitrie se grăbea spre capitală, venind din Selymbria. Toma nu era, probabil, un rival serios. Dar Dimitrie, pentru că reprezenta sau pretindea că reprezintă interesele puternicei facţiuni antiunioniste, aflată în căutarea unui împărat care să spele ruşinea unirii de la Florenţa, avea mulţi susţinători.Aceştia îl vor fi întâmpinat ca pe un împărat, întrucât politica sa declarată era aceea de a refuza recunoaşterea unirii Bisericilor, care pricinuise atâta amărăciune şi adusese aşa de puţină răsplată. Însă acţiunea hotărâtă a împărătesei mame Elena a evitat o criză şi a prevenit posibilitatea unui război civil. Elena, văduva lui Manuel al II-lea, şi-a afirmat dreptul de a fi regentă până când Constantin, cel mai mare dintre fii săi supravieţuitori, avea să ajungă la Constantinopol. Constantin fusese întotdeauna favoritul ei şi fusese întotdeauna mândru să-i poarte numele sârbesc de familie, Dragaş ori Dragases, la fel de bine ca numele de Paleologul, al tatălui său. Toma a acceptat cu dragă inimă hotărârea împărătesei, iar Dimitrie a fost redus la tăcere. Amândoi i s-au alăturat ca să-l proclame pe Constantin noul împărat al romanilor. Primul care trebuia informat era sultanul otoman Murad al II-lea; în decembrie, împărăteasa l-a trimis pe Sphrantzes să se asigure de asentimentul lui pentru desemnarea lui Constantin. Chestiunea succesiunii fiind rezolvată pe cale paşnică, împărăteasa a ales doi reprezentanţi care să pornească de îndată spre Morea, pentru a-l învesti pe Constantin ca împărat şi a-l însoţi la Constantinopol. Aceştia erau Alexie Philantropenos Lascaris şi Manuel Paleologul Iagros, care l-au luat cu ei şi pe fratele lui Constantin, Toma. Ei fuseseră împuterniciţi, desigur, să supravegheze proclamarea şi învestirea noului împărat, dar nu li să-l încoroneze. Fără îndoială, armata, poporul şi conducătorii din Mistra ar fi fost încântaţi să li se ceară să ia parte la obişnuita aclamaţie care preceda încoronarea unui împărat de către patriarh. Dar la Mistra nu era nici un patriarh şi nu există vreo dovadă care să susţină punctul de vedere potrivit căruia ierarhul locului ar fi luat asupra sa săvârşirea unei ceremonii de încoronare, în una dintre biserici. Titlul de împărat al romanilor i-a fost conferit lui Constantin Paleologul într-o ceremonie civilă, probabil în palatul despoţilor, la 6 ianuarie 1449. Din acest motiv, cronicarul Ducas subliniază că el n-a fost niciodată încoronat ca împărat şi-şi exprimă convingerea că Ioan al VIII-lea a fost ultimul împărat al romanilor. Existau precedente istorice pentru o asemenea practică. Împăratul Manuel I Comnenul fusese proclamat şi învestit de tatăl său, aflat pe moarte, în Cilicia, departe de capitală. Ioan al VI-lea Cantacuzino, străbunicul lui Constantin, a fost proclamat prima oară şi învestit cu veşmântul imperial şi cu boneta la Didymotika, în Tracia, la 26 oct 1341. Nu i s-a pus pe cap nici o coroană. El şi-a aşezat, cu propriile mâini, boneta (pilon), aflată în faţa unei icoane a Maicii Domnului. Poate că o ceremonie la fel de simplă a fost organizată şi pentru Constantin, la Mistra. Totuşi, atât Manuel I, cât şi Ioan al VI-lea avuseseră grijă să aranjeze ca patriarhul Constantinopolului să facă o ceremonie de încoronare completă, imediat ce au dobândit controlul asupra oraşului. În cazul lui Constantin Paleologul, ritualul bisericesc al încoronării n-a fost celebrat niciodată. Desfăşurarea lui ar fi produs o periculoasă dezordine. Noul împărat nu dăduse nici un semn că n-ar recunoaşte unirea de la Florenţa. Apoi, nu era nici un patriarh care să-l încoroneze la Mistra şi mulţi credeau că nu există un patriarh adevărat nici la Constantinopol. Patriarhul Grigorie al III-lea era un unionist militant. Din pricina lui, confirmarea definitivă, de către Biserică, a lui Constantin prin încoronarea ca împărat în catedrala Sfânta Sofia i-ar fi putut stârni pe antiunionişti la revoltă. În orice caz, cei mai mulţi dintre aceştia n-au vrut să mai intre în catedrală atâta vreme cât patriarhul Grigorie rămânea în funcţie. Printre ei se afla Ioan Eugenikos, fratele lui Marcu, Fanaticul mitropolit ortodox al Efesului, cel care refuzase să semneze decretul de unire de la Florenţa. Într-un memoriu către împăratul Constantin, din 1450, Ioan a explicat de ce atât de mulţi oameni refuzau cu consecvenţă să-i pomenească numele în Biserică. Un împărat, spunea el, ar trebui să fie stâlp de susţinere pentru supuşii săi, apărător al dreptei credinţe în Biserica lor şi luptător pentru aceasta. În momentul încoronării şi al ungerii cu sfântul mir, el trebuia să facă o mărturisire scrisă a credinţei sale şi să jure solemn că va susţine orodoxia. Dar cine, întreba el, mai poate să te încoroneze sau să te miruiască, sau să-ţă primească, acum, mărturisirea de credinţă? Avem un împărat fără coroană, unul al cărui cap se distinge numai datorită unui soi de pălărie (pilon) lipsită de semnificaţie; şi avem o cârmuire care preţuieşte corăbiile, banii şi ajutorul din Apus mai mult decât puritatea credinţei, punând frica umană mai presus decât frica de Dumnezeu. Ioan Eugenikos îi reamintea lui Constantin statornicia în credinţă a strămoşilor săi, Teodora, văduva lui Mihail al VIII-lea, şi a fiului ei, Andronic al II-lea, şi la fel, a mult respectatului său tată, Manuel al II-lea; şi îl îndemna să le urmeze pilda şi să fie un urmaş demn al primului Constantin , cel întocmai cu Apostolii, în mărturisirea şi apărarea dreptei credinţe, necontaminată de greşelile latinilor. Alţii erau însă pregătiţi să-l accepte pe Constantin ca împărat legiuit, datorită descendenţei sale şi, de asemenea, pentru că nu exista nici o alternativă evidentă; el îţi avea sprijinitorii elocvenţi, dintre care unii căutau, fără îndoială, să-i atragă bunăvoinţa prin linguşeala lor. La începutul lunii ianuarie 1449, Constantin îi scrisese lui Antonio Diedo, ducele veneţian al Candiei, în Creta, să-i anunţe moartea fratelui său, Ioan al VIII-lea, precum şi faptul că el îi urmase la tron. I-a cerut privilegiul unei călătorii sigure spre Constantinopol, pe o corabie veneţiană. Ducele de Candia a răspuns prompt şi curtenitor, la 9 ianuarie, adresându-se lui Constantin corect, cu formula illustrissime et serenissime imperator şi exprimându-i condoleanţe pentru moartea fratelui său. Întâmplător, căpitanul veneţian al golfului, comandantul flotei din Adriatica, era atunci la Candia şi ducele l-a asigurat pe Constantin că, în scurtă vreme, acesta avea să plece la Modon, în Morea, unde putea obţine de la autorităţile veneţiene mandatul necesar pentru a satisface, cât de curând posibil, cererea împăratului. A fost un schimb agreabil de amabilităţi, date fiind relaţiile încordate dintre despoţii Moreii şi veneţieni. Totuşi, Constantin se pare că a călătorit spre capitală pe o navă catalană. Probabil că n-a putut să-i aştepte pe veneţieni să-şi îndeplinească formalităţile. Cu toate acestea, faptul că noul împărat a trebuit să ceară ajutor de la străini pentru a merge din Grecia la Constantinopol dă măsură stării şubrede în care se găsea Imperiul Bizantin. Constantin a sosit la 12 martie 1449. Două săptămâni mai târziu, a făcut primul şi cel mai important pas spre întărirea poziţiei sale, trimiţându-l pe Andronic Iagaris ca emisar la sultan, pentru stabilirea unui armistiţiu cu turcii. Armistiţiul era proiectat să-i includă şi pe fraţii împăratului, astfel încât Morea să fie protejată cel puţin o vreme de alte atacuri. În unele privinţe, lui Constantin îi era mai uşor să trateze cu turcii decât cu opoziţia bizantină autohtonă, cu antiunioniştii. A fost răbdător cu ei şi a încercat în mai multe rânduri să-i aducă la punctul lui de vedere, împiedicând discuţiile. Ioan Eugenikos i-a trimis minuta unei asemenea întâlniri, sub forma unei apologii din partea conducătorilor comunităţii antiunioniste din Constantinopol. Ei se organizează într-un synax sau sinod, în opoziţie cu sinodul condus de patriarh, pe care refuzau să-l recunoască. Constantin nu era un apărător fanatic al unirii de la Florenţa. Dar rămăsese convins că aceasta oferea speranţa supravieţuirii. El şi poporul său puteau spera să obţină, din partea creştinătăţii apusene, ajutorul concret de care aveau nevoie disperată, numai dacă erau recunoscuţi ca sprijinitori ai unirii. Antiunioniştii socoteau că acesta era un argument materialist josnic. Era limpede pentru ei, cum spusese Ioan Eugenikos, ca împăratul şi dregătorii săi ar fi făcut mai bine să creadă în Dumnezeu decât să-şi agaţe speranţele de salvare din partea latinilor. Cei care-şi trădaseră credinţa părinţilor de dragul răsplăţilor materiale aveau să piardă, în mod sigur, binecuvântarea şi ajutorul lui Dumnezeu. Gheorghe Scholarios, fost elev al lui Marcu Eugenikos, era de departe cel mai cult membru al sinodului antiunionist.El fusese un membru proeminent al delegaţiei bizantine la Conciliul de la Florenţa şi se dovedise el însuşi un sprijinitor elocvent al unirii Bisericilor, redactând tratate în favoarea teologiei şi doctrinei latine. După conciliu, a continuat să-l slujească pe împăratul Ioan al VIII-lea ca secretar şi, timp de câţiva ani, a evitat întreaga controversă. Dar, sub influenţa fostului său dascăl, Marcu Eugenikos, a început să-şi schimbe punctul de vedere; şi, când Marcu a murit, în aprilie 1445, Scholarios i-a moştenit rolul de purtător de cuvânt al partidei antiunioniste. Moartea lui Ioan al VIII-lea l-a afectat profund, aşa încât după ce Constantin a ajuns în capitală, Scholarios s-a călugărit. Şi-a anunţat intenţia de a proceda astfel într-o predică pe care a ţinut-o înaintea împăratului, pe când era încă mirean, la 21 noiembrie 1449. Şi-a explicat motivele unei asemenea retrageri din lume într-o lungă scrisoare către Constantin. A intrat în una dintre mănăstirile din oraş şi şi-a luat numele călugăresc de Ghenadie. În calitate de călugăr, a avut mai multă tihnă şi mai multă influenţă. A întocmit încă mai multe tratate şi broşuri, expunând, de data aceasta, nu virtuţile, ci greşelile teologiei latine, la început în particular şi discret, mai târziu cu mai multă vâlvă şi mai mare implicare. Ca monah, Ghenadie a întreţinut, pentru un timp, o corespondenţă amicală cu împăratul Constantin. După căderea cetăţii sub turci, în 1453, el avea să devină, la momentul potrivit, primul patriarh al Constantinopolului sub cârmuire otomană. Dar, în cei din urmă ani ai Constantinopolului bizantin devenise stânjenitor pentru ultimul împărat creştin. Spre deosebire de alţii care-i împărtăşeau convingerile, Ghenadie nu era un adversar necondiţionat al unirii cu Biserica Romei, a cărei doctrină o înţelegea mai bine decât cei mai mulţi dintre greci. Dar credea că unirea trebuie făurită prin împăcare şi raţiune, prin toleranţă şi convingere, nu silită de împrejurări şi presiuni politice din partea latinilor. Asupra statutului de împărat al lui Constantin n-a exprimat nici o îndoială, în ciuda faptului că acesta nu fusese niciodată încoronat de un patriarh.

