Stibiu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare


Antimoniu
{{{float_caption}}}
Harta Stat
Nume, Simbol, Număr atomic Stibiu, Sb, 51
Serie chimică semimetal
Grupa, Perioada, Bloc 15, 5, p
Densitate
Duritate
Aspect cenușiu, argintiu
Masa atomică 121,750 u
Masa molară fără
Rază atomică 145 (133) pm
Configurație electronică 2, 8, 18, 18, 5
Număr de oxidare
Electronegativitate
Structură cristalină
Stare de agregare solid
Punct de topire 630° Celsius
Punct de fierbere 1635° Celsius
Punct critic
Energie de combinare
Energie de vaporizare
Capacitate calorică
Presiune vapori
Viteza sunetului
Conductibilitate termică
Rezistivitate electrică
Potențial de ionizare 834 kJ/mol
Alte proprietăți culoare metalică
{{{tabel}}}
format

Stibiul (antimoniul) este un metaloid alb-argintiu, cu numărul atomic 51, având simbolul „Sb”. Metaloidul este întrebuințat pentru realizarea unor aliaje în poligrafie, în industria cauciucului și în tehnică. Alături de zăcămintele de mercur, în mod frecvent, se găsește stibina din care se extrage stibiul sau antimoniul. Aceasta se folosește în aliajele pentru izolarea cablurilor, la fabricarea unor piese rezistente la acizi etc. Alături de arsen stibiul se remarcă prin toxicitatea deosebită a compușilor săi, și totodata prin utilizarile în medicină: ca vomitiv.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Stibiul sub formă de combinații este cunoscut încă din antichitate. Denumirea de stibiu provine de la romani, iar cea de antimoniu provine de la alchimiști. În 1470, Basilius Valentinus descrie pe larg metoda de obținere a antimoniului.

Răspândire[modificare | modificare sursă]

Conținutul de stibiu din scoarța terestră este de numai 5·10−6la sută. În stare nativă, acesta se află arar în cantități mari, și mai des în cantități mici. Sub formă de combinații, stibiul se află în sulfuri, stibiuri, sulfosăruri de stibiu (sulfostibiuri) și oxizi; Principalul mineral din care se extrage stibiul este stibina, sulfură de stibiu-Sb2S3, care se prezintă în cristale prismatice, aciculare, strălucitoare ca oțelul, sau în masă cristalină cenușie. Alte minerale de stibiu:

  • sulfostibiuri: pirargiritul (Ag3SbS3), burnonitul (CuPbSbS3), ulmanitul (NiSbS);
  • stibiuri: bresthauptitul (NiSb), discrasitul (Ag3Sb)
  • oxizi; amestecurile de Sb2O3 și Sb2O4 din natură se numesc ocru de antimoniu.

Preparare[modificare | modificare sursă]

  1. Obținerea stibiului din stibină și fier
  2. Obținerea stibiului prin reducerea combinațiilor stibioase cu zinc sau fier

Proprietăți fizico-chimice[modificare | modificare sursă]

Modificațiile alotropice ale stibiului sunt: stibiul galben, stibiul negru, stibiul exploziv și stibiul cenușiu.

  • Stibiul galben este solubil în sulfură de carbon și este foarte nestabil, trecând ușor în stibiu negru.
  • Stibiul negru are greutatea specifică 3,5 și se obține din stibiul galben sau prin condensarea rapidă a vaporilor de stibiu și trece ușor la încălzire slabă, în forma cenușie.
  • Stibiul cenușiu numit și stibiul metalic, este modificația slabă la toate temperaturile. Se prezintă sub forma unui metal alb-argintiu, cu reflexe albăstrui, în cristale romboedrice. Este casant, se poate sparge cu ciocanul și poate trece ușor ca praf în mojarul de porțelan. Conduce curentul electric mai bine decât arsenul, are duritatea 3, greutatea specifică 6,60, punctul de topire 630,5° Celsius și punctul de fierbere 1635° Celsius.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Manual de lucrări practice de chimie anorganică- Metaloizi, Raluca Ripan, Editura de stat didactică și pedagogică, București, 1961

Legături externe[modificare | modificare sursă]