Pavel (apostol)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Sf. Apostol Pavel
Bartolomeo Montagna - Saint Paul - Google Art Project.jpg
Sfântul Apostol Pavel cu sabia cuvântului și Noul Testament
Date importante
Născut/ă ca. 5 d.Hr.[1], Tars
Decedat/ă ca. 67 d.Hr.[2], probabil în Roma, Italia[2]
Venerat/ă în Întreaga creștinătate
Rămășițe pământești Biserica Sf. Paul din afara zidurilor, Roma , Italia
Sărbătoare 29 iunie
Însemne Sabia cuvântului și Noul Testament
Alte informații A scris mare parte din Noul Testament

Gloriole.svg Sfinți

Statuia Sfântului Pavel din Piața Vaticanului , iar în spate statuia lui Isus Hristos
Apostolul Pavel - Relief bizantin în fildeş, secolul al VI-lea

Apostolul Pavel (n. cca. 5 AD, Tars,[3][4] Cilicia — d. cca. 67, Roma) este, probabil, cel mai influent misionar creștin timpuriu. Este cunoscut de asemenea ca "Pavel apostolul", "Sfântul Pavel" și "Saul din Tars". Scrierile atribuite lui de către biserică (epistolele pauline) formează o parte considerabilă a Noului Testament. Influența asupra gândirii creștine din epistolele atribuite lui a fost semnificativă, în parte[5][6] datorită faptului că a fost considerat un apostol proeminent al creștinismului în răspândirea Evangheliei prin comunitățile creștine timpurii din Imperiul Roman.

Viața[modificare | modificare sursă]

Până la convertire[modificare | modificare sursă]

Din aluziile autobiografice din scrisorile sale și din cartea neotestamentară „Faptele Apostolilor” (considerată în mod tradițional ca fiind scrisă de un ucenic al lui Pavel, Luca; cercetarea modernă consideră că autorul Faptelor este anonim și prost informat despre viața lui Pavel)[7] se cunosc destule episoade din viața acestui apostol. Deși trebuie luate cu precauție, scrierile apocrife și simpla tradiție transmit și ele elemente care pot ajuta la înțelegerea personajului și la creionarea portretului său.

Până la începutul primei călătorii misionare (Faptele Apostolilor 13:9) Pavel este întotdeauna numit Saul. Unii istorici au presupus o schimbare de nume determinată de anumite motive; însă cea mai mare parte dintre cercetători – cu și mai multă credibilitate – consideră că cele două nume, semitic (Saul) și roman (Paul; în cultura bizantină și cea slavă Pavel), îi sunt proprii din copilărie. Într-adevăr, printre evreii din diasporă era comună practica folosirii a două nume, unul ebraic pentru relațiile familiare și statutul religios; celălalt roman – (sau, după caz, de altă etnie) – pentru viața publică. În cazul lui Pavel, s-ar fi chemat Saul, întrucât aparținea tribului lui Beniamin (Veniamin) (cf. Filipeni cap.3), trib din care se evidențiase primul rege al lui Israel, Saul; și Pavel (lat. Paulus), ca marea gens romana a Paulilor, acesta era destul de indicat pentru un viitor cetățean roman și, de ce nu, pentru părinții săi care se proclamau astfel clienți ai acelei celebre familii, cu care se pare că aveau legături deja mult mai vechi.

Practic nu se știe nimic despre copilăria și adolescența sa. Din cunoștințele pe care le manifestă în scrierile sale lasă loc presupunerii că el a învățat greaca în forma caracteristică de atunci, denumită koine (comună). Din frecvența cu care Pavel introduce în scrierile sale, sub forma metaforelor sau pentru alt motiv, referințe la viața civilă, militară și sportivă se poate presupune că era un membru activ al vieții cosmopolite din Tars, pe atunci mare centru comercial și sediul uneia dintre cele mai reputate școli de filosofie și de retorică. Au fost identificate trei texte care permit să se întrevadă la el cultura clasică: Fap 17,28; 1Cor 15,33; Tit 1,12; cu toate acestea aspectul este încă contrazis și dezbătut. Cu totul altceva se poate și trebuie spus în ceea ce privește cultura lui religioasă (biblică și rabinică): a fost educat conform celei mai rigide învățături fariseice (cf. Fap 26,5; Gal 1,14). Formarea sa intelectuală a fost făcută asupra textului Bibliei și în școala rabinică. Ea a fost desăvârșită la Ierusalim la Școala lui Gamaliel (Fap 22,3), reprezentant de seamă stimat atât de tradiția iudaică cât și de cea creștină.

