Galileo Galilei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Galileo Galilei
Portret al lui Galileo Galilei de Giusto Sustermans
Portret al lui Galileo Galilei de Giusto Sustermans
Născut 15 februarie 1564(1564-02-15)[1]
Pisa,[1] Ducatul Florenței, Italia
Decedat 8 ianuarie 1642 (77 de ani)[1]
Arcetri,[1] Marele Ducat al Toscanei, Italia
Domeniu Astronomie, fizică și matematică
Instituție Universitatea din Pisa
Universitatea din Padova
Alma Mater Universitatea din Pisa
Conducător de doctorat Ostilio Ricci[2]
Doctoranzi Benedetto Castelli
Mario Guiducci
Vincenzio Viviani[3]
Cunoscut pentru Cinematică
Dinamică
Astronomie observațională telescopică
Heliocentrism
Religie romano-catolic

Galileo Galilei (n. 15 februarie 1564[4] – d. 8 ianuarie 1642)[1][5] a fost un fizician, matematician, astronom și filosof italian care a jucat un rol important în Revoluția Științifică. Printre realizările sale se numără îmbunătățirea telescoapelor și observațiile astronomice realizate astfel, precum și suportul pentru copernicanism. Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaționale moderne”,[6] „părintele fizicii moderne”,[7] „părintele științei”,[7] și „părintele științei moderne”.[8] Stephen Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru nașterea științei moderne.”[9]

Mișcarea obiectelor uniform accelerate, predată în aproape toate cursurile de fizică la nivel de liceu și început de facultate, a fost studiată de Galileo ca subiect al cinematicii. Contribuțiile sale la astronomia observațională includ confirmarea prin telescop a fazelor planetei Venus, descoperirea celor mai mari patru sateliți ai lui Jupiter (denumite în cinstea sa lunile galileene), și observarea și analiza petelor solare. Galileo a lucrat și în știința aplicată și în tehnologie, îmbunătățind tehnica de construcție a busolelor.

Susținerea de către Galileo a copernicanismului a dus la controverse în epocă, o mare majoritate a filosofilor și astronomilor încă susținând (cel puțin declarativ) viziunea geocentrică cum ca Pământul ar fi centrul universului. După 1610, când a început să susțină public heliocentrismul, a întâmpinat o puternică opoziție din partea a numeroși filosofi și clerici, doi dintre aceștia din urmă denunțându-l inchiziției romane la începutul lui 1615. Deși la acea vreme a fost achitat de orice acuzație, Biserica catolică a condamnat heliocentrismul ca fiind „fals și contrar Scripturii” în februarie 1616,[10] iar Galileo a fost avertizat să abandoneze susținerea sa—ceea ce a promis să facă. După ce, mai târziu, și-a apărat din nou părerile în celebra sa lucrare, Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, publicată în 1632, a fost judecat de Inchiziție, găsit „vehement suspect de erezie”, forțat să retracteze și și-a petrecut restul vieții în arest la domiciliu.

Viața[modificare | modificare sursă]

Galileo s-a născut la Pisa (pe atunci parte a Ducatului Florenței), din actuala Italie, fiind primul dintre cei șase copii ai lui Vincenzo Galilei, celebru cântăreț din lăută și muzician teoretician și ai soției sale, Giulia Ammannati.

Numele complet al lui Galileo a fost Galileo di Vincenzo Bonaiuti de' Galilei. La 8 ani, familia s-a mutat la Florența, dar el a rămas doi ani în grija lui Jacopo Borghini.[1] Apoi, educația sa a continuat la Mănăstirea Camaldolese de la Vallombrosa, la 35 km sud-est de Florența.[1] Deși a luat în serios posibilitatea de a deveni preot, s-a înscris la Universitatea din Pisa să studieze medicina la îndemnurile tatălui său. Nu a încheiat studiile medicale, începând să studieze în schimb matematica.[11] În 1589, a început să lucreze la catedra de matematică de la Pisa. Tatăl său a murit în 1591 și Galileo l-a luat în grijă pe fratele său mai mic Michelagnolo. În 1592, s-a mutat la Universitatea din Padova, unde a predat geometrie, mecanică și astronomie până în 1610.[12] În această perioadă, Galileo a făcut descoperiri semnificative atât în domeniile științei pure (de exemplu, astronomie și cinematica mișcării) și în cele ale științei aplicate (de exemplu, rezistența materialelor, îmbunătățiri aduse telescopului). Printre interesele sale multiple s-au numărat studiul astrologiei, care, în practica disciplinară pre-modernă era văzută ca fiind corelată cu matematica și astronomia.[13]

