Congresul de la Viena

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Pentru alte sensuri, vedeți Congresul de la Viena (dezambiguizare).
Pagina „congresul se pace de la Viena ” trimite aici. Pentru pentru negocierile cu privire la Siria din 2015 vedeți Negocierile de pace de la Viena pentru Siria .
Granitele natiunilor europene stabilite de Congresul de la Viena

Congresul de la Viena (germană Wiener Kongress) a fost o conferință a ambasadorilor statelor europene prezidată de omul de strat austriac Klemens von Metternich, care și-a desfășurat lucrările în Vienna în mod oficial din noiembrie 1814 până în 1815. De fapt, delegațiile sosite la Viena începuseră să negocieze în mod neoficial încă din septembrie 1814[1]). Obiectivul Congresului era găsirea unei soluții pentru asigurarea unei păci pe termen lung pentru Europa, prin rezolvarea unor probleme importante apărute după încheierea războaielor Revoluției Franceze și a celor napoleoniene. Obiectivele Congresului nu erau doar simpla reinstaurare a ordinei conservatoare și restabilire a vechilor regimuri absolutiste, dar și revenirea la vechile frontiere și redimensionarea marilor puteri, astfel încât să fie capabile să se contrabalanseze reciproc și, prin aceasta, să asigure păstrarea păcii. Liderii prezenți la Congres erau conservatori, care se opuneau republicanismului și spiritului revoluționar, tendințe care amenințau status quoul în Europa. Franța a pierdut toate cuceririle făcute în ultimul timp, în vreme ce Prusia, Imperiul Austriac și Imperiul Rus au câștigat teritorii importante. Prusia a încorporat micile state germane din vest, Pomerania Suedeză și aproximativ 60% din Regatul Saxoniei. Austria a primit Veneția și cea mai mare parte a Italiei de nord. Rusia a ocupat părți din Polonia. Regatul Țărilor de Jos, care apăruse pe harta politică a Europei doar cu câteva luni mai înainte, a inclus și teritoriul care apărținuse Austriei și care în 1830 ava să devină ceea este în zilele noastre Belgia.

Pagina de titlu al Actelor Congresului de la Viena

Contextul politic general l-a reprezentat înfrângerea Franței napoleoniene și semnarea Tratatului de la Paris din mai 1814, care au pus capăt unei epoci de războaie neîntrerupte de aproape 25 de ani. Negocierile au continuat în ciuda izbucnirii unui nou conflict odată cu reîntoarcerea spectaculoasă din exil a lui Napoleon și recucerirea puterii de către acesta în timpul celor o sută de zile din martie până în iulie 1815. Actul final al Congresului a fost semnat la nouă zile mai înainte de înfrângerea lui Napoleon în Bătălia de la Waterloo de pe 18 iunie 1815.

Cuvintele cheie ale Congresului au fost „restaurație“ și „legitimism“. Restaurația a constat în readucerea pe tron a dinastiilor care fuseseră îndepărtate în urma unor revoluții sau a altor evenimente, iar legitimismul era o teorie monarhică ce considera drept principiu fundamental al statului dreptul la tron al dinastiilor legitime și puterea absolută a acestora. Congresul este criticat de cele mai multe ori pentru suprimarea mișcărilor de emancipare națională și a celor liberal-democratice[2]. Totuși, există și tabăra celor care subliniază că au fost create condițiile pentru instaurarea unei stabilități relative pe termen lung și a condițiilor de pace în cea mai mare parte a Europei.[3][4]

Strict din punct de vedere tehnic, negocierile de la Viena nu au fost un congres în adevăratul înțeles al cuvântului. Nu a existat nicio întâlnire în plen, cele mai multe discuții au avut un caracter neoficial, bilateral, între reprezentanții marilor puteri – Austria, Regatul Unit, Franța, Rusia și, în unele cazuri, Prusia, cu participarea sporadică a delegațiilor din alte state. Pe de-o parte, congresul a fost prima ocazie din istoria de până atunci în care reprezentanții națiunilor unui continent s-au întâlnit pentru negocierea unor tratate în loc să schimbe mesaje între capitale. Aranjamentele stabilite la Congresul de la Viena, în ciuda unor modificări ulterioare, au format cadrul politicii internaționale europene până la izbucnirea primei conflagrații mondiale în 1914.

