Mercur (element)

Pentru alte sensuri, vedeți Mercur (dezambiguizare).

Mercur
Au ← Mercur → Tl Cd       80 Hg                                                                                                                                                                                                                                           Hg Cn Tabelul complet • Tabelul extins
Informații generale
Nume, Simbol, Număr	Mercur, Hg, 80
Serie chimică	metale
Grupă, Perioadă, Bloc	16, 6, d
Densitate	13545,9 kg/m³
Culoare	argintiu
Număr CAS	7439-97-6
Număr EINECS
Proprietăți atomice
Masă atomică	200,59 u
Rază atomică	150 (171) pm
Rază de covalență	132 pm
Rază van der Waals	155 pm
Configurație electronică	[Xe] 4f145d106s2
Electroni pe nivelul de energie
Număr de oxidare
Oxid
Structură cristalină
Proprietăți fizice
Fază ordinară	lichid
Punct de topire	−38,83 °C;234,32 K
Punct de fierbere	356,73 °C;629,88 K
Energie de fuziune	0,05868 kJ/mol
Energie de evaporare	0,44936 kJ/mol
Temperatură critică	K
Presiune critică	Pa
Volum molar	14,09 · 10-6 m³/kmol
Presiune de vapori
Viteza sunetului	m/s la 20 °C
Forță magnetică
Informații diverse
Electronegativitate (Pauling)	2,00
Căldură specifică	140 J/(kg·K)
Conductivitate electrică	1,04 · 106 S/m
Conductivitate termică	8,3 W/(m·K)
Prima energie de ionizare	1007,1 kJ/mol
A 2-a energie de ionizare	1810 kJ/mol
A 3-a energie de ionizare	{{{potențial_de_ionizare_3}}} kJ/mol
A 4-a energie de ionizare	{{{potențial_de_ionizare_4}}} kJ/mol
A 5-a energie de ionizare	{{{potențial_de_ionizare_5}}} kJ/mol
A 6-a energie de ionizare	{{{potențial_de_ionizare_6}}} kJ/mol
A 7-a energie de ionizare	{{{potențial_de_ionizare_7}}} kJ/mol
A 8-a energie de ionizare	{{{potențial_de_ionizare_8}}} kJ/mol
A 9-a energie de ionizare	{{{potențial_de_ionizare_9}}} kJ/mol
A 10-a energie de ionizare	{{{potențial_de_ionizare_10}}} kJ/mol
Precauții
NFPA 704
Unitățile SI și condiții de temperatură și presiune normale dacă nu s-a specificat altfel.

Mercurul (υδράργυρος, în greacă Hydrargyros, latină „argentum vivum”, „vif argent”, „argento vivo” sau argintul viu) este un element chimic cu simbolul Hg și număr atomic 80. Metal al blocului d, mercurul este unul din cele 6 elemente care sunt lichide la o presiune și temperatură apropiată de cea a camerei.

Metal greu, argintiu al blocului de elemente d, mercurul este singurul element metalic care este lichid în condiții standard de temperatură și presiune; un alt element care este întâlnit în aceleași condiții este bromul, deși metale precum cesiul, galiul și rubidiul se lichefiază la temperaturi puțin mai mari decât cea a camerei.

Mercurul nu reacționează cu majoritatea acizilor, precum acidul sulfuric diluat, deși acizii oxidanți precum acidul sulfuric și acidul azotic concentrat sau aqua regia îl dizolvă, rezultând sărurile sulfate, nitrate și clorurile. Reacționează totodată cu pulberea de sulf, utilizată să absoarbă vaporii de mercur. Este întâlnit în natură predominant sub forma cinabrului (sulfură de mercur); pigmentul roșu vermilion, forma pură a sulfurii de mercur, este obținut în urma reacției mercurului (redus din cinabru) cu sulful.

Ingestia cinabrului sau inhalarea acestuia este foarte toxică; otrăvirea cu mercur poate rezulta din expunerea formelor hidrosolubile ale acestuia (precum clorura de mercur sau metilmercurul), inhalarea vaporilor de mercur sau consumarea alimentelor contaminate cu mercur.

Mercurul este utilizat în interiorul termometrelor, barometrelor, manometrelor, sfigmomanometrelor, lămpilor fluorescente, precum și în cadrul altor dispozitive. Acțiunea sa toxică a determinat înlocuirea sa din interiorul termometrelor sau manometrelor, în favoarea alternativelor precum alcoolul.

Descoperire

Simbolul planetei Mercur a fost utilizat din Antichitate pentru reprezentarea acestui element.

Cinabrul, principalul minereu compus din sulfură de mercur, a fost probabil utilizat ca și pigment încă din vremurile preistorice. În urmă cu 20.000 de ani, cinabrul avusese o aplicație pigmentară, fiind numit vermilion și utilizat de către locuitorii peșterilor din Spania și Franța.

Extragerea mercurului din cinabru a fost menționată pentru prima dată de către filosoful grec Aristotel, în secolul al IV-lea, de unde provine și denumirea sa elenă, hydrargyros. Pliniu afirma despre mercur:

„Acționează ca o otravă asupra tuturor lucrurilor, și găurește urnele, țâșnind din acestea datorită proprietăților sale maligne. Toate substanțele plutesc pe suprafața argintului viu, cu excepția aurului, fiind singura substanță care este atrasă de aceasta. De aici și excelentul rol de rafinare al aurului, datorită abilității ușoare de respingere a impurităților în momentul când se află într-un vas pământiu cu aur. Odată ce aceste superfluități sunt expulzate, nu rămâne nimic de făcut decât să fie separat de aur”

Elementul a fost numit după zeul roman Mercur, cunoscut pentru viteza acestuia; totodată semnul astrologic al planetei a devenit unul din simbolurile alchimie ale acestui metal. Mercurul este singurul metal al cărui nume este comun cu cel planetar-alchimic.

Mercurul este un element care este întâlnit în scoarța terestră; a fost cunoscut încă din perioada vechilor greci, romani, chinezi și hinduși. În China Antică, mormântul Împăratului Ch'i-Huang-Ti, care murise în anul 210 î.Hr., conținea o hartă în relief a Chinei în care râurile și oceanele erau reprezentate de mercur. Chinezii considerau că medicamentele pe bază de mercur sau cinabru pot prelungi viața, probabil datorită proprietăților acestora de conservare; cu toate acestea, câțiva împărați decedaseră din cauza otrăvirii cu mercur, în încercările lor de a fi nemuritori. În urma cu 4.000 de ani, femeile din China utilizau mercurul ca și metoda contraceptiva cu administrație orala..

Probe de mercur au fost descoperite în morminte egiptene, iar vârsta acestora a fost determinată a fi de 3.500 ani. Arheologul Heinrich Schliemamm descoperise o urnă de mărime mică plină cu mercur într-un mormânt din Kurna, Egipt, datând din anii 1600-1700 î.Hr.

Cea mai timpurie descriere a amalgamării aurului a fost făcută de către Abu Rayhan al-Biruni, cercetator persan al secolului al XI-lea, autor al unor texte alocate mineralogiei, pietrelor prețioase și metalelor; conform acestuia, aurul era procesat din minereu prin zdrobire, apoi minereu era spălat și se adăuga mercurul. Aurul era de asemenea recuperat din Sind, depozitând mercur în mici adâncituri săpate în albia răului. Sedimentele aurifere ar fi spălate peste bălțile mercurice, formându-se amalgamul aurului cu mercur. În ambele cazuri, amalgamul era recuperat și filtrat prin piele pentru separarea celor două elemente, iar ca pas final, amalgamul era ars pentru a se volatiliza mercurul și pentru a purifica aurul.

