Nero

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Nero
Al 5-lea Împărat Roman
Nero 1.JPG
Bustul lui Nero de la Musei Capitolini, Roma
Domnie 13 octombrie 54 - 9 iunie 68 (&&&&&&&&&&&&&&13.&&&&&013 ani, &&&&&&&&&&&&&240.&&&&&0240 zile)
Nume complet De la naștere până la adopție: Lucius Domitius Ahenobarbus
De la adopție până la accesiune: Nero Claudius Caesar Drusus Germanicus
Ca și împărat: Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus
Născut 15 decembrie 37
Decedat 9 iunie 68 (30 de ani)
în afara Romei
Predecesor Claudius
Succesor Galba
Căsătorit cu Claudia Octavia
Poppaea Sabina
Statilia Messalina
Urmași Claudia Augusta
Casa Regală Dinastia iulio-claudiană
Tată Gnaeus Domitius Ahenobarbus
Mamă Agrippina Minor Iulia
Dinastii imperiale romane
Dinastia Iulio-Claudiană
Cronologie
Cezar August 27 î.Hr.14 d.Hr.
Tiberius 1437
Caligula 3741
Claudius 4154
Nero 5468
Familii
Gens Iulia
Gens Claudia
Arbore genealogic
Categorie:Dinastia iulio-claudiană
Succesiune
Precedată de
Republica Romană
Urmată de
Anul celor patru împărați
Nero
Remușcările împăratului Nero după moartea mamei sale - de John William Waterhouse
Executarea creștinilor

Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus (n. 15 decembrie 37 - d.9 iunie 68) a fost al cincilea împărat roman al dinastiei iulio-claudiene.
Se presupune că a dat foc Romei. Era bănuit ca ar fi violat-o pe mama lui.
Nero face parte din acei împărați care au fost foarte aspru judecați în literatura antică. Doar în Grecia au existat voci preocupate de o imagine diferită; astfel, pentru Pausanias, Nero era un exemplu pentru justețea afirmației lui Platon, conform căreia marea nedreptate "nu pornește de la oameni obișnuiți, ci dintr-un suflet nobil corupt printr-o educație greșită".

Biografie[modificare | modificare sursă]

Nero a fost fiul lui Cn. Domitius Athenobarbus și al Agrippinei Minor. Mama sa a devenit cea de-a patra soție a împăratului Claudius care, în anul 50, l-a adoptat pe Nero, deschizându-i drumul spre tron. A fost proclamat împărat la 13 octombrie 54, când avea 17 ani și de un an era căsătorit cu Octavia, fiica fostului împărat. Când Nero se logodise cu Octavia și fusese adoptat de Claudius, era un băiat „de statură aproape mijlocie, corpul plin de pete și respingător, părul blond, fața mai degrabă frumoasă decât plăcută, ochii albaștrii și miopi, gâtul gros, pântecul proeminent, picioarele foarte subțiri, în sfârșit o sănătate excelentă (Suetonius, Nero, 51). Manifesta o deosebită pasiune pentru arte, picta, desena, modela statuete de argilă, începuse să scrie versuri și să cânte din harpă. Dorea să citească cărți de filozofie și de literatură, să aibă prieteni, să fie sincer și să fugă de vicii. Dar mama sa se opunea categoric artelor și preocupărilor spirituale ale copilului. Dorea să facă din el un aristocrat de vița veche romană, închis, sobru și ipocrit. Agrippine admitea ca fiul său să fie inițiat în filozofia lui Seneca numai în ceea ce privește simplitatea, calități specifice civismului roman de odinioară. Deși își iubea mama, copilul a intuit din timp că el avea o natură deosebită de a ei. „Agrippina –remarcă Tacitus (Anale, XII, 64) – putea da domnia fiului său, dar nu putea răbda să domnească el, era aspră și amenințătoare din fire”.

Puterea îi fusese transmisă lui Nero de un grup restrâns de persoane, în centrul căruia stătea însăși mama sa, însă cum el nu prea era în stare să și-o exercite din pricina tinereții și a intereselor sale, Agrippinei împreună cu Burrus și Seneca le-a fost mai întâi ușor să structureze politica romană. Lui Seneca i-a revenit sarcina redactării alocuțiunilor tânărului principes, formulând astfel principiile unei noi politici.

