Luftwaffe

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Luftwaffe'
Luftwaffe eagle.svg
Vulturul Luftwaffe
Activă 1935 - 1945
Țară  Germania Nazistă
Tip Aviație
Misiuni Al Doilea Război Mondial

Războiul civil spaniol

Comandanți
Reichsmareșal Hermann Göring
Însemne
Simbol folosit pe suprafața
superioară a aripii avioanelor
Regulation WW II Upperwing Balkenkreuz.png
Simbol folosit pe
fuselajul avioanelor
Regulation WW II Underwing Balkenkreuz.png

Deutsche Luftwaffe (traducere literală: „Arma aerului germană” cu sensul „Armata aeriană germană”) este numele folosit în mod obișnuit pentru forțele aeriene militare ale Germaniei în cel de-al Doilea Război Mondial, ca parte integrantă al Wehrmacht-ului.

Istoria Luftwaffe începe în 1910, odată cu înființarea „Serviciului Aerian a Armatei Imperiale Germane”. Existența „Armei aerului” („Armatei aeriene”) a fost însă întreruptă în două perioade (1918-1935 și 1945-1955), ca urmare a înfrângerii țării în cele două războaie mondiale.

În 1939-1940 Luftwaffe a ajutat Germania să obțină considerabile succese pe fronturile din Europa Occidentală și din Europa Răsăriteană, dar nu a reușit să câștige supremația aeriană în luptele cu RAF (Royal Air Force) de deasupra insulelor britanice. Mai târziu, în ciuda eforturilor germane uriașe pe care le-au făcut piloții și constructorii, Luftwaffe nu a reușit să împiedice înfrângerea Germaniei naziste, provocată și de bombardamentele continuu executate de o forță aeriană copleșitoare a aliaților cu bazele în Anglia. Înfrângerea a fost pecetluită de avansarea terestră a armatelor sovietice dinspre răsărit, numărul avioanelor germane apte de luptă devenind neînsemnat față de avioanele sovietice, al căror număr creștea constant (și datorită sprijinului tehnic occidental). Totuși, Luftwaffe a fost prima forță aeriană care a folosit în luptă avionul de vânătoare cu reacție, și singura forță aeriană care a folosit avionul cu motor de rachetă.

Între 1955 și 1990 în Germania au existat două forțe aeriene, ca rezultat al împărțirii Germaniei înfrânte între cei patru aliați, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. În 1990, după reunificarea germană, forțele aeriene ale RDG-ului au fost dizolvate, iar structurile lor au fost preluate de Luftwaffe din RFG. În Bosnia, în 1990, a fost prima dată când Luftwaffe a acționat în afara țării după cel de-al Doilea Război Mondial.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Primul Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Max Immelmann a fost primul pilot de vânătoare german care a fost decorat cu mult-râvnitul ordin Pour le Mérite, după ce a doborât opt avioane inamice. Decoraţia a devenit cunoscută cu denumirea populară "Blue Max", deşi, mai târziu, era nevoie de minimum 20 de victorii pentru a câştiga respectivul ordin.

Predecesorul Luftwaffe, "Serviciului Aerian a Armatei Imperiale Germane", a fost fondat în 1910, înainte de izbucnirea Primului Război Mondial (1914–1918), deși trebuie spus că, la început, avioanele erau folosite numai pentru misiuni de recunoaștere aeriană, în același fel în care fuseseră folosite baloanele în timpul războiul franco-prusac din 1870-1871. Nu a fost prima forță aeriană din Europa. Forța aeriană franceză, cea care avea să se transforme în Armée de l'Air, a fost de asemenea înființată în 1910, iar Corpurile Aeriene Regale (care aveau să se unească în 1918 cu Serviciul Aerian Al Marinei Regale pentru a forma Royal Air Force), a fost fondată în 1912.