A fost cunoscut și în rândul alchimiștilor în timpul Evului Mediu; aceștia considerau că mercurul, sulful și sarea sunt principalele elemente care constituie Pământul. Cuvântul hindus pentru alchimie, rasasiddhi, înseamnă cunoașterea mercurului. La acea perioadă, șapte metale erau cunoscute: mercurul, aurul, argintul, cuprul, staniul (cositorul), plumbul și fierul; se credea că în urma unui amestec corect al ingredientelor, mercurul poate fi transmutat în aur.

Începând cu secolul al XVI-lea, cunoștințele despre mercur se vor dezvolta; de exemplu, în anul 1556, Agricola detaliază modul de utilizare al mercurului și efectele inhalarii vaporilor acestuia asupra sănătății umane. Datorită scrierilor lui Paracelsus, mercurul devenise, alături de antimoniu, un element utilizat în tratamentele venerice.

Structura atomică

Structura atomului de mercur este determinată de numărul nucleonilor din nucleul atomic; mercurul prezintă 80 de protoni și 121 de neutroni. Raza atomică medie este de 0.155 nm, raza ionică este de 0.112 nm, iar raza covalentă este de 0.149 nm. Structura cristalină a mercurului este romboedrică, iar fiecare atom de mercur este înconjurat de alți 6 atomi învecinați la o distanta de 0.300 nm și alți șase atomi la o distanță de 0.347 nm.

Configuratia electronica a atomului de mercur, reprezentata pe straturi electronice

Configurația electronică a atomului de mercur este 1s² 2s² 2p⁶ 3s² 3p⁶ 3d¹⁰ 4s² 4p⁶ 4f¹⁴ 4d¹⁰ 5s² 5p⁶ 5d¹⁰ 6s²

Izotopii

Mercurul prezintă șapte izotopi stabili, cel mai abundent fiind ²⁰²Hg (29,80%). Radioizotopii cei mai longevivi sunt ¹⁹⁴Hg cu un timp de înjumătățire de 444 ani și ²⁰³Hg cu un timp de înjumătățire de 46.612 zile. Radioizotopii rămași au timpul de înjumătățire mai mic de o zi.

Cu toate că izotopii mercurului sunt caracterizați de proprietăți chimice similare, datorită maselor diferite, reacțiile acestora diferă relativ puțin. Izotopii mai ușori reacționează mai rapid decât cei grei, cauzând prin aceasta îmbogățirea produșilor de reacție în reacțiile ireversibile.

În general, procesele fizice precum evaporarea, condensarea și difuzia ionilor sau moleculelor datorită concentrației sau temperaturii cauzează fracționarea izotopică în izotopi stabili; izotopii ușori se evaporă și permit ca difuzia să fie mai rapida, iar cei grei se condensează.

Răspândire pe Pământ

Surse naturale

La nivel mondial, cantitatea totala de mercur este estimata a fi de 334.17 miliarde tone metrice; aproape întreaga cantitate este regăsită în sedimentele oceanice (98.75%) și în apele oceanice (1.24%), iar restul este conținut în sol. Sursele naturale de mercur permit pătrunderea acestuia în biosferă ca și gaz, atunci când exista activitate vulcanica terestra și oceanica, în solutii sau în minereuri. Procesele naturale prin care mercurul este emis în atmosferă mai pot cuprinde volatilizarea mercurului în mediile marine și acvatice, volatilizarea provenita din vegetație.

Ciclul global al mercurului implica degajarea acestuia din scoarța terestra, transportul aerian al vaporilor de mercur și depozitarea acestuia în sol și ape; cantitatea de mercur care poate pătrunde anual în atmosferă este în medie de 30.000 tone.

În mod natural, este întâlnit ca cinabru (HgS), tiemanit (HgSe), coloradoit (HgTe), coccinit (Hg₂I₂) și livingstonit (Hg[Sb₄S₇]), iar principalele depozite europene sunt în Almaden (Spania), Idria (Slovenia nord-vestica), regiunea Rheinpfalz din Germania și regiunea Monte Amiata în Toscana (Italia).

Surse antropogenice

Eliberările de mercur în atmosferă sunt considerate a fi provocate de procesele industriale și de sursele de combustie, conținând formele volatile ale mercurului, precum și formele sale particulare. Mercurul gazos include formele chimice elementare și oxidate ale acestuia, în timp ce formele particulare sunt constituite din compușii chimici ai mercurului, datorită presiunii înalte a vaporilor săi.

Proveniența mercurului este determinată de tipul de combustibil folosit, precum cărbunele, petrolul sau deșeurile municipale. În anul 1996, arderea combustibililor fosili a contribuit la eliberarea a 76 tone de mercur în atmosferă, dintre care 66 de tone proveneau din arderea cărbunilor, iar 10 tone proveneau din arderea petrolului și gazelor naturale. Diverse incineratoare și aparate de combustie a deșeurilor au eliberat 54 tone de mercur în atmosferă în 1996, dintre care 27 tone proveneau din deșeurile menajere, 15 tone din deșeuri medicale, iar materialele periculoase (lichide și solide) au emis 11 tone de mercur. Mercurul mai patrunde in mediul inconjurator si datorita incinerarii materialelor precum componentelor auto, bateriilor, becurilor fluorescente, produselor medicale, termometre si termostate. Datorita riscului adus de aceste produse sanatatii, s-au facut eforturi in reducerea cantitatii de mercur in productia acestora; de exemplu, cantitatea de mercur din termostate in SUA a fost scazut de la 14.5 tone in 2004 la 3.9 tons in 2007.

Unele procese antropogenice care nu au mai fost utilizate de mult timp, au încă ca și rezultat emisii semnificative în cadrul mediului înconjurător, estimându-se că unele lacuri sau râuri conțin mercur într-o cantitate de 2 sau 4 ori mai mare încă de la începutul erei industriale. În Suedia secolului al XX-lea, concentrația de mercur a fost stabilită a fi de 4 până la 7 ori mai mare în partea sudică și de 2 până la 3 ori mai mare în partea nordică.

Deoarece este un material poluant care nu se poate degrada, creșterea nivelului de mercur semnalează anumite probleme. În Minnesota, în lacurile izolate produse de activitatea industrială, contaminarea sedimentelor cu mercur s-a triplat în ultimii 150 de ani, iar aceasta creștere este datorată surselor antropogenice.

Simbolul pentru substanţe periculoase pentru mediul înconjurător

Amount of atmospheric mercury deposited at Wyoming's Upper Fremont Glacier over the last 270 years

Depozitele preoindustriale de mercur la nivel atmosferic sunt considerate a fi de 4 ng /(1 L de gheata). Cu toate ca este considerat a fi un nivel natural de expunere, sursele de ordin regional sau global pot afea efecte semnificative. Eruptiile vulcanice pot intensifica sursele atmosferice de mercur de 4-6 ori.

Agentii naturali, precum vulcanii, sunt considerati a fi responsabili pentru aproximativ jumatate din emisiile atmosferice de mercur, comparativ cu jumatatea emisa din activitatea antropologica, desfasurata dupa cum urmeaza:

• 65% provin din statiile stationare, dintre care uzinele pe baza de carbune sunt considerate a fi principala sursa (40% din emisiile de mercur in SUA anului 1999). Aceseta includ si uzinele care au ca si combustibil gaz, insa din care mercului nu a fost indepartat. Emisiile datorate combustiei carbunelui sunt clasificate intre ordinul I si II al magnitudinii mai inalte decat emisiile combustiei petroliere, in functie de tara.
• 11% provin din extractia aurifera. Cele trei surse principale ale emisiei de mercur in SUA sunt reprezentate de cele mai mari 3 mine. Extragerea hidrogeochimica a mercului din bazinele aurifere au fost considerate a fi o sursa semnificativa de mercur atmosferic in estul Canadei.
• 6.8% provin din producerea metalelor neferoase, in special in cadrul furnalelor.
• 6.4% provin din productia cimentului.
• 3.0% provin din manevrarea deseurilor, incluzand deseurile municipale si cu risc, cele care provin din crematorii precum si incinerarea namolului din canalizari.
• 3.0% provin din productia sodei caustice.
• 1.4% provin din productia otelului si a fontei.
• 1.1% provin din productia mercurica, in special pentru baterii.
• 2.0% au alte surse de provenienta.