Convertirea[modificare | modificare sursă]

Pavel nu l-a cunoscut „de visu” pe Isus din Nazaret („după trup” cf. 2Cor 5,16) l-a întâlnit însă pe Christos. Curând a intrat în contact cu primii creștini și-ndeosebi cu diaconul Ștefan (Fap 6,9; 7,58). Într-adevăr, el a asistat participând în formă indirectă la uciderea acestui protomartir. Cu temperamentul său clocotitor, a dobândit repede un loc de frunte în persecuția anticreștină (Fap 8,1u; 26,4-12; 1Cor 15,9; Gal 1,13; 1Tim 1,13). De la Ierusalim (și, în general, din Palestina), voia să extindă persecuția și în diasporă, unde trăiau înfloritoare comunități iudaice. Numit și întărit cu scrisori de recomandare de către Marele Preot de la Ierusalim el se îndrepta spre Damasc, faimos oraș sirian]]. Cu foarte mare probabilitate aceasta se petrecea prin anul 36 e.c.. Pe drum însă a avut loc celebrul episod al convertirii sale instantanee ca urmare a vederii lui Isus, care-i reproșa blând: „Saule, Saule, de ce mă prigonești?" (în unele traduceri: "Saule, Saule, de ce mă cauți" - vezi terminologie)” (Fap 9,3-9), iar Pavel nu s-a mai îndoit niciodată, până la moarte, de realitatea acestei viziuni. De remarcat și faptul că Faptele Apostolilor prezintă de trei ori acest eveniment și nu fără unele detalii ce pune – pe drept cuvânt – dificultăți. Cu toate acestea inegalabil rămâne faptul că atunci, într-o clipă, Pavel s-a transformat brusc și misterios din persecutor în misionar, apostol al lui Christos. Așadar după acest tainic eveniment Saul are primele sale contacte cu lumea creștină nu ca persecutor, dar ca ucenic. Și-a recăpătat vederea – pierdută pe cale, în momentul viziunii – odată cu Botezul pe care l-a primit de la Anania din Damasc (cf Fap 9,9-19). Abia restabilit a încercat de-ndată o activitate misionară (sau cel puțin apologetică), dar fără succes (Fap 9,19-22). După această primă tentativă s-a retras în pustiul Arabiei, la sud de Damasc, unde a petrecut vreo trei ani (cf. Gal 1,17u) într-o reculegere ascetico-religioasă. Face o a doua încercare apostolică tot la Damasc însă, de data aceasta, se termină cu fugă: să scape de gărzile regelui Areta al IV-lea, Saul, este pus într-un coș și ajutat să evadeze pe o fereastră din zidul orașului (2Cor 11,32u; Fap 9,23-25). Atunci s-a îndreptat spre Ierusalim, unde a rămas 15 zile în compania lui Barnaba, care a și garantat pentru el eliminând astfel neîncrederea lui Petru, Iacob („fratele Domnului”) și a altor creștini (cf. Gal 1,18u; Fap 9,26-29).

A urmat o altă perioadă de tăcere și de solitudine petrecută, cel puțin în mare parte, la Tars (Fap 9,30; Gal 1,21). Prin 45 (cu probabilitate), Barnaba îl caută și-l cheamă într-o misiune în Antiohia Siriei. Cei doi, ajutați și de alții, au săvârșit o lucrare întrucâtva revoluționară: nu s-au ocupat atât de evrei cât de păgâni, prozeliți sau nu, pe care-i convertesc la creștinism și aceasta fără nici o trecere prin iudaism. O secetă urmată de foamete care a lovit Iudeea i-a făcut pe acești misionari colectorii unei oferte din partea antiohienilor, colectă pe care apoi (personal) au dus-o la Ierusalim. (Fap 11,25-30). La scurt timp după acest episod (46, dacă se merge pe probabilitatea deja expusă) au început marile călătorii misionare ale lui Pavel.