Pregătirile[modificare | modificare sursă]

Tratatul de la Chaumont din 1814 a oficializat deciziile care fuseseră deja luate și care aveau să fie ratificate de Congresul de la Viena din 1814-1815. Printre ele se numărau formarea unei Germanii confederate, împărțirea Italiei în state independente, restaurarea dinastiei Burbon în Spania, lărgirea granițelor Olandei prin includerea a teritoriului care în 1830 avea să devină Belgia modernă. Tratatul de la Chaumont a devenit baza unei alianțe europene care a asigurat balanța puterii pentru următoarele decenii.[5] Alte soluții parțiale fuseseră găsite deja în timpul negocierilor Tratatului de la Paris dintre Franța și a Șasea Coaliție și Tratatului de la Kiel, care a rezolvat problemele cu privire la Scandinavia. În timpul negocierilor de la Paris s-a hotărât că trebuie să fie convocat un „congres general” care să aibă loc la Viena, iar invitate ar trebui să fie „toate puterile din ambele tabere angajate în actualul război”[6] Începutul congresului a fost programată pentru iulie 1814.[7]

Participanți[modificare | modificare sursă]

În timpul congresului au avut loc mai multe întâlniri oficiale a grupurilor de lucru. Totuși, o mare parte a congresului s-a desfășurat neoficial în saloane, la banchete și baluri.

Cele patru mari puteri și Franța Burbonilor[modificare | modificare sursă]

Cele patru mari puteri au fost cele care au format nucleul celei de-a Șasea Coaliții. În condițiile în care se prefigura înfrângerea finală a lui Napoleon, cele patru puteri și-au subliniat poziția comună în la Chaumont (martie 1814), după care au negociat condițiile păcii la Paris (1814) cu Bourboni, după revenirea acestei dinastii pe tron.

Alți semnatari ai Tratatului de la Paris[modificare | modificare sursă]

Următoarele state nu au semnat Tratatul de la Chaumont, dar l-au semant pe cel de la Paris:

Alții[modificare | modificare sursă]

Practic fiecare stat european și-a trimis delegații la Viena – peste 200 de state și case princiare au fost reprezentate la Congres.[19] În plus, au participat și reprezentanți ai orașelor, corporațiilor, organizațiilor religioase și ai unor grupuri de interese – de exemplu o delegație a publiciștilor germani, care cereau legiferarea drepturilor de autor și a libertății presei.[20] Congresul a rămas cunoscut pentru petrecerile sale. În epocă circula o glumă celebră, conform căreia lucrările congresului nu avansau, ci dansau.[21]

Rolul lui Talleyrand[modificare | modificare sursă]

Talleyrand a demonstrat capacități remarcabile de negociator pentru apărarea intereselor franceze

La început, reprezentanții celor patru mari puteri victorioase au sperat că pot exclude Franța de la participarea la toate negocierile, dar Talleyrand a reușit să se insinueze cu măiestrie diplomatică în cercurile interne ale congresului încă din primele săptămâni ale negocierilor. El s-a aliat cu un „Comitet al celor opt puteri mici” (printre care se aflau Spania, Suedia și Portugalia) pentru implicarea activă la toate nivelurile Congresului. După ce Talleyrand a reușit ca acceadă la negocierile principale, el a părăsit acest Comitet,[22] abandonându-și aliații.

Indecizia marilor puteri vizavi de modul în care aveau să își negocieze interesele fără să provoace o reacție unită din partea puterilor mai puțin importante a dus la convocarea unei conferințe preliminare asupra protocolului, la care, pe 30 noiembrie 1814, au fost invitați Talleyrand și reprezentantul Spaniei, Pedro Gómez Labrador.[23]

Secretarul congresului, Friedrich von Gentz, avea să noteze: „Intervenția lui Talleyrand și Labrador ne-a dat peste cap cu desăvârșire toate planurile. Talleyrand a protestat împotriva procedurii pe care am adoptat-o și ne-a mustrat în mod serios timp de două ore. A fost o scenă pe care nu o voi uita niciodată.”[24] Reprezentanții jenați ai aliaților au răspuns că documentul pe care îl condepuseră cu privire la protocol nu avea practic nicio valoare. „Dacă el înseamnă atât de puțin, de ce la-ți semant?” a izbucnit Labrador.