[modifică] Gânduri de însurătoare

O dată ce Constantin a fost instalat ca împărat, problema perpetuării dinastiei domnitoare a Paleologilor a devenit mai urgentă ca niciodată. S-a intensificat căutarea unei soţii şi a unei împărătese care ar fi putut să-i dăruiască un fiu. În februarie 1449, pe când era încă la Mistra, Constantin a trimis un sol în Italia ca să-l întâlnească pe regele Alfons al V-lea al Aragonului şi Neapolelui, cu care avusese şi mai înainte legături. Curierul, Manuel Dishypatos, era însărcinat să ceară ajutor împotriva turcilor, dar şi să sondeze terenul pentru o alianţă matrimonială. Propunerea era ca împăratul Constantin să o ia în căsătorie pe Beatrice, o fiică a lui Pedro, regele Portugaliei, nepotul lui Alfons. În plus, s-a sugerat că fratele lui Pedro putea să se însoare cu fiica lui Ioan al II-lea de Lusignan, regele Ciprului. Aceasta era nepoata lui Constantin. A doua propunere s-a realizat în 1456, când Carlotta, fiica lui Ioan al II-lea de Lusignan, a devenit soţia lui Juan, duce de Coimbra şi fiu al lui Pedro al Portugaliei. Dar, din motive necunoscute, planul lui Constantin de a-şi lua soţie din casa regală a Portugaliei nu s-a înfăptuit. Erau şi alte doamne bune de măritat, mai aproape de lumea Bizantină. În august1447, Ghe Sphrantzes fusese trimis de la Mistra la Constantinopol pentru a examina posibilităţile unui contract de căsătorie fie cu Regatul Georgiei, fie cu Imperiul de Trapezunt. Prinţese din familia imperială de Trapezunt se căsătoriseră şi mai înainte cu membri ai familiei Paleologilor-ceea ce putea fi totuşi un impediment, de vreme ce Biserica bizantină, pe care Constantin nu putea să rişte ofensând-o, era foarte severă în privinţa gradelor interzise la căsătorie. În oct 1449, Sphrantzes a plecat din Constantinopol să viziteze atât Georgia, cât şi Trapezuntul şi să ia o hotărâre cu privire la familia domnitoare care putea să-i ofere împăratului său mireasa cea mai potrivită. A fost plecat aproape doi ani. În amintirile lui, el face o lungă şi fascinantă descriere a călătoriilor efectuate în slujba stăpânului. N-a plecat singur. A fost însoţit de o suită impresionantă, formată din tineri aristocraţi, oşteni, preoţi, călugări, medici, cântăreţi şi muzicanţi cu instrumentele lor, şi a dus cu sine felurite daruri scumpe. Georgienii au fost uimiţi de instrumentele muzicale şi au venit de pretutindeni să le audă cântând. Sprantzes fusese însărcinat să trimită rapoarte scrise despre calităţile şi defectele fiecărei presupuse mirese, aşa încât Constantin să poată lua, el însuşi, decizia finală şi să i-o poată comunica printr-un mesager. Sphrantzes a mers mai întâi la curtea lui Gheorghe al VIII-lea al Georgiei (Iberia), care a domnit ca rege de facto din 1446 până în 1465. Nu s-a consemnat numele fiicei sale, care trebuia cercetată, spre a se vedea dacă întruneşte condiţiile necesare. Din nefericire, sistemul de comunicaţii s-a întrerupt în momentul în care mesagerul lui Constantin a naufragiat pe la Amisos, iar Sphrantzes a fost silit să aştepte alte porunci, prin înlocuitorul acestuia. La Trapezunt, a vizitat curtea împăratului Ioan al IV-lea Comnenul (1429-1458), el însuşi înrudit prin căsătorie cu regele Georgiei şi, de asemenea, cu răposatul frate al lui Constantin, Ioan, căci sora lui, Maria, fusese a treia soţie a lui Ioan al VIII-lea. La Trapezunt a auzit Sphrantzes pentru prima dată despre recenta moarte a sultanului otoman Murad al II-lea, în februarie1451. Împăratul Trapezuntului credea că e o veste bună. Dar Sphrantzes era îngrijorat pentru viitor. Murad fusese bătrân şi obosit. Renunţase la orice gând de cucerire a Constantinopolului. Dorise numai pace şi prietenie cu bizantinii. Pe de altă parte însă, fiul şi moştenitorul lui, Mehmed al II-lea, era tânăr, puternic şi ambiţios şi era cunoscut ca duşmănos faţă de cauza creştină. Lui Sphrantzes i-a trecut prin minte că singura cale de a-l ţine pe noul sultan în şah era să insinueze că mama lui vitregă, văduva lui Murad, avea să se căsătorească acum cu Constantin. Văduva lui Murad-sau amerissa, cum o numeşte Sphrantzes-era Maria sau Mara Brancovici, fiica despotului sârb Gheorghe Brancovici. Se căsătorise în 1436. Nu avusese copii.Când soţul ei a murit la Adrianopol, a cerut să fie lăsată să se întoarcă la părinţi, în Serbia. Era deja acolo, când Sphrantzes a conceput planul de a-i cere mâna pentru căsătoria cu împăratul Constantin. Lui Sphrantzes i-a venit ideea să pună acest plan pe hârtie şi să-l trimită împăratului, la Constantinopol, împreună cu raportul despre activităţile sale din Georgia şi Trapezunt. A declarat că vedea doar patru posibile obiecţii faţă de căsătorie: Maria Brancovici putea fi considerată inferioară împăratului din punct de vedere social; Biserica putea obiecta pe temeiul înrudirii şi consangvinităţii lor; Maria era deja văduvă; era înaintată în vârstă şi putea avea dificultăţi în naşterea unui copil. Prima obiecţie a socotit-o nejustificată, întrucât chiar mama lui Constantin era din aceeaşi stirpe sârbească; era mai probabil ca Biserica să sprijine căsătoria împăratului cu prinţesa sârboaică decât cu o prinţesă din Trapezunt, de vreme ce despotul Gheorghe Brancovici era unul dintre cei mai cucernici binefăcători ai Bisericii, ai mănăstirilor şi aşezămintelor de caritate. Pentru a contracara cea de a treia obiecţie, exista un precedent, căci chiar bunicul lui Constantin, Constantin Dragaş, se căsătorise cu o văduvă, Evdochia, al cărei soţ răposat fusese o căpetenie turcă măruntă, cu care mai avusese şi copii. Spre deosebire de aceasta, Maria Brancovici era văduva unui monarh puternic şi erarăspândită credinţa că însoţirea lor nici nu se consumase. În ceea ce privea şansa ei de a naşte copii, numai Dumnezeu putea hotărâ. Constantin a fost încântat când a primit scrisoarea şi raportul lui Sphrantzes, la sfârşitul lui mai 1451. Începuse să creadă că sluga sa, credincioasă îndeobşte, tăia frunze la câini în timpul acestei călătorii. Familia lui Constantin era deja înrudită cu casa sârbească Brancovici, pentru că nepoata împăratului, Elena, fiica fratelui său Toma, se căsătorise, în 1446, cu Lazăr, fiul lui Gheorghe şi fratele Mariei. Constantin a trimis imediat un sol în Serbia ca să înfăţişeze planul lui Gheorghe Brancovici şi soţiei sale, Irina. I-a încredinţat misiunea lui Manuel Paleologul, înrudit cu familia Cantacuzino, căreia îi aparţinea Irina. Unii dintre sfetnicii de la Constantinopol ai lui Constantin erau de părere că ar face bine dacă s-ar căsători cu văduva sultanului. Alţii, precum marele său domestic, Andronic Cantacuzino, credeau că ar face şi mai bine dacă s-ar uni cu familia imperială de Trapezunt. Propunerea a fost bine primită de Gheorghe Brancovici şi soţia sa, care au întrevăzut, pentru nefericita lor fiică, un viitor măreţ ca împărăteasă a Constantinopolului. Dar s-au împiedicat de obiecţiile Mariei, care jurase că va duce o viaţă de celibat şi castitate pentru tot restul zilelor. Nimic nu avea să-i schimbe gândurile. Din motive pe care nu le lămureşte, Sphrantzes decisese, între timp, că împăratul său ar trebui să se căsătorească mai degrabă cu doamna din Georgia decât cu prinţesa din Trapezunt, şi începuse să redacteze contractul de căsătorie cu regele georgian. Înarmat cu schiţa documentului, s-a întors la Constantinopol pe o corabie veneţiană; a sosit la 14 sept 1451, aducând cu el un sol georgian. Părea că, în cele din urmă, căutarea unei împărătese luase sfârşit. Constantin i-a mulţumit cu generozitate lui Sphrantzes pentru eforturile sale neobosite şi i-a promis felurite răsplăţi. A pregătit fără întârziere un document oficial, pe care solul georgian să-l ia cu el, semnat, sigilat cu aur şi confirmat cu trei cruci în cerneală roşie, potrivit obiceiului georgian. S-a căzut de acord ca Sphrantzes să se întoarcă în Georgia, în primăvara următoare, cu nave, ca s-o însoţească pe viitoarea mireasă a lui Constantin spre capitală. Dar nu s-a mai auzit nimic despre această chestiune. Încă o dată, planurile lui Constantinerau depăşite de evenimente. La 23 martie 1450 moare şi mama lui Constantin, împărăteasa văduvă Elena Paleologhina. Constantin era singurul dintre cei 6 fii care adoptase numele sârbesc de familie al Elenei-Dragaş. Sphrantzes avusese dreptate în privinţa noului sultan otoman Mehmed al II-lea. Era mult mai periculos decât părea. Avea doar 19 ani când i-a urmat tatălui său, în februarie 1451, şi, pentru un timp, şi-a ascuns firea agresivă în spatele unei aparente bunăvoinţe. S-a relatat pretutindeni, printre creştinii din Răsărit şi din Apus, că Mehmed era un tânăr imatur şi nepriceput, care putea fi linguşit sau păcălit. Constantin se grăbise să trimită soli ca să şi-l facă prieten şi să pregătească un armistiţiu. Se spune că sultanul i-a primit cu mare respect şi i-a liniştit cu declaraţii teatrale despre gândurile sale bune. Constantin n-a putut fi păcălit. A bănuit că starea de spirit a tânărului sultan se putea schimba pe neaşteptate. După cum îl va fi sfătuit Sphrantzes, cel mai înţelept era să se pregătească pentru momentul acela, îngrijindu-se de mijloacele de apărare a Constantinopolului şi solicitând din nou ajutor prietenilor din Apus.

