Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare
TipTratat
Semnat5 noiembrie 1992
Strasbourg  Modificați la Wikidata
Intrat în vigoare1 martie 1998
Semnatari33
Participanți25
DepozitarSecretarul General al Consiliului Europei
LimbăEngleză și franceză
Tradusă în alte zeci de limbi (listă)

     State membre care au semnat și au ratificat tratatul

     State membre care au semnat, dar nu au ratificat tratatul

     State membre care nu au semnat și nici nu au ratificat tratatul

     State care nu sunt membre ale Consiliului Europei

Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare este un tratat european adoptat în 1992 sub auspiciile Consiliului Europei pentru protejarea și promovarea limbilor istorice regionale și minoritare în Europa. Carta este primul tratat internațional care se ocupă în mod explicit cu diversitatea lingvistică și își propune protejarea acesteia.

Carta oferă principii orientative despre felul în care limbile minoritare sau regionale ar trebui protejate și promovate în mod cotidian. Statelor li se solicită să asigure învățământ, servicii media cum ar fi presa, radioul și televiziunea în aceste limbi, ca de altfel și servicii în administrația publică.[1] Carta promovează utilizarea limbilor minoritare sau regionale sub toate aspectele vieții cotidiene, începând de la însemne stradale până la asigurări medicale și relațiile cu autoritățile publice.[1]

Carta se referă la limbile care sunt diferite de limba/limbile vorbite de majoritatea populației. Limbile imigranților sau dialectele limbilor statelor nu sunt considerate ca fiind limbi regionale sau minoritare.[1]

Până în prezent Carta a fost ratificată de către 33 de state, alte opt state fiind doar semnatare. Printre statele care au aderat la Cartă, fără să o pună însă în aplicare, se numără Franța, Italia și Rusia. Alte țări membre ale Consiliului Europei precum Grecia, țările baltice, Belgia și Portugalia au refuzat să semneze documentul. Unele state, cum ar fi Ucraina și Suedia, au asociat statutul de limbă minoritară minorităților naționale recunoscute, care sunt definite prin criterii etnice, culturale și/sau religioase, eludând astfel noțiunea de minoritate lingvistică a Cartei.[2]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Apariția Cartei a fost pregătită de o serie de rezoluții adoptate de Parlamentul European care pun accentul pe valorizarea multilingvismului, în principal Rezoluția Arfé din 1981 și 1983.[3] Aceste Rezoluții au afirmat sprijinul în special financiar al Parlamentului European pentru limbile regionale și minoritare din Comunitate.[4] În acest context în care recunoașterea rolului important al limbilor minoritare și regionale în patrimoniul cultural european devine un aspect din ce în ce mai vizibil pe agenda instituțiilor europene, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei adoptă Opinia nr. 142 (1988), prin care sprijină ideea unei Carte dedicate limbilor minoritare.[4] Elaborarea documentului începe în 1989, pentru a fi adoptată de Comitetul Miniștrilor trei ani mai târziu.[4] Documentul este deschis semnăturilor la 5 noiembrie 1992, fiind semnat de 11 state.[4] Intrarea în vigoare a Cartei este stabilită la cinci ani de la adoptare, astfel că în 1998 șapte state care ratificaseră deja Carta o pun în practică.[4]

Structura Cartei[modificare | modificare sursă]

Sfera de acțiune a Cartei este definită în Partea I. În Partea a II-a, este exprimat „spiritul Cartei”. Fundamentul constă în recunoașterea limbilor regionale sau minoritare ca expresie a bunăstării culturale. Prevederile incluse în Partea a II-a se aplică tuturor limbilor prezente în mod tradițional în respectivul stat. Statul indică în mod explicit limbile care trebuie incluse în Partea a III-a, parte ce conține prevederi mai detaliate. Pentru fiecare limbă, statul își ia angajamentul de a aplica cel puțin 35 din cele 68 de prevederi. Monitorizarea este o componentă esențială a procesului de implementare a Cartei. Monitorizarea și alte chestiuni relevante pentru aplicarea Cartei sunt definite în Partea a IV-a. Intrarea în vigoare a Cartei, precum și chestiunile privind semnarea și ratificarea Cartei sunt definite în Partea a V-a.

