Monarhie constituțională

Parte dintr-o serie de articole despre
Monarhie
Concepte centrale Monarh Monarhism Drept divin Mandatul ceresc
Tipuri Absolută Compozită Constituțională Diarhie Dualistă Electivă Emirat Ereditară Federală Non-suverană Populară Regență Tetrarhie Universală
Istorie Nașterea Imperiului Roman Magna Carta Întemeierea Imperiului Otoman Revoluția glorioasă Revoluția franceză Trienio Liberal Primul Imperiu Francez Războaiele liberale Al Doilea Imperiu Francez Unificarea Italiei Restaurația Meiji Unificarea Germaniei Revoluția din 5 octombrie 1910 Proclamarea Republicii Brazilia Revoluția Xinhai Revoluția Rusă Revoluția siameză din 1932 Proclamarea Republicii Italiene Tranziția spaniolă către democrație Revoluția Iraniană Cambodgia modernă Războiul civil din Nepal
Subiecte conexe Aristocrație Autocrație Conservatorism Familie regală Legitimism Număr bizantin Oligarhie Primogenitură Regalism Rege filosof Regicid Republică încoronată Thomas Hobbes Ultraregalist
Portal politică

Monarhii

Parte a seriei Politică
Forme de guvernământ
Structura de putere
Separatism Stat asociat Dominion Căpetenie Federalism Federație Confederație Devoluție Integrare Imperiu Hegemonie Stat unitar Diviziune administrativă
Sursa de putere
Democrație puterea celor mulți Directă Reprezentativă Semi altele Oligarhie puterea celor puțini Aristocrație Juntă militară Plutocrație Stratocrație Timocrație Teocrație Particrație Tehnocrație Autocrație puterea unuia Despotism Democrație parțială Semi-democrație Dictatură Hibridă Anocrație
Ideologia puterii
Monarhie vs. Republică ideologii social-politice Absolută Constituțională Directorial Legalism Parlamentară Semi-prezidențială Prezidențial Autoritarism vs. Libertarianism ideologii socio-economice Capitalism Colonialism Comunism Distributism Feudalism Socialism Anarhism vs. Etatism ideologii ale libertății civile Anarhism Minarhism Totalitarism Mondial vs. Local ideologii geo-culturale Central Oraș-stat Unitate națională Mondial
portal Politică

O monarhie constituțională este o formă de guvernământ monarhică ce face parte dintr-un sistem constituțional care acceptă un monarh ereditar sau ales în funcție de șef de stat. Monarhiile constituționale moderne, de obicei implementează conceptul de trias politica, sau "separarea puterilor", unde monarhul e capul ramurii legislative sau doar are un rol simbolic. În cazul în care monarhul deține puterea absolută, aceasta se numește o monarhie absolută.

Astăzi, monarhiile constituționale sunt combinate cu o democrație reprezentativă, care reprezintă teoriile suveranității populare care plasează suveranitatea în mâinile poporului, și cele care consideră important rolul tradiției în guvernământ. Cu toate că regele sau regina pot fi considerați șeful statului, prim Ministrul, a cărui putere provine direct sau indirect în urma alegerilor, este Șeful guvernului.

Cu toate că majoritatea monarhiilor constituționale moderne sunt democrații reprezentative, în istorie au existat și alte situații. Unele monarhii au existat sub constituții fasciste (sau cvasi-fasciste), cum s-a întâmplat în Italia, Japonia și Spania, sau cele unde guvernul a fost condus de o dictatură militară, cum s-a întâmplat în Tailanda sau România.

Monarhia constituțională în România

Monarhia are o lungă tradiție în România, domnitorii Principatelor Române având rangul prinților sau regilor din vestul Europei.

În forma ei modernă, monarhia românească a luat naștere în 1859, odată cu unirea Principatelor Valahiei și Moldovei sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Acesta nu avea, însă, descendență regală, astfel încât adevărata conectare a României cu familiile regale europene de lungă tradiție s-a făcut în 1866, odată cu urcarea pe Tron a Domnitorului Carol I (din 1881, Majestatea Sa Regele Carol I al României).

