Boala Parkinson

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Boala Parkinson este o boală degenerativă ce survine în urma distrugerii lente și progresive a neuronilor. Întrucât zona afectată joacă un rol important în controlul mișcărilor, pacienții prezintă gesturi rigide, sacadate și incontrolabile, tremor și instabilitate posturală.

Tulburările legate de boala Parkinson apar cel mai adesea între 50 și 70 ani; vârsta medie de apariție a bolii este de 57 ani. La început, simptomele pot fi confundate cu procesul normal de îmbătrânire, dar pe măsura agravării acestora, diagnosticul devine evident. În momentul manifestării primelor simptome, se crede că între 60% și 80% din celulele din zona de control a activităților motorii sunt deja distruse.

Boala Parkinson are o evoluție progresivă, iar semnele și simptomele se acumulează în timp. Deși această afecțiune este potențial invalidantă, ea evoluează lent astfel încât majoritatea pacienților beneficiază de numeroși ani de viață activă după stabilirea diagnosticului. Mai mult, spre deosebire de alte afecțiuni neurologice grave, boala Parkinson este tratabilă. Tratamentul este medicamentos și chirugical dar poate consta și în implantarea unui dispozitiv pentru stimularea creierului. La scară mondială, boala este diagnosticată la 300 000 persoane în fiecare an. Incidența și prevalența bolii cresc odată cu vârsta. Boala Parkinson afectează 1% din persoanele cu vârsta peste 65 ani. Rareori, boala survine în copilărie sau adolescență. Incidența bolii este de 1,5 ori mai mare la bărbați decât la femei.

Semne și simptome[modificare | modificare sursă]

Cele trei semne cardinale ale bolii Parkinson sunt: tremorul de repaus, rigiditatea și bradikinezia. Dintre acestea, două sunt esențiale pentru stabilirea diagnosticului. Instabilitatea posturală este al patrulea semn cardinal, dar survine tardiv, de obicei după 8 ani de evoluție a bolii.

  • În 70% din cazuri, gesturile ritmice incontrolabile ale mâinilor, capului sau picioarelor constituie primul simptom și se manifestă în special în repaus și în perioadele de stres. Tremorul este diminuat în timpul mișcărilor și dispare în somn, este accentuat de stres și de oboseală. Tremorul devine mai puțin evident pe masura evoluției bolii.
  • Rigiditatea se referă la creșterea rezistenței la mobilizarea pasivă a mușchilor și este mai evidentă la mișcările voluntare ale membrului contralateral.
  • Bradikinezia se referă la lentoarea mișcărilor, dar include și scăderea mișcărilor spontane și scăderea amplitudinii mișcărilor. Bradikinezia este vizibilă prin micrografie (scris de mână mic, ilizibil), hipomimie (diminuarea mișcărilor mimice), clipit rar și hipofonie (voce diminuată).
  • Instabilitatea posturală se referă la tulburările de echilibru și coordonare. Apariția sa este o etapa importantă în evoluția bolii, deoarece instabilitatea posturală este dificil tratabila și este o sursa comună de invaliditate în stadiile avansate ale bolii.
  • Demența survine tardiv în evoluția bolii Parkinson și afectează 15% - 30% din pacienți. Memoria recentă este afectată.

Alte semne sunt:

  • tulburări ale somnului
  • dificultăți la deglutiție
  • sialoree (salivație abundentă)
  • micrografie (scris mic, ilizibil)
  • hipofonie (voce diminuată, monotonă) și dificultăți la articularea cuvintelor
  • incontinență urinară și constipație, datorită alterarii funcției intestinului și vezicii
  • confuzie, pierderea memoriei
  • tulburări ale mersului, cu pași mici, târșâiți; tendința accentuată spre cădere prin pierderea reflexelor posturale
  • pierderea balansului brațelor în timpul mersului
  • hipotensiune ortostatică
  • dermatită seboreică
  • modificări ale personalității

Cauze și factori de risc[modificare | modificare sursă]

Celulele nervoase afectate de boala Parkinson sunt situate într-o zonă numită substantia nigra (substanța neagră) din centrul creierului. Aceste celule produc dopamină, un neurotransmițător care permite controlarea mișcărilor.

Prin moartea celulelor din substanța neagră, boala Parkinson creează un deficit de dopamină. În mod normal, controlul mișcărilor este rezultatul unui echilibru dintre cantitatea de dopamină și acetilcolină (un alt neurotransmițător). Prin pierderea acestui echilibru, rezultă tremorul, rigiditatea și pierderea coordonării.

Cauza pierderii progresive a neuronilor în boala Parkinson rămâne însă necunoscută. Oamenii de știință indică o asociere dintre factorii de mediu și cei genetici.