Semnatari și ratificatori[modificare | modificare sursă]

Membru CE Semnare[5] Ratificare[5] Intrare în vigoare[5]
 Albania No No
 Andorra No No
 Armenia Yes 11 mai 2001 Yes 25 ianuarie 2002 1 mai 2002
 Austria Yes 5 noiembrie 1992 Yes 28 iunie 2001 1 octombrie 2001
 Azerbaidjan Yes 21 decembrie 2001 No
 Belgia No No
 Bosnia și Herțegovina Yes 7 septembrie 2005 Yes 21 septembrie 2010 1 ianuarie 2011
 Bulgaria No No
 Cehia Yes 9 noiembrie 2000 Yes 15 noiembrie 2006 1 martie 2007
 Cipru Yes 12 noiembrie 1992 Yes 26 august 2002 1 decembrie 2002
 Croația Yes 5 noiembrie 1997 Yes 5 noiembrie 1997 1 martie 1998
 Danemarca Yes 5 noiembrie 1992 Yes 8 septembrie 2000 1 ianuarie 2001
 Elveția Yes 8 octombrie 1993 Yes 23 decembrie 1997 1 aprilie 1998
 Estonia No No
 Finlanda Yes 5 noiembrie 1992 Yes 9 noiembrie 1994 1 martie 1998
 Franța Yes 7 mai 1999 No
 Georgia No No
 Germania Yes 5 noiembrie 1992 Yes 16 septembrie 1998 1 ianuarie 1999
 Grecia No No
 Irlanda No No
 Islanda Yes 7 mai 1999 No
 Italia Yes 27 iunie 2000 No
 Letonia No No
 Liechtenstein Yes 5 noiembrie 1992 Yes 18 noiembrie 1997 1 martie 1998
 Lituania No No
 Luxemburg Yes 5 noiembrie 1992 Yes 22 iunie 2005 1 octombrie 2005
 Macedonia Yes 25 iulie 1996 No
 Malta Yes 5 noiembrie 1992 No
 Marea Britanie Yes 2 martie 2000 Yes 27 martie 2001 1 iulie 2001
 Monaco No No
 Muntenegru Yes 22 martie 2005 Yes 15 februarie 2006 6 iunie 2006
 Norvegia Yes 5 noiembrie 1992 Yes 10 noiembrie 1993 1 martie 1998
 Olanda Yes 5 noiembrie 1992 Yes 2 mai 1996 1 martie 1998
 Polonia Yes 12 mai 2003 Yes 12 februarie 2009 1 iunie 2009
 Portugalia No No
 Republica Moldova Yes 11 iulie 2002 No
 România Yes 17 iulie 1995 Yes 29 ianuarie 2008 1 mai 2008
 Rusia Yes 10 mai 2001 No
 San Marino No No
 Serbia Yes 22 martie 2005 Yes 15 februarie 2006 1 iunie 2006
 Slovacia Yes 22 februarie 2001 Yes 5 septembrie 2001 1 ianuarie 2002
 Slovenia Yes 3 iulie 1997 Yes 4 octombrie 2000 1 ianuarie 2001
 Spania Yes 5 noiembrie 1992 Yes 9 aprilie 2001 1 august 2001
 Suedia Yes 9 februarie 2000 Yes 9 februarie 2000 1 iunie 2000
 Turcia No No
 Ucraina Yes 2 mai 1996 Yes 19 septembrie 2005 1 ianuarie 2006
 Ungaria Yes 5 noiembrie 1992 Yes 26 aprilie 1995 1 martie 1998
Total 33/47 25/47

Limbi protejate de Cartă[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c Monica Andriescu, Irina Adina Mărășoiu, Adriana Petraru. „Să dăm cuvântul limbilor regionale sau minoritare!” (PDF). Departamentul pentru Relații Interetnice. Guvernul României. 
  2. ^ en Francis M. Hult (mai 2004). „Planning for Multilingualism and Minority Language Rights in Sweden”. Language Policy. 3 (2): 181–201. 
  3. ^ en Florian Coulmas, ed. (). A Language Policy for the European Community: Prospects and Quandaries. Mouton de Gruyter. p. 16. ISBN 3-11-012869-1. 
  4. ^ a b c d e Monica Călușer, ed. (). Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare în România. Între norme și practici (PDF). Cluj-Napoca: Editura CRDE. ISBN 978-973-7670-14-4. 
  5. ^ a b c en „Chart of signatures and ratifications of Treaty 148”. Council of Europe. 

Legături externe[modificare | modificare sursă]