Procentajele mentionate mai sus sunt estimari ale emisiilor de mercur cauzate de activitatea umana la nivel global in 2000, excluzandu-se arderea biomasei, sursa importanta in unele regiuni.

Recent, s-a determinat ca aerul urban este contaminat cu o concentratie de mercur de 0.01–0.02 µg/m³. Un studiu din anul 2001 a masurat nivelul de mercur in cadrul a 12 locatii cu spatiu inchis, alese sa reprezinte tipurile de cladire, locatiile si varstele in cadrul suprafetei orasului New York area; studiul a determinat ca exista o crestere semnificativa a concentratiei de mercur, comparativ cu nivelul exterior, fiind considerat a fi de 0.0065 – 0.523 μg/m³. Valoarea medie a fost determinata a fi de 0.069 μg/m³.

Un dezastru industrial a fost considerat a fi deversarea compusilor mercurici in Golful Minamata, Japonia. Se estimase ca mai mult de 3000 de persoane ar fi fost afectate de diverse malformatii, simptome severe ale otravirii cu mercur si decese provocate de un sindrom ce a ajuns sa fie cunoscut ca "boala Minamata".

Circuitul mercurului în natură

Fluxul mercuric din atmosferă către sol sau ape este susținut de circuitul global natural, circuitul global perturbat de activitățile umane, sursele regionale și locale. Circuitul global al mercurului, precum și impactul surselor antropogenice sunt mai dificile de înțeles datorită naturii specifice a emisiilor și a proceselor de depozitare.

Fiind un element chimic întâlnit în mod natural în mediu, este prezent în biotop; distribuția globală a mercurului este estimată a fi în sedimentele oceanice, ce conțin aproximativ 10¹⁷ g de mercur, în principal sub forma cinabrului, apele oceanice 10¹³g, sedimentele din sol și apele proaspete 10¹³ g, biosfera 10¹¹g, atmosferă 10⁸g și apele proaspete 10⁷g.

O mai buna înțelegere a contribuției surselor antropogenice privind eliberarea mercurului în natură este limitată de incertitudinile substanțiale privind emisiile naturale, precum și cantitatea și sursa primară de mercur ce e reemisă către atmosferă de către soluri și ape. Estimările recente indică faptul că aproximativ 200.000 tone de mercur au fost emise în atmosferă din 1890, aproximativ 95% fiind localizat în soluri, 3% în oceane și 2 % în atmosfera.

Proprietăți

Fizice

Proba de mercur

Mercurul este singurul metal care este întâlnit în starea de agregare lichida în condiții standard de temperatură și presiune; este un metal non-combustibil, greu, de culoare argintie care se va contracta sau își va mări volumul odată cu creșterea temperaturii, făcându-l un material ideal pentru termometre. Comparativ cu alte metale, este un slab conductor termic și un ușor conductor de electricitate.

Este ușor volatil, eliberând vapori toxici dacă este încălzit, iar vaporii acestuia (deși incolori) pot fi recunoscuți după culoarea lor albastru-violacee în momentul când electricitatea este prezentă. Prezintă un punct unic de topire, -38.83 °C, un punct de fierbere de 356.73 °C, și are o densitate de 13.5336 g/cm³. La încălzire, metalul se dilată în mod uniform, fierbând la temperatura de 357.01 °C și vaporizându-se la 360 °C. Mercurul prezintă solubilitate mare .

Sublimatul coroziv de mercur este o sare neutră, formată prin uniunea acidului unei sări comune și mercur și care conține o cantitate de acid destul de abundentă pentru a putea dizolva noua cantitate de mercur, din moment ce patru parți din sublimat pot dizolva mai mult de trei parți de mercur proaspăt. Dacă este privat de acidul conținut, mai este cunoscut și sub numele de mercur dulce (mercure doux) și se prezintă într-o stare perfectă de sare neutră; prezintă mai putin acid decât s-ar putea să conțină, în timp ce sublimatul coroziv de mercur reprezintă excesul de acid al sării comune).

Chimice

Vezi și: Categorie:Compuși mercurici

Mercurul dizolvă aurul, zincul și multe alte metale formând aliaje cu acestea denumite amalgame. Deoarece fierul este o excepție de la această regulă, recipientele de fier au fost folosite în comerțul cu mercur. Încălzirea mercurului în aer conduce la formarea oxidului de mercur.

Poziția sa în seria reactivității metalelor face mercurul un metal care nu reacționează cu acizii obișnuiți precum acid sulfuric diluat, deși acizii oxigenați concentrați ca acidul sulfuric sau acidul azotic sau apa regală (acid clorhidric + acid azotic) pot să dizolve mercurul în scopul obținerii sulfaților, azotaților și clorurilor. La fel ca și argintul, poate reacționa cu acidul sulfhidric atmosferic. Mercurul reacționează cu sulful, neutralizând astfel vaporii rezultați în cazul unor scurgeri accidentale de mercur.

Mercurul în stare elementara este relativ inert în aerul uscat, oxigen, oxid nitros, dioxid de carbon, amoniac; în atmosfera umeda, este acoperit de o pelicula de oxid mercuros, iar încălzirea în aer sau oxigen la 350 °C îl transforma în oxidul mercuric de culoare roșie: 2Hg(s) + O₂(g) → 2HgO(s)

Mercurul metalic reacționează cu halogenurile, formând săruri; astfel rezultă...

Săruri	Formula
fluorura de mercur (II)	Hg(l) + F2(g) → HgF2(s) (alba)
clorura de mercur (II)	Hg(l) + Cl2(g) → HgCl2(s) (alba)
bromura de mercur (II)	Hg(l) + Br2(l) → HgBr2(s) (alba)
iodura de mercur(II)	Hg(l) + I2(s) → HgI2(s) (rosie)

Mercurul dizolva alte metale, formând compușii numiți amalgame. Amalgamarea reprezinta metoda chimică de recuperare a mercurului pentru reutilizare prin procesarea soluțiilor sărurilor de mercur în apă; acest proces depinde de abilitatea mercurului de a forma aliaje cu puncte de topire joase în rândul numeroaselor metale. De exemplu, un metal (de regulă zincul) ce este potent din punct de vedere termodinamic să descompună compușii mercurului, este pus în contact cu o soluție a unei sări de mercur. Intervine o reacție chimică ce va reduce ionii de mercur la mercurul metalic, care se va combina ulterior cu zincul pentru a forma aliajul solid.

Testele efectuate în laboratoare au indicat că un schimb electronic cauzează gazele nobile să reacționeze cu vaporii mercuroși. Acești compuși sunt stabili datorită forțelor Van der Waals și rezultă în Hg·Ne, Hg·Ar, Hg·Kr și Hg·Xe (vezi exciplex). Compușii organici ai mercurului sunt de asemenea importanți. Metilmercurul este un compus periculos care este găsit ca un agent poluant în ape.