Politica lui Talleyrand, care era guvernată atât de dorința de apărare a interesului național dar și de ambiția personală, presupunea păstrarea unor relații amiabile, dar nu și strânse, cu Labrador, pe care politicianul francez îl privea cu mare încredere.[25] Labrador avea să remarce mai târziu în ceea ce îl privește pe Talleyrand: „acel infirm, merge din păcate la Viena.”[26] Talleyrand a eliminat articolele suplimentare sugerate de Labrador – el nu era dispus să îi predea pe cei 12.000 de afrancesados – refugiați spanioli, profrancezi, care îi juraseră credință lui Joseph Bonaparte – nici numeroasele documente, cărți, picturi și alte opere de artă care fuseseră jefuite din arhivele, palatele, bisericile și catedralele spaniole.[27]

Criza polono-saxonă[modificare | modificare sursă]

Subiectul cel mai sensibil discutat la congres a fost așa numita Criză polono-saxonă. Rusia dorea să aibă controlul asupra celei mai mari părți a Poloniei, iar Prusia dorea să ocupe toată Saxonia, al cărui rege se aliase cu Napoleon. Împăratul Rusiei urma să fie proclamat rege al Poloniei.[28] Austria de temea că Rusia ar fi devenit astfel prea puternică, un punct de vedere împărtășit și de Anglia. Ca urmare, negocierile au ajuns într-un punct mort. Talleyrand a propus o soluție: dacă Franța ar fi fost primită în cercul celor puternici, atunci ar fi sprijinit poziția Austriei și Regatului Unit. Cele trei națiuni au semnat un tratat secret pe 3 ianuarie 1815, care prevedea ca cei trei să intre în război împotriva Rusiei și Prusiei, dacă era nevoie, pentru împiedicarea realizării planului ruso-prusac.[23]

Când țarul a aflat despre semnarea tratatului secret, el a fost de acord pe 24 octombrie 1815 cu o soluție de compromis, care a satisfăcut toate părțile implicate. Rusia primea controlul asupra Ducatului Varșoviei creat pe vremea lui Napoleon, redenumit acum Regatul Poloniei, țarul fiind proclamat rege, care guverna un stat independent de Rusia. Rusia nu a primit și Provincia Posen (Poznań), care a fost cedat Prusiei ca Marele Ducat al Posenului, nici Kraków (Cracovia), care a fost proclamt oraș liber. Mai mult, rușii nu au putut să unească noile domenii ocupate cu părțile din Polonia pe care le incorporaseră deja în imperiu în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea. Prusia a primit cam 60% din Saxonia, teritoriu redenumit ca Provincia Saxoniei, restul rămânând sub controlul regelui Frederick Augustus I cu numele de Regatul Saxoniei.

Actul final al Congresului[modificare | modificare sursă]

Teritoriile rămase sub controlul francez în 1814, dar pe care le-a pierdut după „cele 100 de zile”

Actul final, care cuprindea toate tratatele separate negoicate până atunci, a fost semnat pe 9 iunie 1815 (cu doar câteva zile mai înainte de bătălia de la Waterloo). Cele mai importante prevederi erau următoarele:


Actul final a fost semnat de reprezentanții Austriei, Franței, Portugalia, Prusiei, Rusiei, Suedia-Norvegia și Regatul Unit. Spania nu a semnat tratatul, dar l-a ratificat în 1817.

Alte modificări[modificare | modificare sursă]

Țarul Alexandru I al Rusiei s-a considerat garantul securității europene

Principalele rezultate ale congresului, în afară de confirmarea retrocedării teritoriilor anexate de Franța în perioada 1795–1810, situație consfințită de altfel prin Tratatul de la Paris, au fost creșterea teritoriului Rusiei, (care a ocupat cea mai mare parte a Ducatului Varșoviei) și Prusiei, care a primit districtul Poznań, Pomerania Suedeză, Westfalia și Renania. A fost confirmată consolidarea statală germană – din cele aproape 300 de entități ale Sfântului Imperiu Roman dizolvat în 1806 au rămas 39, dintre care patru orașe liber, care au format o structură mult mai puțin complexă și mai ușor guvernabilă. Aceste state au format Confederația Germană, o structură politică destul de lejeră, aflată sub conducerea Austriei și Prusiei.

