Galerius

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Galerius

Galerius Maximianus (cca. 250 - 5 mai 311), sau Gaius Galerius Valerius Maximianus, a fost un împărat roman în perioada 305-311.

Născut în apropiere de Zaicear, pe Valea Timocului (astăzi în Serbia) într-o familie de țărani, Galerius îmbrățișează cariera armelor, urcă pe scara ierarhiei militare în timpul domniilor împăraților Aurelian și Probus. Se pare că tatăl lui era trac, iar mama sa purta numele de Romula și era de origine dacică.

În cadrul primei tetrarhii este desemnat (1 martie 293) de către Dioclețian, Caesar, răspunzator de guvernarea provinciilor dunărene. Galerius respinge atacurile sarmaților, carpilor, bastarnilor la frontiera danubiană, luând de șase ori titlul de Carpicus Maximius și participă, alături de Dioclețian, la războiul victorios împotriva Persiei Sasanide (297-298). A divorțat de prima soție și s-a căsătorit cu Valeria, fiica lui Dioclețian.

A contribuit în mare măsura la reconstituirea Limes-ului dobrogean. Bucurându-se de mare încredere în fața lui Dioclețian, mai ales după victoria împotriva perșilor, Galerius l-a determinat să dea o serie de decrete împotriva creștinilor (303-304).

Augustus al Orientului în cea de-a doua tetrarhie (1 mai 305), își consolidează poziția dominantă prin desemnarea lui Flavius Severus ca Augustus în Occident și a nepotului său, Maximinus Daia, Caesar. Proclamarea lui Constantin cel Mare ca împărat de către trupele din Britannia și a lui Maxentius în Italia (306), precum și moartea lui Severus II (307) contribuie la destrămarea treptată a tetrarhiei, încheiată odată cu moartea sa. Sprijinitorul cel mai zelos al politicii anticreștine a lui Dioclețian, Galerius a promulgat totuși, cu câteva zile înainte de moarte, la 30 aprilie 311, un edict de toleranță față de noua religie.

„Tot atunci, situația creștinilor în Imperiu avea să se schimbe cu totul, fără vreo intervenție în acest sens din partea lui Constantin. Adevăratul edict de toleranță a fost emis în 311, de Galerius. El proclama recunoașterea creștinismului ca religie și dădea creștinilor dreptul de a se întruni, sub condiția de a nu tulbura ordinea publică; în schimb, creștinii aveau datoria să se roage zeului lor pentru prosperitatea împăratului și a statului roman. Explicația emiterii acestui edict, surprinzător dacă ne gândim că mai înainte de anul 311, Galerius îi persecutase cu asprime pe creștini, trebuie căutată, poate, în starea de derută în care acesta se găsea în acel moment, atins fiind de o boală necruțătoare, de pe urma căreia avea să și moară în scurtă vreme: este de crezut, de asemenea, că romanii începuseră să se sature de atâtea persecuții, vădit zadarnice, împotriva creștinilor. Oricum, adevăratul edict de toleranță este cel al lui Galerius, iar tradiția care stăruie să-i transfere meritul asupra așa numitului - în chip impropriu, cum vom vedea - «edict din Milan» nu este conformă cu realitatea.[1]
—Paul Lemerle, Istoria Bizanțului

Imperiul Roman ca Imperiul Dac[modificare | modificare sursă]

