Califatul Córdoba

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Califatul Córdoba
Córdoba
Califatul de Córdoba
خلافة قرطبة
 – 
Califatul de Córdoba (verde), circa. 1000.
Califatul de Córdoba (verde), circa. 1000.
Califatul de Córdoba (verde), circa. 1000.
CapitalăCórdoba
Limbăarabă, mozarabă, ebraica medievală
Religieislam sunnit
Guvernare
Formă de guvernareMonarhie
Istorie
Proclamarea lui Abd-ar-Rahman I ca Emir de Córdoba756 d.Hr.
Proclamarea lui Abd-ar-Rahman al III-lea drept Calif de Córdoba929 d.Hr.
Dezintegrarea în mai multe regate taifa independente1031
Date statistice
Suprafață 
 - 1000 est.600.000 km²

Califatul Córdoba (în arabă, خلافة قرطبة Khilāfat Qurṭuba) a fost un stat din peninsula Iberică (Al-Andalus) și Africa de Nord cu capitala în orașul Córdoba, stat existent între 929 și 1031. Această perioadă s-a caracterizat printr-o remarcabilă înflorire a comerțului și a culturii; multe dintre capodoperele artistice ale Iberiei musulmane s-au construit în această perioadă, inclusiv celebra Mare Moschee din Córdoba. În ianuarie 929, Abd-ar-Rahman al III-lea s-a proclamat calif (în arabă, خليفة) de Córdoba[1] în locul titlului de Emir de Córdoba (în arabă, أمير قرطبة 'Amīr Qurṭuba). Abd-ar-Rahman al III-lea făcea parte din dinastia Umayyad; aceeași dinastie deținea titlul de Emir de Córdoba încă din 756. Perioada califatului a fost apogeul prezenței musulmane în peninsula Iberică. Califatul s-a dezintegrat din cauza războiului civil (fitna) între descendenții ultimului calif Hisham al II-lea și succesorii primului său ministru (hayib) Al-Mansur. O rămășiță a califatului a continuat să existe până în 1031 când, după ani de lupte intestine, s-a dezmembrat în mai multe regate Taifa independente.[2]

Dinastia Omeiadă[modificare | modificare sursă]

Începutul[modificare | modificare sursă]

Abd-ar-Rahman I a devenit Emir de Córdoba în 756, după ce s-a refugiat la șase ani după pierderea în 750 a puterii de către dinastia Umayyad în Damasc, unde deținuse titlul de calif. Cu scopul de a recâștiga o poziție de forță, el i-a învins pe conducătorii musulmani din regiune și a unit mai multe fiefuri locale într-un emirat.[3]

Exteriorul Mezquitei.

Conducătorii acestui emirat s-au mulțumit cu titlul de emir sau sultan până în secolul al X-lea, când Abd-ar-Rahman al III-lea s-a văzut pus în fața unei posibile invazii a Fatimizilor, un imperiu musulman rival cu capitala la Cairo. În parte pentru a se opune invaziei Fatimizilor, care revendicau titlul de calif recunoscut până atunci doar califului de Bagdad, Abd-ar-Rahman al III-lea s-a declarat el însuși calif.[4] Această acțiune l-a ajutat pe Rahman al III-lea să câștige prestigiu în fața supușilor săi, și el și-a păstrat titlul chiar și după respingerea atacului Fatimizilor.[5]

Prosperitatea[modificare | modificare sursă]

Califatul s-a bucurat de o perioadă de înflorire economică în secolul al X-lea. Abd-ar-Rahman III nu doar că a unit al-Andalus, ci a adus sub control, prin forță și diplomație, și regatele creștine din nord. Abd-ar-Rahman a oprit înaintarea Fatimidă în pământurile califatului din Maroc și din al-Andalus. Această perioadă de prosperitate este marcată prin înflorirea relațiilor diplomatice cu triburile nord-africane, cu regii creștini din nordul peninsulei, cu Franța și Germania și cu Imperiul Bizantin.[6] Moartea lui Abd-ar-Rahman al III-lea a dus la venirea pe tron a fiului său de 46 de ani Al-Hakam al II-lea în 961. Al-Hakam al II-lea a urmat în general politica tatălui său, deși a avut câteva conflicte cu regii creștini și cu rebelii din Africa de Nord. Spre deosebire de tatăl său, dependența lui al-Hakam de sfetnicii săi era mai pronunțată.[7]

Califatul de Córdoba, circa 1000.

Declinul[modificare | modificare sursă]

Moartea lui al-Hakam al II-lea în 976 a marcat începutul sfârșitului Califatului de Córdoba. Înainte de moartea sa, al-Hakam l-a numit ca succesor pe fiul său de 10 ani Hisham al II-lea (976–1008). Văzând că acest copil nu avea cum să fie calif și deși jurase supunere față de el, Al-Mansur Ibn Abi Aamir (principalul sfetnic al tatălui lui Hisham, denumit și Almanzor) s-a autoproclamat Calif. Ibn Abi Aamir a jucat rolul de regent al tânărului Hisham, luându-și asupra sa atribuțiile de calif până la majoratul acestuia. După aceea, el l-a izolat pe Hisham în Córdoba eradicând sistematic orice opoziție.[8] Le-a permis berberilor din Africa să imigreze în al-Andalus pentru a-și mări susținerea populară. Ibn Abi Aamir a dus un regim represiv prin comparație cu cel al lui Abd-ar-Rahman al III-lea. El nu s-a ferit să folosească forța pentru a-i ține în șah pe creștini. El, ca și apoi fiul său, Abd al-Malik (al-Muzaffar), au continuată să dețină puterea până în 1008 când al-Muzaffar a murit și fratele său (Abd al-Rahman) a încercat să devină succesor al califului Hisham; Hisham s-a supus. După aceea, Abd al-Rahman a plecat într-o campanie împotriva unor revolte ale creștinilor din nord din care nu s-a mai întors.[9][10]

Hotărârea de a-l numi pe Hisham al II-lea calif a dus la diluarea puterii către sfetnici. Titlul de calif a rămas unul simbolic; el nu mai deținea putere și nici influență. Califatul avea să fie zguduit de violențe, diverși rebeli autoproclamându-se califi. Ultimul calif de Córdoba a fost Hisham al III-lea (1027–1031). Cu diferite facțiuni aflate în conflict, califatul s-a prăbușit în 1031, despărțindu-se în mai multe regate taifa.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Simon Barton, A History of Spain (New York: Palgrave MacMillan, 2004), 38.
  2. ^ Anwar G. Chejne, Muslim Spain: Its History and Culture (Minneapolis: The University of Minnesota Press, 1974), 43-49.
  3. ^ Barton, 37.
  4. ^ Barton, 38.
  5. ^ Bernard F. Reilly, The Medieval Spains (Cambridge: Cambridge University Press, 1993), 84.
  6. ^ Chejne, 35.
  7. ^ Chejne, 37-38.
  8. ^ Chejne, 38-40.
  9. ^ Chejne, 42-43.
  10. ^ Bernard F. Reilly, The Medieval Spains (Cambridge: Cambridge University Press, 1993), 87-89.