În timpul războiului, Serviciului Aerian a Armatei Imperiale Germane a utilizat o mare varietate de avioane, de la avioane de vânătoare (așa cum au fost modelele Albatros-Flugzeugwerke și Fokker), la cele de recunoaștere (Aviatik și DFW), până la bombardierele grele (Gothaer Waggonfabrik și Zeppelin-Staaken).

Baronul Manfred von Richthofen, "Baronul Roșu", care a doborât 80 de avioane aliate, doborât și ucis la rândul lui pe 21 aprilie 1918. Medalia Pour le Mérite se vede la gâtul aviatorului.

Cea mai mare atenție a fost acordată avioaneleor de vânătoare, producând "ași ai aerului" precum Manfred von Richthofen, renumit în rândurile aliaților ca "Baronul Roșu" (în Germania era numit "der rote Kampfflieger" – Pilotul de vânătoare roșu), Ernst Udet, Hermann Göring, Oswald Boelcke (considerat primul tactician al luptelor aeriene), Max Immelmann (primul aviator care a fost decorat Pour le Mérite, cea mai înaltă decorație imperială germană pentru bravură, cel care a făcut ca acest ordin să fie numit "Blue Max"), și Werner Voss. La fel ca și marina germană, infanteria folosea dirijabile Zeppelin pentru bombardarea țintelor militare și civile din Franța, Belgia și din Regatul Unit.

Toate aparatele de zbor germane și austro-ungare foloseau ca semn distinctiv crucea de fier până la începutul anului 1918. Până în cele din urmă, o cruce grecească negru pe alb (Balkenkreuz) a devenit însemnul forțelor aeriene germane.

După înfrângerea Germaniei în primul război mondial, forțele sale aeriene au fost desființate ca urmare a prevedrilor tratatului de la Versailles care cereau ca toate avioanele ale armatei imperiale să fie distruse.

Perioada interbelică[modificare | modificare sursă]

Însemnul Luftwaffe 1935-1938

Deoarece Germaniei îi fusese interzis să aibă o forța aeriană, piloții pentru o viitoare armată a aerului au fost pregătiți în secret. La început a fost folosită o școală civilă de aviație, dar nu puteau fi folosite decât avioane ușoare la antrenamente, pentru a menține impresia că sunt pregătiți piloți pentru liniile aeriene comerciale, precum era Lufthansa. Pentru a-și pregăți piloții pe cele mai moderne avioane de luptă, germanii au cerut ajutorul inamicului de mai târziu, Uniunea Sovietică. A fost înființat un aerodrom secret pentru antrenament la Lipetsk în 1924. aici a funcționat o școală militară de pilotaj pentru aproximativ nouă ani, până în 1934, fiind folosite la antrenamente avioane olandeze și rusești, dar și câteva modele germane.

Pe 26 februarie 1935, Adolf Hitler i-a ordonat lui Hermann Göring să reînfințeze Luftwaffe, încălcând Tratatul de la Versailles semnat în 1919. Germania a încălcat tratatul fără a fi sancționată de Anglia, Franța sau Liga Națiunilor. Deși noua forță aeriană urma să funcționeze total separat de forțele terestre, s-a menținut tradiția de a acorda ofițerilor și piloților grade militare ca ale infanteriei, o tradiție care s-a păstrat și în aviația militară germană a zilelor noastre, Bundesluftwaffe. Mai înainte de înființarea oficială a Luftwaffe, forțele paramilitare aeriene germane, Deutscher Luftverband – Uniunea Aeriană Germană - DLV pe scurt, avându-l în frunte pe Ernst Udet, aveau un însemn, uniforme și o ierarhie (grade) care primiseră nume cu aparență civilă, nu militară. Emblema DLV avea să devină emblema noii Luftvaffe.

Dr. Fritz Todt, inginerul care a înființat Organizația Todt, a fost înaintat la gradul de general-maior al Luftwaffe. El nu era din punct de vedere militar un pilot, deși a luptat într-un detașament de observație aeriană în Primul Război Mondial, fiind decorat cu Crucea de Fier. A murit într-un accident aviatic în februarie 1942.