Prima călătorie misionară[modificare | modificare sursă]

Prima călătorie misionară a făcut-o cu Barnaba și cu Marcu (sau Ioan Marcu, vezi Evanghelia după Marcu, personajul istoric) (cf. Fap 15,37). De la Antiohia au trecut în Cipru, unde Pavel l-a convertit pe proconsulul roman Sergiu Paulus (Fap 13,4-12: spuneam mai sus că sunt unii istorici care presupun și susțin că Pavel și-ar fi luat numele acesta mai târziu și din oarecare interes; ei bine, ei se referă la acest episod și susțin că Saul și-a luat numele din „captatio benevolentiam” față de acest proconsul, ipoteză respinsă documentat de majoritatea). Din Cipru călătoria lor a continuat în Pamfilia (la Perge), apoi în Antiohia Pisidiei și în Licaonia (Iconiu, Listra și Derbe). Au străbătut mulți, mulți kilometri, prin munți și prin locuri puțin primitoare. Efectele au fost considerabile, mai ales printre simplii păgâni din Licaonia. Pavel, care a supraviețuit prin minune lapidării îndurate la Listra (cf. Fap 14,9u), s-a preocupat să stabilească o ierarhie rudimentară – pare-se, prima (cf. Fap 14,23). Această primă călătorie s-a încheiat prin 49 la Antiohia Siriei.

Aici apostolul a fost nevoit să înfrunte o situație delicată, care are o însemnătate foarte mare pentru istoria creștinismului. Pavel se opune categoric pretențiilor manifestate de unii creștini proveniți dintre evrei, care voiau să impună păgânilor convertiți circumciziunea și alte rituri și prescrieri mozaice. Problema a fost prezentată celorlalți apostoli în așa-zisul „conciliu din Ierusalim” (49e.c.), unde a avut câștig de cauză teza distincției nete între creștinism și iudaism, chiar dacă s-a admis ca ex-evreii să practice prescrierile lor mozaice și s-a recomandat creștinilor veniți dintre păgâni să se abțină de la unele obiceiuri care puteau ofensa sensibilitatea ebraică (cf. Fap 15,1-21). De dragul adevărului mai trebuie adăugat că această atitudine avea deja un precedent în atitudinea lui Petru cu ocazia convertirii și botezării casei centurionului Corneliu (cf. Fap ), episod la care Petru însuși va face referință în prezentarea deciziei conciliare.

A doua călătorie misionară[modificare | modificare sursă]

Din Antiohia, probabil în anul 50 e.c., Pavel s-a îndreptat spre nord ajungând – prin comunitățile deja evanghelizate – până în Galiția, de unde s-a îndreptat spre Nord-Vest. A ajuns la Alexandria Troadei (Troada) de unde a trecut în Grecia la Neapolis (actuala Cavala). Etapele principale au fost: Filipi, Tesalonic, Anfipoli, Bereea, Atena, Corint (cf. Fap 15,30; 18,18). Pretutindeni – excepție făcând Bereea – apostolul a suferit mult; la Filipi a fost flagelat (biciuit) și întemnițat, la Corint a fost dus în tribunal înaintea proconsulului Galion, pare-se, fratele filosofului Seneca; la Atena, unde a rostit celebrul discurs în Areopag, a fost ironizat și aproape a dat faliment. Dar nici roadele predicării sale nu erau neînsemnate, dimpotrivă numărul colaboratorilor adunați în jurul său a crescut așa încât a putut constitui numeroase și zeloase comunități creștine mai ales la Filipi, la Tesalonic și la Corint. Această a doua călătorie misionară s-a încheiat prin 53 e.c. cu o vizită la Ierusalim și la Antiohia.

Din această perioadă (după unii autori, chiar mai repede) Pavel a a inițiat o nouă metodă de apostolat: predicii directe i-a adăugat scrieri sub formă de scrisori. Într-adevăr, de la Corint au fost expediate cele două scrisori comunității din Tesalonic, în care apostolul își mărturisește nu doar dragostea ci și străduința de a corija unele abuzuri, îndeosebi acelea cu privire la unele false interpretări privind a doua venire a lui Christos. La Efes „grija pentru toate Bisericile” (cum o numește chiar el, cf. 2Cor 11,28), a crescut. Din această localitate a trimis comunității din Corint prima și a doua Scrisoare. Preocupările lui nu se mărginesc doar la comunitățile fondate de el, ci se îndreaptă și spre altele; de la Corint a trimis comunității din Roma (unde nu fusese misionar) cea mai importantă scriere a sa.