Fațada strălucitoare acoperea însă o realitate mai puțin grozavă și care prezenta deja trăsături problematice din mai multe puncte de vedere. Se pare că Nero s-a interesat prea puțin de problemele politice, fiind preocupat mai cu seamă de a dobândi prestigiu înaintea senatului și a poporului prin acte de o generozitate demonstrativă. Stilul său de viață se aseamănă în multe privințe cu cel al tinerilor din familiile nobiliare bogate: el asista adesea la cursele de care, întreprindea cu un anturaj de prieteni raiduri nocturne pe străzile Romei, prilejuri cu care se ajungea la abuzuri violente, și întreținea o legătură amoroasă cu liberta Acte, legătură cu Agrippina.

Relațiile dintre mama și fiu s-au înrăutățit și mai mult atunci când Nero a început o legătură amoroasă cu Poppaea Sabinia, soția senatorului Marcus Salvius Othon și nepoata consularului Gaius Poppaeus Sabinus. Această femeie avea o conștiință de sine mai puternică decât liberta Acte și i-a cerut lui Nero să divorțeze de Octavia și să se căsătorească cu ea; întrucât o înțelegere între Agrippina și Poppaea Sabina nu părea posibilă, Nero a decis să comită matricid. După ce un atentat în largul mării a eșuat, Agrippina a fost omorâtă cu sabia în vila ei din Golful Neapole de către soldați ai flotei staționate la Misemum. În momentul în care se afla față în față cu ucigașii trimiși de fiul ei ea le-a spus „Loviți aici”, și și-a arătat pântecul din care Nero se născuse. Acesta, când i-au adus corpul gol al mamei sale moarte, n-a spus decât atât : „Ia uite, nu mi-am dat niciodată seama ca am avut o mama așa de frumoasă”. Și poate că singurul lucru pe care l-a regretat a fost că n-a avut-o atunci când ea i s-a oferit. C și în cazul lui Caligula, nu putem presupune altceva decât nebunia, pentru a explica asemenea reacții. Probabil că în sângele Claudiilor zăcea o boala sufletească ereditară .

Pentru Nero, atunci în vârstă de 21 de ani, matricidul a însemnat o cotitură în viață; începând cu această crimă, el nu s-a mai dat în lături de la omoruri, procese politice și execuții atunci când era vorba de conflicte intrafamiliale sau politice.

Dar și Nero a trebuit să țină cont de atmosfera de la Roma: abia în anul 62 a avut loc divorțul de Octavia, care se bucura de un mare prestigiu în rândurile populației; când, în urma divorțului, au izbucnit tulburări la Roma, Octavia a fost acuzată de adulter, exilată și omorâtă peste puține zile pe insula Pandateria.

Două evenimente din anii 64 și 65 au arătat limpede că principatul lui Nero întâmpină o ripostă crescândă din partea populației și îndeosebi din partea senatorilor, devenind astfel un balast pentru Imperium Romanum: incendiul de la Roma și descoperirea conjurației lui Piso. Incendii catastrofale avuseseră loc nu rareori în Roma antică, dar nici unul din cele din trecut nu a avut repercusiuni mai mari asupra politicii. Se spune că, cu câteva luni înainte, Nero tot bombănea că orașul fusese rău construit și că ar trebui refăcut în întregime după un plan urbanistic mai bine gândit. Să fi provocat Nero incendiul Romei? Poate că nu. În momentul acela el se afla la Anzio și a alergat repede la Roma, unde a făcut dovada unei energii de nebănuit în acțiunile întreprinse pentru stăvilirea dezastrului. Dar faptul că, imediat după aceea, glasuri din popor îl acuzau, arată că, chiar dacă n-a făcut-o, lumea îl socotea în stare să o facă. Lucru destul de curios, el nu a reacționat de data aceasta la asemenea acuzații, nu i-a persecutat nici măcar pe autorii fluturașilor și ai pamfletelor care îl arătau cu degetul în fața furiei poporului. Însă, ca un adevărat șef de regim totalitar, s-a gândit că, având în vedere dezastrul, mai înainte de a drege totul, trebuia procedat la găsirea unui vinovat. Și așa s-a întâmplat, spune Tacit, că s-a oprit asupra unei secte religioase, apărută de câtva timp la Roma, și care își luase numele după acela al lui Hristos, condamnat de Pontius Pilat în Palestina, pe vremea lui Tiberiu. Nero altceva nu mai știa despre acești oameni atunci când a pus să fie arestați toți câți i-au căzut în mână și, după un proces sumar, i-a trimis în camera de tortură. Unii din ei au fost aruncați la fiare, alții răstigniți, iar alții unși cu rășină și transformați în torțe vii. Acum, împăratul putea, în sfârșit, să construiască o capitală așa cum îi plăcea. Și, la această treabă care l-a absorbit complet, chiar s-a priceput.