[modifică] Se caută sprijin pentru apărarea Constantinopolului

Veneţienii, cu uriaşa lor colonie comercială din Constantinopol, erau cei mai apropiaţi şi mai îngrijoraţi. Dar îngrijorarea lor era interesată. În primele luni de domnie, Constantin hotărâse perceperea de noi taxe pentru bunurile pe care veneţienii, precum şi alţi negustori le importau în oraş. În august 1450, aceştia au trimis un reprezentant de la Veneţia să protesteze şi să ameninţe cu închiderea cartierului lor din Constantinopol şi cu mutarea afacerilor în altă parte, poate într-un port aflat deja sub control turcesc. În octombrie, Constantin i-a scris dogelui Francesco Foscari ca să-i explice de ce pusese taxw mai mari. Tezaurul imperial era primejdios de redus. Trebuiau găsite alte surse de venit. Veneţienii n-au fost încredinţaţi. Au mai existat şi alte schimburi inflamate de replici, în 1451. Când sultanul Murad a murit, dogele a trimis o solie să-l felicite pe fiul său pentru urcarea pe tron; câteva luni mai târziu, între Mehmed al II-lea şi Republica Veneţia s-a semnat un tratat oficial. Constantin trebuie să fi simţit că veneţienii aveau să-şi pună tot timpul propriile interese înaintea acelora ale oraşului care-i îmbogăţise. Ei aveau să intre în joc, dar asigurându-se întotdeauna pentru ziua în care oraşul ar fi putut ajunge în mâinile turcilor. Constantin trebuia să caute alţi aliaţi. Cu 20 de ani în urmă, se apropiase de Comuna Ragusa (Dubrovnik). În 1451, le-a oferit negustorilor ragusani un depozit la Constantinopol, cu Concesiunea unor taxe limitate şi având un consul propriu.A confirmat aceste drepturi într-un hrisobul pentru Ragusa, în iunie. Era o mişcare gândită mai mult pentru a-i supăra pe veneţieni decât pentru a obţine ajutor militar întru apărarea a ceea ce mai rămăsese din imperiu. În alte părţi din apusul Europei, amintirea dezastrului de la Varna, din 1444, era încă proaspătă înmintea oamenilor, potolindu-le romantica hotărâre de a merge în cruciadă împotriva necredincioşilor. În orice caz, cei mai mulţi dintre suveranii apuseni erau ocupaţi cu propriile războaie şi se liniştiră la vestea că Murad, călăul de la Varna, murise şi că noul sultan, Mehmed, era tânăr şi nehotărât. Singurul monarh occidental care a continuat să se dovedească preocupat de soarta Constantinopolului era Alfons al V-lea al Aragonului şi Neapolelui. La începutul anului 1451, Constantin a trimis la Alfons un sol ca să-l încurajeze în planurile sale privind o altă cruciadă. S-a obţinut cu mult tact de la insinua ceea ce trebuie să fi ştiut, cu siguranţă, anume că visul lui Alfons era să devină el însuşi împărat al Constantinopolului. Chiar şi papalitatea pare să se fi lăsat adormită, într-o falsă idee de siguranţă, de ştirile venite din Răsărit. Eugeniu al IV-lea murise în 1447. La începutul lui aprilie1451, Constantin l-a trimis pe Andronic Bryennios Leontaris să-i facă o vizită urmaşului acestuia, Nicolae al V-lea. Andronic a trecut prin Veneţia, unde, cel puţin, i s-a îngăduit să recruteze pentru împăratul său un număr de arcaşi din Creta. A mers mai departe, la Ferrara, unde i-a prezentat marchizului Borso d’Este o scrisoare din partea lui Constantin. Până în august a ajuns la Roma, având asupra lui o declaraţie a synaxis-ului sau sinodului clerului antiunionist din Constantinopol. Constantin poruncise scrierea ei după ce participase la una dintre discuţii. A sperat că papa o va citi şi-şi va da seama de problemele pe care le întâmpină pentru a face unirea Bisericilor acceptabilă în Bizanţ. Semnatarii declaraţiei anunţau că resping decretul redactat la Florenţa şi propunea să se ţină un nou conciliu, la Constantinopol, unde ortodocşii nu ar mai fi fost întrecuţi ca număr. Ca pentru a scoate în relief natura problemelor împăratului, scrisoarea ajungea la Roma cam în acelaşi timp în care patriarhul unionist Grigorie al III-lea renunţa la scaunul său. Opoziţia întâmpinată se vădise prea mult pentru el şi luase drumul Italiei. Papa Nicolae a răspuns împăratului la 27 sept 1451. Mesajul său era pur şi simplu acela că împăratul putea şi trebuia să-şi dea toată silinţa pentru a-şi convinge clerul şi poporul că preţul ajutorului concret din partea creştinătăţii apusene era acceptarea fără echivoc a unirii de la Florenţa. Patriarhul Grigorie trebuia repus în drepturi, iar numele papei, pomenit cum se cuvineîn bisericile greceşti. Grecii care nu puteau fi convinşi să accepte aceşti termeni trebuiau trimişi la Roma pentru o cură de reeducare. Solul împăratului, Andronic Leontaris, şi-a încheiatmisiunea trecând pe la Alfons al V-lea al Neapolelui, dar fără prea mare entuziasm şi cu puţin succes. S-a întors la Constantinopol către sfârşitul anului. Ultimatumul papei i-a aduso slabă încurajare lui Constantin. El făcuse tot ce putuse ca să pună în aplicare unirea fără a stârni scandal pe străzile din Constantinopol. Încercase să-l facă pe papă să-i înţeleagă greutăţile, trimiţându-i un document conceput şi semnat de oponenţii săi. Papa păruse să-l ignore. Tensiunea din Constantinopol a crecut şi mai mult când s-a răspândit vestea că papa Nicolae avea de gând să trimită un legat papal pentru a celebra unirea de la Florenţa la Sfânta Sofia. Zvonul nu era neîntemeiat. A fost prins Ghenadie Scholaris, care i-a scris o lungă epistolă lui Constantin, în martie 1452. Ghenadie auzise că urma să vină un reprezentant al papei, împuternicit să-i excomunice pe bizantini dacă refuzau public să accepte unirea, să-l recheme pe patriarhul Grigorie şi să pomenească numele papei în slujbele lor. Faptul că excomunicarea avea să fie lansată din colonia genoveză de la Galata, de pe ţărmul opus, era o ofensă în plus. Între timp, cei care-l urmau pe Ghenadie descoperiseră un aliat neaşteptat. Char la sfârşitul anului 1451, un trimis al Bisricii husite din Praga sosise la Constantinopol. Se numea Constantin Plataris şi era cunoscut ca englezul. A atras atenţia, în parte prin înfăţişarea lui şleampătă şi neîngrijită, dar mai ales prin opiniile sale despre papalitate şi Biserica Romană. I-a fost înfăţişat lui Ghenadie, care a avut o întrevedere cu el, l-a catehizat, i-a încuviinţat convingerile sale şi l-a determinat să adopte credinţa ortodoxă. Apoi l-a invitat pe Plataris să se adreseze synaxis-ului antiunioniştilor, în biserica de lângă Sfânta Sfofia, unde obisnuia să se întrunească. A făcut acolo o mărturisire publică a otodoxiei sale, condamnându-l pe papă, Conciliul de la Florenţa şi toate ereziile latinilor. Ascultătorii au fost uşi la inimă. Plataris a devenit un erou popular şi un agent potrivit al propagandei antiunioniste. S-a întors la Praga în ianuarie 1452, înarmat cu un document de la sfântul sinod ortodox din Constantinopol, în care se explica adevărata credinţă, precum şi cu o scrisoare-care îl denunţa pe papă şi Conciliul de la Florenţa-către ierarhii din Praga, pe care îi invita să se alăture preasfintei Biserici din Constantinopol. Scrisoarea era semnată de 7 episcopi şi clerici antiunionişti, printre care şi smeritul călugăr Ghenadie. Este demn de remarcat că adunarea excepţională a synaxis-ului căreia i s-a adresat Plataris fusese convocată de împăratul Constantin, iar răspunsul care a venit de la Praga, în limba latină, a fost adresat împăratului Constantin, precum şi lui Ghenadie, pe care, evident, husiţii îl credeau patriarh. Nimeni nu-l putea acuza pe Constantin de slăbiciune în încercările de a-i linişti pe antiunionişti. Dar papa Nicolae, cu viziunea sa mai rigidă asupra toleranţei, se poate să fi crezut că împăratul întrecuse măsura. Nu cu mult timp înainte, fusese numit un legat papal la Constantinopol. Era cardinalul Isidor, cândva mitropolit de Kiev; însă va ajunge abia în octombrie 1452. La vremea respectivă, situaţia din Constantinopol şi ameninţarea la adresa supravieţuirii sale ca o cetate creştină din partea ambelor religii deveniseră mai critice ca niciodată. Creştinii nu erau singurii care se amăgeau pe ei înşişi că nu aveau a se teme de noul şi imaturul sultan Mehmed al II-lea. Iluzia era împărtăşită şi de inamicii musulmani, din Asia Mică, ai otomanilor. În toamna anului 1451, câţiva dintre ei s-au răsculat şi au încercat să-şi recâştige independenţa. Mehmed a înăbuşit revolta cu o viteză şi o forţă care vor fi spulberat mitul incompetenţei sale. Constantin ar fi trebuit măcar să ia aminte. Mai devreme, în acelaşi an, el trimisese un mesaj sultanului, cu o propunere ce părea anume gândită să-l scoată din sărite. La Constantinopol se afla, trăind în exil, un nepot al răposatului sultan Suleiman, pe nume Orhan. Era singurul reprezentant masculin cunoscut al casei domnitoare otomane, în afara lui Mehmed, iar Mehmed acceptase să-i plătească, în continuare, o rentă pentru întreţinere. Constantin s-a plâns că renta era insuficientă şi că ar trebui dublată. Şi a insinuat, imprudent, că în persoana lui Orhan avea un ostatic, un pretendent la sultanat, pe care se putea simţi tentat să-l elibereze. Jocul acesta se mai jucase şi înainte.Tatăl lui Constantin, Manuel al II-lea, îl jucase cu succes schimbător. Dar era primejdios. Mesajul a fost primit la Brusa de vizirul lui Mehmed, Halil paşa, un om adesea înclinat să potolească beligeranţa stăpânului său. El le-a comunicat bizantinilor că pot face ce vor dar că faptele lor vor avea efecte ce vor fi pedepsite de turci. Răspunsul sultanului la cererile impertinente ale lui Constantin a fost mai laconic. El a promis doar să le cerceteze şi să ţină seama de ele, corect şi cinstit, imediat ce se va întoarce în capitala sa europeană, Adrianopol. Şi a făcut aceasta fără întârziere. A încheiat pace cu rebelii din Asia Mică şi a trecut Bosforul, în iarna anului 1451. A socotit că împăratul Constantin încălcase termenii înţelegerii lor din martie 1449. A anulat micile concesii pe care le făcuse atunci. A dat porunci să înceapă încercuirea Constantinopolului. Constantin îşi judecase fatalmente greşit adversarul.