A treia călătorie misionară[modificare | modificare sursă]

A treia călătorie misionară a fost de 4 ani (circa 54-58 e.c.). Ea a avut obiectiv principal evanghelizarea Asiei. Pavel, ajutat de diverși colaboratori, pentru aproximativ trei ani s-a fixat în Efes (cf. Fap 22,31). Vestea cea bună a fost proclamată nu doar în capitală, dar și în numeroase alte localități: Milet (Fap 20,17), Colose, Laodiceea, Ierapoli (cf. Col 1,2; 4,13-16; Fil 2,23). Convertirile au fost atât de numeroase încât a afectat vizibil vânzările statuetelor Artemidei (zeitatea principal venerată în orașul Artenis). Negustorii acestor amulete au provocat atunci celebra răzvrătire păgână din Efes, adunând o mare mulțime de popor în marele amfiteatru ca să protesteze contra amenințării cultului Artemidei. Ajutat de câțiva creștini din localitate, Pavel a reușit să scape de protestatari, care nu l-au găsit (Fap 19,30u). Fruntașul orașului a reușit să restabilească liniștea, apostolul însă, la scurt timp a plecat de acolo în Macedonia (2Cor 7,5; Fap 20,1), iar de acolo în Grecia, făcând un popas de trei luni la Corint (Fap 20,3). De la Corint – ca să evite intrigile și capcanele pregătite de iudei – pe uscat, a plecat spre Ierusalim, unde a dus substanțiala ofertă, adunată cu atâta trudă și răbdare prin toate comunitățile creștine pe unde a predicat, mai ales printre creștinii din Macedonia (cf. 2Cor 8,1) și Ahaia (cf 1Cor 16,1-3; 8,1; 9,15; Rom 15,26-31). La Ierusalim se încheie rodnica călătorie misionară și începe, pentru el, o lungă „via crucis”, ultima (?).

Captivitatea[modificare | modificare sursă]

Acuzat pe nedrept că ar fi profanat templul de la Ierusalim în care l-a purtat pe ex-păgânul Trofim (cf. Fap 21,27-30), apostolul a fost asaltat de o mare mulțime gata să-l ucidă cu pietre. Din mâna acestora a fost salvat de tribunul roman Claudiu Lisias, care însă a dat ordin să-l încătușeze și să-l flageleze, această a doua parte a poruncii nu va fi executată întrucât Pavel a revendicat privilegiul său de cetățean roman (cf Fap 22,25). A doua zi a fost dus în fața sinedriului, dar n-a putut să se țină nici o judecată din pricina neînțelegerii – provocată de Pavel – între saduchei și farisei (cf. Fap 22,30; 23,10). După numai o zi tribunul află de un complot îndreptat împotriva lui Pavel (să-l asasineze într-o devălmășeală a mulțimii, cf. Fap 22,35u). Claudiu decide, prin urmare, să-l trimită pe Pavel, sub escortă sigură, în Cezareea la proconsulul Felix, care îl va pune sub pază în „pretoriul lui Irod” (cf. Fap 23,12-15). Cinci zile mai târziu i s-a făcut o judecată sumară, suficientă însă ca Felix să se convingă de nevinovăția sa, dar pentru a face pe plac iudeilor și, poate, cu speranța că va primi ceva bani pentru răscumpărarea lui, l-a ținut, sub pază militară, pe mai departe în captivitate (cf. Fap 24,1-25). Această situația a durat doi ani, până la sosirea noului procurator, Festus Porcius (60 e.c.). Acesta a încercat să pună capăt situației, dar Pavel, prevăzând o judecată nedreaptă sub presiunea iudeilor, a făcut apel la tribunalul împăratului (cf. Fap 25,11). În așteptarea trimiterii sale la Roma, Pavel este chemat să vorbească înaintea regelui Agripa al II-lea și a rău-famatei sale surori, Berenice (cf. Fap 25,13; 26,32). În sfârșit, întemnițatul este consemnat centurionului Iuliu cu un „elogium” de înmânat tribunalului roman. Călătoria spre Roma a avut aventuri dramatice: nava în derivă, un scurt acostament la Creta cu un aprins consiliu de bord, la care a intervenit și Pavel, alte zile apăsătoare în furia valurilor, naufragiu lângă insula Malta, pe care în cele din urmă vor ajunge toți cu bine (cf. Fap 27,1; 28,1). După o ședere de trei luni pe insula Malta (Fap 28,11), s-a plinit și ultima parte a călătoriei: Siracuza, Reggio Calabria, Pozzuoli (lângă Napoli), Via Apia, Roma. În primăvara anului 61 e.n., Pavel ajunge în capitala imperiului unde este bine primit de creștini. În așteptarea procesului, i se permite să rămână într-o casă sub supraveghere militară; aceasta pentru doi ani (Fap 28,30).