Luftwaffe a avut ocazia ideală pentru a-și testa piloții, avioanele și tacticile de luptă în Războiul Civil Spaniol (1936–1939), când Legiunea Condor a fost trimisă în Spania să sprijine rebeliunea antirepublicană condusă de generalul Francisco Franco. Printre aparatele moderne folosite în luptă au fost unele care au devenit faimoase: bomardierele în picaj Junkers Ju 87 Stuka și avioanele de vânătoare Messerschmitt Bf 109. Deși această forță aeriană l-a sprijinit activ pe Franco, însemnele Luftwaffe au fost îndepărtate ca să nu se creadă că Germania sprijină în mod activ revolta. În locul zvasticii naziste de pe coada avionului, avioanele germane au folosit emblema naționaliștilor (o cruce a Sfântului Andrei pe fond alb, pictată pe cârma avionului și un punct negru pe fuselaj și pe aripi). Toate avioanele din Legiune făceau parte din unități care aveau indicativul cu terminația 88. Bombardierele făceau parte din Kampfgruppe 88 ("Grupul de luptă"), prescurtat K/88, iar avioanele de vânătoare compuneau Jagdgruppe 88 ("Grupul de vânătoare"), J/88.

Un atac care avea să fie o anticipare a bombardamentelor sistematice ale orașelor din timpul celui de-al doilea război mondial avea să se petreacă pe 26 aprilie 1937, când o forță combinată italo-germană sub comanda naționaliștilor spanioli a distrus cea mai mare parte a orașului basc Guernica din nord estul Spaniei. Acest bombardament a fost condamnat în toată lumea, și memoria colectivă a ororilor atacului asupra civililor a devenit și mai bine cunoscută datorită faimoasului tablou care poartă numele orașului al pictorului cubist Pablo Picasso. Toată lumea s-a temut că așa va arăta viitorul războiului aerian, de vreme ce strategul italian Giulio Douhet formulase teorii cu privire la ceea ce avea să se numească "bombardament strategic", conform cărora victoria poate fi cucerită în război prin distrugerea din aer a zonelor industriale și prin demoralizarea populație civile inamice până în punctul în care guvernul va cere pacea. Aceasta era o descriere a războielor care aveau să vină, nu doar a conflictului din peninsula Iberică.

Al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Însemnul Luftwaffe 1939-1940

Până în vara anului 1939, în ajunul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, Luftwaffe devenise cea mai puternică forță aeriană din lume. Astfel, a jucat un rol important major în succesele germane de la începutul răboiului, având un rol determinant în conceptului războiului fulger, în principal datorită folosirii bombardierului în picaj Junkers Ju 87 (Sturzkampfflugzeug—Stuka). Armata germană a învins fulgerător Polonia, Norvegia, Danemarca, Luxemburg, Belgia, Olanda și Franța în numai câteva săptămâni între septembrie 1939 și iulie 1940, în mare parte datorită Luftwaffe, care părea invincibilă, și care acorda sprijin prețios armatei terestre[1]. Aceste victorii l-au făcut pe Göring prea încrezător în capacitățile germanilor de a înfrânge RAF în numai câteva luni în cadrul Operațiunea Seelöwe. Eșecurile spionajului german și planificarea defectuasă a atacurilor aeriene asupra Comandamentul de Vânătoare a RAF, au făcut ca, alături de buna gestionare a resurselor britanice de către Hugh Dowding, planificata invazie a insulelor britanice să nu mai aibă loc. Decizia lui Hitler de a schimba direcția atacului aerian de la aeroporturile și instalațile radar britanice către țintele industriale și civile din orașe s-a dovedit o greșeală crucială.