Dar, în timp ce Roma se înălța mai frumoasă decât cea distrusă, murea Poppea, în urma unui avort. Gurile rele șopteau că vinovat era bărbatul, care îi trăsese un picior în pântece pe când se certau. S-ar putea. Oricum însă, pentru el a fost o lovitură grea, deoarece, o data cu femeia iubită, își pierdea și moștenitorul mult așteptat. Rătăcind îndurerat pe străzi, a întâlnit într-o zi un tinerel, Sporus, care semăna ciudat de mult la față cu fosta sotie moarta. L-a dus cu el la palat, a pus să-l castreze și l-a luat de nevastă. Romanii comentau: „Ah, dacă și tat-su ar fi făcut la fel!…”

În timp ce supraveghea lucrările pentru înălțarea marelui palat, spionii lui au descoperit un complot care urmărea să-l instaleze împărat pe Calpurnius Piso. Au avut loc obișnuitele arestări, obișnuitele torturi, obișnuitele mărturisiri. La una dintre acestea au fost pronunțate și niște nume de intelectuali, printre care Seneca și poetul Lucan. Motivele conspiratorilor au fost formulate pregnant de pretorul Subrius Fulvius; întrebat fiind de Nero, de ce și-a încălcat jurământul de stindard, acesta i-a răspuns: „Te uram. Nici un alt soldat nu ți-a fost mai credincios atâta vreme cât meritai să fii iubit. De urât am început să te urăsc după ce ai devenit ucigașul mamei tale și al soției tale, te-ai apucat să conduci care de luptă, să te produci ca actor și să dai foc orașului”. Pentru a-și asigura loialitatea soldaților, Nero a ordonat plata a 2000 de sesterti pe cap de pretor; pentru a justifica tratamentul nemilos aplicat conjuraților, mărturisirile acestora au fost publicate sub forma unei cărți.

În planul politicii externe, Imperium Romanum a obținut în timpul lui Nero câteva succese notabile, explicabile prin faptul că senatorii capabili au deținut însemnate funcții de comandă. Astfel prin intermediul lui Gnaeus Domitius Corbulo a reușit după campanii îndelungate să obțină, în urma unor tratative abile, recunoașterea supremației romane în Armenia. De asemenea în 61 a izbucnit o răscoală în Bretannia, și mai târziu, mai precis în 66, o alta în Caesareea, ambele fiind reprimate.

Cruzimile, veleitățile de artist, stoarcerile de bani și totalul dezinteres al lui Nero pentru treburile publice, au produs mari dereglări în mașina administrației tradiționale a imperiului, lăsate acum pe seama unor intriganți și jecmănitori ai banului public. Starea financiară era falimentară în urma risipei neroniene, din cauza construcțiilor extravagante și a dărniciei fără sens. Tezaurul statului se golise; jefuirea templelor și a altor instituții publice nu mai dădeau suficiente venituri. Se confiscau acum pe scară largă marile proprietăți private. Un exemplu grăitor în acest sens sunt cei șase latifundiari din Africa care au fost executați de către Nero spre a le răpi imensele domenii agricole. Haosul și dezordinea trecură din Roma în provincii, unde în locul conspirațiilor s-au produs „pronunciamentele” militare. Puterea lui Nero se considera temeinică doar în Roma. Acolo poporul era îndopat cu pâine și spectacole, iar fidelitatea pretorienilor era cumpărată cu donații în bani. Opoziția aristocratică, din sânul căreia se organizau comploturile, nu mai prezenta pericol. Dar provinciile sufereau acum foarte mult din pricina eforturilor financiare impuse de risipitorul Nero. Asasinarea lui Corbulo îi înstrăinase o parte din armată.