Încă de la început, monarhia românească a fost o monarhie constituțională modernă, funcționând pe baza unei legi fundamentale care garanta drepturile și libertățile românilor.

Adoptată la scurt timp după urcarea pe Tron a Domnitorului Carol I, Constituțiunea Principatelor Unite de la 1 iulie 1866 reprezintă prima lege fundamentală modernă a României (folosirea denumirii exacte este importantă, fiindcă constituțiilor li se precizează întotdeauna ziua și luna adoptării, nu doar anul). Deși țara se afla încă sub suzeranitate otomană, această constituție are, printre altele, meritul de a nu pomeni nimic, în textul său, despre puterea suzerană.

Principatele Unite ale Valahiei și Moldovei și-au proclamat independența la 10 Mai 1877. La această dată (la care se aniversau 11 ani de la prima sosire în București a Domnitorului), Carol I a semnat Declarația de Independență a statului, ce fusese citită în Parlament cu o zi înainte, de către Mihail Kogălniceanu. Conform Constituției, puterea legislativă a statului era exercitată în comun de către Domnitor și de către cele două adunări parlamentare (Adunarea Deputaților și Senatul), astfel încât nici un act al Parlamentului nu devenea lege decât după ce primea sancțiunea domnească, era promulgat și publicat în Monitorul Oficial - Domnitorul putând refuza sancțiunea sa.

Noul stat apărut pe harta Europei la 10 Mai 1877 s-a numit „România” (până atunci țara nu avea personalitate internațională, fiindcă politica externă a Principatelor era dusă de turci).

Independența declarată a fost cucerită efectiv în războiul ce a urmat (1877-1878), război în care trupele Domnitorului Carol s-au aflat în alianță cu cele ale Imperiului Rus (Domnitorul României și Țarul Rusiei erau rude).

La 10 Mai 1881, România devine Regat, iar Majestatea Sa Carol I este încoronat ca Rege al României. Acest fapt sublinia creșterea importanței statului român pe scena internațională.

Datorită faptului că Regele Carol I și Regina Elisabeta au avut un singur copil, care nu a supraviețuit (o fetiță, Principesa Marioara, care a murit de scarlatină la vârsta de 4 ani), în 1889 Principele Ferdinand, nepotul Regelui Carol din casa de Hohenzollern-Sigmaringen, a fost desemnat ca moștenitor al Coroanei României.

În 1892 Principele Moștenitor Ferdinand se căsătorește cu Marie de Saxa-Coburg-Gotha, principesă britanică, descendentă a Reginei Victoria a Marii Britanii și a țarilor Imperiului Rus. E va deveni, mai apoi, Regina Maria a României.

Un an mai târziu, în 1893, se naște la Sinaia Principele Carol, viitorul Rege Carol al II-lea, ca prim copil al cuplului princiar Ferdinand și Maria.

În 1914, în urma participării la cel de-Al Doilea Război Balcanic, România alipește Cadrilaterul (două județe din sudul Dobrogei care aparținuseră Bulgariei).

În același an moare bătrânul Rege Carol I, iar nepotul său Ferdinand devine Regele Ferdinand I al României.

În 1918, în ultimele luni ale Primului Război Mondial, Principele moștenitor Carol dezertează de la comanda regimentului pe care îl conducea, pe front, trece granița în Rusia și se căsătorește la Odessa cu Zizi Lambrino. Faptele vor produce mari tulburări și nemulțumiri Regelui și Reginei, o astfel de căsătorie fiind contrară atât prevederilor Constituției, cât și Statutului Familiei Regale. Ulterior, căsătoria va fi anulată de tribunal (nu prin divorț, ci fiind considerată nelegal încheiată!), însă Principele Carol va continua, în mod repetat, să refuze succesiunea la Tron, continându-și viața personală tumultoasă. Faptul acesta îl va determina pe Regele Ferdinand, preocupat de viitorul țării și al familiei, să dorească trecerea Coroanei și a averii personale direct la nepotul său Mihai - lucru aprobat de Parlament.

