Niobiu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Niobiu
ZirconiuNiobiuMolibden
Vanadiu
   

41
Nb
 
               
               
                                   
                                   
                                                               
                                                               
Nb
Tantal
Tabelul completTabelul extins
Informații generale
Nume, Simbol, Număr Niobiu, Nb, 41
Serie chimică metale de tranziție
Grupă, Perioadă, Bloc 5, 5, d
Densitate 8570 kg/m³
Culoare gri metalic, albăstrui când e oxidat
Număr CAS 7440-03-1
Număr EINECS
Proprietăți atomice
Masă atomică 92.90637(2) u
Rază atomică 146 pm
Rază de covalență 164±6 pm
Rază van der Waals pm
Configurație electronică [Kr] 4d4 5s1
Electroni pe nivelul de energie 2, 8, 18, 12, 1
Număr de oxidare 5, 4, 3, 2, -1 (un oxid ușor acid)
Oxid
Structură cristalină rețea cubică centrată intern
Proprietăți fizice
Fază ordinară solidă
Punct de topire 2750 K ​(2477 °C, ​4491 °F) K
Punct de fierbere 5017 K ​(4744 °C, ​8571 °F) K
Energie de fuziune 30 kJ kJ/mol
Energie de evaporare 689,9 kJ kJ/mol
Temperatură critică 9,2 K K
Presiune critică  Pa
Volum molar 10,83 m³/kmol
Presiune de vapori
Viteza sunetului 3480 m/s la 20 °C
Forță magnetică
Informații diverse
Electronegativitate (Pauling) 1,6
Căldură specifică J/(kg·K)
Conductivitate electrică S/m
Conductivitate termică 53,7 W/(m·K)
Primul potențial de ionizare kJ/mol
Al 2-lea potențial de ionizare {{{potențial_de_ionizare_2}}} kJ/mol
Al 3-lea potențial de ionizare {{{potențial_de_ionizare_3}}} kJ/mol
Al 4-lea potențial de ionizare {{{potențial_de_ionizare_4}}} kJ/mol
Al 5-lea potențial de ionizare {{{potențial_de_ionizare_5}}} kJ/mol
Al 6-lea potențial de ionizare {{{potențial_de_ionizare_6}}} kJ/mol
Al 7-lea potențial de ionizare {{{potențial_de_ionizare_7}}} kJ/mol
Al 8-lea potențial de ionizare {{{potențial_de_ionizare_8}}} kJ/mol
Al 9-lea potențial de ionizare {{{potențial_de_ionizare_9}}} kJ/mol
Al 10-lea potențial de ionizare kJ/mol
Cei mai stabili izotopi
Simbol AN T1/2 MD Ed PD
MeV
90Nb ris 14,6 h β+ - 90Zr
91Nb ris 680 ani ε - 91Zr
91mNb ris 60,86 zile TI 0,104e 91Nb
92Nb ris 10,15 zile γ 0,934 -
92Nb ris 3,47×107 ani γ 0,934 -
93Nb 100% - FS <0,934 -
93mNb ris 16,13 ani TI 0,031e 93Nb
94Nb ris 20.300 ani γ 0,702
0,871
-
95Nb ris 34,991 zile γ 0,765 -
95mNb ris 3,61 zile TI 0,235 95Nb
96Nb ris 23,4 h β - 96Mo
Precauții
NFPA 704
Unitățile SI și condiții de temperatură și presiune normale dacă nu s-a specificat altfel.

Niobiul, precedent numit columbiu, e un element chimic cu simbolul Nb (precedent Cb) și numărul atomic 41. E un metal de tranziție moale, gri, ductil, fiind găsit des în mineralul piroclor, principala sursă comercială pentru niobiu, și în columbită. Numele provine din mitologia greacă: Niobe, fiica lui Tantal.

Niobiul are proprietăți fizice și chimie similare cu cele ale elementului tantal, ceea ce înseamnă că cele două elemente sunt greu de diferențiat. Chimistul englez Charles Hatchett a descoperit un nou element similar cu tantalul în 1801 și l-a numit columbiu. În 1808, chimistul englez William Hyde Wollaston a concluzionat greșit că tantalul și columbiul erau identice. Chimistul german Heirich Rose a determinat în 1846 că minereurile de tantal conțineau un al doilea element, pe care l-a numit niobiu. În 1864 și 1865, o serie de descoperiri științifice au clarificat că niobiul și columbiul erau același element (diferite de tantal), iar pentru un secol ambele nume au fost folosite alternativ. „Niobiu” a fost adoptat ca numele oficial al elementului în 1949, dar numele de columbiu rămâne în utilizarea curentă în metalurgie în Statele Unite.

Niobiul a fost folosit comercial abia la începutul secolului 20. Brazilia este producătorul principal al niobiului și al feroniobiului, un aliaj al niobiului cu fierul. Niobiul este folosit în special în aliaje, marea majoritate în oțel, cum ar fi cel utilizat în fabricarea conductelor de gaz. Deși aceste aliaje conțin un maxim de 0,1% niobiu, percentajul mic crește duritatea oțelului. Stabilitatea temperaturilor a superaliajelor ce conțin niobiu e importantă pentru utilizarea sa în motoarele cu reacție și cele de rachete. Niobiul este folosit în varioase materiale suberconductibile. Aceste aliaje supraconductibile, care conțin și titan și staniu, sunt folosite pe scară largă în magneți supraconductori pentru scannerele IRM. Alte aplicații ale niobiului includ folosirea sa în sudură, industria nucleară, electronică, optică, numismatică și fabricarea de bijuterii. În ultimele două folosințe, toxicitatea mică și abilitatea de a fi colorat prin anodizație a niobiului sunt avantaje particulare.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Oval black and white painting of a man with a prominent shirt collar and necktie
Charles Hatchett a fost cel ce a descoperit columbiul.
Black and white image of a marmor sculpture of a bowing woman with a child nestling in her lap
Fotografie a unei sculpturi elene ce reprezintă zeița Niobe

Niobiul a fost descoperit de către chimistul englez Charles Hatchett în 1801.[1] El a găsit un nou element în proba de mineral ce a fost trimisă în Anglia din Massachusetts, Statele Unite în 1734 de către John Whintrop F.R.S. (nepotul lui John Whintrop Jr.), numind mineralul columbită și elementul columbiu, după Columbia, numele poetic pentru Statele Unite.[2][3][4] Columbiul descoperit de Hatchett era probabil un amestec al noului element cu tantalul.[2]

Ulterior, a existat o confuzie considerabilă[5] în ceea ce privește columbiul (niobiul) și tantalul. În 1809, chimistul englez William Hyde Wollaston a comparat oxizii derivați și din columbiu și din columbită, având o densitate de 5,918 g/cm3 și pe cei de tantal și tantalită, care aveau peste 8 g/cm3, concluzionând că cei doi oxizi, în ciuda diferențelor de densitate, erau identici; astfel el a păstrat numele de tantal.[5] Concluzia a fost disputată în 1846 de către chimistul german Heinrich Rose, care susținea că erau 2 elemente diferite în proba de tantalită, numindu-i după copii lui Tantal: niobiu (de la Niobe) și pelopiu (de la Pelops).[6][7] Această confuzie se iscase din cauza diferențelor minime între tantal și niobiu. Așa zisele noile elemente pelopiu, ilmeniu și dianiu[8] erau de fapt identice cu niobiul sau amestecuri ale acestuia cu tantalul.[9] Diferențele între tantal și niobiu au fost demonstrate fără echivoc în 1864 de către Christian Wilhelm Blomstrand,[9] Henri Etienne Sainte-Claire Deville, și de Louis J. Troost, care a determinat formulele unor compuși în 1865[9][10] și în final de chimistul elvețian Jean Charles Galissar de Marignacref[11] în 1866, toți arătând că sunt doar 2 elemente. Articolele despre ilmeniu au continuat să apară până în 1871.[12]