Reprezentanții puterilor participate la Congres au căzut de acord asupra unui mare număr mare de schimburi teritoriale. Prin Tratatul de la Kiel, Norvegia a fost cedată de Danemarca-Norvegia regelui Suediei. Acest transfer a fost evenimentul care declanșat mișcarea naționalistă care a dus la proclamarea Regatului Norvegiei pe 17 mai 1814 și, mai apoi, la uniunea personală cu Suedia. Austria a primit Lombardia și veneția din nordul Italiei, în vreme ce cea mai mare parte a zonei nodic-centrale a Italiei a revenit dinastiilor Habsburgice - Marele Ducat de Toscana, Ducatul de Modena și Reggio și Ducatul Parmei.[30]

Controlul papei asupra Statele Papale a fost restaurat. Regatului Piedmont-Sardinia i-au fost retrocedate principalele posesiuni continentale și a primit și controlul Republicii Genova. În sudul peninsulei, Joachim Murat, cumnatul lui Napoleon, a rămas inițial pe tronul Regatul de Neapole, dar sprijinul acordat lui Napoleon în timpul celor 100 de zile a condus la înlăturarea lui de la putere și restaurarea dinastiei Bourbon prin regele Ferdinand IV.[30]

A fost format un Regat Unit al Țărilor de Jos cu frontiere lărgite pentru Casa de Orania, regat format din vechile Republici ale celor Șapte Provincii Unite ale Țărilor de Jos și fostele teritorii controlate de Austria ale Țărilor de Jos de Sud. Au existat și alte modificări teritoriale mai puțin importante – câștiguri teritoriale pentru regatele germane aleHanovrei (care a primit Frislanda de Est de la Prusia și câteva regiuni mai puțin întinse în nord-vestul Germaniei) și Bavariei (care a primit Regiunea Palatinului și teritorii în Franconia). Ducatul Lauenburg a fost transferat de la Hanovra la Danemarca, iar Prusia a anexat Pomerania Suedeză. Elveția și-a mărit teritoriul, iar neutralitatea acesteia a fost garantată. Mercenarii elvețieni au jucat un rol esențial în războaiele europene pentru mai multe sute de ani – Congresul a făcut toate eforturile pentru ca să pună capăt acestei activități războinice. În timpul unui șir de războaie, Portugalia pierduse orașul Olivença în favoarea Spaniei și a făcut eforturi la congres să îl recupereze. Portughezii erau din punct de vedere istoric cel mai vechi aliat al britanicilor și, cu sprijinul acestora au obținut retrocedarea orașului, consfințită în articolul 105 al Actului Final, care stabilea că participanții la Congres „au considerat că ocuparea orașului Olivença este ilegală și au recunoscut drepturile Portugaliei”. Portugalia a ratificat Actul Final în 1815, dar Spania a refuzat să îl semneze, acesta devenind cea mai importantă reacție împotriva hotărârilor Congresului de la Viena. În cele din urmă, spaniolii au decis până la urmă că este mai bine să fie parte a Europei, decât să păstreze o poziției singulară, și au acceptat pe 7 mai 1817 prevederile tratatului. Totuși, orașul Olivença și regiunea înconjurătoare nu fost returnate Portugaliei, iar această chestiune este nerezolvată nici în ziua de azi.[31] Britanicii au primit o părți ale Indiilor Occidentale, cedate de Olanda și Spania și a păstrat controlul asupra fostelor colonii olandeze Ceylon și Colonia Capului, dar și asupra insulelor Malta și Helgoland. Prin Tratatul de la Paris din 1815, britanicii au obținut protectoratul asupra Statelor Unite ale Insulelor Ionice și insulelor Seychelles.

Consecințe[modificare | modificare sursă]