[modifică] Căderea Constantinopolului

Imediat ce s-a întors la Adrianopol, sultanul a început să plănuiască înălţarea unei fortăreţe pe ţărmul european al Bosforului. Cu 35 de ani în urmă, bunicul său, Baiazid, construise o citadelă pe malul adriatic al strâmtorilor, care avea să se cheme Anadolu Hisar. Mehmed a conceput construirea perechii acesteia, pe partea opusă, ca să poată controla astfel traficul pe mare, dincolo şi dincoace de Bosfor, şi ca să poată supune Constantinopolul unei blocade, pe uscat şi pe apă. În iarna anului 1451, a poruncit să se adune, din toate provinciile sale, zidari pricepuţi şi lucrători şi să se ducă material de construcţie la locul pe care-l alesese, în partea cea mai îngustă a canalului. Locuitorii din Constantinopol s-au temut de ce putea fi mai rău. Au simţit că toate profeţiile despre sfârşitul lumii lor şi venirea Antihristului erau gata să se împlinească. În primăvara anului 1452, au putut vedea că lucrul la fortăreaţă începuse. Împăratului nu i-a rămas altceva decât să protesteze. A trimis soli la sultan ca să-i reamintească de tratatul lor. A atras atenţia asupra faptului că bunicul lui Mehmed ceruse respectuos permisiunea împăratului Manuel al II-lea înainte de a-şi construi citadela de pe partea asiatică a strâmtorilor, deşi aceasta era, oricum, teritoriu otoman. Mehmed n-a fost dispus nici să explice pentru ce se pregătea , nici să fie împăciuitor. Ca să fie limpede, ambele maluri ale Bosforului se aflau sub control otoman. Bunicul său avusese în vedere construirea unei fortificaţii pe ţărmul european, dar n-a mai trăit s-o ducă la bun sfârşit. Ceea ce sultanul făcea sau plănuia să facă nu era treaba împăratului. Solii lui Constantin s-au întors să dea de veste. Era clar acum că noua fortăreaţă urma să aibă un scop dublu. Trebuia să păzească-dacă nu chiar să închidă-canalul către şi dinspre Marea Neagră, pentru a lăsa Constantinopolul să moară de foame, în lipsa proviziilor de hrană, şi pentru a-l văduvi pe împărat de taxele obişnuite, plătite de corăbiile italiene care traversau Bosforul în sus şi în jos. Mai rău încă, ea avea să fie baza de pe care urma să se dirijeze cucerirea Constantinopolului. În oraş s-a instalat panica. Până în martie 1452, materialele şi lucrătorii fuseseră adunaţi la locul ales. Construcţia fortăreţei a început la 15 aprilie.S-a terminat în august. A ajuns să fie cunoscută drept citadela europeană, Rumeli Hisar, de pe ţărmul opus lui Anadolu Hisar, citadela Orientului. Turcii au numit-o Boghaz-Kesen, grecii-Laimokopia, tăietoarea canalului sau a beregatei. Ca să cureţe locul, muncitorii turci au dărâmat câteva biserici şi alte construcţii care le stăteau în cale. În iunie, unii dintre localnicii greci au cutezat să protesteze. Au fost strânşi laolaltă şi măcelăriţi de turci. Câţiva ţărani greci de la Epivata, la Marea Marmara, s-au înfuriat când turcii şi au pus caii şi animalele de povară să pască pe pământul lor şi să le distrugă recoltele, chiar când se apropia vremea secerişului. Sultanul şi-a întors trupele asupra sătenilor şi a omorât 40 dintre ei. Cronicarul Ducas credea că acest episod a declanşat conflictul care avea să se încheie cu nimicirea bizantinilor. Incidentul l-a provocat pe împărat să-i facă sultanului o declaraţie formală de război. El a închis porţile Constantinopolului şi i-a aruncat în temniţă pe toţi turcii aflaţi înăuntru. Acţiune inutilă: după trei zile, i-a eliberat. Cronicarul turc Tursun bei spune o poveste oarecum similară, despre o încăierare între nişte ciobanişi un grup de oşteni turci. Cei din oraş au crezut că începuse războiul şi au zăvorât porţile. Câţiva dintre comandanţii sultanului, care merseseră într-o plimbare, s-au pomenit reţinuţi. Împăratul a constatat că fuseseră bine trataţi şi i-a trimis înapoi în tabăra lor, cu o escortă. Dar sultanul s-a mâniat. N-a acceptat nici o scuză şi a trimis o somaţie: Ori capitularea cetăţii, ori pregătirea pentru luptă. Singura măsură concretă pe care Constantin putea să o ia acum era să adune toate proviziile pe care reuşea să le găsească, pentru a face faţă, în cel mai bun caz, unei blocade sau, în cel mai rău caz, unui asediu al cetăţii, dinspre uscat şi dinspre mare, îngrijindu-se în acelaşi timp de repararea şi apărarea zidurilor. Concomitent, a adresat apeluri încă mai urgente în Apus, pentru ajutor şi sprijin. La sfârşitul anului 1451, când intenţiile sultanului deveniseră clare, Constantin a adresat un mesaj veneţienilor, avertizând că, de nu erau trimise imediat întăriri, Constantinopolul va cădea în mâna turcilor. Veneţienii au răspuns în februarie 1452. Se arătau înduioşaţi de situaţia împăratului, dar erau absorbiţi de un război împotriva vecinilor lor din Lombardia. Puteau doar să trimită la Constantinopol iarba de puşcă şi armura pe care împăratul le ceruse. Se părea că veneţienii îşi pierduseră tragerea de inimă pentru salvarea Constantinopolului creştin, a cărui cucerire devenise inevitabilă. Pentru ei, era mai cuminte să nu-şi asume riscul de a-şi afecta interesele acolo, amestecându-se în planurile sultanului. Starea lor de spirit s-a schimbat câteva luni mai târziu. Sultanul Mehmedfăcuse cunoscut faptul că, de îndată ce fortăreaţa sa de la Rumeli Hisar avea să fie terminată şi tunurile se vor afla la locurile lor, toate corăbiile care vor traversa Bosforul vor trebui să se oprească şi să plătească o taxă. Cea care refuza avea să fie scufundată cu lovituri de tun trase de pe ziduri. În noiembrie 1452, o navă comercială veneţiană, trecând pe acolo dinspre Marea Neagră, n-a luat în seamă ordinul de a se opri. Tunurile de la Rumeli Hisar au lovit-o. Căpitanul şi 30 dintre marinarii săi au fost arestaţi când au coborât pe ţărm. Toţi au fost condamnaţi la moarte. Veneţienii, care se crezuseră protejaţi de tratatul cu turcii, descopereau acum că erau şi ei în război cu sultanul. Pe măsură ce lunile treceau, situaţia devenea din ce în ce mai critică. Constantin a trimis vorbă în Moreea, cerând ca unul dintre fraţii lui să vină imediat la Constantinopol ca să-l ajute. A sperat că putea trezi acum conştiinţa Occidentului creştin, prevenindu-i pe conducătorii de acolo că un asediu turcesc asupra Constantinopolului, pe uscat şi pe mare, era iminent. În disperarea sa, a oferit noi şi neobişnuite stimulente şi răsplăţi oricui avea să aducă sau să trimită întăriri urgente. Pentru Iancu de Hunedoara, care suferise o a doua înfrângere din partea turcilor la Kossovo, în 1448, a emis un hrisobul imperial, promiţându-i fie Selymbria, fie oraşul Mesembria, pe ţărmul Mării Negre. Pentru regele Alfons al V-lea al Aragonului şi Neapolelui, a emis un alt hrisobul, oferindu-i insula Lemnos. A căutat sprijin la conducătorii genovezi ai Chiosului, promiţându-le să le plătească pentru ajutor. Şi-a repetat apelul către Veneţia şi a trimis un alt sol într-un turneu, la Ragusa, în diverse oraşe italiene şi, mai presus de toate, la papă. Răspunsul concret la rugăminţile sale stăruitoare a fost modest. Papa Nicolae al V-lea, era bine intenţionat şi înţelegător. Dar avea alte priorităţi. Ca toţi predecesorii săi, el credea că papalitatea nu putea merge în ajutorul creştinilor din Răsărit până când aceştia nu vor înţelege să se căiască pentru greşelile lor şi nu vor accepta unirea cu Biserica Romei. În 1445, pe patul de moarte, Nicolae al V-lea, înconjurat de toţi cardinalii, s-a justificat spunând că intenţionase întotdeauna să facă tot ce-i stătea în putere ca să-l ajute pe împăratul Constantin. Dar ştiuse încă de la început că el singur nu va putea aduna niciodată forţele necesare pentru a se opune formidabilei puteri a turcilor. Prin urmare, împăratul a trebuit să se apropie de alţi conducători catolici din Apus. Veneţienii i-au dat acelaşi răspuns. Ei au declarat că vin în ajutorul Constantinopolului dacă şi alte puteri creştine vor proceda la fel. Răspunsul era vag. În octombrie 1452 s-a petrecut lucrul de care Ghenadie se temuse. Acţionând potrivit ordinii sale de priorităţi, papa Nicolae numise un legat care a plecat la Constantinopol în luna mai a aceluiaşi an, ca să ratifice şi să celebreze unirea Bisericilor printr-o ceremonie la catedrala Sfânta Sofia. Era vorba de cardinalul Isidor, fost mitropolit de Kiev, al cărui devotament faţă de unirea de la Florenţa îi adusese răsplata de a fi făcut, ca şi Bessarion, prinţ al Bisericii Romane. Isidor a trecut prin Neapole şi a ajuns în Constantinopol la 26 octombrie. Cu el a venit şi Leonardo din Chios, arhiepiscopul genovez de Lesbos. Isidor a adus cu el de la Neapole o companie de 200 de arcaşi. Un corp de oaste aşa de mic putea însemna ceva mai mult decât un gest. Însă pentru grecii neliniştiţi era mai uşor de apreciat acest gest decât scopul efectiv al misiunii lui Isidor. Căci el venise să le salveze sufletele şi nu să-i ajute să-şi salveze cetatea în faţa turcilor. Sosirea lui Isidor în mijlocul lor i-a îndemnat pe antiunionişti la o activitate şi o propagandă frenetică. La 1 noiembrie, conducătorul lor Ghenadie, care devenise pătimaş în denunţarea unirii, s-a retras în chilia sa de monah şi a ţinut pe uşă o declaraţie, depunând mărturie în faţa lui Dumnezeu că mai curând ar muri decât să-şi calce jurământul faţă de ortodoxia strămoşilr lui. Unirea era o faptă afurisită, care prevestea pieirea celor care întorseseră spatele lui Dumnezeu. La 13 septembrie 1452, cu o lună înainte de sosirea lui Isidor, Teodor Agallianos, un jurist din Constantinopol, odinioară prieten al lui Marcu Eugenikos şi membru al synaxis-ului, aşternuse pe hârtie prima schiţă a unei cronici scurte despre