Proba libertății relative se găsește în faptul că el îi poate întâlni pe reprezentanții comunității iudaice (cf. Fap 28,17-27) și i se îngăduie chiar mai mult așa cum se poate întrezări din scrisorile, numite ale captivității: Efeseni, Coloseni, Filemon și, probabil, Filipeni. Apostolul, chiar dacă este sub pază și încătușat, apare în continuare ca marele misionar care desfășoară o activitate destul de intensă în Biserica din Roma și călăuzește încă – dojenind, îndemnând și învățând – pe convertiții săi din îndepărtata Asie Mică.

Sfârșitul[modificare | modificare sursă]

În 63 e.c., datorită faptului că din Iudeea nu se prezenta nimeni care să-l acuze de ceva, a fost lăsat în libertate. Ce s-a mai petrecut după această dată poate numai fi bănuit, nu mai sunt informații cu privire la el. Pentru exegeți este încă o taină de descifrat de ce anume cartea Faptele Apostolilor termină atât de brusc istoria celor doi mari protagoniști: Petru (capp. 1–15) și Pavel (capp. 9–29). Convingerea cea mai plauzibilă este că această „neîncheiere” a cărții lasă să se înțeleagă că istoria abia începută trebuie „scrisă” de fiecare generație de creștini „până la venirea Domnului”.

Tăierea capului Sfântului Pavel Enrique Simonet 1887

Tradiția creștină cea mai veche vorbește de o călătorie misionară a apostolului în Spania, pe care o proiectase mai demult (cf. Rom 15,24.28). Epistolele pastorale 1 și 2 Timotei și Scrisoarea către Tit – oricât de complicat ar părea – presupun o călătorie în Orient. Pavel a fost la Creta (cf. Tit 1,5), în Macedonia (1Tim 1,3), la Alexandria Troadei (cf. 2Tim 4,13), la Efes (1Tim 1,3), la Milet (2Tim 4,20) și își propunea să ajungă în Epir (cf. Tit 3,12). Toate aceste evenimente s-au verificat între 63-66 e.c.. Cu mare probabilitate în toamna lui 66 e.c., Pavel a fost arestat la Nicopole, în Epir și apoi dus la Roma. În prima lui audiere n-a fost decis nimic. Detenția era foarte grea (2Tim 1,12; 2,9). Ea s-a terminat cu martiriul prin decapitare, probabil în 67 e.c., cum notează Eusebiu din Cezareea.

  • (Această ultimă parte de reconstituire a vieții apostolului, nu se bucură de unanimitate. Sunt, într-adevăr și cercetători care consideră anul morții lui Pavel ca fiind 60 sau 61; dar nu reușesc nici ei să probeze cu documente ipoteza. S-a preferat această reconstituire și cu precizarea de față pentru a crea un tablou mai complet al problemei).

Cât privește locul martiriului său își dispută și azi onoarea două părți: Tre Fontane și Bazilica Ostiense, unde i se venerează mormântul.

Este sărbătorit la 29 iunie împreună cu celălalt mare apostol: Petru.

Opera[modificare | modificare sursă]

Opera apostolului are trei părți:

  1. constituirea de comunități creștine,
  2. crearea unei „școli” creștine (a unui curent teologic creștin) și
  3. scrierile sale.

Constituirea de comunități creștine[modificare | modificare sursă]

Cât privește constituirea de comunități creștine prin predicarea Evangheliei am prezentat întrucâtva aspectul urmărind viața și activitatea apostolului. Ar mai fi de adăugat că este suficient să se urmărească pe o hartă parcursul călătoriilor sale misionare pentru a pricepe – cât de cât – lucrarea acestui gigant al creștinismului.

Un alt aspect, nu lipsit de importanță, este constituit de cele trei vizite la Ierusalim (săvârșite după întâlnirea sa cu Domnul înviat), încheiate cu arestarea și martiriul său: în această prezentare a activității sale misionare mai ales autorul Faptelor Apostolilor pune în evidență (citind în filigran) conformitatea apostolului cu Isus. Ca și Isus și Pavel urcă de trei ori la Ierusalim și a treia oară este arestat...

Școala teologică paulină[modificare | modificare sursă]

Școala teologică paulină este constituită atât de învățătura orală cât și – mai ales – de scrierile apostolului. Ucenicii săi colaboratori i-au preluat doctrina și au purtat-o mai departe. Practic vorbind, trăsăturile acestei școli nu sunt altceva decât ideile fundamentale ale operei pauline, pe care azi le putem găsi în scrisorile sale și, indirect, în Fapte și-n 2Petru.