În același an se încheie Primul Război Mondial și trei mari provincii istorice românești, Transilvania, Basarabia și Bucovina aleg să se alipească Vechiului Regat al României.

În 1921, pe 10 martie, Principele moștenitor Carol se căsătorește la Atena cu Elena, principesă a Greciei. Pe 25 octombrie în același an se naște la Castelul Foișor din Sinaia Mihai, singurul lor fiu (viitorul Rege Mihai I).

La 15 octombrie 1922, Regele Ferdinand I și Regina Maria sunt încoronați ca Regi ai României Mari în Catedrala din Alba-Iulia, într-o ceremonie fastuoasă care marca bucuria populară pentru victorie și pentru extinderea granițelor României.

Pentru a reflecta noua situație politică și economică a țării, la 29 martie 1923 este adoptată noua Constituție liberală a Regatului (o actualizare a celei din 1866, care prelua nemodificate 78 de articole ale vechii Constituții, dar moderniza legea veche, garantând și clarificând drepturile și libertățile tuturor românilor). Cadrul constituțional nou creat, care îmbina armonios mecanismul democratic parlamentar, identitatea națională și solida stabilitate a drepturilor, adusă de puterea regală, avea să ducă la cea mai îndelungată perioadă de libertate, prosperitate și dezvoltare din istora României.

În luna iulie 1927, odată cu moartea Regelui Ferdinand, România intră într-o criză dinastică, deoarece Coroana trece la micul Mihai, nepotul Regelui, în vârstă de 6 ani. Conform legii fundamentale, pe durata minorității Regelui Mihai, țara era condusă de o regență formată din trei persoane. Inițial, regența a fost compusă din A.S.R. Principele Nicolae, fiul cel mai mic al Regelui Ferdinand, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan. Ulterior, datorită decesului lui Gheorghe Buzdugan, în regență a fost numit Constantin Sărățeanu.

Domnia regenței nu s-a dovedit benefică pentru țară, ea generând multă instabilitate politică. De aceea, mai mulți oameni politici, în frunte cu Iuliu Maniu au negociat revenirea Principelui Carol pe Tronul României. Acesta a acceptat și s-a întors din străinătate pe 8 iunie 1930, fiind încoronat imediat ca Regele Carol al II-lea al României - detronându-și, astfel, propriul fiu. Pentru micul Rege Mihai a fost creat ad-hoc titlul de „Mare Voievod de Alba-Iulia”.

La 24 februarie 1938, sub presiunea evenimentelor politice din Europa (determinate de ascensiunea celor două mari imperii totalitare, Germania Nazistă și Rusia comunistă), Regele Carol al II-lea determină înlocuirea vechii Constituții cu una mai puțin democratică, care consfințea subordonarea individului și economiei față de stat, și corporatismul colectivist de tip fascist. Aceasta era un compromis, o încercare de a opri ascensiunea Gărzii de Fier (un partid extremist care își inspira acțiunile după cele ale SA-ului german) prin impunerea puterii personale a Regelui.

În vara anului 1940, România Mare a încetat să existe, țara pierzând fără luptă o treime din teritoriu, prin impunerea Pactului Ribbentrop-Molotov și a Dictatului de la Viena, urmare a înțelegerilor între Hitler și Stalin. România se găsea izolată politic, militar și economic, principalul aliat al său, Franța fiind învins de Hitler, iar economia aservită intereselor germane.

La 6 septembrie 1940, Regele Carol al II-lea a fost silit să abdice de către generalul Ion Antonescu, Coroana trecând (pentru a doua oară) la tânărul Rege Mihai I, care avea 19 ani. Cu toate că Regele se afla pe Tron, generalul Antonescu primise puteri dictatoriale, Constituția și Parlamentul erau suspendate, iar țara se conducea prin decrete.