evenimentele contemporane. Megaducele Luca Notaras a slujit ţelului urmărit de împărat, încercând să păstreze spiritele calme. El a convins o adunare a poporului de bunele intenţii cu care venise cardinalul şi de faptul că celebrarea unirii la Constantinopol avea să fie spre folosul lor. Dar aristocraţii din oraş n-au fost convinşi atât de repede şi au propus o formă oarecare de compromis. Împăratul a refuzat. Ostaşii pe care cardinalul îi adusese cu el de la Neapole constituiau un factor de convingere. Ei puteau fi avangarda altora, care aveau să vină. Ortodocşii ale căror conştiinţe nu erau aşa de fin acordate ca acelea ale lui Ghenadie şi adepţilor săi erau gata să plătească un preţ spiritual pentru o răsplată materială. Dacă şi când va veni ajutorul şi va fi salvată cetatea de pericolul imediat erau probleme la care aveau timp să se gândească din nou, într-o atmosferă mai liniştită. Cardinalul Isidor, bizantin, era bine familiarizat cu intensitatea sentimentelor printre ortodocşi. Atunci când, după Conciliul de la Florenţa, se întorsese la scaunul său de la Kiev , ca nunţiu papal în Rusia, credincioşii refuzaseră să-l primească şi fusese aruncat în temniţă. Învăţase să fie abil şi dibaci cu adversarii şi-l avea pe Constantin drept sprijin. Gheoeghe Sphrantzes era de părere că împăratul trebuia să-l facă pe Isidor patriarh de Constantinopol, în locul absentului Grigorie al III-lea, a cărui întoarcere era puţin probabilă. Numirea lui Isidor avea să-l încânte pe papă şi putea să atragă mai mult ajutor din partea puterilor catolice din Apus. Dar Constantin şi-a dat seama, cu înţelepciune, că aceasta nu ar fi făcut să stârnească şi mai multă neplăcere şi tulburare. Când a devenit clar că alte întăriri din Occident nu mai erau de aşteptat, antiunioniştii au recâştigat ceva din terenul pierdut. S-au produs tulburări de stradă.Arhiepiscopul latin de Lesbos, pe care Isidor îl adusese cu el, i-a spus lui Constantin că era mult prea îngăduitor. Ar fi trebuit să-i aresteze pe conducătorii antiunioniştilor. Ca şi papa Nicolae al V-lea, el credea că împăratul putea şi trebuia să-şi dea toată osteneala pentru înăbuşirea opoziţiei. Constantin a refuzat să ţină seama de sfatul său. În schimb, i-a convocat pe clericii din synaxis la o întâlnire, la palat, în ziua de 15 noiembrie şi le a cerut să conceapă şi să semneze un document în care să-şi formuleze din nou obiecţiunile faţă de unirea de la Florenţa. Ei au fost încântaţi să facă acest lucru şi, fără îndoială, atenţia prevenitoare a împăratului acordată punctului lor de vedere a dăunat mai puţin decât arestarea şi transformarea lor în martii. Este greu să fim siguri de sinceritatea lui Constantin când acesta pleda pentru unirea Bisericilor, în chiar inima lumii creştine ortodoxe, deşi ştia bine că restul acelei lumi o refuzase cu dispreţ. Cronicarul Ducas credea că devotamentul împăratului faţă de unire nu era decât o prefăcătorie. Ioan Eugenikos îi amintise de refuzul neclintit al tatălui său, Manuel al II-lea de a-şi compromite ortodoxia de dragul salvării imperiului. Dar Constantin avea înainte exemplul fratelui său, Ioan al VIII-lea, şi poate că-şi reamintise şi cum strămoşul lui din veacul al XIII-lea, Mihail al VIII-lea, în împrejurări asemănătoare, recursese la întemniţarea şi persecutarea oponenţilor atunci când încercase să-i silească să accepte unirea cu Biserica Romei. Drept urmare, murise excomunicat de ambele Biserici, condamnat ca un cârpaci perfid la Roma şi ca un trădător al credinţei sale la Constantinopol. Constantin nu era un mare teolog, dar era neobişnuit de răbdător cu cei care erau obsedaţi de teologie. Singura sa obsesie era salvarea, cu orice chip, a cetăţii sale, a Constantinopolului. Întru aceasta în era susţinut cu credinţă de megaducele său, Luca Notaras. Notaras a rămas în istorie ca un antiunionist înrăit, din pricina unei replici întâmplătoare, pusă pe seama lui, anume că ar fi mai bine să se vadă în oraş turbanul sultanului decât tiara latină. Cu toate acestea, avea mulţi prieteni şi legături printre latini şi-i trimisese pe unii dintre copiii săi să se stabilească în Italia. La 10 zile după întrevederea de împăcare dintre Constantin şi synaxis-ul antiunionist, tunurile de la Rumeli Hisar scufundau corabia veneţiană în Bosfor. Incidentul a atras atenţia oamenilor din Constantinopol, legaţi între ei de teama şi panica unanimă. Strigătul de ajutor, în schimbul oricărui preţ, devenea tot mai puternic. În ziua următoare, Ghenadie a lansat o proclamaţie ca să întărească hotărârea celor şovăitori. Dar, după cum el însuşi a recunoscut, era ca şi cum ai fi încercat să stingi un foc dintr o pădure. Zgomotul tunurilor turceşti trăgând dincolo de zidurile cetăţii era mai convingător decât tiradele lui Ghenadie. Proclamaţia sa era redactată sub forma unei mărturisiri personale, care să dovedească faptul că el, cel puţin, rămânea la adevărul credinţei sale strămoşeşti, deşi mulţi alţii îl trădau la ceas de nevoie. Documentul era mai degrabă plin de afectare. La sfârşitul lui noiembrie 1452, cardinalul Isidor a simţit că atmosfera din Constantinopol îi îngăduia, în cele din urmă, să-şi îndeplinească misiunea încredinţată de papă. Împăratul a fost de acord şi, la 12 decembrie, în catedrala Sfânta Sofia s-a oficiat o liturghie solemnă. Constantin şi curtea sa erau de faţă. Au fost pomenite numele papei Nicolae şi al patriarhului Grigorie. S-a citit decretul de unire, aşa cum fusese el prezentat la Florenţa. Dimensiunile şi onestitatea adunării au fost apreciate în chip diferit. Isidor susţinea că toată populaţia Constantinopolului a fost acolo. Ducas era de părere că majoritatea celor prezenţi se prefăceau doar că sărbătoresc un eveniment pe care, de fapt, îl detaprobau. Era, probabil, încurajator ca, într-un asemenea moment de primejdie, să te afli în mijlocul unui grup-şi o parte a adunării simţea că, indiferent ce fel de unire fusese proclamată, ea nu era decât de scurtă durată, o temă de cercetare atentă şi de revizuire o dată ce criza avea să se termine. Bineînţeles că Ghenadie nu se afla printre cei care celebrau. După ce şi-a lansat proclamaţia, el s-a retras din luptă şi a făgăduit să nu-şi mai stânjenească împăratul. Avea să vină şi vremea lui. Constantin ceruse ca unul dintre fraţii săi, fie Toma, fie Dimitrie, să vină din Morea pentru a spori rândurile apărătorilor. Sultanul prevăzuse această posibilitate. Ca să-i ţină pe loc, a poruncit bătrânului Turahan să invadeze din nou Morea, în octombrie 1452, luând cu el o oaste considerabilă şi pe fiii săi, Umur şi Ahmed. Zidul Hexamilion nu le mai stătea în cale, aşa încât au prădat întregul Pelopones, de la Corint până la Messenia. O singură piedică le-a stricat victoria. Într-o ciocnire cu oastea despotatului, fiul lui Turahan, Ahmed, a fost capturat de Matei Asan, unul dintre comandanţii lui Dimitrie. A fost dus ca prizonier la Mistra. Era un succes mic, dar încurajator. Regele Alfons de Aragon, care era foarte de acord ca un alt neam să se bată cu necredincioşii, i-a scris despotului Dimitrie, ca să-l felicite. Asemenea dovezi de conlucrare între fraţii din Morea ai lui Constantin erau jalnic de rare. Ei îşi consumau cea mai mare parte a timpului disputându-şi hotarele la care Constantin renunţase în favoarea lor, când devenise împărat. Şi-au mai atras şi duşmănia Veneţiei, încurajându-i pe tâlharii albanezi să prade pământurile din jurul coloniilor veneţiene. Când turcii s-au hotărât în cele din urmă să încheie cucerirea şi ocuparea Moreii, au găsit treaba mult prea uşoară. Constantin nu avea să primească nici un ajutor de la membrii familiei sale. Şi-a agăţat ultimele speranţe de Veneţia, de papă şi de Alfons de Aragon. Chiar pe când Trahan şi trupele sale devastau Morea, senatorii veneţieni cumpăneau rugămintea urgentă a ultimului sol venit la ei de la Constantinopol. I-au răspuns la 16 noiembrie 1452. Au pretins că făcuseră deja, pe cont propriu, planuri pentru împrejurări neprevăzute vizând apărarea Constantinopolului. L-au îndemnat pe împărat să i se adreseze papei pentru organizarea unei coaliţii a tuturor puterilor creştine apusene şi au promissă-şi folosească bunele oficii pe lângă papa Niocolae şi cardinalii veneţieni din Curie ca aceştia să se îngrijească de întreprinderea unei acţiuni urgente. Scrisoarea veneţienilor se afla în drum spre împărat când s-a petrecut incidentul scufundării uneia dintre corăbiile lor, în Bosfor. A trebuit ceva timp ca vestea să ajungă la Veneţia. Dar veneţienii din Constantinopol au reacţionat fără întârziere, nemaiaşteptând ordine de acasă. Pentru ei pericolul era evident. Bailul lor, Girolamo Minotto, a convocat o întrunire de urgenţă a consiliului. Împăratul şi cardinalul Isidor au fost de faţă. Cei mai mulţi dintre conducătorii veneţieni din oraş au votat să rămână şi să participe la apărarea lui. Cei ale căror corăbii trebuiau să plece spre casă au ales să nu se mai supună ordinelor de la Veneţia. Toţi au fost de acord că nici o corabie veneţiană nu va părăsi portul fără permisiunea bailului, sub pedeapsa unei amenzi de 3000 de ducaţi. Informaţiile primite de la proprii cetăţeni din Constantinopol au avut asupra conducerii Veneţiei un efect mai mare decât toţi solii pe care-i trimisese împăratul. În februarie 1453, dogele a poruncit să fie pregătite nave de război şi să se recruteze soldaţi care să fie gata să pornească la începutul lui aprilie. În acelaşi timp, i-a scris papei, lui Alfons de Aragon, lui Ladislau al Ungariei şi împăratului din Apus, Frederic al III-lea, alarmându-i cu ultimele veşti din Constantinopol. Dacă