De Marignac a fost primul care a preparat metalul în 1864, când a redus clorura de niobiu încălzind-o într-o atmosferă de hidrogen.[13] Deși Marignac putea produce niobiu care nu conținea tantal pe scară largă în 1866, abia la începutul secolului 20 niobiul a început să fie folosit comercial, în filamentele lămpilor incandescente.[10] Aceasta utilizare a devenit rapid învechită odată cu înlocuirea niobiului cu tungstenul, care are o temperatură de topire mai ridicată fiind astfel preferabil pentru folosirea la lămpi incandescente. Descoperirea faptului că niobiul crește duritatea oțelului a fost făcută în anii 1920, iar această utilizare rămâne utilizarea principală.[10] În 1961 fizicianul american Eugene Kunzler și colegii săi de la Bell Labs au descoperit că aliajul de niobiu-staniu continuă să fie supraconductibil în prezența curenților electrici puternici și a câmpurilor magnetice,[14], făcându-l primul material care suporta curenții și câmpurile necesare pentru magneți de mare putere și aparate ce funcționează cu electricitate. Această descoperire va permite - 2 decenii mai târziu - producția de cabluri cu mai multe fire care ar fi putut pus în bobine pentru a crea electromagneți mari și puternici pentru aparatura rotativă, acceleratoare de particule, sau detectoare de particule.[15][16]

Numirea elementului[modificare | modificare sursă]

Columbium (simbol Cb[17]) a fost numele original dat acestui element de către Hatchett, el rămânând în uz în jurnalele americane - ultima filă publicată de Societatea Americană de Chimie având columbiu în cuprinsul său datează din 1953[18] - în timp ce niobiu era folosit în Europa. Pentru a pune capăt acestei confuzii, numele niobiu a fost ales pentru elementu cu numărul 41 la a 15-a Conferință a Uniunii Chimie în Amsterdam în 1949.[19] Un an mai târziu, acest nume a fost oficial adoptat de Uniunea Internațională de Chimie Pură și Aplicată (IUPAC) după 100 de ani de controverse, în ciuda precedenței cronologice a numelui columbiu.[19] Ultimul nume este încă folosit, uneori, în industria SUA.[20] Acesta a fost un fel de compromis;[19] IUPAC a acceptat tungsten în loc de wolfram, respectând obișnuința limbajului din America de Nord; și niobiu în loc de columbiu, în respect față de uzul europenilor. Nu toată lumea era de acord, iar pe când multe societăți chimice de top și organizații guvernamentale se referă la element cu numele oficial IUPAC, multe metalurgii de vârf, societăți metalurgice, și Sondajul Geologic al Statelor Unite încă numesc elementul după numele original, columbiu.[21][22]

Caracteristici[modificare | modificare sursă]

Fizice[modificare | modificare sursă]

Niobiul este un metal lucios, gri, ductil, paramagnetic în grupa 5 a tabelului periodic (vezi tabelul), deși are o configurație atipică în ultimul său nivel energetic în comparație cu restul membrilor grupei. (Acest lucru poate fi observat în vecinătatea ruteniului (44), rodiului (45) și a paladiului (46).)

Z Element Nr. de electroni/nivel
23 vanadiu 2, 8, 11, 2
41 niobiu 2, 8, 18, 12, 1
73 tantal 2, 8, 18, 32, 11, 2
105 dubniu 2, 8, 18, 32, 32, 11, 2 (prezis)

Niobiul devine un supraconductor la temperaturi criogenice. La presiunea atmosferică, are cea mai ridicată temperatură critică ai supraconductorilor elementari: 9,2 K.[23] Niobiul are cea mai mare adâncime de penetrație magnetică a oricărui element.[23] În plus, este unul din cei trei supraconductori elementali de tip II, împruenă cu vanadiul și technețiul. Proprietățile supraconductive depind mult de puritatea niobiului.[24] Când e foarte pur, e moale și ductil, impuritățile făcând-ul mai rigid.[25]

Metalul are o captură pe secțiune pentru neutronii termali mică;[26] de aceea e folosit în industria nucleară.[27]

Chimice[modificare | modificare sursă]

Metalul prinde o nuanță albăstruie când e expus la aer la temperatura camerei pentru perioade extinse.[28] În ciuda faptului că are o temperatură de topire foarte ridicată în forma elementală (2.468 °C), are o densitate mică în comparație cu alte metale refractare. În rest, e rezistent la coroziune, are proprietăți supraconducătoare și formează straturi de oxizi dielectrici.

Niobiul e mai puțin electropozitiv și mai compact decât predecesorul său în tabelul periodic, zirconiul, pe când e identic virtual cu atomii mai grei de tantal, din cauza contracției lantanide.[25] Ca rezultat, proprietățile chimice ale niobiului sunt foarte similare cu cele ale tantalului, care apare direct sub niobiu în tabelul periodic.[10] Deși rezistența sa la coroziune nu e la fel de excepțională ca cea a tantalului, prețul său mai mic și disponibilitatea crescută fac niobiul mai atractiv pentru utilizările care nu cer așteptări ridicate cum ar fi căptușirea interioarelor instalațiilor chimice.[25]

Izotopi[modificare | modificare sursă]

Niobiul natural e compus dintr-un singur izotop stabil, 93Nb.[29] Din 2003, cel puțin 32 de radioizotopi au fost sintetizați, masa lor atomică variind între 81 și 113. Cel mai stabil dintre aceștia este 92Nb , având un timp de înjumătățire de 34,7 milioane de ani. Unul dintre cei mai puțin stabili este 113Nb cu un timp de înjumătățire estimat la 30 de milisecunde. Izotopii care sunt mai ușori decât 93Nb tind să se dezintegreze prin dezintegrare beta (β+), iar cei care sunt mai grei tind să se dezintegreze prin β-, cu unele excepții. 81Nb, 82Nb, și 84Nb au căi de dezintegrare prin emisie de protoni întârziate de β+, 91Nb se dezintegrează prin captura de electroni și emisia de pozitroni, iar 92Nb se dezintegrează și prin dezintegrare β+ și β-.[29]

Cel puțin 25 de izomeri nucleari au fost descriși, masa lor atomică variind între 84 și 104. Între aceste mase, doar 96Nb, 101Nb, și 103Nb nu au izomeri. Cel mai stabil izomer al niobiului este 93mNb, cu un timp de înjumătățire de 16,13 ani. Cel mai puțin stabil izomer este 84mNb, cu un timp de înjumătățire de doar 103 ns. Toți izomerii niboiului se dezintegrează prin tranziție izomerică sau dezintegrare beta, excepție făcând 92m1Nb, care are un lanț de dezintegrare prin captură de electroni minor.[29]

Ocurență[modificare | modificare sursă]

Niobiul este estimat a fi al 33-lea cel mai comun element în scoarța Pământului, cu 20 de părți pe milion.[30] Unii cred că abundența sa pe Pământ e mult mai mare, niobiul „dispărut” fiind găsit în nucleu Pământului din cauza densității sale mari.[21] Elementul liber nu e găsit în natură, dar niobiul apare în combinație cu alte elemente în minerale.[25] Mineralele care conțin niobiu de obicei conțin și tantal. Exemplele includ columbita ((Fe,Mn)(Nb,Ta)2O6) și columbita-tantalita (sau coltan, (Fe,Mn)(Ta,Nb)2O6).[31] Mineralele de columbită-tantalită sunt de obicei găsite în cantități infime în intruziile de pegmatită, și în rocile intruzive alcaline. Mai puțin comuni sunt niobații calciului, uraniului, toriului și a pământurilor rare. Exemple a acestor niobați sunt piroclorul ((Na,Ca)2Nb2O6(OH,F)) și euxenita ((Y,Ca,Ce,U,Th)(Nb,Ta,Ti)2O6). Aceste mari depozite de niobiu au fost descoperite ca fiind asociate cu carbonatitele (roci vulcanice de tip carbonat-silicat) și ca un constituent al piroclorului.[32]