Factorii de mediu:

  • expunerea precoce sau prelungită la substanțe poluante chimice sau la pesticide (ierbicide și insecticide)
  • consumul unui drog (MPTP) poate cauza semnele și simptomele bolii Parkinson – drogul are un efect similar pesticidelor
  • medicamente neuroleptice (fenotiazina) sau substanțele care blochează receptorii de dopamină
  • intoxicația cu monoxid de carbon sau cu mangan
  • hidrocefalia, tumorile craniene, hematom subdural, boala Wilson, tulburările idiopatice degenerative

Factorii genetici:

  • toate cauzele genetice cunoscute explica mai puțin de 5% din cazurile de Parkinson

Diagnostic[modificare | modificare sursă]

Diagnosticul este clinic. Boala Parkinson este suspectată la pacienții peste 55 ani, cu tremor de repaus, rigiditate și lentoare a mișcărilor. Diagnosticul este confirmat de prezența semnelor caracteristice: lipsa expresiei faciale, clipit rar, reflexe posturale alterate, tulburări de mers caracteristice (pași mici, lipsa balansului brațelor în timpul mersului).

Istoricul bolii cuprinde întrebări legate de antecedentele de traumatisme craniene, accident vascular cerebral, hidrocefalie, expunerea la toxine și prezența simptomelor sau antecedente de afecțiuni neurologice degenerative.

Diagnosticul diferențial se face cu: boala Alzheimer, tremor esențial, hidrocefalia cu presiune normală, paralizia supranucleară progresivă, demența cu corpi Lewy etc.

Prezenta tremorului în absența altor semne caracteristice indică un stadiu incipient al bolii sau un alt diagnostic. La vârstnici, reducerea mișcărilor spontane sau mersul dificil, cu pași mici pot fi rezultatul depresiei sau a demenței.

Tratament[modificare | modificare sursă]

Deși nu există un tratament curativ pentru boala Parkinson, simptomele sale pot fi atenuate cu ajutorul medicamentelor, dar și prin modificarea stilului de viață. În general, simptomele pot fi controlate cu succes dacă tratamentul este adaptat evoluției bolii.

În ciuda depresiei și a anxietății cauzate de boala Parkinson, se recomandă menținerea unui stil de viață activ.

Obiectivul tratamentului constă în controlarea semnelor și simptomelor pe o perioadă de timp cât mai lungă, cât și reducerea efectelor adverse. Medicamentele oferă un bun control simptomatic timp de 4 – 6 ani. După acest interval, invaliditatea progresează în ciuda tratamentelor, iar numeroși pacienți dezvoltă complicații motorii pe termen lung. Alte cauze ale invalidității în stadiile tardive ale bolii Parkinson sunt instabilitatea posturală (tulburările de echilibru) și demența.

Tratamentul neuroprotector (posibil)[modificare | modificare sursă]

Terapiile neuroprotectoare sunt cele care încetinesc pierderea neuronilor dopaminergici. În prezent, nu exista nicio terapie cu rol neuroprotector demonstrat pentru boala Parkinson.

Selegilina este medicamentul considerat drept un posibil agent neuroprotector, deși efectele sale benefice nu au fost în întregime demonstrate. Selegilina poate fi prescrisă încă de la debutul bolii. Ea diminuează degradarea dopaminei naturale și a dopaminei formate cu ajutorul levodopei. În plus, se pare ca selegilina împiedică formarea de radicali liberi și de toxine, protejând astfel celulele sănătoase.

Tratamentul simptomatic[modificare | modificare sursă]

Momentul adecvat pentru inițierea medicației depinde de mai mulți factori (vârsta, stilul de viață, gravitatea simptomelor etc.) Medicamentele prescrise au rolul de a reduce simptomele bolii, dar nu opresc evoluția sa. Se recomandă semnalarea oricărui nou simptom ce apare în timpul tratamentului, pentru a face modificările necesare. Asocierea dintre levedopa și un inhibitor de dopa-decarboxilază (carbidopa sau benzerazidă) este tratamentul simptomatic standard pentru boala Parkinson, cu cele mai puține efecte adverse pe termen scurt.

Levodopa sau L-dopa este un precursor al dopaminei. Levodopa este deseori asociată cu carbidopa sau benzerazidă pentru a obține efecte optime sau pentru a diminua efectele secundare (grețuri, vărsături, amețeală). Întrucât eficacitatea sa scade în timp – medicamentul devine ineficient în 5-6 ani – medicii așteaptă în general ca simptomele bolii Parkinson sa fie marcate înainte de a prescrie levodopa.

Agoniștii de dopamină – bromocriptină, pergolidă, pramipexol și ropinirol – pot fi prescriși imediat după stabilirea diagnosticului, sau în asociație cu levodopa într-un stadiu avansat al bolii. Agoniștii de dopamină au efecte comparabile cu levodopa + carbidopa/benzerazidă în stadiile incipiente ale bolii, dar nu sunt suficient de eficiente în controlarea semnelor și simptomelor în stadiile avansate.