nu era trimis imediat un ajutor, cetatea avea să cadă în mâinile turcilor.Efervescenţa activităţii diplomatice din Veneţia era impresionantă, dar venea prea târziu. Erau întârzieri de neîngăduit în echiparea flotei veneţiene. Papa, care trimisese deja trei corăbii genoveze, a făgăduit să pregătească încă 5, care să fie armate la Veneţia. Dar şi acestea erau reţinute din cauza tocmelilor la cheltuieli pentru echipament şi la plata echipajelor. Între timp, la începutul anului 1453, împăratul a trimis alţi soli spre Veneţia şi spre regele Alfons, rugându-i să expedieze nu numai arme, soldaţi şi corăbii, ci şi alimente, pentru că populaţia din Constantinopol începuse să sufere de pe urma blocadei turceşti. Alfons a trimis o corabie cu provizii. Pe de altă parte, singura contribuţie a împăratului Frederic a fost o scrisoare teribil de prostească, pe care i-a adresat-o sultanului Mehmed, ameninţându-l cu un atac din partea tuturor conducătorilor şi forţelor creştinătăţii dacă nu va dărâma fortăreaţa de la Rumeli Hisar şi nu–şi va abandona planurile de asediere a Constantinopolului. Scrisoarea lui este elocventă pentru atitudinile uşuratice ale atâtor cruciaţi de salon din Occident. Sultanul şi-a început pregătirile pentru asediul şi cucerirea Constantinopolului în iarna anului 1452. Prestigiul lui nu trebuia să aibă de suferit, aşa încât trebuia să fie sigur de succes. Prin urmare, a plănuit operaţiunea cu mare grijă şi fără să se uite la preţ. În tot cursul acelei ierni lungi, împăratul Constantin şi-a îndemnat poporul, bărbaţi şi femei deopotrivă, să lucreze zi şi noapte pentru repararea zidurilor şi stivuirea armelor. A trimis corăbii în insule pentru a aduna provizii. Amintirea bombardamentului asupra zidului Hexamilion îi era proaspătă în minte. Propria sa armură putea să nu reziste în faţă noii tehnici de război pe care sultanul o poseda. Dar dacă va fi avut asemenea dubii le-a păstrat pentru sine. Mai devreme, în acelaşi an, fusese abordat de un meşter ungur, pe nume Urban, care şi-a oferit serviciile de turnător de tunuri. El a fost cel care va construi uriaşul tun de pe meterezele de la Rumeli Hisar. Leafa pe care a cerut-o era mult prea departe de ceea ce Constantin putea să-şi îngăduie. Urban a plecat în tabăra sultanului de la Adrianopol, unde şi-a vândut meşteşugul pentru un preţ mult mai mare. Într-un răstimp de câteva luni, s-a ştiut că un tun enorm fusese montat în turnătoria sultanului. A trebuit să fie târât tot drumul către zidurile dinspre uscat ale Constantinopolului, împreună cu un număr de tunuri mai mici. Constantin era îngrijorat, dar nu vizibil disperat. Pentru a admite teama, trebuia admisă posibilitatea înfrângerii-or el n-a făcut asta niciodată.Curajul lui era contagios şi comandanţii săi militari îl imitau. Megaducelui Luca Notaras i-a fost încredinţată comanda apărării zidurilor dinspre ţărmul Cornului de Aur. Diverşii fii din familiile Paleologilor şi Cantacuzinilor, ale căror dispute din trecut contribuiseră mult la declinul imperiului, au luat comanda altor puncte strategice din cetate. Erau şi mulţi străini care, în al 12-lea ceas, au venit cu nobleţe la apărarea cetăţii, a cărei bogăţie o exploataseră şi o subminaseră atâta vreme. Erau veneţienii, cei mai mulţi dintre ei mai degrabă din întâmplare decât cu intenţie. Împăratul avea mare încredere în ei. Le-a cerut să se arate pe creasta zidurilor, aşa încât inamicul să poată vedea cât de mulţi erau; şi când veneţienii s-au oferit să stea de pază la cele 4 porţi ale zidului dinspre ţărm, el le-a încredinţat cheile. Erau, de asemenea, bărbaţi din Genova, chiar dacă negustorii genovezi care trăiau în colonia lor fortificată de la Galata, dincolo de Cornul de Aur, nutreau speranţa că, dovedindu-şi neutralitatea, vor fi salvaţi, împreună cu proprietăţile lor. Cel mai vestit dintre genovezi era Giovanni Giustiniani Longo, care a sosit la Constantinopol, ca voluntar, în ianuarie 1453, aducând cu el o companie de 700 de luptători. Era un oştean profesionist cu experienţă şi renumit pentru priceperea sa la asedii. Împăratul i-a încredinţat comanda generală a apărării zidurilor dinspre ţărm. În cursul primăverii anului 1453, sultanul şi-a mutat oastea şi tunurile de la Adrianopol. Luni, 2 aprilie, de Paşti, avangarda sa şi-a instalat tabăra lângă zidurile dinspre uscat ale Constantinopolului: împotriva acestei masive linii triple de fortificaţii avea de gând să-şi dirijeze focul. Nici un duşman nu izbutise vreodată să pătrundă în oraş din partea aceea. Trei zile mai târziu, sultanul a sosit cu restul trupelor şi şi a ridicat tabăra aproape de bătaia tunului de la Poarta Sfîntului Roman, la jumătatea lungimii zidurilor. Bombardamentul a început aproape imediat. În acelaşi timp, flota turcească din Bosfor încerca să-şi croiască drum înspre portul din Cornul de Aur. Dar împăratul se aşteptase la aceasta şi întinsese un lanţ peste intrare. Trei zile mai târziu, la adăpostul întunericului, lanţul a fost ridicat pentru scurt timp, ca să îngăduie venirea a trei dintre corăbiile genoveze armate de papă şi a unui vas mare, încărcat cu grâu, furnizat de Alfons de Aragon. Mehmed ştia că trebuie să găsească o cale pentru ca o parte a flotei sale să pătrundă în Cornul de Aur, astfel încât să poată ataca zidurile dinspre mare. Cu o ingeniozitate temerară, tehnicienii săi au izbutit să construiască făgaşe, pornind din Bosfor, în susul dealului şi peste dealul din spatele Galatei. În dimineaţa zilei de 23aprilie, împăratul şi poporul său au fost îngroziţi să vadă că în jur de 70 dintre cele mai mici corăbii turceşti erau coborâte în apă mult în spatele lanţului de apărare. O încercare a veneţienilor de a le da foc s-a terminat cu un dezastru. Era clar acum că numărul apărătorilor nu avea să fie niciodată suficient pentru a acoperi nevoile la zidurile dinspre ţărm, ca şi la cele dinspre uscat. Rezervele de hrană se micşorau şi cei care nu-şi puteau îngădui să plătească preţurile umflate erau chinuiţi de foame. Constantin a poruncit dregătorilor săi să adune bani de la casele particulare, de la biserici şi mănăstiri ca să cumpere mâncare pentru săraci. A decis ca argintăria bisericească să fie strânsă şi topită, promiţând să plătească împătrit proprietarilor ei după ce vor trece vremurile grele. Între timp, turcii n-au contenit bombardamentul zidurilor exterioare şi, nu mult după aceea, au făcut o spărtură care i-a lăsat descoperiţi pe apărătorii dinăuntru. Cum zidurile dinspre uscat se prăbuşeau sub ochii săi, Constantin a început să-şi piardă curajul. A trimis un mesaj sultanului, rugându-l să se retragă şi să facă pace, propunându-i să-i dea ca tribut orice sumă ar fi cerut. Mehmed era prea aproape de victorie ca să renunţe: Să iau eu oraşul-a răspuns-, sau oraşul mă ia pe mine, viu sau mort. De vrei să te retragi din el cu pace, îţi dau Peloponesul şi, cât despre înşişi fraţii tăi, le voi da alte ţinuturi şi vom fi prieteni. Dacă însă nu mă vei lăsa să intru cu pace şi o să-mi fac intrarea prin luptă, pe toţi marii tăi dregători şi pe tine vă voi trece prin sabie, iar întreg poporul celălalt îl voi lăsa pradă oricui vrea din armata mea; mie mi-i de ajuns gol. Constantin nu s-a ostenit să răspundă. Pentru el, ideea abandonării Constantinopolului era de neînchipuit. Câteva zile mai târziu, a venit un sol al sultanului să-i sfătuiască pe oamenii din Constantinopol să se predea şi să se salveze de la o robie sau de la o moarte sigură. Puteau rămâne unde erau, plătind un tribut anual de 100 000 de monede de aur sau, dacă preferau, puteau părăsi oraşul nevătămaţi şi cu toate bunurile lor. Constantin şi-a consultat sfatul. Unii dintre curteni şi dintre clerici l-au rugat fierbinte să se salveze cât mai putea. Risca să moară, stând acolo. Dacă fugea şi oraşul era cucerit, avea să trăiască pentru a continua lupta şi avea să-l redobândească. Putea pleca în Morea sau în vreo altă provincie, unde putea întemeia un imperiu în exil. Dar nu acestea erau cuvintele pe care dorea să le audă. Era atât de epuizat, încât a leşinat. Dacă Împărăteasa Cetăţilor cădea în mâinile turcilor, avea să fie din voia lui Dumnezeu. Constantin Paleologul nu va rămâne în istorie ca împăratul care a fugit. Va sta şi va muri împreună cu poporul său. Răspunsul pe care l-a dat solului trimis de sultan a fost acelaşi. Mehmed putea avea tot ce-şi dorea, mai puţin cetatea Constantinopolului. Împăratul nu o va părăsi. Mai curând va muri. A fost ultima comunicare între un împărat bizantin şi un sultan otoman. Mai rămânea o singură speraţă: ca flota promisă de Veneţia să sosească la timp. Însă şi această speranţă a fost spulberată când o corabie veneţiană, care ieşise pe furiş în recunoaştere, s-a întors să comunice că nu se vedea nici o flotă. Distrus Constantin a izbucnit în plâns. Părea că întreaga creştinătate îl abandonase în lupta împotriva duşmanilor Crucii. S-a încrdinţat pe sine şi cetatea sa lui Hristos, Maicii Sale şi celui dintâi împărat creştin, Sfântul Constantin cel Mare. Vestea că trebuiau să lupte singuri i-a demoralizat pe unii dintre aliaţii italieni. Printre apărătorii genovezi şi veneţieni a izbucnit violenţa. Constantin a trebuit să intervină, să le reamintească faptul că aveau un conflict mult mai important de care să se ocupe. Semne şi prevestiri ciudate se adăugau tensiunii dintre asediaţi. La 24 mai, pe lună plină, a fost o eclipsă cu trei ceasuri de întuneric. Unii şi-au amintit de profeţia potrivit căreia Constantinopolul va fi cucerit când luna va fi în descreştere. Sfârşitul părea aproape. Constantin a poruncit ca icoana