Descoperirea fluorurii de mercur (IV) (HgF₄) a fost anunțată în septembrie 2007.

Fulminatul de mercur, Hg₂(NO₃)₂, poate fi obținut prin dizolvarea mercurului în acid azotic, adăugând apoi alcool etilic. Reacțiile chimice includ nitrarea mercurului metalic cu un exces de acid azotic:

Hg + 3 OHNO₂ => HgNO₃ + OHNO₂ + NO₂

iar apoi azotatul de mercur și excesul de acid va fi adăugat într-o soluție de etanol, formând astfel fulminatul de mercur:

HgNO₃ + HNO₃ + C₂H₆O => Hg(ONC)₂

Sulfura de mercur, HgS, este preparată prin precipitarea ionilor Hg2+ folosind o soluție de acid hidrocloric cu hidrogen sulfurat.

Acțiune fiziologică

Cu toate că este prezent în construcția tuturor organismelor vii, datorită volatilității sale ce îi permite infiltrarea în acestea, mercurul nu prezintă nici un rol biologic. Cantitatea ingerată este de 3 micrograme/zi în rândul adulților, iar în cazul copiilor este de 1 microgram/zi. Solurile utilizate în agricultură pot conține 0.2 ppm de mercur, pătrunzând în alimente precum morcovii, cartofii și ciupercile, acestea din urmă conținând până la 1 ppm sau mai mult.

Mercur elementar

Mercurul este un element prea putin absorbit în contactul cu pielea sau atunci când este ingerat, fiind periculos datorită potențialului său volatil. Testele efectuate pe subiecte animale au demonstrat că mai putin de 0.01% din mercurul ingerat este absorbit intact de-a lungul tractului gastrointestinal , deși acest lucru nu s-ar aplica celor care suferă de ileus. Cazuri ale toxicității sistemice în ingestia accidentala sunt rare, iar încercările de suicid prin administrarea intravenoasa a mercurului nu apare în aceste cazuri. Cu toate că studiile nu s-au efectuat din punct de vedere cantitativ, proprietățile fizice ale mercurului elementar îi limitează absorbția în pielea intacta. Mercurul poate fi absorbit dermal, însă acest traseu este stabilit a fi de doar 1% prin inhalare.

Aproximativ 80% din vaporii de mercur inhalați sunt absorbiți prin intermediul sistemului respirator, fiind apoi distribuit prin sistemul circulator în tot corpul. Expunerea cronică, chiar și la concentrații mici între 0.7–42 μg/m³, au arătat ca și simptome tremurul, cunoștințe cognitive slabe și tulburări ale somnului.

Mercur anorganic

Mercurul este întâlnit ca și compus anorganic în substanțe precum sărurile, de exemplu clorura de mercur (II); aceste săruri afectează sistemul gastrointestinal și rinichii, cauzând distrugerea țesutului renal. Cu toate acestea, deoarece nu pot pătrunde ușor dincolo de bariera sânge-creier, mercurul poate cauza puține daune neurologice fără expunere continuă. Cele două stări de oxidare ale mercurului formează sărurile mercuroase (I) sau mercurice (Hg₂²⁺ și Hg²⁺). Mercurul (II) în aceste săruri este cu mult mai toxic decât mercurul (I) datorită solubilității lor mai mari; datorita acestei proprietăți, sunt mult mai ușor absorbite în tractul gastrointestinal.

Cianură de mercur

Cianura de mercur (cunoscută și ca cianura mercurica) Hg(CN)₂, este un compus mercuric toxic; ingestia sa provoacă deopotriva otrăvirea cu mercur și cu cianură. Hg(CN)₂ poate pătrunde în interiorul corpului prin inhalare, ingestie sau prin absorbție cutanată. Inhalarea cianurii mercurice irită gâtul și pasajele aeriene. Încălzirea sau contactul Hg(CN)₂ cu acidul sau suspensie acidă, eliberează vapori toxici de mercur și cianură care pot cauza bronșita cu tuse și flegmă și/sau iritarea țesutului pulmonar. Contactul cu ochii pot cauza arsuri și pete maronii, iar expunerea pe termen lung pot afecta vederea periferică; contactul cu pielea poate cauza alergii, iritații și culoarea gri a pielii.

Expunerea cronică la urmele de compus pot duce la acumularea mercurului în corp de-a lungul timpului; ar fi nevoie de luni sau de ani pentru eliminarea mercurului în exces din corp. Supraexpunerea la cianură mercurică poate conduce la distrugerea țesutului renal și/sau otrăvire cu mercur, conducând la iritabilitate, gingii iritate, secreție intensă de salivă, gust metalic, pierderea apetitului, pierderea memoriei, schimbări de personalitate și distrugerea țesutului nervos. Expunerea la doze mari poate fi fatală, existând posibilitatea decesului subit.

Abilitatea cianurii mercurice de a cauza probleme reproductive nu a fost testată; cu toate că compușii inorganici ai mercurului nu au arătat să aibă efecte teratogene, aceștia trebuie manipulați cu grija, fiind cunoscuți să afecteze dezvoltarea embrionara și să scadă fertilitatea.

Conform unui studiu, două persoane au prezentat simptome ale otrăvirii cu cianură în câteva ore de la ingestia cianurii mercurice sau oxicianura de mercur, Hg(CN)₂•HgO, în încercarea lor de a se sinucide. Toxicitatea Hg(CN)₂ este atribuită aproape exclusiv otrăvirii cu mercur; cu toate acestea, pacientul care ingerase oxicianura de mercur decedase după cinci ore din cauza otrăvirii cu cianura, înainte ca orice simptom al otrăvirii cu mercur să fie observate. Pacientul care ingerase Hg(CN)₂ arătase inițial simptome ale otrăvirii acute cu cianura, care au fost controlate, iar ulterior arătase semne ale otrăvirii cu mercur înainte să-și revină. Gradul în care otrăvirea cu cianură are loc este crezut a fi corelată fie cu ionii de cianură eliberați în stomac, care depinde de cantitatea ingerată, aciditatea gastrică și volumul conținutului gastric. Deoarece moleculele de Hg(CN)₂ rămân nedisociate în apa pură și în soluțiile bazice, disocierea va crește cu cât aciditatea va fi mai mare; o aciditate gastrică mare va ajuta astfel ca ionii de cianură să devină mult mai bioviabili, crescând posibilitatea otrăvirii cu cianură.

Cianura de mercur a fost utilizată în două crime, petrecute în New York în anul 1898. Autorul crimelor, Roland B. Molineux, trimise medicamente otrăvite victimelor sale prin intermediul serviciilor aeriene poștale americane; prima sa victimă, Henry Barnett, a decedat în urma intoxicației cu mercur la 12 zile de la ingestie, iar cea de-a doua victima, Catherine Adams, decedase din cauza otrăvirii cu cianură la 30 de minute de la ingestia otrăvii. Precum în cazurile de suicid, diferențele dintre cele două cazuri pot fi atribuite diferențelor de aciditate a soluțiilor ce conțineau otrăvurile sau diferența de aciditate stomacală.

Medicamentul n-acetilpenicilamina era utilizat pentru a trata otrăvirea cu mercur, însă cu succes limitat.

Fulminat de mercur

Fulminatul de mercur (Hg(CNO)₂) este o sare de culoare albă, deosebit de instabilă la șocuri sau încălzire motiv pentru care este utilizată ca explozibil primar (declanșează explozia altor explozibili mai stabili). În urma contactului cu această substanță, poate apărea dermatita și conjunctivita.