Europa dupǎ Congresul de la Viena

Congresul de la Viena a instituit o nouă ordine în care Europa era sub controlul unui ansamblu de patru puteri: Austria, Prusia, Rusia și Anglia. Pentru a păstra vechile regimuri dinastice, neluând în seamă dorințele și aspirațiile națiunilor care doreau să-și creeze state proprii, naționale, monarhii Prusiei, Austriei și Rusiei creau în 1815 Sfânta Alianță, un pact de asistență mutuală între monarhii absoluți europeni îndreptată împotriva frământărilor revoluționare și care, până în 1823, a permis înăbușirea tuturor mișcărilor liberale sau naționale europene. Tratatul „Sfintei Alianțe“a fost semnat la 26 septembrie 1815, la originea lui aflându-se țarul Alexandru I al Rusiei, tratatul aducând alături de țar pe împăratul Francisc I al Austriei și pe regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Chiar dacă textul „Sfintei Alianțe“ era ambiguu și nu aducea precizări practice care să asigure prevenirea unui nou conflict european, fiind doar un îndemn la sprijin reciproc bazat pe dogmele creștine de iubire de oameni și existența unui singur Dumnezeu pentru toate popoarele, însemnătatea acestui tratat este deosebită, deoarece marchează încercarea Marilor Puteri europene de a înceta conflictele majore. „Aerul mistic“ al tratatului a fost sugerat de țarul Alexandru I, însă rolul practic, foarte important, l-a avut cancelarul Austriei, Metternich, a cărui operă este „Noua Europă“, care se întemeiază pe marile principii ale legitimității, dar este și o încercare de raționalizare a hărții Europei și de organizare a „Concertului European”. Marile puteri victorioase își arogă dreptul de a interveni pentru menținerea pseudo-echilibrului european realizat la Viena și să pună sub observație Franța, acea „peșteră de unde suflă vântul ce răspândește moartea asupra corpului social“. Congresul de la Viena a deschis o nouă eră în istoria continentului prin care s-a pus capăt ultimei încercări a Franței de a-și impune hegemonia asupra Europei. Din punct de vedere al securității europene, Congresul de la Viena, din 1814-1815, reprezintă o noutate absolută, constituindu-se într-o primă încercare a unui organism politic de securitate. Fără a încheia un tratat formal, prin instituția Congresului, marile puteri europene au ajuns la un consens, în sensul de a-și respecta reciproc interesele, fiecare în interiorul propriilor granițe și în zonele adiacente de interes, adică a sferelor de influență în accepțiunea modernă a sintagmei. Consensul marilor puteri, respectiv, Marea Britanie, Rusia, Austria și Prusia, avea să fie consemnat de istorie ca fiind „Concertul European”, având rolul de a asigura menținerea echilibrului de forțe în Europa și, pe acest fond, asigurarea stabilității și păcii.

Structura socială a statelor[modificare | modificare sursă]

Hotărârile Congresului de la Viena au reprezentat ultima răbufnire a feudalismului în Europa. Luptele ulterioare care au avut loc în statele acestui continent s-au dat între vechiul regim aristocratic și noul regim democratic. Aceste lupte au impus principiul egalității în locul privilegiilor și vechilor ierarhii, iar dogmatismul clerical și regal a fost înlocuit cu libertatea de gândire și de exprimare, în timp ce imobilismului economic i-a luat locul libera concurență.

În fruntea numeroaselor mișcări sociale revoluționare s-a situat burghezia, care era interesată în toate aceste schimbări.

După 1848, ca urmare a dezvoltării industriei, o nouă clasă socială își face simțită prezența pe scena politică: muncitorimea. Nemulțumită de condițiile ei de existență, aceasta a început să se organizeze, la început în sindicate și apoi în partide, pentru a dobândi drepturi economice și politice, opunându-se de multe ori intereselor burgheziei.

Pozițiile critice[modificare | modificare sursă]

Congresul de la Viena a fost criticat încă din secolul al XIX-lea și până în zilele noastre pentru ignorarea tendințelor naționale și liberale și pentru impunerea unei politici reacționare sufocant pe continentul european.[2] Congresul a fost parte integrantă a ceea ce avea să devină cunoscut ca Ordinea Conservatoare, în care libertățile și drepturile civile asociate cu Revoluția Americană și cele franceze au fost abandonate pentru atingerea în schimb a unui echilibru al puterii, a păcii și stabilității. [2]


Totuși, în secolul al XX-lea au existat mulți istorici care au ajuns să admire politicienii care au participat la Congres, ale căror eforturi diplomatice au împiedicat izbucnirea unui conflict major european pentru următorii aproape un secol (1815–1914). Printre aceștia s-a numărat Henry Kissinger, care a scris despre realizările Congresului în 1954 în lucrarea sa de doctorat A World Restored. Istoricul Mark Jarrett a considerat că atât Congresul de la Vienă cât și Sistemul Congresului au marcat „adevăratul început al epocii noastre moderne”. El a afirmat că Sistemul Congresului a fost un sistem de management planificat al conflictelor și a fost prima tentativă realistă pentru crearea unei ordini internaționale bazate mai degrabă pe consens decât pe conflict. „Europa a fost gata să accepte un grad de cooperare internațională fără precedent ca răspuns la Revoluția franceză”, a scris Jarrett.[3] Istoricul Paul Schroeder consideră că vechea formulă a ”echilibrului puterii” era în fapt puternic destabilizatoare și profund inechitabilă. El consideră că negocierile Congresului au evitat vechile formule și au stabilit în schimb reguli care au produse pentru prima oară un echilibru de durată.[4] Congresul de la Viena a fost primul dintr-o serie de întâlniri internaționale care au fost cunoscute sub numele generic de Concertul European, care a fost o tentativă de creare a unui echilibru pașnic al puterii în Europa. Congresul a fost un model pentru organizațiile de mai târziu – Liga Națiunilor din 1919 și ONU în 1945.