cea mai sfântă a Maicii Domnului, protectoarea cetăţii, să fie scoasă şi purtată în procesiune pe străzi. Pe neaşteptate, icoana a alunecat din rama în care fusese înălţată şi aproape imediat străzile au fost înecate de torente de grindină şi ploaie. Procesiunea a fdost abandonată. În ziua următoare, cetatea a fost învăluită într-o ceaţă groasă. La căderea serii, când ceaţa s-a ridicat, s-a văzut cupola bisericii Sfânta Sofia luminată de o scânteie misterioasă, care se ridica încet de la bază spre marea cruce aurită din vârf. Turcii au văzut-o şi ei din tabăra lor de dincolo de ziduri. Nu putea fi decât un semn: de speranţă pentru turci şi de deznădejde pentru greci. Luni, 28 mai, grecii au ştiut că venise momentul adevărului. În tabăra turcească domnea o linişte nefirească. Sultanul dăduse o zi de odihnă înaintea asaltului final. Aceia din oraş care puteau fi scutuţi de apărarea şi cârpirea zidurilor deteriorate au pornit pe străzi, în rugăciune. Constantin a poruncit ca icoanele şi moaştele din biserici şi mănăstiri să fie purtate de a lungul zidurilor, în timp ce clopotele bisericilor vor bate. Mulţimea de greci şi italieni, ortodocşi şi catolici, şi-a uitat neînţelegerile, unindu-se în cîntări şi rugăciuni. Constantin a condus procesiunea în marşul ei solemn. Când aceasta a luat sfârşit, şi-a strâns dregătorii, comandanţii şi oştenii şi le-a vorbit. Sunt trei consemnări ale cuvintelor sale. Prima şi cea mai scurtă dintre ele este cuprinsă într-o scrisoare a lui Leonardo din Chios, arhiepiscopul latin de Lesbos, adresată papei Nicolae al V-lea, la 19 august 1453. Leonardo fusese de faţă în cursul ultimelor săptămâni ale Constantinopolului bizantin şi l-a informat pe papă la vreo şase săptămâni după cucerirea cetăţii, pe când amintirile îi erau încă proaspete. Celelalte două versiuni, mai lungi-ale discursului lui Constantin sunt mai cu seamă prelucrări şi augmentări ale textului lui Leonardo. S-ar părea că una a ieşit de sub pana lui Gheorghe Sphrantzes, care va fi auzit, cu siguranţă, discursul, deşi nu-l menţioneayă în amintirile sale. Acesta poate fi citit numai în versiunea extinsă a amintirilor, compilată în secolul al XVI-lea de Macarie Melissenos. Cea de-a treia versiune este dată în Cronica grecească a sultanilor turci, tot din veacul al XVI-lea. Atacul turcilor a început fără avertisment, în primele ore ale zilei de marţi, 29 mai. Valuri-valuri, trupele din prima linie ale sultanului au atacat zidurile dinspre uscat. Timp de aproape două ceasuri, au lovit porţiunea cea mai vulnerabilă, unde tunurile îşi împliniseră deja distrugătoarea lor misiune. Dar Giustiniani şi oamenii săi, ajutaţi de Constantin, i-au ţinut în loc şi turcii au început să se retragă. Locul lor a fost imediat luat de câţiva dintre cei mai experimentaţi, mai bine înarmaţi şi mai disciplinaţi soldaţi ai sultanului, susţinuţi cu foc de acoperire de către artileria turcească. Cu toate acestea, apărarea a rezistat. În acelaşi timp, zidul dinspre mare, de-a lungul Cornului de Aur, era supus unui atac greu, deşi şi acolo apărătorii păstrau iniţiativa. Strategia sultanului era aceea de a nu le da creştinilor nici un răgaz. De-abia îşi reveniseră după al doilea asalt asupra zidurilor dinspre uscat, când ienicerii, trupele de elită, au avansat pe două rânduri, odihniţi şi înverşunaţi. Cu puţin înainte de ivirea zorilor, Giustiniani, care rămăsese pe poziţii în punctul critic mai bine de şase ore, a fost grav rănit. Împăratul l-a rugat să rămână la post, dar era prea slăbit ca să continue. Garda lui de corp l-a dus în port şi l-a urcat pe o corabie genoveză. Când s-au văzut părăsiţi de conducătorul lor, oamenii lui Giustiniani şi-au pierdut curajul. Apărarea ezita. Ienicerii şi-au întrezărit şansa. Constantin şi trupele sale luptau cu disperare, dar fără prea multă speranţă, după ce aliaţiilor genovezi îi lăsaseră să se descurce singuri. Ienicerii au preluat controlul asupra zidului exterior, după care au escaladat şi zidul interior. Între timp, un grup de circa 50 de turci a pătruns înăuntru printr-o mică poartă din zidul numit Kerkoporta. Au fost primii din oastea sultanului care au intrat în cetate. S-au urcat în turnul de deasupra porţii şi au înălţat steagul otoman. Tovarăşii lor au înţeles semnalul şi au repetat strigătele din interior, cum că cetatea fusese cucerită. S-au năpustit înăuntru prin spărturile făcute de tunuri în ziduri. Apărătorii au început să fie cuprinşi de panică, văzându-se încercuiţi, fără scăpare. Împăratul a făcut tot ce a putut ca să-i reînsufleţească. În cele din urmă, se lupta corp la corp. Cea mai aprigă confruntare se desfăşura la poarta numită Sfântul Roman, unde zidul interior fusese spart şi probabil că acolo a fost văzut în viaţă, pentru ultima oară, Constantin Paleologul. Îşi scosese însemnele imperiale. A fost omorât luptând ca un ostaş de rând ca sa-i oprească pe turci.

[modifică] Moartea lui Constantin

Căderea Constantinopolului şi moartea împăratului său au fost interpretate, foarte curând după aceea, ca fiind împlinirea uneia sau alteia dintre profeţii. Călugărul Ghenadie, care-i pricinuise împăratului atât de multe necazuri şi al cărui nume nu apare în rapoarte oficiale din vremea apărării cetăţii, a fost luat prizonier, împreună cu monahii din preajma lui, şi vândut ca rob de turci. Sultanul Mehmed era bine informat cu privire la disensiunile religioase dintre credincioşii ortodocşi, acum biruiţi. Ştia că mulţi dintre ei atribuiau făţiş unirii de la Florenţa înfrângerea lor şi mai ştia că patriarhul unionist Grigorie al III-lea îşi abandonase-dacă nu chiar îşi pierduse-scaunul. În calitatea sa de succesor al împăratului roman crestin de la Constantinopol, sultanul s-a simţit dator să numească un nou patriarh, care avea să fierăspunzător în faţa lui pentru păstorirea tuturor creştinilor din teritoriile sale. Alegerea s-a oprit la Gheorghe Scholarios, călugărul Ghenadie. În general, acesta era respectat de ortodocşi, iar în particular, era acceptabil pentru sultan, ca unul în care se putea avea încredere că va denunţa orice mişcare pe care creştinii din Apus ar fi făcut-o pentru a răsturna cursul istoriei. S-a întreprins o cercetare şi Ghenadie a fost găsit şi adus la Constantinopol, unde sultanul l-a învestit patriarh, în ianuarie 1454, cu tot ceremonialul tradiţional, specific momentului. Ghenadie n-a lăsat o relatare detaliată despre cucerirea turcească a cetăţii sale şi despre moartea împăratului ei, Constantin. Dar a făcut, pe parcurs, o serie de observaţii cronologice, în care se putea vedea că evenimentele teribile din timpul vieţii sale fuseseră influenţate de braţul providenţei. A consemnat că imperiul creştin al romanilor se trăgea de la împăratul Constantin şi mama lui Elena şi că se sfârşise pe când era împărat un alt Constantin, fiu al Elenei, ucis în timpul cuceririi cetăţii. Între primul şi ultimul Constantin nu mai fusese un alt împărat cu acelaşi nume, a cărui mamă să fi fost o Elena. Ghenadie a observat că primul patriarh al Constantinopolului, sub Constantin I, a fost Mitrofan şi că ultimul patriarh, care murise în 1443, s-a numit tot Mitrofan, căci succesorul acestuia, patriarhul Grigorie al III-lea, pe care Ghenadie nu l-a recunoscut niciodată, plecase la Roma şi murise acolo. Între cel dintâi şi cel din urmă nu mai fusese nici un alt patriarh cu numele de Mitrofan. Ghenadie a mai notat că cetatea Constantinopolului a fost întemeiată la 11 mai 330, fusese terminată la 3 mai, într-un alt an, şi fusese cucerită la 29 mai 1453, aşa încât toate evenimentele legate de naşterea şi moartea ei s-au petrecut în luna mai. În sfârşit, el a consemnat profeţia potrivit căreia când un împărat şi un patriarh ale căror nume începeau cu literele Io-aveau să cârmuiască înacelaşi timp, atunci sfârşitul imperiului şi al Bisericii va fi aproape. Precum se şi întâmplase. Căci oamenii care au distrus Biserica în Italia (la Conciliul de la Florenţa) au fost împăratul Ioan şi patriarhul Iosif. Ghenadie era un cărturar desăvârşit, dar păstra o credinţă naivă în profeţii. Ghenadie şi-a aşternut în scris notele cronologice la ceva timp după moartea patriarhului Grigorie al III-lea, petrecută în 1459. Prin urmare, nu a fost primul care a remarcat coincidenţa de nume dintre primii şi ultimii Constantin şi Elena. Medicul veneţian Nicolo Barbaro a însemnat, în jurnalul său despre căderea Constantinopolului, că Dumnezeu a hotărât căderea cetăţii atunci când s-a întâmpălat ca să se împlinească vechile profeţii, dintre care una spunea că cetatea Constantinopolului va fi pierdută de către creştini în timpul domniei unui împărat numit Constantin, fiul Elenei. Cucerirea turcească a Constantinopolului, în 1453, a fost un eveniment care a şocat lumea creştină. A fost vestită peste tot la momentul acela şi deplânsă pentru mulţi ani, de atunci înainte. Veştile au fost înfrumuseţate şi povestea a crescut, pe măsură ce era spusă. Cântecele de jale şi bocetele au devenit un nou gen al literaturii greceşti şi au îmbogăţit faptele cu legende. Dar chiar şi expunerile cele mai sobre şi aproape contemporane-în greacă, latină, turcă, slavonă sau alte limbi europene-sunt contradictorii în privinţa sorţii împăratului Constantin. Unele nu fac nici o menţiune despre moartea sa. Altele înregistreayă doar că a fost ucis în luptă. Câteva spun că a scăpat. Omul cel mai potrivit să cunoscă faptele era Gheorghe Sphrantzes, prietenul de o viaţă al lui Constantin, care se afla acolo la 29 mai 1453. Dar, după cum spune în amintirile sale, el nu era alături de împărat, pentru că se supusese poruncilor