Puterea forțelor aeriene germane nu s-a diminuat în perioada care a urmat atât de strategiei eronată a Comandamentului de Bombardament a RAF ca și tenacității germane. Propusă de Sir Charles Portal, acceptată de Churchill și executată cu cruzime de Sir Arthur Harris, această strategie a aruncat aparatele de zbor și oamenii într-o luptă cu o apărare din ce în ce mai puternică, cu rezultate destul de puțin importante. Postulatul prăbușirii moralului german era o țintă de viitor, care nu s-a bucurat de un plan coerent pentru atingerea ei. Intrarea SUA în conflict în decembrie 1941 a aruncat și bombardierele americane în acest proiect fără sorți de izbândă.

Spre deosebire de germani, Forțele Aeriene Americane (U.S. Army Air Forces), de sub comanda generalului Henry H. Arnold, au constituit o forță pentru bombardamentele strategice. Bombardierele americane au pătruns adânc în spațiul aerian al Reichului, ducând la îndeplinire misiuni pe timp de zi împotriva țintelor industriale, executate fără protecția avioanelor de vânătoare, (a căror prezență fusese demonstrată ca necesară din luptele împotriva Chinei), în timp ce RAF a continuat ofensiva cu atacurile de noapte.

Luftwaffe rămăsese o forța de temut și, atât în timpul luptelor pe timp de zi, ca și a celor pe timp de noapte, a fost capabilă să doboare sute de bombardiere aliate. În noaptea de 30 spre 30 octombrie 1944, când RAF a atacat Nürnbergul, vânătorii germani au doborât 95 de bombardiere engleze.

Superioritatea germană s-a făcut simțită în special pe frontul de răsărit, unde Luftwaffe se bucura de un mare avans tehnologic și de piloți foarte bine pregătiți. Pilotul Hans-Ulrich Rudel, pilotând un bombardier în picaj Stuka, a devenit cel mai decorat pilot al războiului, fiind distins cu Crucea de Cavaler cu Frunze de Stejar din Aur (Das Ritterkreuz mit Goldenem Eichenlaub), Spadele și Diamantele (Schwertern und Brillanten), și a fost avansat la gradul de Oberst (colonel). Spre deosebire de alți ofițeri cu același grad, Oberst Rudel avea să rămână pe front până la predarea în mâinile armatei SUA la Kitzingen în Cehoslovacia pe 8 mai 1945.

Printre Experten (numele german al așilor aviației), Erich Hartmann avea să devină pilotul cu cele mai multe avioane inamice doborâte:352, un număr care a fost privit cu neîncredere la început, acceptat până în cele din urmă. Prin comparație, numărul cel mai mare de avioane germane doborâte de un pilot aliat a fost de 62, victorie atribuită colonelului sovietic Ivan Kojedub.

Luftwaffe a luptat pe toate fronturile. Piloții germani au sprijinit acțiunile terestre din Africa de nord ale Afrika Korps conduse de generalul Erwin Rommel, au luptat în Iugoslavia și Grecia mai înainte de a participa la Operațiunea Barbarossa împotriva Uniunii Sovietice. Multe unități ale Luftwaffe au staționat în Italia, chiar și după ce această țară a trecut de partea aliaților în septembrie 1943 și au rămas actove aici pâmă la încheierea războiului. Au mai existat unități staționate în România unde trebuia să protejeze câmpurile petroliere și rafinăriile din Ploiești, de unde venea o bună parte a combustibilului folosit de mașina de război germană.