Cele mai mari 2 depozite de piroclor au fost găsite în anii 1950 în Brazilia și Canada, ambele țări fiind încă principalii producători de concentrați de mineral de niobiu.[10] Cel mai mare depozit se află într-o intruzie de carbonatită la Araxá, Minas Gerais în Brazilia, deținut de CBMM (Companhia Brasileira de Metalurgia e Mineração), celălalt depozit e localizat în Goiás și e deținut de Anglo American plc (prin filiala sa Mineração Catalão), de asemenea aflat într-o intruzie de carbonatită.[33] Puse la un loc, aceste 2 mine braziliene produc 75% din rezerva globală. Al treilea cel mai mare producător de niobiu este mina Niobec, aflată tot într-o intruzie de carbonatită, din Saint-Honoré, lângă Chicoutimi, Quebec, deținută de Iamgold Corporation Ltd, care produce în jur de 7% din rezerva globală.[33] Depozitele Kenyei găsite în Kwale sunt printe primele 6 din lume.[34] De curând, NioCorp consideră deschiderea unei mine în Elk Creek, Nebraska pentru a începe producția în Statele Unite.[35]

Producție[modificare | modificare sursă]

Grey and white world map with Brazil colored red representing 90% of niobium world production and Canada colored in dark blue representing 5% of niobium world production
Producătorii de niobiu în 2006

După separarea de celelalte minerale, oxizii amestecați ai tantalului Ta2O5 și ai niobiului Nb2O5 sunt obținuți. Primul pas al procesului e reacția oxizilor cu acidul fluorhidric:[31]

Ta2O5 + 14 HF → 2 H2[TaF7] + 5 H2O
Nb2O5 + 10 HF → 2 H2[NbOF5] + 3 H2O

Prima separație la scală industrială, dezvoltată de de Marignac, exploatează solubilitățile diferite ale fluorurilor complexe de niobiu și tantal, monohidrat oxipentafluoriniobat de dipotasiu (K2[NbOF5]·H2O) și heptafluorotantalat de dipotasiu (K2[TaF7]) în apă. Procesele mai noi folosesc extracția lichidă a fluorurilor din soluții apoase prin solvenți organici, cum ar fi ciclohexanona.[31] Fluorurile complexe de niobiu și tantal sunt extrase separat din solventul organic cu apă și ori precipitate prin adăugarea de fluorură de potasiu pentru a produce un compus de fluorură de potasiu, ori cu amoniac ca pentoxid:[36]

H2[NbOF5] + 2 KF → K2[NbOF5]↓ + 2 HF

Urmat de:

2 H2[NbOF5] + 10 NH4OH → Nb2O5↓ + 10 NH4F + 7 H2O

Mai multe metode sunt folosite pentru reducerea în forma de metal a niobiului. Electroliza unui amestec topit de K2[NbOF5] și clorură de sodiu este unul; celălalt este reducere fluorurii cu sodiu. Niobiul, având o puritate relativ foarte mare, este obținut astfel. În producția pe scară largă este folosită reducerea Nb2O5 cu hidrogen sau carbon.[36] În procesul ce include reacția aluminotermică, un amestec de oxid de fier și oxid de niobiu e pus într-o reacție cu aluminiul:

3 Nb2O5 + Fe2O3 + 12 Al → 6 Nb + 2 Fe + 6 Al2O3

Pentru a intensifica reacția, sunt adăugate cantități mici de oxidanți cum ar fi nitratul de sodiu. Rezultă oxidul de aluminiu și feroniobiul, un aliaj al fierului cu niobiului folosit în producerea oțelului.[37][38] Feroniobiul conține între 60% și 70% niobiu.[33] Fără adăugarea de oxid de fier, pentru producția niobiului e folosit procesul aluminotermic. Pentru a atinge marja aliajelor supraconductoare, este necesară purificarea ulterioară. Topirea cu fascicul de electroni în vid e metoda folosită de către cei doi principali distribuitori de niobiu.[39][40]

În 2013, compania braziliană Cia. Brasileira de Metalurgia & Mineracao „controla 85% din producția mondială de niobiu.”[41] Serviciul de prospectare geologică al Statelor Unite estimează că producția a crescut de la 38.700 tone în 2005 la 44.500 tone în 2006.[42][43] Resursele globale sunt estimate la 4.400.000 tone.[43] În timpul perioadei de 10 ani dintre 1995 și 2005, producția mai mult decât s-a dublat, începând de la 17.800 tone în 1995.[44] Din 2009, producția rămâne în jurul a 63.000 tone pe an.[45]

Producție (t)[46] (estimat de USGS)
Țara 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011
 Australia 160 230 290 230 200 200 200  ?  ?  ?  ?  ?
 Brazilia 30.000 22.000 26.000 29.000 29.900 35.000 40.000 57.300 58.000 58.000 58.000 58.000
 Canada 2.290 3.200 3.410 3.280 3.400 3.310 4.167 3.020 4.380 4.330 4.420 4.400
 R. D. Congo  ? 50 50 13 52 25  ?  ?  ?  ?  ?  ?
 Mozambic  ?  ? 5 34 130 34 29  ?  ?  ?  ?  ?
 Nigeria 35 30 30 190 170 40 35  ?  ?  ?  ?  ?
 Rwanda 28 120 76 22 63 63 80  ?  ?  ?  ?  ?
Lume 32.600 25.600 29.900 32.800 34.000 38.700 44.500 60.400 62.900 62.900 62.900 63.000

Cantități mai mici sunt găsite în Depozitul Kanyika din Malawi (mina Kanyika).

Compuși[modificare | modificare sursă]

Niobiul e similar cu tantalul și zirconiul în multe feluri. Reacționează cu majoritatea nemetalelor la temperaturi ridicate: niobiul reacționează cu fluorul la temperatura camerei, cu clorul și hidrogenul la 200 °C, și cu azotul la 400 °C, rezultând compuși ce sunt frecvent interstițiali și nonstoichiometrici.[25] Metalul începe să oxideze în aer la 200 °C,[36] fiind rezistent la coroziunea amestecurilor de metale alcaline și a acizilor, incluzând aqua regia și acizii clorhidrici, sulfurici, nitrici și fosforici.[25] Niobiul e atacat de către acidul fluorhidric și amestecurile de acizi fluorhidrici/nitrici.

Deși niobiul are toate numerele de oxidare formale de la +5 la -1, în majoritatea compușilor, e găsit având numărul de oxidare +5.[25] Caracteristic, compușii ce au numere de oxidare mai mici de +5 arată legătura Nb–Nb.