După evenimentele de la 23 August 1944, prin care Regele Mihai I și colaboratorii săi au răsturnat dictatura personală a mareșalului Antonescu și au schimbat tabăra în care România lupta în război, Regele a repus în vigoare Constituția democratică din 1923, permițând funcționarea Parlamentului și a partidelor politice. Cu toate acestea, situația țării nu a mai fost niciodată cea normală, interbelică, fiindcă cele petrecute la 23 August au dus la ocuparea militară a țării de către marea Armată Roșie (ocupație care era, oricum, inevitabilă) și la ascensiunea politică rapidă a Partidului Comunist Român, sprijinit de bolșevicii ruși (un partid care, până în 1944, cu toată influența internațională a Uniunii Sovietice, nu numărase mai mult de 800 de oameni). La 6 martie 1945, Regele a fost silit de ocupantul militar rus să înlocuiască guvernul generalului anticomunist Nicolae Rădescu cu primul guvern comunist al României, sub președinția „boierului roșu” Petru Groza.

La 30 decembrie 1947, Regele Mihai I rămăsese singurul obstacol în calea instaurării totale a dictaturii comuniste în România. Prin lovitura de palat petrecută în dimineața acelei zile, o adevărat act de terorism, Regele a fost silit (sub amenințare cu arma și sub sub șantajul împușcării a 1100 de tineri ce se găseau deja arestați de la 8 noiembrie 1945) să semneze un act neconstituțional de abdicare. În seara aceleiași zile, printr-o ședință falsificată a Adunării Deputaților (la care cvorumul a fost „suplimentat” cu susținători comuniști care nu aveau calitatea de deputați, Parlamentul fiind în vacanță), a fost proclamată neconstituțional abolirea monarhiei și instaurarea Republicii Populare Române. Trebuie subliniat că, legea fundamentală din 1923 fiind în vigoare, schimbarea legală a formei de guvernământ s-ar fi putut face numai în Parlament, cu respectarea strictă a prevederilor acesteia, iar abdicarea Regelui nu însemna, în mod automat, și abolirea monarhiei, ci doar trecerea Coroanei la următoarea persoană din linia de succesiune la Tron. Pe 3 ianuarie 1948, Familia Regală a fost silită să plece din gara Sinaia cu Trenul Regal, într-un exil forțat care a durat 50 de ani.

În urma acestei fraude, România a rămas în situație de vid constituțional până la adoptarea nelegitimă a primei Constituții republicane comuniste, la 13 aprilie 1948.

Viața politică a Monarhiei Constituționale în perioada Regelui Carol I

Între anii 1881 și 1914 structura politică a Regatului din România a rămas în cea mai mare parte la fel ca în perioada Principatului. Cadrul general al activității politice a fost asigurat de Constituția din 1866, care a fost modificată în 1884 pentru rezolvarea problemelor referitoare la dreptul de vot.

Între anii 1881 și 1914 au existat doar două partide importante: Partidul Conservator și Partidul Liberal. Conservatorii reprezentau interesele marilor moșieri, iar liberalii reprezentau interesele clasei mijlocii, de comercianți și industriași. La viața politică românească participa doar o mică parte din populație.

Problema restaurării Monarhiei Constituționale în România după 1989

Cunoscând nelegalitatea abdicării Regelui și a proclamării Republicii, unii membri ai partidelor politice formate după 1989 - în special Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal - au susținut revenirea în țară a Familiei Regale și ridicarea problemei restaurării monarhiei, în cadru democratic, parlamentar. Lor li s-au alăturat alte organizații ale societății civile, ca Alianța Civică și „Amicii Regelui Mihai", iar mai târziu Alianța Națională pentru Restaurarea Monarhiei, „Mișcarea pentru Regat și Coroană", „Clubul Coroanei”, „Tineretul regalist” ș.a.

Aceste inițiative s-au lovit de rezistența partidelor de guvernământ ale anilor '90, dominate de reprezentanții vechii puterii comuniste, de propaganda ziarelor și televiziunilor acelorași partide, precum și „obliterarea memoriei colective” produsă populației în anii îndelungați de propagandă comunistă. Ca urmare, nu s-a făcut pasul firesc al repunerii în vigoare a ultimei Constituții necomuniste a României - cea din 29 martie 1923 - care ar fi asigurat continuitatea și legitimitatea. Puterea nu a respectat nici propriile decrete, cele ale Frontului Salvării Naționale, date în zilele Revoluției, care prevedeau (decretul-lege nr. 2/27.12.1989) că „sunt și rămân desființate toate structurile de putere ale fostului regim dictatorial” - adică inclusiv Constituțiile republicane comuniste și funcția de Președinte al României, care fusese creată în 1965 de către o putere abuzivă.