Mai înainte de începerea conferinței de pace de la Paris din 1918, Ministerul de externe britanic a publicat o istorie a Congresului de la Viena pentru instruirea delegaților săi, pentru obținerea unor înțelegeri cel puțin la fel de bune.[32]

Pe de altă parte, principalele decizii ale Congresului au fost luate de cele patru mari puteri și numeroase alte state europene nu au putut să își afirme drepturile la Viena. Peninsula italiană a devenit cea mai bună expresie geografică a problemelor Congresului, fiind divizată în șapte părți: Lombardia-Veneția, Modena, Neapole-Sicilia, Parma, Piedmont–Sardinia, Toscana și Statele Papale, fiecare controlată de o altă putere.[33] Polonia a rămas împărțită între Rusia, Prusia și Austria, cu cea mai mare parte, Regatul Poloniei, plasată sub controlul țarilor.

Aranjamentele făcute de cele patru Mari Puteri au avut ca scop găsirea unor soluții la orice dispute viitoare care să evite izbucnirea unor războaie precum cele care devastaseră continentul în ultimii 20 de ani.[34] Deși Congresul de la Viena a salvat echilibrul puterii în Europa, nu a putut fi controlată răspândirea ideilor revoluționare pe continent care aveau să ducă după trei decenii la izbucnirea revoluțiilor de la 1848.

Vedeți și:[modificare | modificare sursă]

Note și bibliografie[modificare | modificare sursă]