Care sunt în concret aceste idei teologice de bază?

În centrul teologiei pauline se găsește Evanghelia lui Isus Hristos, expusă cu variație de accente, care la rândul lor au relevanță și implicație majoră în credință.

Astfel, în Galateni Evanghelia este reprezentată de darul înfierii universale (cf. Gal 1,11-12; 3,6-7), în Romani accentul este pe „imparțialitatea divină” universală (cf. Rom 1,16-17), în 1 și 2 Corinteni Evanghelia constă în „înțelepciunea crucii” (cf. 1Cor 1,18). Așadar, evenimentul unic al morții lui Isus Hristos reprezintă fundamentul eshatologiei (cf. 1 și 2 Tes), al eclesiologiei (cf. Col și Efes), al pneumatologiei și al eticii pauline. Este evident că viziunea lui Pavel asupra mântuirii este pasajul/ trecerea (Pashca) lui Hristos. În moartea și învierea Fiului, Tatăl duce la împlinire propriul plan de mântuire, manifestându-și „dreptatea” (cf. Rom 1,17; 3,21) care restabilește omul păcătos în raport cu el. „Omului vechi” (Cf. Rom 6,6; Col 3,9) – a cărei existență fusese făcută ne-autentică fie din cauza strictei observații la iudei, fie din cauza rătăcirii la toți ceilalți oameni – se substituie „noua creatură” (cf. 2Cor 5,17; Gal 6,15), „omul cel nou”, care ne fiind abandonat total de harul lui Dumnezeu, trăiește într-o credință rodnică și înfăptuitoare întru iubire.

Comunitatea creștină – Biserica – este „trupul lui Hristos” (cf. 1Cor 12,12), identificată într-o anume formă cu Hristos însuși (natura sacramentală a întrupării realizată continuu prin Botez, Euharistie și primirea Duhului Sfânt), dobândește și ea (Biserica) înțeles deplin în lumina Paștilor. Această viziune a Bisericii are urmările ei firești: creștinii sunt astfel numiți mădulare ale lui Hristos; structural, deși este formată dintr-un mare număr de mădulare, Biserica este un singur trup, cu un singur cap, Hristos.

Pentru Pavel „sfârșitul timpurilor deja a venit” (cf. 1Cor 10,11), este chiar timpul pe care-l trăim noi, este „timpul favorabil”, este „ziua mântuirii” (cf. 2Cor 6,2), timp inaugurat de Hristos "începutul” răscumpărării (cf. 1Cor 15,20.23), Hristos „primul născut dintre morți” (cf. Col 1,18).

Conform viziunii Sf. Ap. Pavel creștinul este, așadar, orientat spre această plinătate, împărtășind în același timp tensiunea întregii creații spre „eliberare din sclavia stricăciunii, ca să intre în libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu” (cf. Rom 8,21).

Alte teme ale teologiei pauline[modificare | modificare sursă]

Alte teme ale teologiei pauline care pot și merită să fie aprofundate sunt:

  • planul de mântuire a lui Dumnezeu, Tatăl, în Christos Isus. Deseori în scrisorile sale Pavel face apel la această inițiativă gratuită a lui Dumnezeu: „Dumnezeu v-a ales de la-nceput pentru mântuire (...) chemându-vă la aceasta cu evanghelia noastră, ca să luați în stăpânire (lit. posesie) slava Domnului nostru Isus Christos” (2 Tes 2,13-14), sau: „Dumnezeu nu ne-a destinat mâniei, ci posedării mântuirii prin Domnul nostru Isus Christos, care a murit pentru noi ca noi să putem trăi cu/în El” (1Tes 5,9-10).
  • lucrarea lui Christos Mântuitorul/Răscumpărătorul;
  • Mântuirea întru speranță; în credință;
  • omul – o făptură nouă în Christos;
  • evreii și ne-creștinii;
  • ministerul apostolilor, pe care Tatăl i-a constituit în Christos depozitari ai „cuvântului reconcilierii” (cf. 2Cor 5,19) și care exercită ministerul/slujirea lor în calitate de „colaboratori ai lui Dumnezeu” (cf. 2Cor 5,18.6,1).