Deși romano-catolic credincios,[14] Galileo a avut trei copii nelegitimi cu Marina Gamba. Ei au avut două fiice, Virginia (născută în 1600) și Livia (născută în 1601) și un fiu, Vincenzo, născut în 1606. Din cauza nașterii nelegitime, tatăl lor a considerat că cele două fete nu pot fi măritate. Singura lor alternativă demnă era viața religioasă. Ambele au fost trimise la mănăstirea San Matteo din Arcetri și și-au petrecut acolo toată viața.[15] Virginia a preluat numele de Maria Celeste la intrarea în mănăstire. A murit la 2 aprilie 1634 și este înmormântată împreună cu Galileo la Basilica di Santa Croce di Firenze. Livia a preluat numele de Sora Arcangela și a fost bolnavă mare parte din viață. Vincenzo a fost legitimizat și s-a însurat cu Sestilia Bocchineri.[16]

În 1610, Galileo a publicat o descriere a observațiilor sale telescopice asupra sateliților lui Jupiter, folosindu-și observațiile ca argument în favoarea teoriei copernicane heliocentrice a universului ca alternativă la teoriile geocentrice dominante de origine ptolemaică și aristoteliană. În anul următor, Galileo a vizitat Roma pentru a-și prezenta telescopul influenților filosofi și matematicieni iezuiți de la Collegio Romano, și pentru a-i lăsa să vadă cu ochi lor realitatea celor patru sateliți ai lui Jupiter.[17] În timpul șederii la Roma a devinit membru al Accademia dei Lincei.[18]

În 1612, opoziția față de teoria heliocentrică susținută de Galileo a crescut. În 1614, din amvonul de Basilicăi Santa Maria Novella, Părintele Tommaso Caccini (1574–1648) a denunțat părerile lui Galileo privind mișcarea Pământului, considerându-le periculoase și apropiate de erezie. Galileo a mers la Roma să se apere împotriva acestor acuzații, dar, în 1616, Cardinalul Roberto Bellarmino i-a înmânat personal lui Galileo un avertisment oficial să nu mai susțină sau să predea astronomia copernicană.[19] În anii 1621 și 1622 Galileo și-a scris prima carte, Il Saggiatore, care a fost aprobată și publicată în 1623. În 1630, s-a întors la Roma pentru a cere o licență pentru tipărirea lucrării Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, publicată în Florența în 1632. În luna octombrie a acelui an, însă, i s-a ordonat să apară în fața Sfântului Oficiu din Roma.

Galileo Galilei a fost judecat de un tribunal laic care l-a excomunicat și condamnat la închisoare pe viață. A retractat și conform procedurii a fost judecat de către un tribunal inchizitorial. În urma unui proces papal, în care a fost găsit vehement suspect de erezie, Galileo a fost pus sub arest la domiciliu și mișcările sale au fost restricționate de Papă. După 1634 a stat la casa sa de la țară din Arcetri, lângă Florența. A orbit complet în 1638 și suferea de hernie și insomnie, astfel că i s-a permis să călătorească la Florența pentru consultații medicale. A continuat să primească oaspeți până în 1642, când a murit, după ce a suferit de febră și palpitații.[20][21] Mormântul său se află în basilica "Santa Croce" din Florența.

Metode științifice[modificare | modificare sursă]

Galileo a adus contribuții originale în știință printr-o combinație inovatoare de experimente și matematică.[22] La acea vreme, practica științifică se caracteriza mai ales prin studiile calitative de genul celor ale lui William Gilbert, în domeniile magnetismului și electricității. Tatăl lui Galileo, Vincenzo Galilei, muzician, făcuse experimente prin care a stabilit poate cea mai veche relație neliniară cunoscută în fizică: pentru o coardă întinsă, înălțimea sunetului este proporțională cu rădăcina pătrată a tensiunii.[23] Aceste observații se încadrau în contextul tradiției pitagoreice a muzicii, bine cunoscută de fabricanții de instrumente, și care includeau și faptul că împărțirea unei coarde într-un număr întreg produce o scară armonică. Puțină matematică legase de multă vreme muzica de fizică, iar tânărul Galileo a văzut cum observațiile tatălui său au dezvoltat această tradiție.[24]