Oxizi și sulfuri[modificare | modificare sursă]

Niobiul formează oxizi cu numărul de oxidare +5 (Nb2O5), +4 (NbO2) și +3 (Nb2O3),[36], și de asemenea și cu numărul de oxidare mai rar +2 (NbO).[47] Cel mai des întâlnit este pentoxidul, precursor al aproape tuturor compușilor și aliajelor niobiului.[36][48] Niobații sunt generați prin dizolvarea pentoxidului în soluții bazice de hidroxizi sau prin topirea sa în oxizi ai metalelor alcaline. Exemple sunt niobatul de litiu (LiNbO3) și niobatul de lantan (LaNbO4). În niobatul de litiu există o structură distorsionată asemănătoare cu perovskita, pe când niobatul de lantan conține ioni NbO43-.[36] Sulfidul stratificat de niobiu (NbS2) e de asemenea cunoscut.[25]

Materialele cu un înveliș subțire de oxid de niobiu (V) pot fi produse prin procesele de depoziție de vapori chimici sau de depoziție de straturi atomice, în fiecare caz prin descompunerea termală a etoxidului de niobiu (V) la peste 350 °C.[49][50]

Halogenuri[modificare | modificare sursă]

Watch glass on a black surface with a small portion of yellow crystals
O probă de pentaclorură de niobiu (partea galenă) care a hidrolizat parțial (materialul alb)
Model minge-și-băț al pentaclorurii de niobiu, care există ca dimer

Niobiul formează halogenuri cu numerele de oxidare +5 și +4, precum și diverși compuși substoichiometrici.[36][39] Pentahalogenurile (NbX5) au centri de Nb octaedrici. Pentafluorura de niobiu (NbF5) e un solid alb cu o temperatură de topire de 79.0 °C iar pentaclorura de niobiu (NbCl5) e galbenă (vezi imaginea din stânga), având o temperatură de topire de 203.4 °C. Ambele sunt hidrolizate pentru a da oxizi și oxihalogenuri, cum ar fi NbOCl3. Pentaclorura e un reactiv versatil, fiind folosită la generarea de compuși organometalici, cum ar fi diclorura de niobocen ((C5H5)2NbCl2).[51] Tetrahalogenurile (NbX4) sunt polimeri închiși la culoare cu legături Nb-Nb, cum ar fi tetraflorura neagră, higroscopică de niobiu (NbF4) și tetraclorura maro de niobiu (NbCl4).

Compușii halogenurilor anionice sunt binecunoscute, acest fapt datorându-se acidității Lewis a penthalogenurilor. Cel mai important e [NbF7]2-, care e un intermediar în separarea Nb și Ta din minereuri.[31] Această heptafluorură tinde să formeze oxopentafluorura mai ușor decât o face compusul tantalului. Alți compuși halogenici includ octaedrica [NbCl6]:

Nb2Cl10 + 2 Cl → 2 [NbCl6]

Pentru metalele timpurii, o varietate de grupuri de halogenuri sunt cunoscute, un prim exemplu fiind [Nb6Cl18]4−.[52]

Nitruri și carburi[modificare | modificare sursă]

Ați compuși binari ai niobiului includ nitrura de niobiu (NbN), care devine un supraconductor la temperaturi joase și e folosită la detectorii de lumină infraroșie.[53] Principalul carbid de niobiu este NbC, un metal extrem de tare, refractar și ceramic, fiind folosit comercial la uneltele de tăiat.

Aplicații[modificare | modificare sursă]

Three pieces of metallic foil with yellow taint
O foiță de niobiu

Este estimat că din 44.500 tone de niobiu minate în 2006, 90% au fost folosite în producerea de oțel, urmat de utilizarea lor în fabricarea superaliajelor.[54] Folosirea aliajelor niobiului în supraconductori și componentele electrice reprezintă doar o mică parte din producție.[54]

Producerea de oțel[modificare | modificare sursă]

Niobiul e un foarte bun element microaliator pentru oțel. Adăugarea niobiului în oțel cauzează formarea carbidului și nitrurii de niobiu în structura oțelului.[21] Acești compuși îmbunătățesc rafinarea cristalitelor, încetinirea recristalizării, și întărirea prin precipitare a oțelului. Aceste efecte în schimb cresc tăria, puterea, formabilitatea, și sudabilitatea oțelului microaliat.[21] Oțelurile inoxidabile microaliate conțin sub 0,1% niobiu.[55] E o importantă adiție pentru oțelurile microaliate care sunt larg folosite ca și componente structurale în automobilele moderne.[21] Aceste aliaje ce conțin niobiu sunt puternice, fiind des folosite în construcția conductelor.[56][57]

Superaliaje[modificare | modificare sursă]

Apollo 15 CSM în orbită lunară. Duza neagră a rachetei e fabricată dintr-un aliaj de niobiu-titan.

Cantități apreciabile ale elementului, ori în forma sa pură sau în cea de feroniobiu și niobiu-nichel, e folosit în superaliajele bazate pe nichel, cobalt și fier pentru diverse aplicații, cum ar fi componentele motoarelor cu reacție, turbinele cu gaze, subansamblurile de rachete, sistemele de turbo-încărcare, și echipamentele de combustie și rezistență la căldură. Niobiul precipitează o fază de întărire γ'' în structura cristalitelor superaliajului.[58] Aliajele conțin până la 6,5% niobiu.[55] Un exemplu de superaliaj pe bază de nichel ce conține niobiu e Inconel 718, ce constă în aproximativ 50% nichel, 18,6% crom, 18,5% fier, 5% niobiu, 3,1% molibden, 0,9% titan, și 0,4% aluminiu.[59][60] Aceste superaliaje sunt folosite, spre exemplu, în fuzelajele avansate, cum ar fi cele folosite în programul Gemini.

Un aliaj folosit pentru duzele de propulsie ale rachetelor cu combustibil lichid, cum ar fi motorul principal al Modulelor Lunare Apollo, e aliajul de niobiu C-103, care constă în 89% niobiu, 10% hafniu și 1% titaniu.[61] Alt aliaj de niobiu a fost folosit pentru duza Modulului de Serviciu Apollo. Precum niobiul e oxidat la temperaturi de peste 400 °C, un înveliș de protecție e necesar pentru ca aceste aplicații să împiedice aliajul să devină sfărâmicios.[61]

Aliaje bazate pe niobiu[modificare | modificare sursă]

Aliajul C-103 a fost dezvoltat în prima parte a anilor 1960 în același timp de către Wah Chang Corporation și Boeing Co. DuPont, Union Carbide Corp., General Electric Co. și mai multe alte companii, ce cercetau aliaje pe bază de niobiu simultan, conduse în mare parte de Războiul Rece și de Cursa Spațială. Sensitivitatea niobiului la oxigen necesită procesarea sa în vid sau într-o atmosferă inertă, care crește exponențial costul și dificultatea producției. Retopirea prin arc în vid (RAV) și topirea cu jet de electroni (TJE), tehnologii noi la acel timp, au permis dezvoltarea de metale reactive, cum ar fi niobiul. Proiectul aliajului C-103 a început în 1959 cu nu mai puțin de 256 de aliaje de niobiu experimentale în „seria C” (posibil de la columbiu) care puteau fi topite ca butoane și făcute în foițe. Wah Chang avea un inventar de hafniu, rafinat din aliaje de zirconiu de grad nuclear, pe care vroia să le pună în uz comercial. Cea de a 103-a compoziție experimentală a aliajelor din seria C, Nb-10Hf-1Ti, avea cea mai bună combinație a formabilității și a proprietăților pentru temperaturi mari. Wah Chang a fabricat primele 250 kg de C-103 în 1961, lingouri sau foițe, folosind RAV și TJE. Aplicațiile intenționate erau componentele motoarelor cu turbină și ale schimbătoarelor de căldură din metale lichide. Aliajele de niobiu concurente din acea eră includeau FS85 (Nb-10W-28Ta-1Zr) de la Fansteel Metallurgical Corp., Cb129Y (Nb-10W-10H-0,2Y) de la Wah Chang și Boeing, Cb752 (Nb-10W-2,52Zr) de la Union Carbide, și Nb1Zr de la Superior Tube Co.[61]

Magneți supraconductori[modificare | modificare sursă]

Room-high yellow-grey medical machine with a man-size hole in the middle and a stretcher directly in front of it
Un scanner IRM de 3 tesla, ce folosește un aliaj de niobiu supraconductor