După spusele lui Lactantius, împăratul Galerius și-a afirmat originea dacică și s-a declarat dușman al numelui Roman, propunând chiar ca imperiul să se numească nu roman ci Imperiul Dac, spre oroarea patricienilor și senatorilor. El și-a exprimat atitudinea anti-romană imediat ce avut funcția de împărat, tratând cetățenii romani cu cruzime exemplară, așa cum cuceritorii îi tratează pe cuceriți, totul în numele aceluiași tratament pe care victoriosul Traian l-a aplicat cu două secole înainte poporului lui dac.[2][3]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Paul Lemerle, Istoria Bizanțului. Ediție îngrijită de Bogdan Mateciuc, www.odaiadesus.ro, p. 7.
  2. ^ Lactantius, Venantius Honorius Clementianus Fortunatus (1871). „26”. in Roberts, Alexander (în english) (HTML). The Works of Lactantius: A treatise on the anger of God. II. Edingurgh: T & T Clack. p. 190. http://books.google.ro/books?id=pcMUAAAAQAAJ&dq=%22but%20the%20Dacian%20empire%22&hl=ro&pg=PA190#v=onepage&q=%22but%20the%20Dacian%20empire%22&f=false. Accesat la 15 aprilie 2012. „And thus did he, once a Roman emperor, but now the ravager of Italy, retire into his own territories, after having afflicted all men indiscriminately with the calamities of war. Long ago, indeed, and at the very time of his obtaining sovereign power, he had avowed himself the enemy of the Roman name; and he proposed that the empire should be called, not the Roman, but the Dacian empire.” 
  3. ^ Lactanius, De Mortibus Persecutorum, CHAP. XXIII: But that which gave rise to public and universal calamity, was the tax imposed at once on each province and city. Surveyors having been spread abroad, and occupied in a general and severe scrutiny, horrible scenes were exhibited, like the outrages of victorious enemies, and the wretched state of captives. Each spot of ground was measured, vines and fruit-trees numbered, lists taken of animals of every kind, and a capi- tation-roll made up. In cities, the common people, whether residing within or without the walls, were assembled, the market-places filled with crowds of families, all attended with their children and slaves, the noise of torture and scourges resounded, sons were hung on the rack to force discovery of the effects of their fathers, the most trusty slaves compelled by pain to bear witness against their masters, and wives to bear witness against their husbands, In default of all other evidence, men were tortured to speak against themselves; and no sooner did agony oblige them to acknowledge what they had not, but those imaginary effects were noted down in the lists. Neither youth, nor old age, nor sickness, afforded any exemption. The diseased and the infirm were carried in; the age of each was estimated; and, that the capitation -tax might be enlarged, years were added to the young and struck off from the old. General lamentation and sorrow prevailed. Whatever, by the laws of war, conquerors had done to the conquered, the like did this man presume to perpetrate against Romans and the subjects of Rome, because his forefathers had been made liable to a like tax imposed by the victorious Trajan, as a penalty on the Dacians for their frequent rebellions. After this, money was levied for each head, as if a price had been paid for liberty to exist; yet full trust was not reposed on the same set of surveyors, but others and others still were sent round to make further discoveries; and thus the tributes were redoubled, not because the new surveyors made any fresh discoveries, but because they added at pleasure to the former rates, lest they should seem to have been employed to no purpose. Meanwhile the number of animals decreased, and men died; nevertheless taxes were paid even for the dead, so that no one could either live or cease to live without being subject to impositions. There remained mendicants alone, from whom nothing could be exacted, and whom their misery and wretchedness secured from ill- treatment. But this pious man had compassion on them, and determining that they should remain no longer in indigence, he caused them all to be assembled, put on board vessels, and sunk in the sea. So merciful was he in making provision that under his administration no man should want! And thus, while he took effectual measures that none, under the reigned pretext of poverty, should elude the tax, he put to death a multitude of real wretches, in violation of every law of humanity. [...] So the parts of Italy through which that pestilent band took its course were wasted, all things pillaged, matrons forced, virgins violated, parents and husbands compelled by torture to disclose where they had concealed their goods, and their wives and daughters; flocks and herds of cattle were driven off like spoils taken from barbarians. And thus did he, once a Roman emperor, but now the ravager of Italy, retire into his own territories, after having afflicted all men indiscriminately with the calamities of war. Long ago, indeed, and at the very time of his obtaining sovereign power, he had avowed himself the enemy of the Roman name; and he proposed that the empire should be called, not the Roman, but the Dacian empire.

Legături externe[modificare | modificare sursă]


Predecesor:
Dioclețian, Maximian
Împărat Roman
305 (Caesar din 293)–311
cu Constanțiu I, Constantin I, Licinius și Maximinus

Succesor:
Constantin I, Licinius și Maximinus