Una dintre caracteristicile unice ale Luftwaffe (prin comparație cu alte forțe aeriene independente) era prezența în rândurile ei a unei forțe de elită de parașutiști (Fallschirmjäger), integrată organic în structura aviației. Parașutiștii au luat parte activ la cele mai multe acțiune ale Luftwaffe, în special în 1940–1941, când au participat la cucerirea fortăreței belgiene de la Eben-Emael în mai1940 și la cucerirea insulei Creta în mai 1941. mai mult de 3.000 de Fallschirmjäger au fost uciși în timpul operațiunii din Creta, iar Hitler, șocat de amploarea pierderilor, a ordonat ca parașutiștii de elită să nu mai fie folosiți niciodată în operații de o asemenea anvergură, ci numai în cadrul unor operațiuni la scară redusă, așa cum a fost salvarea cu succes a lui Benito Mussolini în 1943, la vremea aceea deposedat de putere. Eșecul din Creta a fost motivul pentru care s-a renunțat la o propunere (Operațiunea Herkules) de cucerire a insulei Malta, ceea ce ar fi dus la eliminarea amenințărilor aliaților asupra liniilor de aprovizionare ale lui Rommel.

Deși bazele tacticilor luptelor de noapte fuseserĂ puse încă din primul război mondial, forța de vânătoare de noapte, Nachtjagd, a trebuit pur și simplu să pornească de la zero când bombardierele britanice au început să atace țintele naziste în 1940. A fost pusă la punct o rețea de stații radio de-a lungul și de-a latul teritoriului Reichului, din Norvegia până la granița cu Elveția, botezată "linia Kammhuber ", de la numele Generalleutnant Josef Kammhuber. Radarele erau folosite la alertarea escadrilelor de vânătoare nocturnă, Nachtjagdgeschwader (NJG). Aceste escadrile erau dotate în principal cu avioane Messerschmitt Bf 110 și Junkers Ju 88, care aveau să fie dotate mai târziu cu radare Lichtenstein montate în botul aeronavei.

Avion de vânătoare nocturnă Heinkel He 219A capturat de britanici, purtând însemnele RAF.

Avionul Heinkel He 219 Uhu (Bufnița) a fost considerat unul dintre cele mai bune avioane de vânătoare nocturnă din dotarea Luftwaffe, dar spre fericirea aliaților, nu s-au produs suficiente aparate din acest tip care să stăvilească valurile de bombardiere, care-și măreau eficiența prin împrăștierea în aera benzilor de aluminiu numite "Window" de aliați și "Düppel" de germani, fâșii metalice care bruiau semnalele radar. Printre piloții de noapte s-au evidențiat vânători: Helmut Lent, care a doborât 110 de avioane inamice mai înainte de a fi la rândul lui ucis într-o aterizare forțată în octombrie 1944 și Wolfgang Schnaufer, care a doborât 102 de avioane inamice și a supraviețuit războiului, dar a murit într-un accident auto în Franța în 1950.

Messerschmitt Me 262A-1a a fost primul avion cu reacţie operaţional din lume.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Hooton 2007,Luftwaffe at War: Gathering Storm, p. 39.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Bekkerm Cajus. Angriffshohe 4000 (in German). Munich, Germany: Heyne, 1964.
  • Bergström, Christer, Barbarossa: The Air Battle: July–December 1941. London: Chevron/Ian Allan, 2007. ISBN 978-1-85780-270-2.
  • Bergstrom, Christer. Stalingrad: The Air Battle: November 1942 – February 1943. London: Chevron/Ian Allan, 2008. ISBN 978-1-85780-276-4.
  • Bergström, Christer, Kursk: The Air Battle: July 1943. London: Chevron/Ian Allan, 2008. ISBN 978-1-903223-88-8.
  • Bergström, Christer and Andrey Mikhailov. Black Cross/Red Star-Vol. 1, Operation Barbarossa 1941. London:

Classic Colours, 2003. ISBN 978-0-935553-48-2.

  • Bergström, Christer and Martin Pegg. Jagdwaffe: The War in Russia: January–October 1942. London: Classic Colours, 2003. ISBN 1-903223-23-7.
  • Bowmen, Martin and Theo Boiten. Battles with the Luftwaffe: The Air War Over Germany 1942–1945. London:

Collins, 2001. ISBN 978-0-00-711363-7.