Aliajele de niobiu-germaniu (Nb3Ge), niobiu-staniu (Nb3Sn) precum și cele de niobiu-titaniu sunt folosite ca fire supraconductoare de tip II pentru magneții supraconductori.[62][63] Acești magneți supraconductori sunt folosiți în aparatele de imagistică cu rezonanță magnetică și rezonanță magnetică nucleară precum și în acceleratoarele de particule.[64] De exemplu, acceleratorul Large Hadron Collider folosește 550 de tone de fire supraconductoare, în timp ce Reactorul Experimental Termonuclear Internațional folosește circa 600 de tone de fire de Nb3Sn și 250 de tine de fire de NbTi.[65] Doar în 1992, firele de niobiu-titaniu au fost folosite pentru a construi aparate de imagistică cu rezonanță magnetică clinice în valoare cumulată de peste 1 miliard de dolari.[15]

supraconducerea și altele[modificare | modificare sursă]

Cavitățile Frecvențelor Radio supraconductoare folosite în laserele cu electroni liberi FLASH (rezultat al proiectului anulat aș acceleratorului linear TESLA) și XFEL sunt făcute din niobiu pur.[66]

Sensibilitatea ridicată a bolometrilor nitrurii de niobiu supraconductori îi fac detectori ideali pentru radiația electromagnetică în banda de frecvență THz. Acești detectori au fost testați la Telescopul Submilimetru Heinrich Hertz, la Telescopul Polului Sud, la Telescopul Receiver Lab, și la APEX, fiind curent utilizați în instrumentul HIFI de la Observatorul Spațial Herschel.[67]

Alte utilizări[modificare | modificare sursă]

Electroceramica[modificare | modificare sursă]

Niobatul de litiu, care e feroelectric, e folosit pe scară largă în telefoanele mobile și modulatorii optici, și pentru fabricarea aparatelor de valuri acustice de suprafață. Are structura feroelectrică ABO3 ca tantalatul de litiu și titanatul de bariu.[68] Niobiul a fost evaluat ca fiind o alternativă mai ieftina a tantalului în condensatori,[69] dar condensatorii de tantal încă predomină. Niobiul e adăugat sticlei pentru a avea un indice de refracție mai mare, o proprietate folositoare pentru industria optică pentru a fabrica lentile de corecție mai subțiri.

Aplicații hipoalergenice: medicina și bijuteriile[modificare | modificare sursă]

Niobiul și unele aliaje ale acestuia sunt inerte fiziologic, și deci hipoalergenice. Din această cauza, niobiul e găsit în multe aparate medicale cum ar fi pacemaker-urile.[70] Niobiul tratat cu hidroxid de sodiu formează un strat poros care facilitează osteointegrația.[71]

Împreună cu titaniul, tantalul, și aluminiul, niobiul poate fi încălzit electric și anodizat, rezultând într-o diversitate de culori folosind un proces cunoscut ca anodizarea metalelor reactive, care e folositor în fabricarea bijuteriilor.[72][73] Faptul că niobiul e hipoalergenic e benefic pentru utilizarea sa în bijuterii.[74]

Numismatică[modificare | modificare sursă]

Coin with a dark green cener and a silvery outer rim. The rim reads: Republik Österreich 25 Euro. The centere shows electric and a steam driven locomotive
O monedă comemorativă din Austria de 25 euro făcută din niobiu și argint

Niobiul e folosit ca metal prețios în monedele comemorative, de obicei împreună cu argintul sau aurul. De exemplu, Austria a produs o serie de monede euro din niobiu și argint începând cu 2003; culoarea acestor monede era dată de difracția luminii de către un strat de oxizi subțire produs de anodizare.[75] În 2012, zece monede erau disponibile, având o varietate de culori în centrul lor: albastru, verde, maro, mov, violet sau galben. Alte două exemple sunt monedele comemorative ale Aniversării a 150 de ani ai Căii Ferate Alpine Semmering de 25 € din Austria,[76] și monedele comemorative ale Navigării prin Satelit Europene de 25 €.[77] Fabrica de bani austriacă a produs pentru Letonia o serie de monede similară începând din 2004,[78] cu alta urmând în 2007.[79] În 2011, Fabrica de Bani Roială Canadiană a început producția unei monede de 5 $ din argint și niobiu numită Luna Vânătorului (en „Hunter's Moon)[80] în care niobiul a fost oxidat selectiv, astfel creându-se monede unice, nici una fiind identică cu alta.

Altele[modificare | modificare sursă]

Sigiliile arc-tub ale lămpilor cu vapori de sodiu cu presiune ridicată sunt făcute din niobiu, sau niobiu cu 1% zirconiu, deoarece niobiul are un coeficient al expansiunii termale similar cu ceramicii arc-tub sinterizată de oxid de aluminiu, un material translucid ce rezistă la agenții chimici sau la reducere prin vaporii de sodiu lichid și fierbinte, conținut de lampa respectivă.[81][82][83] Metalul e de asemenea folosit în baghetele de sudură cu arc electric pentru unele grade stabilizate de oțel inoxidabil.[84] E folosit și ca un material în anozi pentru sistemele de protecție catodice ale unor rezervoare de apă, care sunt de obicei placate cu platină.[85][86]

Precauții[modificare | modificare sursă]

Niobiul nu are niciun rol biologic cunoscut. În timp ce praful de niobiu e un iritant al ochilor și pielii și un potențial pericol de incendiu, niobiul elemental pe scară largă e fiziologic inert (și deci hipoalergenic) și inofensiv. E des folosit în bijuterii și a fost testat pentru utilizarea în unele implanturi medicale.[87][88]