Galileo este poate primul care a afirmat răspicat că legile naturii sunt matematice. În Il Saggiatore, el scria „Filosofia este scrisă în această mare carte, universul ... este scris în limba matematicii, iar personajele sunt triunghiuri, cercuri și alte figuri geometrice; ... .”[25] Analizele sale matematice reprezintă o nouă dezvoltare a tradiției filosofilor scolastici târzii, pe care i-a învățat Galileo când a studiat filosofia.[26] Deși a încercat să rămână loial Bisericii Catolice, urmărirea rezultatelor experimentale și a interpretării lor celei mai oneste, au dus la respingerea supunerii oarbe față de autoritatea acesteia, atât religioasă cât și filosofică, în chestiuni științifice. Aceasta a ajutat la separarea științei de filosofie și de religie, un progres semnificativ al gândirii umane.

După standardele vremii, Galileo era adesea dispus să-și schimbe opiniile în conformitate cu observațiile. Filosoful modern Paul Feyerabend a observat și aspectele aparent incorecte ale metodologiei lui Galileo, dar a concluzionat că metodele lui Galileo pot fi justificate retroactiv de rezultatele lor. Întreaga lucrare a lui Feyerabend, Împotriva Metodei (1975), a fost dedicată unei analize a lui Galileo, folosind cercetările sale din astronomie ca studiu de caz pentru a susține teoria anarhistă a lui Feyerabend privind metoda științifică. El a afirmat: „Aristotelienii ... cereau suport empiric puternic, în timp ce galileenii se mulțumeau cu teorii ample, nesusținute și parțial contrazise. Nu-i critic pentru aceasta; dimpotrivă, sunt de acord cu vorba lui Niels Bohr, «nu este suficient de nebunească».”[27] Pentru a-și derula experimentele, Galileo a trebuit să stabilească standarde de lungime și timp, astfel încât măsurătorile efectuate în zile diferite în laboratoare diferite să poată fi comparate reproductibil. Aceasta a pus o bază solidă pe care se puteau confirma legi matematice folosind gândirea inductivă.

Galileo a dat dovadă de o apreciere remarcabil de modernă pentru relația dintre matematică, fizica teoretică și fizica experimentală. El a înțeles parabola, atât în termeni de secțiune conică, cât și în termeni de ordonată (y) ce variază cu pătratul abscisei (x). Galilei a afirmat și că parabola este traiectoria teoretică ideală a unui proiectil uniform accelerat în absența frecării și a altor perturbații. A acceptat că există limitări ale valorii de adevăr a acestei teorii, notând că, teoretic, traiectoria unui proiectil cu o dimensiune comparabilă cu a Pământului nu poate fi o parabolă,[28] dar a continuat să susțină că, pentru distanțe până la raza de acțiune a tunurilor din ziua aceea, deviația traiectoriei unui proiectil de la o parabolă este doar una foarte mică.[29] În al treilea rând, a recunoscut că datele sale experimentale nu vor fi în acord cu nicio formă matematică sau teoretică din cauza impreciziei măsurării, imposibilității eliminării frecării și a altor factori.

Conform lui Stephen Hawking, Galileo poartă mai mult decât oricine responsabilitatea pentru nașterea științei moderne,[30] iar Albert Einstein l-a intitulat „părintele științei moderne”.[31]

Astronomie[modificare | modificare sursă]

Contribuții[modificare | modificare sursă]

Pe această pagină, Galileo a notat pentru prima oară o observație a sateliților lui Jupiter. Această observație a răsturnat ideea că toate corpurile cerești trebuie să se rotească în jurul Pământului. Galileo a publicat o descriere completă în Sidereus Nuncius în martie 1610
Fazele lui Venus, observate de Galileo în 1610