În 1991, Adunarea Constituantă formată la București a adoptat, printr-un proces parlamentar controversat, Constituția României 1991, fără a respecta prevederile legii anterioare (Constituția din 1923) și fără a întreba populația României, prin referendum, ce formă de guvernământ dorește. Prin prevederile noii Constituții (art. 1 și art. 152) s-a încercat „eternizarea” abuzivă a republicii ca formă de guvernământ.

Deși cel puțin două dintre fiicele Regelui, Altețele Lor Principesele Margareta și Sofia, au fost prezente în România încă din ianuarie 1990, inițiind și ajutând programe caritabile de refacere a societății, urmate apoi și de M.S. Regina Ana, autoritățile nu au permis Regelui reîntoarcerea în țară. Cu excepția unei scurte vizite de Paști, în aprilie 1992 (care a prilejuit ieșirea pe străzile Bucureștiului a peste un milion de oameni), noile autorități au împiedicat, în 11 ocazii, venirea în țară a Suveranului (în cel puțin o ocazie, deși prezentase documente valabile la sosire, el a fost așteptat ulterior de echipaje de poliție înarmate cu arme automate, care l-au condus înapoi la avion, expulzându-l forțat în Elveția).

Recunoașterea faptului că Regele și-a păstrat, pe întreaga durată a exilului, calitatea de cetățean român a venit abia în 1997, când guvernul Victor Ciorbea a desființat juridic decretul abuziv din 1948, prin care Regelui i se luau „cetățenia și naționalitatea (sic!) române”. Această îndreptare a permis Suveranului să revină în țară. Ea s-a datorat interesului guvernului român de a obține ajutorul diplomatic al Regelui pentru admiterea României în NATO și Uniunea Europeană. Pentru realizarea acestui obiectiv național, Regele a organizat și întreprins două turnee internaționale, în anii 1997 și 2002.

La 30 decembrie 1997, în cadrul unei întruniri private, M.S. Regele Mihai I a semnat noul Statut al Familiei Regale a României, intitulat „Normele Fundamentale ale Familiei Regale”, care înlocuiește statutele anterioare. De asemenea, Regele a cerut ca, în cazul în care Parlamentul va decide restaurarea monarhiei constituționale în România, să fie acceptată modernizarea Constituției din 1923 prin renunțarea la legea salică, care nu permite femeilor să domnească - o lege care a fost abandonată, între timp, de toate monarhiile europene moderne. M.S. Regele Mihai a desemnat-o ca moștenitoare a rolurilor sale de familie și constituționale pe fiica sa cea mare, A.S.R. Principesa Margareta a României.

„Normele Fundamentale ale Familiei Regale” prevăd (la art. 1, paragraful 2), că, după moartea Regelui, „moștenitorul Tronului va primi titlul și apelativul de Rege sau Regină, indiferent de poziția Familiei ca Dinastie domnitoare sau ne-domnitoare și indiferent dacă, mai târziu, va alege sau nu să nu folosească un asemenea titlu sau apelativ”.

După decesul Regelui Mihai I, survenit la 5 decembrie 2017, Majestatea Sa Margareta a ales să nu folosească, în acest moment, apelativul de „Regină a României”, ci pe acela de „Custode al Coroanei României”.

Familia Regală a României desfășoară o bogată activitate publică de reprezentare a țării, care poate fi urmărită pe siturile oficiale https://www.romaniaregala.ro și https://www.casamajestatiisale.ro.

Legături externe

• Situl oficial al Familiei Regale a României
• Jurnalul de activități al Familiei Regale
• monarhie.ro - un sit web informativ despre monarhia din România și din alte state
• Alianța Națională pentru Restaurarea Monarhiei (ANRM)