  1. ^ fr Albert Malet, Jules Isaac, Révolution, Empire et première moitié du XIX-ème siècle, Librairie Hachette, 1929, p. 404
  2. ^ a b c Olson, James Stuart – Shadle, Robert (1991). Historical dictionary of European imperialism, Greenwood Press, p. 149. ISBN: 0-313-26257-8
  3. ^ a b Mark Jarrett, The Congress of Vienna and Its Legacy: War and Great Power Diplomacy after Napoleon (2013) pp. 353, xiv, 187.
  4. ^ a b Paul W. Schroeder, "Did the Vienna settlement rest on a balance of power?" American Historical Review (1992) 97#3 pp 683-706. in JSTOR
  5. ^ Frederick B. Artz, Reaction & Revolution: 1814–1832 (1934) p 110
  6. ^ Article XXXII. Vedeți Harold Nicolson, The Congress of Vienna, cap. 9.
  7. ^ King, David (). Vienna 1814: How the Conquerors of Napoleon Made Love, War, and Peace at the Congress of Vienna. Crown Publishing Group. p. 334. ISBN 978-0-307-33716-0. 
  8. ^ Nicolson, Harold (). The Congress of Vienna; a Study in Allied Unity, 1812–1822. Constable & co. ltd. p. 158. 
  9. ^ Malettke, Klaus (). Die Bourbonen 3. Von Ludwig XVIII. bis zu den Grafen von Paris (1814–1848) (în German). 3. Kohlhammer. p. 66. ISBN 3-17-020584-6. 
  10. ^ Treaty between Great Britain and Portugal, January 22, 1815. 5 George IV. London: His Majesty's Statute and Law Printers. . p. 650. 
  11. ^ Freksa, Frederick (). A peace congress of intrigue. trans. Harry Hansen (1919). New York: The Century Co. p. 116. 
  12. ^ Zamoyski, Adam (). Rites of Peace; the Fall of Napoleon and the Congress of Vienna. HarperCollins Publishers. p. 297. ISBN 978-0-06-077518-6. : "[...] the Danish plenipotentiary Count Rosenkrantz."
  13. ^ Couvée, D.H.; G. Pikkemaat (). 1813–15, ons koninkrijk geboren. Alphen aan den Rijn: N. Samsom nv. pp. 123–124. 
  14. ^ „[Castlereagh, în timpul șederii sale la The Hague, în ianuarie 1813] i-a convins pe olandezi să lase toate interesele olandeze în mâinile britanicilor.” Nicolson (1946), pag. 65.
  15. ^ Nicolson, Harold (). The Congress of Vienna; a Study in Allied Unity, 1812–1822. Constable & co. ltd. p. 197. : "Baron von Gagern – one of the two plenipotentiaries for the Netherlands."
  16. ^ Nicolson (1946), pag. 195.
  17. ^ Zamoyski, Adam (). Rites of Peace; the Fall of Napoleon and the Congress of Vienna. HarperCollins Publishers. p. 257. ISBN 978-0-06-077518-6. : "The Pope's envoy to Vienna, Cardinal Consalvi [...]"
  18. ^ Fritz Apian-Bennewitz: Leopold von Plessen und die Verfassungspolitik der deutschen Kleinstaaten auf dem Wiener Kongress 1814/15. Eutin: Ivens 1933; Hochschulschrift: Rostock, Univ., Diss., 1933
  19. ^ Page 2 of King (2008)
  20. ^ Zamoyski, Adam (). Rites of Peace; the Fall of Napoleon and the Congress of Vienna. HarperCollins Publishers. pp. 258, 295. ISBN 978-0-06-077518-6. 
  21. ^ King (2008). Prințul de Ligne, un participant la conferință , a comentat în zeflemea Le congrès danse beaucoup, mais il ne marche pas. )
  22. ^ William, Sir Ward Adolphus (2009). The Period of Congresses, BiblioLife, p. 13. ISBN: 1-113-44924-1
  23. ^ a b Nicolson, Sir Harold (2001). The Congress of Vienna: A Study in Allied Unity: 1812–1822 Grove Press; Rep. Ed. pp. 140–164. ISBN: 0-8021-3744-X
  24. ^ Susan Mary Alsop (). The Congress Dances. New York: Harper & Row, Publishers. p. 120. 
  25. ^ Wenceslao Ramírez de Villa-Urrutia, Marqués de Villa-Urrutia, España en el Congreso de Viena según la correspondencia de D. Pedro Gómez Labrador, Marqués de Labrador. Segunda Edición Corregida y Aumentada (Madrid: Francisco Beltrán, 1928), 13.
  26. ^ Antonio Rodríguez-Moñino (ed.), Cartas Políticas (Badajoz: Imprenta Provincial, 1959), 14 (scrisoarea IV, 10 iulie 1814). Scrisorile lui Labrador sunt pline de astfel de observații caustice și includ opiniile sale asupra diplomaților proști, starea sistemului poștal, vremii, a salariului insuficient și a neasigurării trăsurii și uniformei oficiale pentru Congres.
  27. ^ Villa-Urrutia, España en el Congreso de Viena, 61–2. Joseph Bonaparte a părăsit Madridul cu un convoi impresionant cu piese de artă, tapiserii și oglinzi. Cel mai lacom francez a fost mareșalul Nicolas Jean-de-Dieu Soult, care s-a retras din Spania după ce a jefuit colecții întregi, care au dispărut fără urmă în colecții particulare din întreaga lume. După cum avea să declare Antonio Gaya Nuño, picturile, cel puțin „au ajuns să răspândească prestigiul artei spaniole în întreaga lume.”
  28. ^ W.H. Zawadzki, "Russia and the Re-Opening of the Polish Question, 1801-1814," International History Review (1985) 7#1 pp 19-44.
  29. ^ Couvée, D.H.; G. Pikkemaat (). 1813–15, ons koninkrijk geboren. Alphen aan den Rijn: N. Samsom nv. pp. 127–130. 
  30. ^ a b Stearns, Peter N. – Langer, William Leonard (2001). The Encyclopedia of world history: ancient, medieval, and modern, Houghton Mifflin Harcourt; 6th ed. p. 440. ISBN: 0-395-65237-5
  31. ^ Hammond, Richard James (1966). Portugal and Africa, 1815–1910: a study in uneconomic imperialism (Study in Tropical Development), Stanford Univ Press. p. 2. ISBN: 0-8047-0296-9
  32. ^ Ragsdale, Hugh – Ponomarev, V. N. (1993). Imperial Russian foreign policy, Cambridge University Press; 1st ed. ISBN: 0-521-44229-X
  33. ^ Benedict, Bertram (2008). A History of the Great War, BiblioLife. Vol. I, p. 7, ISBN: 0-554-41246-2
  34. ^ Willner, Mark – Hero, George – Weiner, Jerry Global (2006). History Volume I: The Ancient World to the Age of Revolution, Barron's Educational Series, p. 520. ISBN: 0-7641-5811-2