  • Buckley, John. Air Power in the Age of Total War. West Midlands, UK: UCL Press,1999. ISBN 1-85728-589-1.
  • Bungay, Stephen. The Most Dangerous Enemy: A History of the Battle of Britain. London: Aurum Press, 2000.ISBN 1-85410-721-6.
  • Caldwell, Donald and Richard Muller. The Luftwaffe over Germany: Defense of the Reich. London: Greenhill Books, 2007. ISBN 978-1-85367-712-0.
  • Cockburn, Alexander and Jeffrey St. Clair. Whiteout: The CIA, Drugs, and the Press. Brooklyn, New York: Verso, 1999. ISBN 1-85984-139-2.
  • Cooper, Matthew. The German Air Force 1933–1945: An Anatomy of Failure. New York: Jane's Publishing Incorporated, 1981. ISBN 0-531-03733-9.
  • Corum, James. "The Luftwaffe's Army Support Doctrine, 1918–1941". The Journal of Military History, Vol. 59, No. 1, January 1995, pp. 53–76.
  • Corum, James. The Luftwaffe: Creating the Operational Air War, 1918–1940. Lawrence, Kansas: University Press of Kansas, 1997. ISBN 978-0-7006-0836-2.
  • Corum, James. The Roots of Blitzkrieg: Hans von Seeckt and German Military Reform. Modern War Studies. Lawrence: University Press of Kansas. 1992. ISBN 0-7006-0541-X.
  • Corum, James F. (Mueller, R. and H.E. Volkmann, eds.). "Staerken und Schwaechen der Luftwaffe". Die Wehrmacht: Mythos und Realitaet (in German). Munich, Germany: Oldenbourg Verlag, 1999.
  • Crawford, Steve. Eastern Front, Day by Day. London: Spellmount Publications, 2006. ISBN 1-86227-359-6.
  • de Zeng IV, Henry L. and Douglas G. Stankey. Bomber Units of the Luftwaffe 1933–1945: A Reference Source: Volume 1. London: Midland Publishing, 2007. ISBN 978-1-90653-708-1.
  • Drabkin, Artem.The Red Air Force at War: Barbarossa and the Retreat to Moscow: Recollections of Soviet Fighter Pilots on the Eastern Front. Barnsley, South Yorkshire, UK: Pen & Sword Books, 2007.ISBN 978-1-84415-563-7.
  • Dressel Joachim and Manfred Griehl. Bombers of the Luftwaffe. London: Arms and Armour:DAG Publications, 1994.ISBN 1-85409-140-9.
  • Dye, Peter J. "Logistics in the Battle of Britain". Air Force Journal of Logistics, Winter 2000.
  • Faber, Harold. Luftwaffe: An analysis by Former Luftwaffe Generals. London: Sidgwick & Jackson, 1979. ISBN 0-283-98516-X.
  • Goss, Chris. Dornier 17 (In Focus). Surrey, UK: Red Kite, 2005. ISBN 0-9546201-4-3.
  • Goss, Chris. The Bombers' Battle: Personal Accounts of the Battle of Britain by Luftwaffe Bomber Crews July–October 1940. London: Crécy Publishing, 2000. ISBN 978-0-947554-82-8.
  • Griehl, Manfred and Joachim Dressel. Heinkel He 177 – 277 – 274. Shrewsbury, UK: Airlife Publishing, 1998. ISBN 1-85310-364-0.
  • Hayward, Joel S. Stopped At Stalingrad: The Luftwaffe and Hitler's Defeat in the East 1942–1943. Lawrence, Kansas: University Press of Kansas, 2001. ISBN 0-7006-1146-0.
  • Hall, Steve and Lionel Quinlan.KG55. Surrey, UK: Red Kite, 2000. ISBN 0-9538061-0-3.