de a inspecta apărarea în altă parte a cetăţii. Tot ce a putut scrie, respectând realitatea, a fost că stăpânul său fusese ucis sau, mai curând, martirizat în timpul cuceririi cetăţii. Cei mai vechi martori oculari ai cuceririi, chiar dacă nu şi ai morţii împăratului, manifestă o nesiguranţă generală asupra sorţii sale.Arhiepiscopul Leonardo din Chios-care a fost luat prizonier, dar a reuşit să scape-şi-a aşternut pe hârtie relatarea către papă la 16 august 1453. El dă de ştire că, o dată ce viteazul căpitan genovez Giustiniani a fost rănit şi obligat să se retragă din luptă, pe Constantin l-a părăsit curajul. El l-a rugat fierbinte pe unul dintre tinerii săi comandanţi să-l străpungă cu sabia, aşa încât să nu fie capturat de viu. Dar nimeni nu a fost suficient de curajos-şi cum turcii se revărsau cu duiumul prin ziduri, împăratul a fost prins în încăierare şi doborât. S-a ridicat numai pentru a cădea din nou şi a fost călcat în picioare. Veneţianul Nicolo Barbaro, care a izbutit şi el să scape, a scris în jurnalul său că nimeni nu ştia cu adevărat dacă împăratul era viu sau mort. Unii spuneau că trupul îi fusese văzut printre cadavre şi s-a zvonit că împăratul se spânzurase în momentul când turcii au trecut de Poarta Sfântului Roman. O notă marginală la rextul jurnalului lui Barbaro repetă afirmaţia lui Leonardo, anume că împăratul s-a rugat în zadar să fie tăiat cu sabia. Apoi s-a prăbuşit în înghesuială, s-a ridicat din nou, a căzut încă o dată şi astfel a murit. Cardinalul Isidor îi scria din Creta colegului său Bessarion, la 6 iulie 1453, şi-l informa că împăratul fusese rănit şi ucis luptând la Poarta Sfântului Roman, înainte de bătălia finală. Dar a adăugat poveştii un detaliu nou: auzise că lui Constantin îi fusese retezat capul, care i-a fost oferit în dar sultanului-iar acesta, încântat să-l vadă, l-a supus la insulte şi injurii şi l-a purtat în triumf, ca pe un trofeu, când s-a întors la Adrianopol. Evident, acest detaliu înspăimântător a fost pus în circulaţie, printre supravieţuitorii din Apus ai cuceririi, la o dată mai timpurie. El avea să fie cules şi prelucrat, mai târziu, de cronicarii bizantini Ducas şi Chlacocondil. Un neguţător florentin pe nume Jacopo Tedaldi, care luase parte la apărarea cetăţii şi scăpase cu o corabie veneţiană imediat după cucerire, a înregistrat tristul fapt că împăratul fusese ucis şi a adăugat: Unii spun că i-a fost tăiat capul; alţii, că a pierit în îmbulzeala de la poartă. Se prea poate ca ambele istorisiri să fie adevărate. În epistola pe care i-a scris-o papei Nicolae al V-lea, în aceeaşi zi cu scrisoartea către Bessarion, cardinalul Isidor nu spune nimic despre omorârea împăratului, notând doar că sufletul lui Constantin, ultimul dintre împăraţii romani, fusese încubunat cu un martiriu neaşteptat şi se înălţase la Ceruri. Probabil că nici Isidor nu era sigur în privinţa adevărului. Nesiguranţa se reflectă şi în alte relatări contemporane. Unul dintre cei care s-au aflat la Constantinopol în acea perioadă a fost Benvenuto, consulul anconiţilor din oraş. El auzise de la un soldat că împăratul fusese ucis, iar capul lui retezat, fixat într-o suliţă, fusese înfăţişat suveranului turcilor. Franciscanii din Constantinopol, scriind la Bologna, către sfârşitul lui noiembrie, informau doar că împărstul se număra printre cei morţi. La fel au scris ;i cavalerii Sf]ntului Ioan din Rodos, într-o epistolă din 30 iunie trimisă margrafului de Brandenburg, la Ierusalim; iar un un pelerin din Basel a auzit ştirea despre cucerirea Constantinopolului şi moartea împăratului pe când era în călătorie, în 1453. Un jurist din Padova, Paolo Dotti, scriind din Creta, în luna iunie, a transmis aceleaşi veşti triste. Doi aristocraţi greci, care fuseseră în Constantinopol la acea vreme, povesteau, numult după eveniment, într-o relatare păstrată în traducere germană, că atunci când Giustiniani a fost rănit şi şi-a părăsit postul, împăratul a strigat către Dumnezeu că fusese trădat şi a fost ucis în înghesuială. Pe de altă parte, Marele Maestru al Cavalerilor din Rodos scria în Germania, priorului ordinului său, la 6 iulie 1453, aducându-i la cunoştinţă zvonul că trupul împăratului, descoperit printre grămezile de cadavre, fusese decapitat. Poate cardinalul Isidor a avut grijă să nu-l neliniştească pe papa Nicolae cu zvonuri fără temei despre mutilarea trupului împăratului martirizat. Dar Aeneas Sylvius, pe atunci episcop de Siena, devenit mai târziu papa Pius al II-lea, n-a fost aşa de precaut. El avea să ajungă un apărător înfocat al cauzei creştine din Răsărit, dar când era deja prea târziu şi era pregătit să creadă tot ce era mai rău despre necredincioşii turci. Într-o epistolă către papă, din 12 iulie, Aeneas scria că ştia de la refugiaţii sau dezertorii din Serbia că împăratul Constantin Paleologul fusese decapitat şi că fiul său scăpase şi fusese asediat în Galata. I-a transmis acelaşi lucru şi lui Nicolae din Cusa, o lună mai târziu. Relatarea lui este greştă în cel puţin o privinţă: Constantin n-a avut nici un fiu. Dar dacă informatorii săi au fost sârbi, aceasta poate însemna că ei erau mai obişnuiţi cu versiunea turcească asupra evenimentelor. Pentru că sârbii formaseră contingentul de 150 de cavaleri pe care despotul Gheorghe Brancovici fusese obligat să-l trimită la Constantinopol, în calitatea sa de vasal al sultanului. Ei luptaseră alături de soldaţii turci, şi cei care s-au întors în Serbia au dus cu ei mai degrabă o versiune turcească decât una grecească. În mod sigur, toate relatările turceşti timpurii care s-au păstrat despre căderea Constantinopolului înregistrează tăierea capului împăratului. Unul dintre luptătorii sârbi a lăsat propria sa relatare. Este vorba despre Constantin Mihailovici din Ostroviţa, care mai târziu s-a convertit la islam şi a putut deveni ienicer în slujba sultanului. Amintirile sale sunt, uneori, greşit socotite drept jurnalul unui ienicer polonez. Le-a încredinţat hîrtiei abia la 40 de ani după cădere, pe când trăia în Polonia, aşa încât povestea sa are şi episoadele ei fanteziste. Dar se prea poate să fie exactă în ceea ce priveşte moartea împăratului. Potrivit acestui autor, Constantina fost ucis pe când lupta la spărtura din zid. Capul i-a fost tăiat de un ienicer pe nume Sarielles, care i l-a dus sultanului şi i l-a aruncat la picioare, spunând că este capul celui mai înverşunat duşman al său. Mehmed l-a întrebat pe unul dintre prizonierii săi, un prieten apropiat al împăratului, cui îi aparţinea acel cap şi el a confirmat că era într-adevăr al împăratului (Constantin) Dragaş. Apoi sultanul l-a răsplătit cu mărinimie pe ienicer şi i-a acordat provincia Aydin şi Anatolia. Numele ienicerului poate fi născocit. Dimensiunile recompensei sale sunt, în mod sigur, exagerate. Dar restul poveştii este foarte posibil să fie adevărat; el este repetat şi în relatările turceşti, deşi unele dintre ele prezintă o altă variantă în privinţa locului unde Constantin şi-a aflat moartea. Tursun bei, care se afla în oastea sultanului la 1453, a scris mai târziu o Istorie a sultanului Mehmed han, părintele cuceritor. El înfăţişează comportarea împăratului, în ultimele sale ore de viaţă, într-un chip mai puţin eroic şi favorabil. Povesteşte cum Constantin necredinciosul şi oamenii săi au fost cuprinşi de panică şi au fugit, apucând drumul spre mare, în speranţa de a găsi o corabie cu care să se salveze. Au dat însă peste un detaşament de marinariturci, schimbaţi în uniformă de ieniceri, ca să poată lua parte şi ei la pradă, care se pierduseră pe străzile dosnice ale oraşului. Împăratul, în şaua calului, l-a atacat pe unul dintre ei şi l-a trântit la pământ. Turcul, deşi mort pe jumătate, s-a apărat şi i-a tăiat împăratului capul. Tovarăşii săi au fost prinşi sau ucişi, caii lor au fost luaţi şi marinarii turci, care rataseră jefuirea cetăţii, au fost din belşug despăgubiţi cu bogăţia de aur, argint şu’i nestemate pe care le-au găsit asupra leşurilor creştine. Într-o relatare turcească de mai târziu, Ibn Kemal se apropie de Tursun bei, dar adaugă unele detalii interesante. El povesteşte că împăratul şi suita sa, abandonând lupta, au luat-o spre Yedi Kule, Cetatea celor Sapte Turnuri. Lângă Poarta de Aur, au dat peste un grup de luptători, dintre care unul, un uriaş, l-a doborât pe împărat şi –i-a retezat capul fără să-şi dea seama cine este. În chip ciudat, celelalte relatări turceşti care s-au păstrat sunt dezamăgitoare. Mehmed Neşri, scriind pe la 1492, notează doar că împăratul a fost decapitat. Cam pe la aceeaşi vreme, Aşik Paşa Zade consemnează pur şi simplu că a fost ucis, în timp ce Khodja Sa’ad Ed-din, care a murit în 1599, urmerază îndeaproape, în Coroana istoriilor, versiunea lui Tursun bei, deşi îmbogăţită cu ceva mai multă vărsare de sânge, violenţă şi licenţă poetică.

Constantin a fost ultimul împarat bizantin. El a murit in 1453 odată cu cucerirea Constantipolului de către turcii otomani conduşi de Mehmed al II-lea Fatih. A avut de luptat cu multe dificultăţi făcute de proprii aliaţi (veneţienii şi genovezii) care îl ajutau la apărarea oraşului.

A fost venerat de catre poporul grec ca un martir al neamului! (in cartea lui Nikolas Kazandakis "Libertate sau moarte", este descrisă o slujbă de doliu facută in Creta, la catedrala închinata Sfantului Mina, cu ocazia aniversării morţii lui ca martir, prin anii 1909!

[modifică] Bibliografie

• Istoria Evului Mediu Editia din 1965
• Revista Magazin Istoric
• Sinteza Bizantina de Stelian Brezeanu
• "Bizantul dupa Bizant" cuvantari radiodifuzate tinute de Nicolae Iorga