Efectele acute ale intoxicării cu fulminat de mercur includ iritarea mucoaselor, precum și manifestările obișnuite ale intoxicării cu mercur; cea mai comună manifestare cronică este dermatita rezultată în urma sintetizării, datorata expunerii la acest praf în timpul confecționării explozibililor, iar dermatita afectează fața și suprafața anterioară a brațelor.

Compuși organo-mercurici

Compușii mercurici tind să fie mult mai toxici decât forma elementara, iar formele organice sunt extrem de toxice, fiind implicate în distrugerea renală și cerebrală. Cel mai periculos compus mercuric, dimetilmercurul, este atât de toxic, încât chiar și câțiva micro litri picurați pe piele sau chiar pe o mănușă din latex pot cauza decesul, precum în cazul lui Karen Wetterhahn.

În 1997, dr. Karen Wetterhahn, cercetător la Colegiul Dartmouth, intrase în contact în mod accidental cu o singura picătură de dietilmercur ce îi căzuse pe mână. Deoarece purta mănuși de latex, nu s-a îngrijorat, însă după doar 5 luni de zile începuse să fie incoerentă și să se lovească de pereți; doctorii nu au putut sa-i dea un diagnostic decât în momentul când aceasta le menționase despre picătura de mercur, iar după câteva luni a decedat.

Metilmercur

Metilmercurul (MeHg) este principala sursa de mercur organic pentru toate organismele; datorita bioacumulării, pătrunde în rețeaua trofica, rezultând astfel concentrații înalte întâlnite printre unele specii. Peștii precum tonul sau peștele spadă sunt, de regula, un motiv de îngrijorare mai mare decât alte specii mai mici. FDA și Agenția de Protecție a Mediului din Statele Unite au sfătuit femeile însărcinate, precum și copiii să evite complet peștele spadă, rechinul, macroul și malacantidul din Golful Mexic, și să își limiteze consumul de ton alb la 170 g / săptămână, iar pentru ceilalți pești și meduze nu mai mult de 340 g / săptămână. Într-un studiu din 2006, condus de Dr. Dariush Mozaffarian si Dr. Eric B. Rimm, alocat riscurilor și beneficiilor consumului de pește, beneficiile consumului a 2 porții de pește pe săptămână depășeau riscurile, chiar și pentru femeile tinere gravide, iar evitarea consumului de pește ar conduce semnificativ la decese datorate bolilor coronariene de inimă și dezvoltare neuronala sub optimală la copii.

Perioada desfășurată de la expunere până la dezvoltarea simptomelor este lungă; cea mai lungă perioadă latentă este de cinci luni după o singura expunere, în cazul Dartmouth, în timp ce alte cazuri variază de la săptămâni la luni. Nu s-a furnizat nici o explicație pentru aceasta latență îndelungată. Atunci când primul simptom este prezent, de regulă parestezia, acesta va fi urmat de altele mult mai severe, uneori culminând cu coma și decesul. Caracterul și amploarea intoxicației cu mercur depind de factori precum doza administrată, forma chimică a mercurului sau a compusului mercuric, durata și ruta administrării.

Etilmercur

Etilmercurul (EtHg) este un compus rezidual, care este produsul agentului antibacterian etilmercuritiosalicilat. Caracteristicile sale nu au fost studiate la fel de intens ca și cele ale metilmercurului; este eliminat din sânge mult mai rapid, având un timp de înjumătățire de la 7 la 10 zile, și este metabolizat mai rapid decât metilmercurul. Se presupune că nu prezintă abilitatea metilmercurului de a depăși bariera sânge-creier printr-un transportor, însă se bazează pe difuzie pentru a pătrunde în țesutul nervos. Sistemul nervos afectat de intoxicația cu această substanță prezintă aceleași simptome ca și intoxicația cu metilmercur, adăugându-se semne ale lezării țesutului renal, precum proteinuria.

Alte surse

Fenilmercurul este un compus mai putin toxic decât metilmercurul, fiind mai putin volatil, traversează bariera placentară și cea dintre sânge și creier (mai lent) și este excretată mai rapid; este metabolizat în mercur inorganic, iar modelul său de toxicitate este intermediarul între alchil și mercurul inorganic.

Alte surse de mercur organic includ acetatul de fenilmercuric și azotatul de fenilmercuric; acestea au fost utilizate în vopselele pe baza de latex pentru proprietățile lor anti-mucegai, însă au fost înlăturate în 1990 datorită cazurilor de toxicitate întâlnite.

Producție

Principalul minereu de mercur, cinabrul, a fost extras în mod continuu încă din anul 415 î.Hr.; istoric, existau cinci areale miniere pentru extragerea mercurului (districtul Almeden din Spania, districtul Idrija din Slovenia, districtul Monte Amiata în Italia, precum și locații variate din Peru, Statele Unite și regiuni din Rusia, Ungaria, Mexic și Austria .

Utilizate în producția de mercur, minereurile de cinabru sunt încălzite în furnale, iar mercurul părăsește furnalul sub forma vaporilor, împreună cu SO2 rezultat. Vaporii mercurului sunt condensați în tuburi răcite cu apă și emailate cu ceramică, iar apoi sunt colectați în recipiente din fier, umplute cu apă și căptușite cu ciment. Mercurul obținut astfel este foarte pur, nefiind nevoie rafinarea acestuia.

Tabelul de mai jos prezintă cantitatea de mercur exprimată în tone, precum și principalii producători ai acestui element:

Țara	1993	1994	1995	1996	1997	1998	1999	2000
Algeria	459	414	292	368	447	224	200	200
China	520	470	780	510	830	230	200	-
Finlanda	98	83	90	88	90	80	80	-
Kârgâzstan	1000	379	380	584	610	620	620	600
Mexic	12	12	15	15	15	15	15	-
Rusia	60	50	50	50	50	50	50	-
Slovacia	50	50	0	0	0	20	0	-
Slovenia	0	6	0	5	5	5	0	-
Spania	64	393	1497	862	863	675	600	600
Tadjikistan	80	55	50	45	40	35	35	-
Ucraina	50	50	40	30	25	20	-	-
Statele Unite ale Americii	75	75	75	75	75	75	75	75
Alte țări	-	-	-	-	-	-	-	-

În anul 2003, producția mondială de mercur a scăzut sub 2.000 tone metrice, în condițiile în care producția mondială în jurul anului 1975 era estimata la 9.000 de tone metrice.

Aplicații

Mercurul este întrebuințat în unele celule de electroliză drept catod de mercur, la extragerea aurului și argintului, în diferite instrumente și aparate de precizie ca: termometre, barometre, manometre, densiometre, pompe de vid înaintat, etc., la prepararea unor alifii medicinale, la prepararea fulminatului de mercur, a cinabrului, în lămpile redresoare de curent alternativ, în lămpile pentru raze ultraviolete, la prepararea de amalgame.

Termometrul

În 1694, Carlo Renaldini a fost primul care a sugerat să se ia în considerare punctele de fierbere și inghet ale apei ca și coordonate fixe pentru termometre.Termometrul cu mercur a fost inventat de fizicianul și inginerul german Daniel Gabriel Fahrenheit; după ce a fost trimis la Amsterdam în 1714 (fiind plasat într-un orfelinat după moartea părinților săi), Fahrenheit va întâlni un termometru florentin (inventat în Italia în 1654 de către Arhiducele Ferdinand al II-lea al Toscanei, membru al familiei de Medici). Din nefericire, termometrele florentine (precum și alte termometre ale epocii respective) nu erau la fel de exacte, iar reperele de temperatură erau ziua cu cea mai scăzută temperatură din an și ziua cu cea mai înaltă temperatură. Deoarece există fluctuații ale temperaturii în mod natural în decursul anilor, nu existau 2 termometre care să indice aceeași temperatură.