Compușii niobiului sunt rar întâlniți de majoritatea oamenilor, dar unii sunt toxici și trebuie tratați cu grijă. Expunerea pe termen lung și scurt la niobați și la clorura de niobiu, două chimicale care sunt solubile în apă, au fost testate pe șoareci. Șoarecii tratați cu o singură injecție cu pentaclorură de niobiu au arătat o doză mediană letală (LD50) între 10 și 100 mg/kg.[89][90][91] Pentru administrarea orală toxicitatea e mai scăzută; un studiu pe șoareci a avut LD50 după 7 zile de 940 mg/kg.[89]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ See:
  2. ^ a b Noyes, William Albert (1918). A Textbook of Chemistry. H. Holt & Co. p. 523. http://books.google.com/?id=UupHAAAAIAAJ&pg=PA523&dq=columbium+discovered+by+Hatchett+was+a+mixture+of+two+elements 
  3. ^ Percival, James (1 ianuarie 1853). „Middletown Silver and Lead Mines”. Journal of Silver and Lead Mining Operations 1: 186. https://play.google.com/store/books/details?id=MFILAAAAYAAJ&rdid=book-MFILAAAAYAAJ&rdot=1. Accesat la 24 aprilie 2013. 
  4. ^ Griffith, William P.; Morris, Peter J. T. (2003). „Charles Hatchett FRS (1765–1847), Chemist and Discoverer of Niobium”. Notes and Records of the Royal Society of London 57 (3): 299. doi:10.1098/rsnr.2003.0216. 
  5. ^ a b Wollaston, William Hyde (1809). „On the Identity of Columbium and Tantalum”. Philosophical Transactions of the Royal Society 99: 246–252. doi:10.1098/rstl.1809.0017. 
  6. ^ Rose, Heinrich (1844). „Ueber die Zusammensetzung der Tantalite und ein im Tantalite von Baiern enthaltenes neues Metall” (în German). Annalen der Physik 139 (10): 317–341. doi:10.1002/andp.18441391006. Bibcode1844AnP...139..317R. http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k15148n/f327.table. 
  7. ^ Rose, Heinrich (1847). „Ueber die Säure im Columbit von Nordamérika” (în German). Annalen der Physik 146 (4): 572–577. doi:10.1002/andp.18471460410. Bibcode1847AnP...146..572R. http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k15155x/f586.table. 
  8. ^ Kobell, V. (1860). „Ueber eine eigenthümliche Säure, Diansäure, in der Gruppe der Tantal- und Niob- verbindungen”. Journal für Praktische Chemie 79 (1): 291–303. doi:10.1002/prac.18600790145. 
  9. ^ a b c Marignac, Blomstrand, H. Deville, L. Troost und R. Hermann (1866). „Tantalsäure, Niobsäure, (Ilmensäure) und Titansäure”. Fresenius' Journal of Analytical Chemistry 5 (1): 384–389. doi:10.1007/BF01302537. 
  10. ^ a b c d e Gupta, C. K.; Suri, A. K. (1994). Extractive Metallurgy of Niobium. CRC Press. pp. 1–16. ISBN 0-8493-6071-4 
  11. ^ Marignac, M. C. (1866). „Recherches sur les combinaisons du niobium” (în French). Annales de chimie et de physique 4 (8): 7–75. http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k34818t/f4.table. 
  12. ^ Hermann, R. (1871). „Fortgesetzte Untersuchungen über die Verbindungen von Ilmenium und Niobium, sowie über die Zusammensetzung der Niobmineralien (Further research about the compounds of ilmenium and niobium, as well as the composition of niobium minerals)” (în German). Journal für Praktische Chemie 3 (1): 373–427. doi:10.1002/prac.18710030137. 
  13. ^ Niobium”. Universidade de Coimbra. http://nautilus.fis.uc.pt/st2.5/scenes-e/elem/e04100.html. Accesat la 5 septembrie 2008. 
  14. ^ Geballe et al. (1993) raportează punctul critic al curenților ca fiind la 150 kiloamperi și cel al câmpurilor magnetice la 8.8 tesla.
  15. ^ a b Geballe, Theodore H. (1 octombrie 1993). „supraconductivity: From Physics to Technology”. Physics Today 46 (10): 52–56. doi:10.1063/1.881384. Bibcode1993PhT....46j..52G. 
  16. ^ Matthias, B. T. (1954). „supraconductivity of Nb3Sn”. Physical Review 95 (6): 1435–1435. doi:10.1103/PhysRev.95.1435. Bibcode1954PhRv...95.1435M. 
  17. ^ Kòrösy, F. (1939). „Reaction of Tantalum, Columbium and Vanadium with Iodine”. Journal of the American Chemical Society 61 (4): 838–843. doi:10.1021/ja01873a018. 
  18. ^ Ikenberry, Luther (1953). „Photometric Determination of Columbium, Tungsten, and Tantalum in Stainless Steels”. Analytical Chemistry 25 (9): 1340–1344. doi:10.1021/ac60081a011. 
  19. ^ a b c Rayner-Canham, Geoff; Zheng, Zheng (2008). „Naming elements after scientists: an account of a controversy”. Foundations of Chemistry 10 (1): 13–18. doi:10.1007/s10698-007-9042-1. 
  20. ^ Clarke, F. W. (1914). „Columbium Versus Niobium”. Science 39 (995): 139–140. doi:10.1126/science.39.995.139. PMID 17780662. Bibcode1914Sci....39..139C. 
  21. ^ a b c d e Patel, Zh.; Khul'ka K. (2001). „Niobium for Steelmaking”. Metallurgist 45 (11–12): 477–480. doi:10.1023/A:1014897029026. 
  22. ^ Norman N., Greenwood (2003). „Vanadium to dubnium: from confusion through clarity to complexity”. Catalysis Today 78 (1–4): 5–11. doi:10.1016/S0920-5861(02)00318-8. 
  23. ^ a b Peiniger, M.; Piel, H. (1985). „A supraconducting Nb3Sn Coated Multicell Accelerating Cavity”. Nuclear Science 32 (5): 3610. doi:10.1109/TNS.1985.4334443. Bibcode1985ITNS...32.3610P. 
  24. ^ Salles Moura, Hernane R. (2007). „Melting And Purification Of Niobium”. AIP Conference Proceedings (American Institute of Physics) (927(Single Crystal – Large Grain Niobium Technology)): 165–178. ISSN 0094-243X. http://link.aip.org/link/?APCPCS/927/165/1. 
  25. ^ a b c d e f g h Nowak, Izabela; Ziolek, Maria (1999). „Niobium Compounds: Preparation, Characterization, and Application in Heterogeneous Catalysis”. Chemical Reviews 99 (12): 3603–3624. doi:10.1021/cr9800208. PMID 11849031. 
  26. ^ Jahnke, L.P. (1960). „Columbium Alloys Today”. Metal Progr. 77 (6): 69–74. 
  27. ^ Nikulina, A. V. (2003). „Zirconium-Niobium Alloys for Core Elements of Pressurized Water Reactors”. Metal Science and Heat Treatment 45 (7–8): 287–292. doi:10.1023/A:1027388503837. 
  28. ^ Lide, David R. (2004). „The Elements”. CRC Handbook of Chemistry and Physics (ed. 85). CRC Press. pp. 4–21. ISBN 978-0-8493-0485-9 
  29. ^ a b c Georges, Audi; Bersillon, O.; Blachot, J.; Wapstra, A.H. (2003). „The NUBASE Evaluation of Nuclear and Decay Properties”. Nuclear Physics A (Atomic Mass Data Center) 729: 3–128. doi:10.1016/j.nuclphysa.2003.11.001. Bibcode2003NuPhA.729....3A. 
  30. ^ Emsley, John (2001). „Niobium”. Nature's Building Blocks: An A-Z Guide to the Elements. Oxford, England, UK: Oxford University Press. pp. 283–286. ISBN 0-19-850340-7 
  31. ^ a b c d Soisson, Donald J. (1961). „Staff-Industry Collaborative Report: Tantalum and Niobium”. Industrial and Engineering Chemistry 53 (11): 861–868. doi:10.1021/ie50623a016. 