Doar pe baza unor descrieri nesigure a primului telescop practic, inventat de Hans Lippershey în Olanda în 1608, în anul imediat următor Galileo a realizat un telescop cu mărirea de 3x. Ulterior, el a realizat și altele, cu măriri de până la 30x.[32] Cu acest dispozitiv îmbunătățit, el a putut vedea imagini mărite pe Pământ – era ceea ce se numește astăzi telescop terestru, sau lunetă. El l-a folosit și pentru a observa cerul; o vreme, el a fost unul dintre cei care puteau construi telescoape suficient de puternice pentru acest scop. La 25 august 1609, el a prezentat primul telescop în fața dogilor venețieni. Telescoapele sale au fost o afacere profitabilă. Le putea vinde negustorilor care le găseau utile atât pe mare, cât și ca marfă comercială. Și-a publicat primele observații astronomice telescopice initial în martie 1610 într-un scurt tratat intitulat Sidereus Nuncius (Mesager înstelat).

La 7 ianuarie 1610, Galileo a observat cu telescopul său ceea ce era descris la acea vreme ca „trei stele fixe, totalmente invizible[33] prin micimea lor”, toate apropiate de Jupiter, aflate pe o linie dreaptă cu acesta.[34] Observațiile din nopțile ulterioare au arătat că pozițiile acestor „stele” în raport cu Jupiter se modifică într-un fel ce nu putea fi explicat dacă ar fi fost considerate stele fixe. La 10 ianuarie, Galileo a observat că una dintre ele a dispărut, observație explicată de el prin faptul că ea se află în spatele lui Jupiter. În câteva zile, el a concluzionat că ele toate se roteau în jurul lui Jupiter:[35] El descoperise trei dintre cei mai mari patru sateliți naturali ai lui Jupiter: Io, Europa și Callisto. El l-a descoperit și pe al patrulea, Ganymede la 13 ianuarie. Galileo a denumit cei patru sateliți descoperiți stelele mediceene, în cinstea viitorului său patron, Cosimo II de' Medici, Mare Duce al Toscanei, și în cinstea celor trei frați ai săi.[36] Astronomii de mai târziu le-au schimbat numele în sateliții galileeni în cinstea lui Galileo.

O planetă cu alte planete pe orbita ei nu se conforma principiului cosmologiei aristoteliene, conform căruia toate corpurile cerești se rotesc în jurul Pământului,[37] și numeroși astronomi și filosofi au refuzat inițial să creadă că Galileo ar fi descoperit așa ceva.[38] Observațiile sale au fost confirmate de observatorul lui Christopher Clavius și a fost primit ca un erou la sosirea la Roma în 1611[39]

Galileo a continuat să observe sateliții de-a lungul următoarelor optsprezece luni, și, până la jumătatea lui 1611, el a obținut niște estimări remarcabil de exacte pentru perioadele acestora—reușită pe care Kepler o credea imposibilă.[40]

După septembrie 1610, Galileo a observat că Venus prezenta o serie completă de faze similare cu cele ale Lunii. Modelul heliocentric al sistemului solar dezvoltat de Nicolaus Copernicus a prezis că toate fazele aveau sunt vizibile deoarece orbita lui Venus în jurul Soarelui i-ar aduce emisfera luminată cu fața spre Pământ când este de partea cealaltă a Soarelui și cu fața în direcția opusă Pământului atunci când este de aceeași parte a Soarelui cu Pământul. Pe de altă parte, în modelul geocentric al lui Ptolemeu nu se putea ca orbita vreunei planete să intersecteze învelișul sferic pe care se află Soarele. Prin tradiție, orbita lui Venus a fost pusă în întregime de partea apropiată de Pământ a Soarelui, unde ar putea să prezinte doar o jumătate din faze. Se putea pune și în întregime dincolo de Soare, unde ar fi putut prezenta doar cealaltă jumătate din faze. Deci, după observarea de către Galileo a tuturor fazelor lui Venus, acest model ptolemaic a devenit neviabil. Astfel, la începutul secolului al XVII-lea, ca rezultat al acestei descoperiri, majoritatea astronomilor au trecut la una dintre diferitele modele planetare geo-heliocentrice[41], cum ar fi cel tychonic, cel capellan și cel capellan extins[42], fiecare fie cu, fie fără un Pământ în mișcare de rotație zilnică. Toate acestea aveau virtutea de a explica fazele lui Venus fără „defectul” de a apela în întregime la predicțiile heliocentrismului privind paralaxa stelară.