A urmat o serie de lupte. Noile defecțiuni îl treziseră cam târziu pe Nero. Se întoarse degrabă la Roma, și își reluă programul obișnuit de spectacole și banchete, știindu-se protejat de garda pretoriană comandată de către Tigellinus. În cele din urmă, Nero îndrepta o armată împotriva lui Galba (un bătrân de 73 de ani, dar cunoscut ca destoinic militar, care avea de partea lui aproape întregul Occident), comandată de Rubrius Gallus, dar aceasta trecu de partea adversarului. Aflând trădarea, Nero își rupse hainele și se lovi cu pumnii în cap strigând: „De ce nu sunt mort! Iată-mă prăbușit în neagră mizerie, deoarece am pierdut un imperiu și încă trăiesc!”

Deodată Nero observă că se făcuse gol în jurul lui. Intraseră în pământ toți bunii săi prieteni; până și Tigellinus „străluci” prin absență. Capitala căzuse pradă unor zvonuri alarmante, în legătură cu unele nebunii neroniene în proiect, ca o nouă incendiere a orașului, eliberarea din menajerii a unor fiare ca să sfâșie populația s.a . În seara de 8 iunie i se adusese la cină mesaje despre proclamarea ca împărat a lui Galba. Răsturnă masa cu o lovitură de picior și alergă spre o cutiuță de aur în care-și păstra otrava, dar și aceasta fusese furată din palat. Alerga furios afară cu intenția de a căuta o corabie care să-l ducă în Egipt și de acolo să treacă în Partia. Totul era însă zadarnic: se culcă, ascuns în grădina palatului, până ce fu trezit de zgomotul unor trăsnete. La lumina fulgerelor, zări cum Tigellinus îi retrăgea garda de la palat. Voi să-și curme zilele, dar nici unul dintre sclavi nu voi să-si înfigă cuțitul în gâtul taurin al tiranului, ceea ce îl făcu să strige cu disperare: „ Am ajuns să nu mai am nici prieteni și nici dușmani!”

Un ofițer din Garda, căruia i-a cerut să-l însoțească în fuga sa, i-a răspuns cu un vers din Virgiliu: „E oare atât de greu să mori?”

Da, pentru el era foarte greu. Și-a făcut rost de puțină otravă, dar n-a avut curajul s-o ia; s-a gândit să se arunce în Tibru, dar n-a avut tăria. S-a ascuns în vila unui prieten pe Calea Salaria, la zece kilometri de oraș. Acolo a aflat că l-au condamnat la moarte „după obiceiul din bătrâni”, adică prin biciuire. Îngrozit, a pus mâna pe un pumnal, ca să și-l înfigă în piept. Dar, mai înainte de asta, i-a încercat vârful și și-a dat seama că „doare”. Când a auzit răsunând afară zgomot de copite, s-a decis să-și taie beregata. Dar mâna i-a tremurat, și l-a ajutat secretarul, Epafroditus, să-și nimerească artera carotidă. „Ah, ce artist dispare cu mine!” a murmurat el horcăind. Ostașii lui Galba i-au respectat cadavrul, care a fost înmormântat modest de către bătrâna lui doică și de prima sa iubită, Acte. Destul de ciudat, mormântul lui a rămas multă vreme acoperit cu flori, mereu proaspete; și numeroși oameni continuau să creadă la Roma că nu e mort și că se va înapoia. Acestea sunt în general, idei care încolțesc într-un pământ udat cu regrete și speranțe.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Nero


Predecesor:
Claudius
Împărat Roman
54 - 68

Succesor:
Galba