Dintr-un motiv oarecare, este interesat de mecanismul de funcționare al termometrelor florentine și începe fabricarea termometrelor pentru a se întretine; cu toate acestea, stabilirea unor puncte fixe de temperatură pe un termometru era o sarcina dificilă datorita diverselor materiale utilizate pentru aceste măsurători. Timp de câțiva ani, Fahrenheit va incerca sa perfectioneze modul de masurare al temperaturii, reușind să inventeze un termometru pe bază de alcool în 1709 și, ulterior, un termometru pe bază de mercur în 1714.

Temperatura a fost de asemenea determinata de catre astronomul suedez Anders Celsius, care stabilise scara Celsius, descrisă în lucrarea sa Observații privind două grade persistente la un termometru, publicată în 1742. Stabilind două puncte fixe (temperatura de topire a gheții și temperatura de fierbere a apei), a descoperit un punct similar la fierberea apei (punctul de evaporare a apei), deși când această determinare se face cu o precizie ridicată se observă o variație a acestui punct în funcție de presiunea atmosferică. În momentul în care se îndepărta termometrul de vapori, nivelul mercurului creștea puțin. Acest fenomen se poate explica prin răcirea și contractarea rapidă a sticlei, iar Celsius susținea că nivelul coloanei de mercur la fierberea apei este proporțional cu înălțimea barometrului. Când Celsius a decis să folosească propria scară de temperatură, el a ales punctul de fierbere al apei pure la 0 °C și punctul de topire al gheții la 100 °C, invers decât le alegem astăzi. Un an mai târziu fizicianul francez Jean-Pierre Cristin a propus versiunea inversată a scării, cu punctul de îngheț la 0 °C și punctul de fierbere la 100 °C, denumind-o scară centigradă.

Termometrele cu mercur au fost utilizate de decenii, fiind utilizate fie în centre de sănătate, fie în gospodării. Cu toate acestea, toxicitatea mercurului în cazul în care termometrul se sparge a făcut ca mercurul să fie înlocuit de alcool sau produși distilați ai petrolului, precum si termometre pe baza de aliaje de galinstan. Termometrele cu mercur sunt folosite ocazional in domeniul medical fiind mai exacte decat cele cu alcool, iar aplicatiile sale stiintifice inca ii permite utilizarea. Cu toate acestea, până în anul 2020 se dorește eliminarea mercurului din dispozitivele medicale sau casnice care au în compoziție acest metal, conform Organizatiei Mondiale a Sanatatii.

Barometrul

Articol principal: Barometru.

Barometrul (din greacă βάρος=greutate; μετράω=a măsura) este instrumentul de măsură a presiunii atmosferice; principiul de baza al unui barometru pe baza de mercur este acela al actiunii presiunii atmosferice asupra unei suprafete de mercur din interiorul unui rezervor, care este echilibrata de catre greutatea unei coloane de mercur din interiorul unui tub de sticla.

Barometrele pe baza de mercur pot fi clasificate in 2 categorii principale:

• Barometrele care determina presiunea prin masurarea inaltimii coloanei de mercur
• Barometrele care determina presiunea prin masurarea greutatii coloanei de mercur

Presiunea atmosferica a fost masurata pentru prima data in anul 1643 de catre fizicianul italian Evangelista Torricelli, asociat al lui Galileo Galilei. Acesta a umplut tuburi de sticla de 1.2 m lungime cu mercur si le-a introdus capatul intr-o cuva cu mercur. Acesta a observat faptul ca mercurul nu paraseste complet tubul, fiind inca prezent la aproape 30 inchi (76 cm) deasupra mercurului din cuva, avand încă spațiu deasupra (cu toate ca acesta varia de la o zi la alta); spatiul neocupat a fost denumit ca și vid Torricellian, iar in 1644, Torricelli si-a prezentat o lucrare pentru explicarea experimentelor sale utilizand "argento vivo" (mercur), demonstrand faptul ca a descoperit presiunea atmosferica si atestarea barometrului, dispozitiv care să masoare aceasta presiune.

În medicină

Compușii mercurici au fost utilizați în tratamentele dermatologice; un produs numit Apa lui Soliman, întrebuințată în eliminarea pistruilor și a negilor, era constituită din mercur, iar utilizatorii acestui produs își distrugeau pielea, își diminuau gingiile și provocau căderea dinților.

Mercurul este de asemenea utilizat in cadrul lucrarilor dentare (plombe in special), în unele antiseptice sau în substanțele conservante din vaccine. Stomatologia foloseste mai mult de 100 tone de mercur in fiecare an in cadrul restaurarilor dentare; personalul stomatologic este expus acestui metal prin contactul sau manipularea metalului, precum si inhalarea si al aspirarii vaporilor mercurici. Cel putin 10% din cabinetele stomatologice din SUA au un continut mercuric in atmosfera de 0.05 mg per m³.

Mercurul este intrebuintat pe scara larga in fabricarea mascarei (thiomersal); in anul 2008, Minnesota devenise primul stat american care a interzis orice produs care continea mercur.

Clorura de mercur era utilizată în dezinfectarea scutecelor până în anii 1950, când s-a descoperit că provoacă acrodinie la copii sensibili.

Mercurul a fost utilizat in scop terapeutic datorita efectelor sale anti-sifilitice si anti-inflamatoare. Ca si agent anti-sifilitic este binecunoscut din punct de vedere istoric, fiind observata rata scazuta a infectiilor cu sifilis si uzul din ce in ce mai diminuat al mercurului in acest scop Dietilmercurul a fost utilizat în tratarea sifilisului în 1887 sub forma injectabilă, însă acțiunea sa asupra SNC a determinat stoparea acestor tratamente.

În jurul anului 1913, au fost folosite diuretice pe baza de compuși organici ai mercurului, care au fost eliberate pe piață mai mult de 30 de ani.

Mercurocromul a fost utilizat în tratarea tăieturilor minore în SUA până în 1998, când FDA a declarat că "nu este recunoscut ca fiind sigur și eficient". Totodata, acești compuși sunt utilizați ca și conservanți în unele picături oftalmice, spray-uri nazale și soluții pentru lentilele de contact.

Explozibili

Mercury(II) fulminate, or Hg(CNO)₂, este un exploziv primar ce a fost descoperit în anul 1823, iar cea mai importantă proprietate a acestei substanțe este cea de detonare facila. Este sensibilă la impact, lumina solară și fricțiune, iar detonarea se face prin scântei și flame. Această sensibilitate termică și cinetică este atribuită și trinitrotoluenului. În urma detonării, se eliberează monoxid de carbon, azot și mercur.

Fulminatul de mercur este un material superior cloratului de potasiu datorita proprietatii sale non-corozive, insa de asemenea se ia in considerare si faptul ca aceasta calitate se diminueaza odata cu trecerea timpului. Astazi, fulminatul de mercur a fost inlocuit de substante chimice mult mai eficiente, care sunt non-corozive, mai putin toxice si mult mai stabile, precum azida de plumb, stifnatul de plumb si derivate din tetrazen.

Preparerea fulminatului de mercur se face prin dizolvarea mercurului in acic azotic, peste care se adauga etanol. A fost pentru prima data preparat de catre Edward Charles Howard in 1800. Structura sa cristalina a fost determina abia in 2007.

Azida de mercur formează o pudră alba, insolubila în apa rece, însă relativ solubilă în apa caldă. Încălzirea treptată la 212 °C conduce la efervescența ei, iar la încălzire rapidă sau la temperaturi de 300 °C sarea este detonată.

Lămpi

Spectrul luminos al hidrogenului, deuteriumului, azotului, oxigenului și al mercurului.