Galileo a observat și planeta Saturn și a confundat inițial inelele acesteia cu planete, crezând că este un sistem cu trei corpuri. Când a observat planeta mai târziu, inelele lui Saturn erau orientate direct spre Pământ, făcându-l să creadă că două dintre corpuri dispăruseră. Inelele au reapărut când a observat planeta în 1616, derutându-l și mai mult.[43]

Galileo a fost unul dintre primii europeni care au observat petele solare, deși și Kepler observase una în 1607, dar a confundat-o cu trecere a planetei Mercur. El a reinterpretat și o observare a unei pete solare din vremea lui Carol cel Mare, care fusese (imposibil) atribuită și ea unei treceri a lui Mercur. Însăși existența petelor solare prezenta o altă dificultate în ce privește neschimbata perfecțiune a cerurilor postulată de fizica celestă aristoteliană, dar trecerile periodice confirmau și ele predicțiile făcute de Kepler în 1609, în Astronomia Nova, că Soarele se rotește, predicție ce a fost prima idee novatoare a fizicii de după ideea sferei cerești.[44] Și variațiile anuale din mișcarea petelor solare, descoperite de Francesco Sizzi și alții în 1612–1613,[45] au oferit un puternic argument atât împotriva sistemului ptolemeic cât și a celui geoheliocentric al lui Tycho Brahe.[46] Variația sezonieră contrazicea toate modelele planetare negeorotaționale geostatice cum ar fi cel ptolemeic geocentric pur și cel tychonic geoheliocentric prin aceea că Soarele orbitează zilnic Pământul, și deci variația trebuia să se producă zilnic, ori aceasta nu se întâmpla. Aceasta era însă explicabilă de toate sistemele georotaționale cum ar fi sistemul semi-Tychonic geo-heliocentric al lui Longomontanus, modelele geo-heliocentrice capellan și capellan extins cu un Pământ în rotație zilnică, și modelul heliocentric pur. O dispută privind prioritatea descoperirii petelor solare și a interpretării acestora l-a condus pe Galileo într-o dispută îndelungată și acerbă cu iezuitul Christoph Scheiner; de fapt, nu prea încape îndoială că ambii au fost depășiți la acest capitol de David Fabricius și de fiul său Johannes, căutând confirmarea predicției lui Kepler privind rotația Soarelui. Scheiner a adoptat rapid propunerea din 1615 a lui Kepler privind designul telescopului modern, care dădea mărire mai mare cu costul inversării imaginii; Galileo se pare că nu a trecut la designul lui Kepler.

În ceea ce privește Luna, Galileo este cel care a descoperit librația (în 1637), cu cele trei forme ale sale: longitudinală, latitudinală și diurnă.[47] De asemenea, a fost primul care a vorbit despre munții lunari și despre craterele de pe Lună, a căror existență a dedus-o din luminile și umbrele de pe suprafața satelitului terestru. El a estimat și înălțimea munților din acele observații, ceea ce l-a condus la concluzia că Luna „nu este netedă, ca și suprafața Pământului însuși," în loc să fie o sferă perfectă, așa cum susținea Aristotel.

Galileo a observat Calea Lactee, considerată anterior a fi o nebuloasă, și a găsit că este o multitudine de stele strânse atât de aproape unele de altele încât de pe Pământ ele par a fi niște nori. El a localizat multe alte stele prea îndepărtate pentru a fi vizibile cu ochiul liber. Galileo a observat în 1612 și planeta Neptun, dar nu a realizat că este o planetă și nu i-a dat multă atenție. Ea apare în caietele sale ca una dintre multe alte stele îndepărtate și slabe. El a observat steaua dublă Mizar din Ursa Mare în 1617.[48] În Mesagerul înstelat Galileo a relatat că stelele par a fi simple flăcări luminoase, nemodificate în aparența lor de telescop, punându-le în contrast cu planetele pe care telescopul le arăta ca fiind niște discuri. În scrierile ulterioare, însă, el a descris stelele ca fiind și ele discuri, a căror dimensiune a măsurat-o. Conform lui Galileo, diametrele discurilor stelare măsurau de regulă o zecime din diametrul discului lui Jupiter (a cinci suta parte din diametrul Soarelui), deși unele erau oarecum mai mari, iar altele mult mai mici. Galileo a spus că stelele sunt și ele niște sori și că nu sunt aranjate într-un înveliș sferic în jurul sistemului solar, ci la diverse distanțe față de Pământ. Stelele mai strălucitoare erau sori mai apropiați, iar cele mai slabe erau mai îndepărtate. Pe baza acestei idei și pe baza dimensiunilor calculate de el pentru discurile stelare, a calculat că stelele se află la distanțe de la câteva sute de distanțe solare pentru cele mai strălucitoare până la peste două mii de distanțe solare pentru stelele greu vizible cu ochiul liber, cele vizibile doar cu telescopul fiind și mai departe. Aceste distanțe, deși prea mici după standardele moderne, erau mult mai mari decât distanțele planetare, iar el a folosit aceste calcule pentru a contrazice argumentele anticopernicane că stelele îndepărtate sunt o absurditate.[49]