Scrisorile lui Pavel[modificare | modificare sursă]

Scrisorile lui Pavel, sau cum mai sunt numite azi, epistolele pauline:

Indisputabil autentice[8][9]

Deuteropauline (autenticitatea lor este disputată)[8][9]

Epistolele pastorale îi sunt și ele tradițional atribuite lui Pavel, deși opinia critică majoritară actuală consideră că ar fi fost scrise sub pseudonim:[8][9]

Evrei (atribuită din greșeală)[9]

  • Deseori i-a fost atribuită lui Pavel și Evrei, epistolă care nici măcar nu pretinde că ar fi scrisă de Pavel.[9]

Pavel în iconografie[modificare | modificare sursă]

Atribute ale lui Pavel[modificare | modificare sursă]

Deși Pavel n-a făcut parte din grupul celor 12 apostoli, cât timp Isus a fost în carne cu ei pe pământ, în majoritatea cazurilor, însă, Pavel este reprezentat împreună cu ei și aceasta prin excluderea unuia sau altuia dintre ceilalți apostoli cu scopul de a păstra numărul mistic, și nu doar istoric – 12. Acest fapt dovedește cât de repede a fost asimilat Pavel în rândul apostolilor; probabil datorită neobositei sale activități de organizare desfășurat în comunitățile creștine primare.

Din Faptele Apostolilor (18,3) reiese că el își câștiga existența confecționând corturi, motiv pentru care sfoara este prezentă printre atributele sale iconografice, așa cum sunt și coșul (amintind de fuga lui din Damasc) și sabia (amintind de moartea sa de martir).

Reformatorii secolului al XVI-lea au văzut în Pavel opozantul lui Petru, venerat de catolici. Această preferință a avut urmări destul de însemnate în iconografia din perioada Contrareformei. Figura lui Pavel apare destul de rar în țările și-n lăcașurile de cult catolice, în timp ce, în ambientul reformat (mai ales în Germania) iconografia s-a îmbogățit cu noi detalii, dintre care cel mai însemnat este reprezentarea lui Pavel cu două săbii: una a martiriului, cealaltă a „Cuvântului lui Dumnezeu”, nefiind exclusă nici interpretarea conform căreia ar fi opusul celor două chei ale lui Petru. (Pot fi amintite aici ciclurile de fresce ale lui Peter Vischer din sf. Sebald la Nüremberg și ciclul lui Tilman Reimenschneider de la Würzburg, sec. al XVI-lea).

Sabia care, în prezent, este atributul cel mai răspândit și în baza căreia Pavel poate fi identificat cu ușurință, apare în arta plastică destul de târziu (prin sec. al XIII-lea); în arta paleocreștină, însă, Pavel este cel mai des reprezentat cu o carte sau un sul de papirus. Cu o frecvență mult mai mică este întâlnit și șarpele, amintind de vipera care l-a mușcat pe Pavel după naufragiul pe coastele insulei Malta (cf. Fap 28,1-6).

În general artiștii s-au oprit asupra particularităților vieții apostolului după convertirea sa și ușor de regăsit în scrisorile sale sau în Faptele Apostolilor. Unicul episod păstrat în arta creștină, în care Saul apare ca persecutor al creștinilor este, bineînțeles, scena lapidării protomartirului Ștefan (cf. Fap 7, 58-60).

Teme iconografice asupra lui Pavel[modificare | modificare sursă]

Convertirea lui Saul pe drumul Damascului este – cum de altfel și normal – obiectul a nenumărate reprezentări iconografice, care însă pot fi împărțite în două categorii, funcție de tradiția exegetică urmată:

Prima tradiție, și cea mai veche, îl prezintă pa Saul lovit sau învăluit de un halou de lumină, ceea ce spune că Isus cel înviat i se revelează. Din această serie de reprezentării merită o mențiune aparte o miniatură a lui Hortus Deliciarum din sec. al XII-lea, în care doar Christos apare într-o mare de lumină, de unde îndreaptă spre Saul o sabie cu două tăișuri. Saul este prosternat la pământ între un lup și un miel. Miniatura evidențiază astfel că la întâlnirea cu Domnul (care, după unii amenință cu judecata ținând sabia îndreptată spre vinovat) lupul s-a transformat în miel; după alții, însă – considerând chipul blând și privirea prietenoasă a Domnului – convertitului tocmai i se încredințează cuvântul pe care trebuie să-l ducă la toate neamurile și să-l predice și celor mici și celor mari și că el – Saul – va fi din dragostea lui pentru Christos ca un miel înaintea lupilor.