Levodopa și agoniștii de dopamină pot provoca somnolență și scăderea vigilenței, astfel încât capacitatea de conducere a vehiculelor poate fi diminuată.

Medicamentele anticolinergice – benzotropină, trihexifenidil – contribuie la reducerea tremorului la unele persoane, restabilind echilibrul între dopamină și acetilcolină la nivelul creierului.

Amantadina – are efecte benefice pentru pacienții cu Parkinson. Întrucât amantadina nu permite decât o ușoară reducere a simptomelor, ea este utilizată la pacienții într-un stadiu incipient al bolii. Mecanismul sau de acțiune la nivelul creierului nu este încă bine cunoscut.

Antidepresivele sunt prescrise la unii pacienți cu boala Parkinson. Mai mulți factori pot antrena stări depresive la bolnavii ce suferă de o boala cronică degenerativă: sarcinile zilnice care devin progresiv mai dificile, modificările fiziologice ce se produc la nivelul creierului în cursul bolii și efectele secundare ale unor medicamente.

Tratamentul chirugical[modificare | modificare sursă]

Pentru pacienții ce se găsesc într-un stadiu avansat al bolii, în care simptomele nu mai răspund la medicația obișnuită, se poate recurge la o intervenție chirurgicală, în funcție de starea generală a persoanei și de calitatea vieții.

Una dintre metodele ce pot fi folosite este talamotomia – consta în distrugerea unei părți a talamusului, pentru a reduce tremorul parkinsonian. Talamotomia nu acționează asupra bradikineziei, rigidității, fluctuațiilor motorii sau diskineziei. Peste 90% din pacienții ce efectuează aceasta intervenție prezintă o ameliorare considerabilă în tremorul membrului din partea opusă leziunii. Complicațiile unei talamotomii bilaterale sunt comune; peste 25% din pacienți prezintă tulburări de vorbire, motiv pentru care talamotomiile bilaterale sunt evitate.

Palidotomia constă în lezarea chirurgicală a unei părți din formațiunea numită globus pallidus și are drept rezultat o ameliorare importantă a celor trei semne radicale ale bolii Parkinson (tremor, rigiditate, bradikinezie), precum și o reducere a diskineziei. Palidotomia bilaterală nu este recomandată, deoarece prezintă complicații frecvente, printre care dificultăți în vorbire, disfagie și tulburări cognitive. Aceste tehnici lezionale au fost înlocuite de stimularea cerebrală profundă – ce constă în implantarea unor electrozi în anumite structuri ale creierului (nucleul subtalamic, globus pallidus, talamus). Electrozii sunt conectați la un stimulator, implantat în regiunea subclaviculară, prin intermediul unor fire de legatură.

Dispozitivul stimulează regiunile precise de la nivelul creierului și poate fi adaptat în funcție de evoluția bolii, pentru a controla simptomele și a elimina efectele adverse. Pacientul poate controla stimulatorul cu ajutorul unui dispozitiv extern.

Implantarea unui stimulator necesita efectuarea de vizite medicale pentru a ajusta parametrii în funcție de modificările simptomelor, pe parcursul evoluției bolii. Stimularea talamică – constă în implantarea unui stimulator la nivelul talamusului. Stimularea talamică reduce tremorul la aproximativ 90% din pacienți dar nu și alte simptome ale bolii Parkinson precum rigiditatea, bradikinezia, diskinezia și fluctuațiile motorii. Candidații pentru stimularea talamică sunt pacienții cu tremor rezistent la medicație și cu rigiditate și bradikinezie minime.

Stimularea palidală – constă în implantarea unui stimulator în formațiunea numită globus pallidus și controlează toate simptomele cardinale ale bolii Parkinson (tremor, rigiditate, bradikinezie) precum și diskinezia. Candidații pentru stimularea palidală sunt pacienții cu fluctuații motorii invalidante, rezistente la medicație și/sau diskinezie indusă de levodopa. Stimularea subtalamică – este în prezent cea mai comună intervenție chirurgicală în boala Parkinson și constă în implantarea unui stimulator în nucleul subtalamic. Stimularea subtalamică controlează toate simptomele cardinale ale bolii Parkinson precum și fluctuațiile motorii și diskinezia.

Kinetoterapia și ortofonia[modificare | modificare sursă]

Kinetoterapia este un adjuvant terapeutic important și constă în exerciții fizice zilnice și gimnastică, reeducare funcțională, refacerea echilibrului postural etc. Ortofonia permite tratarea disartriei (tulburări de vorbire), datorate unei articulații dificile.

Epidemiologie[modificare | modificare sursă]

În anul 2013, la nivel european existau 1.2 milioane de pacienți cu Parkinson iar numărul acestora se va dubla până în 2030.[1] În România, datele Asociației Române AntiParkinson, relevă că sunt tratați peste 70.000 de bolnavi cu Parkinson, dar există un număr mult mai mare de pacienți care suferă de această afecțiune, dar care încă nu au fost diagnosticați.[1]