Controversa privind cometele și Il Saggiatore[modificare | modificare sursă]

În 1619, Galileo a fost implicat într-o controversă cu părintele Orazio Grassi, profesor de matematică la Collegio Romano, instituție a iezuiților. A început ca o dispută privind natura cometelor, dar, până în momentul când Galileo și-a publicat lucrarea Il Saggiatore în 1623, ultima sa replică în această dispută, ea devenise o discuție mult mai amplă privind natura Științei însăși. Întrucât Il Saggiatore conține atât de multe din ideile lui Galileo despre cum ar trebui practicată știința, această lucrare a fost supranumită manifestul său științific.[50]

La începutul lui 1619, părintele Grassi a publicat anonim un pamflet, O dispută astronomică a trei comete din anul 1618[51] în care se discuta natura unei comete ce apăruse la sfârșitul lunii noiembrie a anului precedent. Grassi a concluzionat că acea cometă este un corp în flăcări care se mișcase pe un segment dintr-un cerc mare cu distanță constantă față de Pământ[52] și că, de vreme ce el s-a mișcat pe cer mai încet decât Luna, trebuia că se află mai departe decât aceasta.

Argumentele și concluziile lui Grassi au fost criticate într-un articol ulterior, Discurs despre comete[53] publicat sub semnătura unuia dintre discipolii lui Galileo, un avocat florentin pe nume Mario Guiducci, deși fusese în mare parte scris de Galileo însuși.[54] Galileo și Guiducci nu au oferit o teorie definitivă proprie a naturii cometelor,[55] dar au prezentat unele încercări de presupuneri despre care acum se știe că sunt greșite.

În pasajul introductiv, Discursul lui Galileo și Guiducci l-a insultat gratuit pe iezuitul Christopher Scheiner,[56] făcând mai multe remarci agresive față de profesorii de la Collegio Romano în diverse părți ale lucrării.[57] Iezuiții s-au simțit jigniți,[58] iar Grassi a răspuns cu o lucrare polemică proprie, Echilibrul astronomic și filosofic,[59] sub pseudonimul Lothario Sarsio Sigensano,[60] presupus a fi unul din elevii săi.

Il Saggiatore a fost răspunsul devastator al lui Galileo la Echilibrul astronomic.[61] Lucrarea este considerată o capodoperă a literaturii polemice,[62] în care argumentele lui „Sarsi” sunt supuse unei ironii ascuțite.[63] Ea a fost primită cu multe laude, și l-a mulțumit pe noul papă Urban al VIII-lea, căruia i-a fost dedicată.[64]

Disputa lui Galileo cu Grassi i-a înstrăinat de el pe mulți dintre iezuiții care îi admirau înainte ideile,[65] iar Galileo și prietenii săi erau convinși că acești iezuiți au fost responsabili pentru condamnarea sa ulterioară,[66] deși dovezile privind aceasta nu sunt deloc clare.[67]

Galileo, Kepler și teoriile mareelor[modificare | modificare sursă]

Cardinalul Bellarmine scrisese în 1615 că sistemul copernican nu poate fi apărat fără „o adevărată demonstrație fizică a faptului că Soarele nu se rotește în jurul Pământului ci Pământul în jurul Soarelui.”[68] Galileo considera că teoria sa privind mareele oferă dovada fizică necesară a mișcării Pământului. Această teorie era atât de importantă pentru Galileo încât el inițial intenționa să-și intituleze Dialogul despre cele două sisteme principale ale lumii Dialog despre fluxul și refluxul mărilor.[69] Pentru Galileo, mareele erau cauzate de împingerea apei mărilor înainte și înapoi pe măsură ce un punct al suprafeței Pământului accelerează sau frânează din cauza rotației Pământului în jurul axei și a revoluției în jurul Soarelui. Galileo a transmis primele sale concluzii privind mareele în 1616, într-o scrisoare adresată Cardinalului Orsini.[70]