Cea de-a doua tradiție prezintă un aspect sau altul al aceluiași eveniment dramatic: Saul tocmai în momentul în care este aruncat jos de pe cal, sau deja căzut la pământ, de remarcat că aceste reprezentări prezintă și calul părtaș activ la acest dramatic eveniment (poate în legătură cu asinul lui Balaam, din Vechiul Testament). Acest tip de reprezentări își are originea prin sec. al XIV-lea, renașterea occidentală.

Izvor de inspirație pentru artiști a constituit și episodul narat în Fap 9,17-19: botezul lui Saul.

În general este reprezentat nud, cufundat în „izvorul vieții” (apa botezului), în timp ce porumbelul – reprezentarea plastică a Duhului Sfânt – îi vorbește la ureche. Merită o mențiune fresca Detchani din Serbia (1504): Pavel în picioare, nud în apa botezului, Anania, asistat de un acolit, cu lumânarea aprinsă în mână, citește formula sacramentală a Botezului.

Anul Paulin[modificare | modificare sursă]

Pentru a celebra personalitatea Sfântului Apostol Pavel, papa Benedict al XVI-lea a proclamat „Anul Paulin”, la împlinirea a două milenii de la nașterea lui Pavel, chiar dacă această dată este simbolică și aproape sigur arbitrară. „Anul Paulin” s-a desfășurat din data de 28 iunie 2008 până la 29 iunie 2009.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Peter and Paul . In the Footsteps of Paul . Tarsus . 1. PBS. Retrieved 2010–11–19.
  2. ^ a b Harris, Stephen L. Understanding the Bible. Palo Alto: Mayfield. 1985. ISBN 978-1-55934-655-9
  3. ^ Faptele apostolilor 9:11
  4. ^ Harris, Stephen L. - Understanding the Bible. Palo Alto: Mayfield. 1985. ISBN 978-1-55934-655-9, p. 411
  5. ^ Saul of Tarsus – known as Paul, the Apostle of the Heathen”. JewishEncyclopedia.com. http://www.jewishencyclopedia.com/articles/11952-paul-of-tarsus. Accesat la 10 februarie 2012. 
  6. ^ Oxford Dictionary of the Christian Church ed. F.L. Lucas (Oxford) entry on Paul
  7. ^ Charles Guignebert Jesus, Translated from the French by S. H. Hooke, Professor of Old Testament Studies, University of London, University Books, New York, 1956. Citat: „a fost demonstrat că autorul Faptelor nu cunoștea epistolele lui Pavel, ba chiar le contrazice în anumite locuri; că nu înțelege anumite tradiții antice [de ex. glossolalia]; iar pe deasupra toate descrierile primilor ani ai istoriei Bisericii sunt drastic de inadecvate, deși ar trebui să presupunem că i-a cunoscut îndeaproape pe fondatorii ei.”
  8. ^ a b c Bart Ehrman - The History of the Bible: The Making of the New Testament Canon The Teaching Company, Lecția nr. 4.
  9. ^ a b c d e New Testament Letter Structure, from Catholic Resources by Felix Just, S.J.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Pentru viața și opera apostolului
  • Trocmé Étienne, Saint Paul, Paris 2003;
  • Barbaglio G., Paolo di Tarso e le origini cristiane, Assisi 1985;
  • Hengel M., Il Paolo precristiano, Brescia 1992;
  • Penna R., L'apostolo Paolo. Studi di esegesi e teologia, Cinisello Balsamo 1991;
  • Penna R., Paolo di Tarso. Un cristiano posibile, Cinisello Balsamo 1992;
  • Sanders E.P., Paolo e il giudaismo palestinese, Brescia 1986;
  • Sanders E.P., Paolo, la lege e il popolo giudaico, Brescia 1989;
  • Schelkle K.H., Paolo. Vita, lettere, teologia, Brescia 1990;
  • Boismard M.E., - Lamouille A., Les Actes des Apìtres, Paris 1990;
  • Cipriani S., Missione ed evangelizzazione negli Atti degli Apostoli, Leumann 1994;
  • Dupont J., Novi studi sugli Atti degli Apostoli, Cinisello Balsamo 1985;
  • Schneider J., Gli Atti degli Apostoli, 2 vol., Brescia 1986;
  • Leclercq H., Paul (Saint), în Dictionnaire d'archéologie chrétienne et de liturgie, îngrijit de F. Carol - H. Leclercq), Paris 1907 — pentru reprezentarea iconografică
  • Damian, Sorin Dan, “Martiriul Sfinților Apostoli Petru și Pavel”, Editura Herald, București, România, 2010 (163 pagini), ISBN 978-973-111-161-2;

Legături externe[modificare | modificare sursă]