  • Hess, William N. B-17 Flying Fortress: Combat and Development History. St. Paul, Minnesota: Motorbook International, 1994. ISBN 0-87938-881-1
  • Holmes, Tony. Spitfire vs Bf 109: Battle of Britain. Oxford, UK: Osprey Publishing, 2007. ISBN 978-1-84603-190-8.
  • Homze, Edward. Arming the Luftwaffe. Lincoln, Nebraska: University of Nebraska, 1976. ISBN 0-8032-0872-3.
  • Hooton, E.R. Phoenix Triumphant: The Rise and Rise of the Luftwaffe. London: Brockhampton Press, 1994. ISBN 1-86019-964-X.
  • Hooton, E.R. The Luftwaffe: A Study in Air Power, 1933–1945. London: Classic Publications, 2010. ISBN 978-1-906537-18-0.
  • Hooton, E.R. Luftwaffe at War: Gathering Storm 1933–39: Volume 1. London: Chevron/Ian Allan, 2007. ISBN 978-1-903223-71-0.
  • Hooton, E.R. Luftwaffe at War: Blitzkrieg in the West: Volume 2 . London: Chevron/Ian Allan, 2007. ISBN 978-1-85780-272-6.
  • Hooton, E.R. Eagle in Flames: The Fall of the Luftwaffe. London: Weidenfeld Military, 1997. ISBN 978-1-85409-343-1.
  • Irving, David. The Rise and Fall of the Luftwaffe: The Life of Field Marshal Erhard Milch. London: Little, Brown, 1974. ISBN 978-0-316-43238-2.
  • Just, Gunther. J. Stuka Pilot Hans Ulrich Rudel. Atglen, Pennsylvania: Schiffer Military History, 1986.ISBN 0-88740-252-6
  • Kaplan, Philip. Fighter Aces of the Luftwaffe in World War II. Barnsley, South Yorkshire, UK: Pen & Sword Books, 2007. ISBN 1-84415-460-2.
  • Ketley, Barry, and Mark Rolfe. Luftwaffe Fledglings 1935–1945: Luftwaffe Training Units and their Aircraft. Aldershot, GB: Hikoki Publications, 1996. ISBN 0-9519899-2-8.
  • Killen, John. The Luftwaffe: A History. Barnsley, South Yorkshire: Pen & Sword Books, 2003. ISBN 978-0-85052-925-8.
  • Manrho, John and Ron Putz. Bodenplatte: The Luftwaffe's Last Hope–The Attack on Allied Airfields, New Year's Day 1945. Aldershot, UK: Hikoki Publications, 2004. ISBN 1-902109-40-6.
  • Macksey, K. The Memoirs of Field-Marshal Kesselring. London: Greenhill Books, 2006. ISBN 978-1-85367-287-3.
  • Nowarra, Heinz. J. The Flying Pencil. Atglen, Pennsylvania: Schiffer Military History. 1990. ISBN 0-88740-236-4.
  • Neitzel, Söhnke. Der Einsatz der Deutschen Luftwaffe über der Nordsee und dem Atlantik: 1939–45 (in German). Bonn, Germany: Bernard & Graefe, 1995. ISBN 978-3-76375-938-5.
  • Neitzel, Söhnke and Harald Weltzer. Soldaten: On Fighting, Killing and Dying: The Secret Second World War Tapes of German POWs. New York: Simon & Schuster, 2012. ISBN 978-1-84983-948-8.
  • Pegg, M. Transporter Vol. 1: Luftwaffe Transport Units 1937–1943. London: Classic Publications, 2007. ISBN 978-1-90322-363-5.
  • Price, Alfred. The Last Year of the Luftwaffe: May 1944 – May 1945. London: Greenhill Books, 2001. iSBN 978-1-85367-440-2.
  • Probert, H. A. The Rise and Fall of the German Air Force 1933–1945. Arms & Armour, 1987. ISBN 978-0-85368-560-9.
  • Ruffner, Kevin. Luftwaffe Field Divisions, 1941–45. Oxford, UK: Osprey, 1997. ISBN 1-85532-100-9