Mercurul poate fi utilizat ca și component al lămpilor fluorescente, acestea conținând până la 1.4 mg de mercur. Lămpile fluorescente lineare conțin între 1.4–60 mg de mercur.

Lampile mercurice pot fi de 2 tipuri - lampi cu mercur lichid si lampi cu amalgam. Lampile cu mercur lichid contin metalul introdus printr-un proces de vidare, fiind apoi evaporat in timp ce se produce o descarcare electrica. In cazul lampilor cu amalgam, acestea devin mai acceptate datorita productiei si exploatarii acestora privind presiunea vaporilor mercurici asupra amalgamului comparativ cu mercurul lichid

Îmbunatățirea lămpilor fluorescente în procesul de fabricare ce presupunea mercurul a reușit să reducă cantitatea de mercur conținută, reducere realizată treptat; acest proces presupunea o capsula închisă ce conținea mercurul în loc să umple lampa încinsă cu mercur. Capsula cu mercur era deschisă în ultimul pas al procesului de producție, evitând riscul de a elibera mercurul din lampă în mediul înconjurător. În prezent, lampa fluorescenta obișnuită, de 120 cm, conține cu 75% mai puțin mercur decât aceeași lampă construită în anul 1985.

Spectrul luminos al mercurului consta in principal in nuante violete si verzi, iar unele lampi cu mercur pot emite si ultraviolete.

Lampile mercurice sunt utilizare in principal in industrie, agricultura, medicina, cercetari stiintifice si in uzul casnic. Acestea pot fi utilizate si in iluminatul stradal si al spatiilor publice, duplicarea fotosensibila si iluminarea spatiilor miniere; prezinta si aplicatii decorative (panouri publicitare), facilitati agriculturale (lampi speciale pentru fermele crescatoare de bovine), electrografie, etc. În anul 2001, producătorii americani de lămpi utilizaseră 9 tone de mercur, cantitate exprimată prin reducerea cu 67% a celor 27 tone utilizate în anul 1990.

Amalgamare

Utilizarea mercurului în industria minieră a amalgamelor și concentrarea metalelor prețioase datează din 2700 î.Hr., când fenicienii și cartaginezii au adoptat această metodă în Spania. Tehnica s-a răspândit datorită romanilor în anul 50, fiind similară metodei din zilele noastre. În 177, romanii au interzis folosirea mercurului în stare elementară pentru extragerea aurului în Italia, posibil datorită ca reacție la problemele de sănătate cauzate de această activitate.

Pe teritoriul Americilor, mercurul a fost introdus în secolul al XVI-lea pentru amalgamarea aurului și argintului mexican. În anul 1849, în timpul Febrei Aurului Californian, mercurul a fost foarte utilizat și otrăvirea cu mercur a fost des întâlnită printre mineri. În perioada 1854-1884, minele aurifere din zona Sierrei Nevada au eliberat între 1.400-3.600 tone de mercur în mediu. În America de Sud, mercurul a fost utilizat intensiv de către colonizatorii spanioli, eliberând aproximativ 200.000 tone metrice de mercur în mediu între 1550 și 1880 ca și rezultat direct al acestui proces. În perioada de vârf a febrei aurului din Brazilia anului 1880, mai mult de 6 milioane căutau aur doar în regiunea amazoniană.

Aspecte de sănătate și securitate

Toxicitate

Simbolul pentru substanţe toxice

Mercurul este un element otrăvitor, care are tendința de acumulare în corp în decursul timpului; acționează ca o neurotoxină, distrugând țesutul nervos și cel cerebral; in cazul deversarilor care includ mercurul (precum in cazul termometrelor cu continut mercuric sau al becurilor fluorescente), sunt intrebuintate anumite tehnici de indepartare al metalului pentru a evita expunerea și captarea acestuia. Procedural, picaturile de mercur trebuie sa fie unite pe o suprafata neteda pentru a fi indepartat cu o pipeta sau trebuie directionat intr-un recipient. Aspiratoarele si maturile cauzeaza dispersarea mercului intr-un grad mai mare, nefiind indicata utilizarea acestora. Ulterior, o pulbere fina de sulf, zinc sau orice alta combinatie care formeaza un amalgam cu mercurul la temperaturi obisnuite pot fi folosite pentru a asigura indepartarea acestuia. Materialele cu suprafata poroasa si textilele nu sunt eficiente in inlaturarea tuturor urmelor de mercur, fiind indicata debarasarea acestora in urma expunerii cu mercur.

Pe termen scurt sau lung, expunerea la mercur conduce la tremurat, fluctuații ale dispoziției, pierderea auzului și orbire, iar factorii aceștia fac ca și cea mai mică cantitate de mercur să fie periculoasă. Pătrunderea mercurului în organism se face fie la nivel cutanat, fie prin vaporii inspirați, fie prin tractul digestiv în momentul consumului alimentelor contaminate cu mercur. Intoxicația acută, datorată unor concentrații mari de mercur, provoacă o serie de tulburări cognitive, comportamentale, senzoriale și motorii. Cele mai evidente simptome includ tremurul, labilitatea emoțională (iritabilitate, timiditate excesivă, pierderea încrederii de sine și nervozitate), insomnie, pierderea memoriei, schimbări neuromusculare (slăbiciune musculară, atrofierea mușchilor și spasme), dureri de cap, polineuropatie (parestezie, reflexe tendonale hiperactive, reducerea vitezei de conducție a nervilor motorii și senzitivi), iar funcția cognitivă este deficitară.

Simbolul pentru substanţe iritante

Intoxicarea cu etilmercur cauzează stări de greață, vomă, diaree și dureri abdominale. Sindromul clinic al etilmercurului și metilmercurului este diferit. Pacienții expuși la etilmercur au manifestat polidipsie, poliurie, proteinurie, dureri abdominale, prurit, iar palmele și organele genitale sunt predispuse la dermatite exfoliante. Cu toate că pacienții au dat dovada de incoerență în exprimare și ataxie, starea mentala a pacienților nu a fost afectată în cazul acestor pacienți.

În urma unor experimente asupra cloroplastelor, s-a demonstrat că ionul metalic induce peroxidarea lipidelor, pierderea pigmenților fotosintetici și degradează proteinele; cu toate că mercurul în stare elementara este oxidat rapid în mercur (II) în interiorul eritrocitelor (care prezintă o afinitate mare pentru mercur), o mare parte din acest element chimic absorbit pe cale pulmonară ajunge la creier și pătrunde în acesta înaintea oxidării, datorita liposolubilității mercurului. Mercurul inorganic (II) tinde să se acumuleze în rinichi.

Expunerea la vaporii de mercur presupune ca măsuri de prim ajutor transportarea victimei la aer proaspăt, înlăturarea mercurului aflat în contact cu pielea sau hainele și spălarea acestora cu săpun și cantități mari de apă timp de 15 minute. În cazul în care s-a realizat contactul cu ochii, aceștia trebuie clătiți cu apă timp de 15 minute, menținând pleoapele în afara ariei contaminate de mercur.

Tratament

Cercetarile efectuate in scopul tratarii intoxicatiilor cu mercur sunt limitate. Medicamentele actuale care pot fi utilizate in cazul intoxicatiilor acute cu mercur sunt chelatorii N-acetyl-D, L-penicilamina (NAP), British Anti-Lewisite (BAL), 2,3-dimercapto-1-acid propanesulfonic (DMPS) si acidul dimercaptosuccinic (DMSA). In cadrul unui studiu restrans de includea 11 muncitori expusi la mercur elementar, acestia au fost tratati cu DMSA si NAP. Terapia pe baza de chelatori a rezultate in mobilizarea unei fractiuni minuscule al totalului mercur estimat a fi prezent in organism. DMSA a fost de asemenea utilizat in accentuarea eliminarii mercurului intr-un grad mai mare decat NAP.