  32. ^ Lumpkin, Gregory R.; Ewing, Rodney C. (1995). „Geochemical alteration of pyrochlore group minerals: Pyrochlore subgroup”. American Mineralogist 80: 732–743. http://www.minsocam.org/msa/AmMin/TOC/Articles_Free/1995/Lumpkin_p732-743_95.pdf. 
  33. ^ a b c Kouptsidis, J. „Niob für TESLA” (în German). Deutsches Elektronen-Synchrotron DESY. http://tesla.desy.de/new_pages/TESLA_Reports/2001/pdf_files/tesla2001-27.pdf. Accesat la 2 septembrie 2008. 
  34. ^ http://www.businessdailyafrica.com/Cortec-Mining-to-build-Sh12-8bn-factory-/-/539552/1882130/-/158j4v2z/-/index.html
  35. ^ http://journalstar.com/news/state-and-regional/nebraska/area-residents-dig-the-prospect-of-niobium-mine/article_bfe14646-b161-5295-8b4d-f382beabb7db.html
  36. ^ a b c d e f g Holleman, Arnold F.; Wiberg, Egon; Wiberg, Nils; (1985). „Niob” (în German). Lehrbuch der Anorganischen Chemie (ed. 91–100). Walter de Gruyter. pp. 1075–1079. ISBN 3-11-007511-3 
  37. ^ Tither, Geoffrey (2001). Minerals, Metals and Materials Society, Metals and Materials Society Minerals. ed. „Progress in Niobium Markets and Technology 1981–2001” (PDF). Niobium Science & Technology: Proceedings of the International Symposium Niobium 2001 (Orlando, Florida, USA) (Niobium 2001 Ltd, 2002). ISBN 978-0-9712068-0-9. http://www.cbmm.com.br/portug/sources/techlib/science_techno/table_content/images/pdfs/oppening.pdf. 
  38. ^ Dufresne, Claude; Goyette, Ghislain (2001). Minerals, Metals and Materials Society, Metals and Materials Society Minerals. ed. „The Production of Ferroniobium at the Niobec mine 1981–2001” (PDF). Niobium Science & Technology: Proceedings of the International Symposium Niobium 2001 (Orlando, Florida, USA) (Niobium 2001 Ltd, 2002). ISBN 978-0-9712068-0-9. http://www.cbmm.com.br/portug/sources/techlib/science_techno/table_content/sub_1/images/pdfs/start.pdf. 
  39. ^ a b Agulyansky, Anatoly (2004). The Chemistry of Tantalum and Niobium Fluoride Compounds. Elsevier. pp. 1–11. ISBN 978-0-444-51604-6 
  40. ^ Choudhury, Alok; Hengsberger, Eckart (1992). „Electron Beam Melting and Refining of Metals and Alloys”. The Iron and Steel Institute of Japan International 32 (5): 673–681. doi:10.2355/isijinternational.32.673. 
  41. ^ Lucchesi, Cristane; Cuadros, Alex (1 aprilie 2013), „Mineral Wealth”, Bloomberg Markets: 14 
  42. ^ Papp, John F. „Niobium (Columbium)”. USGS 2006 Commodity Summary. http://minerals.usgs.gov/minerals/pubs/commodity/niobium/colummcs06.pdf. Accesat la 20 noiembrie 2008. 
  43. ^ a b Papp, John F. „Niobium (Columbium)”. USGS 2007 Commodity Summary. http://minerals.usgs.gov/minerals/pubs/commodity/niobium/colummcs07.pdf. Accesat la 20 noiembrie 2008. 
  44. ^ Papp, John F. „Niobium (Columbium)”. USGS 1997 Commodity Summary. http://minerals.usgs.gov/minerals/pubs/commodity/niobium/230397.pdf. Accesat la 20 noiembrie 2008. 
  45. ^ Niobium (Colombium) U.S. Geological Survey, Mineral Commodity Summaries, January 2011
  46. ^ Larry D. Cunningham (5 aprilie 2012). „USGS Minerals Information: Niobium (Columbium) and Tantalum”. Minerals.usgs.gov. http://minerals.usgs.gov/minerals/pubs/commodity/niobium/. Accesat la 17 august 2012. 
  47. ^ Greenwood, Norman N.; Earnshaw, Alan (1997). Chemistry of the Elements (ed. 2nd). Oxford: Butterworth-Heinemann. ISBN 0080379419 
  48. ^ Cardarelli, Francois (2008). Materials Handbook. Springer London. ISBN 978-1-84628-668-1 
  49. ^ Rahtu, Antti (2002). Atomic Layer Deposition of High Permittivity Oxides: Film Growth and In Situ Studies (Thesis). University of Helsinki. ISBN 952-10-0646-3. 
  50. ^ Maruyama, Toshiro (1994). „Electrochromic Properties of Niobium Oxide Thin Films Prepared by Chemical Vapor Deposition”. Journal of the Electrochemical Society 141 (10): 2868. doi:10.1149/1.2059247. 
  51. ^ C. R. Lucas, J. A. Labinger, J. Schwartz (1990). Robert J. Angelici. ed. „Dichlorobis(η5-Cyclopentadienyl)Niobium(IV)”. Inorganic Syntheses. Inorganic Syntheses (New York: J. Wiley & Sons) 28: 267–270. doi:10.1002/9780470132593.ch68. ISBN 0-471-52619-3. 
  52. ^ Greenwood, Norman N.; Earnshaw, Alan (1997). Chemistry of the Elements (ed. 2nd). Oxford: Butterworth-Heinemann. ISBN 0080379419 
  53. ^ Verevkin, A. (2004). „Ultrafast supraconducting single-photon detectors for near-infrared-wavelength quantum communications”. Journal of Modern Optics 51 (12): 1447–1458. doi:10.1080/09500340410001670866. 
  54. ^ a b Papp, John F. „Niobium (Columbium ) and Tantalum”. USGS 2006 Minerals Yearbook. http://minerals.usgs.gov/minerals/pubs/commodity/niobium/myb1-2006-niobi.pdf. Accesat la 3 septembrie 2008. 
  55. ^ a b Heisterkamp, Friedrich; Tadeu Carneiro (2001). Minerals, Metals and Materials Society, Metals and Materials Society Minerals. ed. „Niobium: Future Possibilities – Technology and the Market Place” (PDF). Niobium Science & Technology: Proceedings of the International Symposium Niobium 2001 (Orlando, Florida, USA) (Niobium 2001 Ltd, 2002). ISBN 978-0-9712068-0-9. http://www.cbmm.com.br/portug/sources/techlib/science_techno/table_content/images/pdfs/closing.pdf. 
  56. ^ Eggert, Peter (1982). „Niobium: a steel additive with a future”. Economic Bulletin 19 (9): 8–11. doi:10.1007/BF02227064. 
  57. ^ Hillenbrand, Hans–Georg (2 mai 2001). „Development and Production of High Strength Pipeline Steels”. Niobium Science & Technology: Proceedings of the International Symposium Niobium 2001 (Orlando, Florida, USA) (Europipe). http://www.europipe.com/files/ep_tp_43_01en.pdf. 
  58. ^ Donachie, Matthew J. (2002). Superalloys: A Technical Guide. ASM International. pp. 29–30. ISBN 978-0-87170-749-9 
  59. ^ Bhadeshia, H. k. d. h. „Nickel Based Superalloys”. University of Cambridge. http://www.msm.cam.ac.uk/phase-trans/2003/Superalloys/superalloys.html. Accesat la 4 septembrie 2008. 
  60. ^ Pottlacher, G. (2002). „Thermophysikalische Eigenschaften von festem und flüssigem Inconel 718” (în German). Thermochimica Acta 382 (1––2): 55–267. doi:10.1016/S0040-6031(01)00751-1. 
  61. ^ a b c Hebda, John (2 mai 2001). „Niobium alloys and high Temperature Applications” (PDF). Niobium Science & Technology: Proceedings of the International Symposium Niobium 2001 (Orlando, Florida, USA) (Companhia Brasileira de Metalurgia e Mineração). http://www.cbmm.com.br/portug/sources/techlib/science_techno/table_content/sub_3/images/pdfs/016.pdf. 
  62. ^ Lindenhovius, J.L.H.; Hornsveld, E.M.; Den Ouden, A.; Wessel, W.A.J.; Ten Kate, H.H.J. (2000). „Powder-in-tube (PIT) Nb/sub 3/Sn conductors for high-field magnets”. IEEE Transactions on Applied supraconductivity 10: 975–978. doi:10.1109/77.828394. 