  • Scutts, Jerry. Mustang Aces of the Eighth Air Force. Oxford, UK: Osprey Publishing, 1994. ISBN 1-85532-447-4.
  • Scutts, Jerry. Bf 109 Aces of North Africa and the Mediterranean. Oxford, UK: Osprey Publishing, 1994. ISBN 1-85532-448-2.
  • Smith, Peter. Luftwaffe at War: Defeat in the West 1943–1945 (Luftwaffe at War, Vol. 6). London: Greenhill Books, 1998. ISBN 978-1-85367-318-4.
  • Smith, Peter. Luftwaffe at War: The Sea Eagles: The Luftwaffe's Maritime Operations. London: Greenhill Books, 2001. ISBN 978-1-85367-442-6.
  • Smith, Peter. Luftwaffe at War: Stukas Over Steppe, Blitzkrieg in the East 1941–1944 (Luftwaffe at War Series, Vol. 9). London: Greenhill Books, 1999. ISBN 978-1-85367-355-9.
  • Smith, Peter and E.J. Creek. Kampfflieger: Bombers of the Luftwaffe: 1942–1943. London: Classic Publications, 2004. ISBN 978-1-903223-49-9.
  • Stenman, K. Luftwaffe Over Finland (Luftwaffe at War Series, Vol. 18). London: Greenhill Books, 2002. ISBN 978-1-85367-469-3.
  • Surhone, Lambert M., Miriam T. Timpledon and Susan F. Marseken. Stalin's Missed Chance (based on * Mikhail Meltyukhov's study. Düsseldorf, Germany: VDM Publishing, 2010. ISBN 978-6-13041-822-9.
  • Taylor, A.J.P. and S.L. Mayer. History of World War II. London: Octopus Books, 1974. ISBN 978-0-7064-0399-2.
  • Tooze, Adam. The Wages of Destruction: The Making and Breaking of the Nazi Economy. London: Allen Lane, 2006. ISBN 0-7139-9566-1.
  • "US Strategic Bombing Survey". Maxwell Air Force Base, Alabama: Air University Press (US Air Force), 1987. (Reprint of the Summary Reports (Europe and the Pacific) of the strategic bombing surveys conducted near the close of World War II.)
  • van Creveld, M., S. Cranby and K. Brower. Airpower and Maneuver Warfare Air. Maxwell Air Force Base, Alabama: Air University Press (US Air Force), 1994.
  • Vasco, John. Zerstorer: Luftwaffe Fighter Bombers and Destroyers 1939–1945: Volume 1. London: Classic Publications, 2005. ISBN 978-1-903223-57-4.
  • Weal, John. Bf 109 Aces of the Russian Front. Oxford, UK: Osprey, 2003a. ISBN 1-84176-084-6.
  • Weal, John. Bf 109 Defence of the Reich Aces. Oxford, UK: Osprey, 2006. ISBN 1-84176-879-0.
  • Weal, John. Focke-Wulf Fw 190 Aces of the Russian Front. Oxford, UK: Osprey, 1998. ISBN 1-85532-518-7.
  • Weal, John. Junkers Ju 87 Stukageschwader of North Africa and the Mediterranean. Oxford, UK: Osprey, 2003b. ISBN 1-84176-538-4.
  • Weal, John. Junkers Ju 87 Stukageschwader 1937–41. Oxford, UK: Osprey, 1997. ISBN 1-85532-636-1.
  • Weal, John. Messerschmitt Bf 110 Zerstörer Aces World War Two. Oxford, UK: Osprey, 1998. ISBN 1-85532-753-8.
  • Weal, John. Jagdgeschwader 27 'Afrika'.Oxford, UK: Osprey, 2003. ISBN 1-84176-538-4.
  • Williamson, Murray. Strategy for Defeat: The Luftwaffe 1933–1945. Maxwell AFB, Alabama: Air University Press (US Air Force), 1983. ISBN 978-1-58566-010-0.