Bibliografie

în română

• Dinu, Marian (1988), Metale de înaltă puritate, Editura Tehnică 

în engleză

• Akhavan, Jacqueline (2011), The Chemistry of Explosives, Royal Society of Chemistry Publishing, ISBN 9781849733304 
• Apostoli, P. (2006), Elemental Speciation in Human Health Risk Assessment, World Health Organization, ISBN 9789241572347 
• Bank, Michael S. (2012), Mercury în the Environment: Pattern and Process, University of California Press, ISBN 9780520271630 
• Burke, Robert (2002), Hazardous Materials Chemistry for Emergency Responders, Second Edition, CRC Press, ISBN 9781420032307 
• de Lacerda, Luiz D.; Salomons, Willem (1998), Mercury from Gold and Silver Mining: A Chemical Time Bomb? ; with 29 Tables, Springer Science & Business Media, ISBN 9783540617242 
• Dart, Richard C. (2004), Medical Toxicology, Lippincott Williams & Wilkins, ISBN 9780781728454 
• Deeter, David P. (2000), Disease and the Environment, Government Printing Office, ISBN 9780160591365 
• Eagleson, Mary (1994), Concise Encyclopedia Chemistry, Walter de Gruyter, ISBN 9783110114515 
• Eisler, Ronald (2006), Mercury Hazards to Living Organisms, CRC Press, ISBN 9781420008838 
• Eisler, Ronald (2007), Eisler's Encyclopedia of Environmentally Hazardous Priority Chemicals, Elsevier, ISBN 9780080547077 
• Emsley, John (2011), Nature's Building Blocks: An A-Z Guide to the Elements (în engleză), OUP Oxford, ISBN 9780199605637 
• Emsley, John (2005), The Elements of Murder: A History of Poison, OUP Oxford, ISBN 9780192805997 
• Ferens, M. Catherine (1974), A review of the physiological impact of mercurials, Office of Research and Development 
• Flesch, Peter G. (2007), Light and Light Sources: High-Intensity Discharge Lamps, Springer Science & Business Media, ISBN 9783540326854 
• Ghosh, Sanghamitra (2008), Heavy Stable Isotope Investigations in Environmental Science and Archaeology, ProQuest, ISBN 9780549956273 
• Goodell, Jeff (2007), Big Coal: The Dirty Secret Behind America's Energy Future, Houghton Mifflin Company, ISBN 978-0618872244 
• Gould, Francesca (2007), Why Is Yawning Contagious?: Everything you ever wanted to know about the ..., Hachette Digital, ISBN 978-0749951580 
• Greenberg, Barbara R.; Patterson, Dianne (1998), Art in Chemistry, Chemistry in Art, Intellect Books, ISBN 9781563084874 
• Hall, Stephen K. (1996), Chemical Exposure and Toxic Responses, CRC Press, ISBN 9781566702393 
• Hasok, Chang (2004), Inventing Temperature : Measurement and Scientific Progress (în engleză), Oxford University Press, ISBN 9780198038245 
• Hil, Marquita K. (2004), Understanding Environmental Pollution, Cambridge University Press, ISBN 9780521527262 
• Kent, Jacqueline C. (2003), Business Builders in Cosmetics, Oliver Press, ISBN 9781881508823 
• Kozin, L F; Hansen, S.C. (2013), Mercury Handbook: Chemistry, Applications and Environmental Impact, Royal Society of Chemistry, ISBN 9781849734097 
• Krebs, Robert E. (2006), The History and Use of Our Earth's Chemical Elements: A Reference Guide, Greenwood Publishing Group, ISBN 9780313334382 
• Jepson, Bryan (2007), Changing the Course of Autism: A Scientific Approach for Parents and Physicians, Sentient Publications, ISBN 9781591810612 
• Ledgard, Jared (2007), The Preparatory Manual of Explosives, Lulu.com, ISBN 9780615142906 
• Leicester, Henry Marshall; Klickstein, Herbert S. (1952), A Source Book in Chemistry, 1400-1900, Harvard University Press, ISBN 9780674822306 
• Lew, Kristi (2008), Mercury, The Rosen Publishing Group, ISBN 9781404217805 
• Lindh, Wilburta, Pooler, Marilyn, Tamparo, Carol, Dahl, Barbara, Morris, Julie (2013), Delmar's Comprehensive Medical Assisting: Administrative and Clinical ..., Cengage Learning, ISBN 9781133602866 
• Manahan, Stanley E. (2002), Toxicological Chemistry and Biochemistry, Third Edition, CRC Press, ISBN 9781420032123 
• Dempsey, Michael W. (1984), Growing Up with Science, H.S. Stuttman, ISBN 9780874758306 
• McAllister, Hugh A.; Willerson, James T. (2006), Years of Images from Circulation, Journal of the American Heart Association, ISBN 9780781767064 
• Muljadi, Paul (2012), Group 12 elements 
• Nordberg, Gunnar F., Fowler, Bruce A., Nordberg, Monica, Friberg, Lars (1986), Handbook on the Toxicology of Metals, Elsevier, ISBN 9780444904423 
• Rittner, Don (2009), A to Z of Scientists in Weather and Climate, Infobase Publishing, ISBN 9781438109244 
• Russel, Colin Archibald; Roberts, Gerrylynn K. (2005), Chemical History: Reviews of the Recent Literature, Royal Society of Chemistry, ISBN 9780854044641 
• Sarkar, Dibyendu; Datta, Rupali; Hannigan, Robyn (2011), Concepts and Applications in Environmental Geochemistry, Elsevier, ISBN 9780080549736 
• Sivasankar, B. (2008), Engineering Chemistry, Tata McGraw-Hill Education, ISBN 9780070669321 
• Smith, Lawrence; Means, Jeffrey (1994), Recycling and Reuse of Material Found on Superfund Sites, DIANE Publishing, ISBN 9780788116179 
• Tripcevich, Nicholas; Vaughn, J. Kevin (2012), Mining and Quarrying în the Ancient Andes: Sociopolitical, Economic, and ..., Springer Science & Business Media, ISBN 9781461452003 
• Turner, Gerard L'Estrange (1983), Nineteenth-century Scientific Instruments (în engleză), University of California Press, ISBN 9780520051607 
• Tweedy, James T. (2005), Healthcare Hazard Control and Safety Management, Second Edition, CRC Press, ISBN 9781420025460 
• Wang, Lawrence K., Chen, Jiaping Paul, Hung, Yung-Tse, Shammas, Nazih K. (2009), Heavy Metals in the Environment, CRC Press, ISBN 9781420073195 
• Watras, Carl J.; Huckabee, John W. (1994), Mercury Pollution Integration and Synthesis, CRC Press, ISBN 9781566700665 
• Wiberg, Egon; Wiberg, Nils (2001), Inorganic Chemistry, Academic Press, ISBN 9780123526519 
• Wunderlich, Bernhard (2005), Thermal Analysis of Polymeric Materials, Springer Science & Business Media, ISBN 9783540263609 
• Yinon, Jehuda; Zitrin, Shmuel (1996), Modern Methods and Applications in Analysis of Explosives, John Wiley & Sons, ISBN 9780471965626 
• Sznopek, John L.; Goonan, Thomas G. (2000), The materials flow of mercury in the economies of the United States and the ... (PDF), USGS 

Vezi și

• Metal lichid
• Accidentul ecologic de la Minamata