  63. ^ Nave, Carl R. „supraconducting Magnets”. Georgia State University, Department of Physics and Astronomy. http://hyperphysics.phy-astr.gsu.edu/Hbase/solids/scmag.html. Accesat la 25 noiembrie 2008. 
  64. ^ Glowacki, B. A.; Yan, X. -Y.; Fray, D.; Chen, G.; Majoros, M.; Shi, Y. (2002). „Niobium based intermetallics as a source of high-current/high magnetic field supraconductors”. Physica C: supraconductivity 372–376 (3): 1315–1320. doi:10.1016/S0921-4534(02)01018-3. Bibcode2002PhyC..372.1315G. 
  65. ^ Grunblatt, G. (2005). „A success story: LHC cable production at ALSTOM-MSA”. Fusion Engineering and Design (Proceedings of the 23rd Symposium of Fusion Technology) 75–79: 1–5. doi:10.1016/j.fusengdes.2005.06.216. 
  66. ^ Lilje, L. (2004). „Achievement of 35 MV/m in the supraconducting nine-cell cavities for TESLA”. Nuclear Instruments and Methods in Physics Research Section A: Accelerators, Spectrometers, Detectors and Associated Equipment 524 (1–3): 1–12. doi:10.1016/j.nima.2004.01.045. Bibcode2004NIMPA.524....1L. 
  67. ^ Cherednichenko, Sergey (2008). „A Hot-electron bolometer terahertz mixers for the Herschel Space Observatory”. Review of Scientific Instruments 79 (3): 0345011–03451010. doi:10.1063/1.2890099. PMID 18377032. Bibcode2008RScI...79c4501C. 
  68. ^ Volk, Tatyana; Wohlecke, Manfred (2008). Lithium Niobate: Defects, Photorefraction and Ferroelectric Switching. Springer. pp. 1–9. ISBN 978-3-540-70765-3 
  69. ^ Pozdeev, Y. (1991). „Reliability comparison of tantalum and niobium solid electrolytic capacitors”. Quality and Reliability Engineering International 14 (2): 79–82. doi:10.1002/(SICI)1099-1638(199803/04)14:2<79::AID-QRE163>3.0.CO;2-Y. 
  70. ^ Mallela, Venkateswara Sarma (1 ianuarie 2004). „Trends in Cardiac Pacemaker Batteries”. Indian Pacing Electrophysiol J. 4 (4): 201–212. PMID 16943934. 
  71. ^ Godley, Reut (2004). „Bonelike apatite formation on niobium metal treated in aqueous NaOH” (PDF). Journal of Materials Science: Materials in Medicine 15 (10): 1073–1077. doi:10.1023/B:JMSM.0000046388.07961.81. PMID 15516867. http://www.springerlink.com/content/l5613670648017wp/. 
  72. ^ Biason Gomes, M. A. (1991). „Anodization of niobium in sulphuric acid media”. Journal of Applied Electrochemistry 21 (11): 1023–1026. doi:10.1007/BF01077589. 
  73. ^ Chiou, Y. L. (1971). „A note on the thicknesses of anodized niobium oxide films”. Thin Solid Films 8 (4): R37–R39. doi:10.1016/0040-6090(71)90027-7. Bibcode1971TSF.....8R..37C. 
  74. ^ Azevedo, C. R. F. (2002). „Characterization of metallic piercings that caused adverse reactions during use”. Journal of Failure Analysis and Prevention 2 (4): 47–53. doi:10.1361/152981502770351860. http://www.springerlink.com/content/575x64408lnk560j/. 
  75. ^ Grill, Robert; Gnadenberge, Alfred (2006). „Niobium as mint metal: Production–properties–processing”. International Journal of Refractory Metals and Hard Materials 24 (4): 275–282. doi:10.1016/j.ijrmhm.2005.10.008. 
  76. ^ 25 Euro – 150 Years Semmering Alpine Railway (2004)”. Austrian Mint. Arhivat din original la 21 iulie 2011. http://web.archive.org/web/20110721053534/http://austrian-mint.at/bimetallmuenzen?l=en&muenzeSubTypeId=113&muenzeId=217. Accesat la 4 noiembrie 2008. 
  77. ^ 150 Jahre Semmeringbahn” (în German). Austrian Mint. Arhivat din original la 20 iulie 2011. http://web.archive.org/web/20110720002739/http://www.austrian-mint.at/cms/download.php?downloadId=131. Accesat la 4 septembrie 2008. 
  78. ^ Neraža – mēs nevarējām atrast meklēto lapu!” (în Latvian). Bank of Latvia. Arhivat din original la 12 martie 2008. http://web.archive.org/web/20080312222250/http://www.bank.lv/eng/main/all/lvnaud/jubmon/nmp/time/. Accesat la 19 septembrie 2008. 
  79. ^ Neraža – mēs nevarējām atrast meklēto lapu!” (în Latvian). Bank of Latvia. Arhivat din original la 22 mai 2009. http://web.archive.org/web/20090522101540/http://www.bank.lv/eng/main/all/lvnaud/jubmon/nmp/time2/. Accesat la 19 septembrie 2008. 
  80. ^ $5 Sterling Silver and Niobium Coin – Hunter's Moon (2011)”. Royal Canadian Mint. http://www.mint.ca/store/coin/5-sterling-silver-and-niobium-coin-hunters-moon-2011-prod1110013. Accesat la 1 februarie 2012 
  81. ^ Henderson, Stanley Thomas; Marsden, Alfred Michael; Hewitt, Harry (1972). Lamps and Lighting. Edward Arnold Press. pp. 244–245. ISBN 0-7131-3267-1 
  82. ^ Eichelbrönner, G. (1998). „Refractory metals: crucial components for light sources”. International Journal of Refractory Metals and Hard Materials 16 (1): 5–11. doi:10.1016/S0263-4368(98)00009-2. 
  83. ^ Michaluk, Christopher A. (2001). Minerals, Metals and Materials Society, Metals and Materials Society Minerals. ed. „Niobium and Niobium 1% Zirconium for High Pressure Sodium (HPS) Discharge Lamps”. Niobium Science & Technology: Proceedings of the International Symposium Niobium 2001 (Orlando, Florida, USA) (Niobium 2001 Ltd, 2002). ISBN 978-0-9712068-0-9. 
  84. ^ US patent 5254836, Okada, Yuuji; Kobayashi, Toshihiko; Sasabe, Hiroshi; Aoki, Yoshimitsu; Nishizawa, Makoto; Endo, Shunji, "Method of arc welding with a ferrite stainless steel welding rod", issued 1993-10-19 
  85. ^ Moavenzadeh, Fred (14 martie 1990). Concise Encyclopedia of Building and Construction Materials. MIT Press. pp. 157–. ISBN 978-0-262-13248-0. http://books.google.com/books?id=YiJaEAUj258C&pg=PA157. Accesat la 18 februarie 2012 
  86. ^ Cardarelli, François (9 ianuarie 2008). Materials handbook: a concise desktop reference. Springer. pp. 352–. ISBN 978-1-84628-668-1. http://books.google.com/books?id=PvU-qbQJq7IC&pg=PA352. Accesat la 18 februarie 2012 
  87. ^ Vilaplana, J. (1990). „New trends in the use of metals in jewellery”. Contact Dermatitis 25 (3): 145–148. doi:10.1111/j.1600-0536.1991.tb01819.x. PMID 1782765. 
  88. ^ Vilaplana, J.; Romaguera, C. (1998). „New developments in jewellery and dental materials”. Contact Dermatitis 39 (2): 55–57. doi:10.1111/j.1600-0536.1998.tb05832.x. PMID 9746182. 
  89. ^ a b Haley, Thomas J. (1962). „Pharmacology and toxicology of niobium chloride”. Toxicology and Applied Pharmacology 4 (3): 385–392. doi:10.1016/0041-008X(62)90048-0. PMID 13903824. 
  90. ^ Downs, William L. (1965). „The Toxicity of Niobium Salts”. American Industrial Hygiene Association Journal 26 (4): 337–346. doi:10.1080/00028896509342740. PMID 5854670. 
  91. ^ Schroeder, Henry A. (1970). „Zirconium, Niobium, Antimony, Vanadium and Lead in Rats: Life term studies”. Journal of Nutrition 100 (1): 59–68. PMID 5412131. http://jn.nutrition.org/content/100/1/59.short. 

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Niobiu
Wikţionar
Caută „niobiu” în Wikționar, dicționarul liber.