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Chapman, Tim. The Congress of Vienna 1814-1815 (Routledge, 1998)
  • Dakin, Douglas. "The Congress of Vienna, 1814–1815 and its Antecedents" in Alan Sked, ed., Europe's Balance of Power 1815–1848 (London: Macmillan, 1979), pp. 14–33.
  • Ferraro, Guglielmo. The Reconstruction of Europe; Talleyrand and the Congress of Vienna, 1814–1815 (1941)
  • Gulick, E. V. "The final coalition and the Congress of Vienna, 1813-15" in C. W. Crawley, ed., The New Cambridge Modern History, vol 9, 1793-1830 (1965) pp 639–67.
  • Jarrett, Mark (). The Congress of Vienna and its Legacy: War and Great Power Diplomacy after Napoleon. London: I. B. Tauris & Company, Ltd. ISBN 978-1780761169.  online review
  • King, David (). Vienna 1814; How the Conquerors of Napoleon Made Love, War, and Peace at the Congress of Vienna. Random House Inc. ISBN 978-0-307-33716-0. 
  • Kissinger, Henry A. "The Congress of Vienna: A Reappraisal," World Politics (1956) 8#2 pp. 264–280 in JSTOR
  • Kissinger, Henry (). A World Restored; Metternich, Castlereagh and the Problems of Peace, 1812–22. Boston: Houghton Mifflin. 
  • Kraehe, Enno E. Metternich's German Policy. Vol. 2: The Congress of Vienna, 1814–1815 (1984) 443 pp
  • Oaks, Augustus; R. B. Mowat (). The Great European Treaties of the Nineteenth Century. Oxford: Clarendon Press.  ("Chapter II The restoration of Europe")
  • Nicolson, Harold (). The Congress of Vienna: A Study in Allied Unity, 1812–1822. Constable & co. ltd. 
  • Spiel, Hilde (). The Congress of Vienna; an Eyewitness Account. Philadelphia: Chilton Book Co. 
  • Rowell, Christopher and Wolf Burchard, 'The British Embassy at Palais Stahremberg: Furniture from the Congress of Vienna at Mount Stewart’, Furniture History LIII (2017): 191-224.
  • Schroeder, Paul W. "Did the Vienna settlement rest on a balance of power?" American Historical Review (1992) 97#3 pp 683–706. in JSTOR
  • Schroeder, Paul W. The Transformation of European Politics, 1763–1848 (1996), pp 517–82 advanced diplomatic history online
  • Vick, Brian. The Congress of Vienna. Power and Politics after Napoleon. Harvard University Press, 2014. ISBN: 978-0-674-72971-1.
  • Webster, C.K. "The pacification of Europe" in A.W. Ward and G. P. Gooch] eds. The Cambridge history of British foreign policy, 1783-1919, (1922) Volume 1 ch IV online pp 392–521
    • also published as Webster, Charles. The Congress of Vienna, 1814–1815 (1919), a British perspective
  • Webster, C.K. The Foreign Policy of Castlereagh, 1812–1815, Britain and the Reconstruction of Europe (1931) 618pp online
  • Zamoyski, Adam (). Rites of Peace; the Fall of Napoleon and the Congress of Vienna. HarperCollins Publishers. ISBN 978-0-06-077518-6. 
  • British diplomacy, 1813–1815: Select Documents Dealing with the Reconstruction of Europe (1921); 409pp
  • Walker, Mack. ed. Metternich's Europe, 1813-48 (1968) 352pp of primary sources in English translation Metternich's%20Europe%2C%201813-48&f=false excerpt
  • Ghervas, Stella (). Réinventer la tradition. Alexandre Stourdza et l'Europe de la Sainte-Alliance. Paris: Honoré Champion. ISBN 978-2-7453-1669-1. 
  • Berstein, Serge și Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. 4, Iași, Institutul European, 1998.
  • Ciachir, Nicolae. Istorie universală modernă, vol II, București, Ed. Oscar Print, 1998.
  • Gârz, Florian. Expansiunea spre est a NATO: Bătălia pentru Europa, București, Editura Pavel Coruț, 1997.

Resurse internet[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Congresul de la Viena