Partidul Conservator (1880-1918)
| Partidul Conservator | |
|---|---|
| Președinte | Manolache Costache Epureanu Lascăr Catargiu Ion Emanuel Florescu |
| Fondat | 3 februarie 1880 |
| Membri | {{{membri}}} |
| Sediu | București |
| Ideologie politică | Conservatorism Pașilor mărunți |
| Poziție politică | Centru |
| Afiliație internațională | |
| Afiliație europeană | {{{europeană}}} |
| Grup europarlamentar | {{{grup euro}}} |
| Culori | Alb |
| Site web | {{{website}}} |
| Vezi și | [[Politica {{{țară-genitiv2}}}]] [[:Categorie:Partide politice în {{{țară}}}|Partide politice]] |
Partidul Conservator a fost între 1880[1] și 1918 unul dintre principalele două forțe politice din România, celălalt fiind Partidul Național Liberal. A fost partid de guvernare timp de 14 ani, mai mult de o treime din existența sa
A fost fondat pe 3 februarie 1880 în București, pe baza unor doctrine ale diverselor grupuri conservatoare existente dinainte. Precursorii partidului au fost gruparea politică "Juna Dreaptă" (Noiembrie 1868), și ziarul Timpul (fondat martie 1876).[1]
Partidul se baza pe susținerea marilor proprietari de pământ, burghezia, și a unor intelectuali. Politica economică se baza pe susținerea industriei ușoare, dar nu se împotriveau nici investițiilor în industria grea.
Răscoala țărănească din 1907 a demonstrat necesitatea efectuării unor reforme pe scena politică și socială din România. Acesta este motivul pentru care conservatorii au acceptat în 1913 o serie de reforme, cum ar fi votul universal, promovat de liberali. După Marea Unire a Transilvaniei cu România, conservatorii nu au mai jucat însă un rol important în Politica României.
La începutul secolului XX, partidul a suferit mai multe rupturi. În ianuarie 1908, Take Ionescu a părăsit partidul pentru a forma Partidul Conservator-Democrat (PCD). În mai 1915, a părăsit partidul Nicolae Filipescu împreună cu un grup care susținea intrarea în primul război mondial de partea Antantei; în octombrie 1916, grupările lui Filipescu și Ionescu au fuzionat în Partidul Conservator Naționalist.[2]
În perioada 1918–1919 partidul s-a rupt în Partidul Conservator-Democrat (care a fuzionat în 1922 cu Partidul Național) și Partidul Conservator-Progresist. [3]
Cuprins |
Președinții partidului [modificare]
-
Petre P. Carp (1907-1913)
-
Titu Maiorescu (1913-1914)
Source: [1].
Alți membri importanți [modificare]
- Alexandru Lahovari
- Dimitrie S. Nenițescu
- Mihail G. Cantacuzino
- Dimitrie A. Grecianu
- Constantin Garoflid
Guverne formate [modificare]
- Theodor Rosetti (23 martie – 12 noiembrie 1888)
- Theodor Rosetti (12 noiembrie 1888 – 26 martie 1889)
- Lascăr Catargiu (29 martie – 3 noiembrie 1889)
- George Manu (5 noiembrie 1889 – 15 februarie 1891)
- Ion Emanuel Florescu (21 februarie – 25 noiembrie 1891)
- Lascăr Catargiu (27 noiembrie 1891 – 3 octombrie 1895)
- Gheorghe Cantacuzino (11 aprilie 1899 – 7 iulie 1900)
- Petre P. Carp (7 iulie 1900 – 13 februarie 1901)
- Gheorghe Cantacuzino (22 decembrie 1904 – 12 martie 1907)
- Petre P. Carp (29 decembrie 1910 – 28 martie 1912)
- Titu Maiorescu (14 octombrie 1912 – 31 decembrie 1913)
- Alexandru Marghiloman (5 martie – 24 octombrie 1918)
Publicațiile partidului [modificare]
- Timpul (15 martie 1876 – 17 martie 1884; 13 noiembrie 1889 – 14 decembrie 1900)
- Epoca (16 noiembrie 1885 – 14 iunie 1889; 2 decembrie 1895 – 13 februarie 1901)
- Conservatorul (15 decembrie 1900 – 15 noiembrie 1914)
- Steagul (14 noiembrie 1914 – iulie 1922)
Bibliografie [modificare]
- Ioan Scurtu, Viața politică din România 1918–1944, Albatros, 1982.
Note [modificare]
- ^ a b c Scurtu 1982, p.41n; pentru data de fondare a partidului este indicată februarie 1880, fără fi specificată ziua din lună.
- ^ Scurtu 1982, p.42
- ^ Ioan Scurtu, Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu - Istoria Românilor între anii 1918–1940, pe pagina de web creată de Universitatea București.
|
||||||||||||||||||||