Dacă această teorie ar fi fost corectă, ar fi fost un singur flux pe zi. Galileo și contemporanii săi știau despre această nepotrivire fiindcă sunt două fluxuri pe zi în Veneția în loc de unul, cele două fiind la aproximativ douăsprezece ore distanță. Galileo a explicat această anomalie ca fiind rezultatul mai multor cauze secundare, inclusiv a formei mării, adâncimii ei, și al altor factori.[71] S-a spus că Galileo ar fi inventat intenționat aceste argumente, dar Albert Einstein și-a exprimat opinia că Galileo a dezvoltat aceste „fascinante argumente” și le-a acceptat fără critică din dorința de a avea o dovadă fizică a mișcării Pământului.[72]

Galileo a spus despre ideea contemporanului său Johannes Kepler, că Luna cauzează mareele, că este o ficțiune inutilă.[73] Galileo a refuzat să accepte și orbitele eliptice ale planetelor din teoria lui Kepler,[74] considerând cercul ca fiind forma „perfectă” a orbitelor planetare.

Galileo Galilei. Portret în creion de Leoni.
O replică a celui mai vechi telescop existent atribuit lui Galileo Galilei, expus la Observatorul Griffith.

Tehnologie[modificare | modificare sursă]

Galileo a adus mai multe contribuții la ceea ce astăzi poartă numele de tehnologie, ramură distinctă de fizica pură. Aceasta nu este aceeași distincție ca cea făcută de Aristotel, care ar fi considerat întreaga fizică a lui Galileo ca fiind techne sau cunoștințe utile, spre deosebire de episteme, cercetări filosofice asupra cauzelor lucrurilor. Între 1595–1598, Galileo a proiectat și îmbunătățit o busolă geometrică și militară de folosit de către tunari și geodezi. Aceasta se baza pe niște instrumente anterioare ale lui Niccolò Tartaglia și Guidobaldo del Monte. Pentru tunari, ea oferea, pe lângă o metodă nouă și sigură de înălțare precisă a tunurilor, o cale de a calcula rapid încărcătura de praf de pușcă necesară pentru ghiulelele de diferite dimensiuni și din diferite materiale. Ca instrument geometric, ea permitea construcția oricărui poligon regulat, calculul ariei oricărui poligon sau sector de cerc, și diferite alte calcule. Pe la 1593, Galileo a construit un termometru, folosind dilatația și contracția aerului dintr-un glob pentru a mișca apa dintr-un tub atașat.

În 1609, Galileo a fost, împreună cu englezul Thomas Harriot și cu alții, printre primii care au utilizat un telescop cu refracție ca instrument de observare a stelelor, planetelor și sateliților. Numele „telescop” a fost dat instrumentului lui Galileo de un matematician grec, Giovanni Demisiani,[75] la un banchet ținut în 1611 de prințul Federico Cesi în cinstea numirii Galileo ca membru în Accademia dei Lincei.[76] Numele a provenit din grecescul tele = „departe” și skopein = „a privi”, „a vedea”. În 1610, el a folosit un telescop la distanțe mici pentru a mări părți ale insectelor.[77] Până în 1624 el perfecționase[78] un microscop. El a dat unul dintre aceste instrumente Cardinalului Zollern în luna mai a aceluiași an pentru a i-l prezenta Ducelui de Bavaria,[79] și în septembrie a trimis un altul Prințului Cesi.[80] Linceenii au jucat din nou un rol în denumirea „microscopului” un an mai târziu când colegul lor academician Giovanni Faber a fixat acest termen pentru invenția lui Galileo din cuvintele grecești μικρόν (micron) care înseamnă „mic” și același σκοπεῖν (skopein). Cuvântul trebuia să fie analog cu „telescop”.[81][82] Ilustrațiile cu insecte realizate folosind unul dintre microscoapele lui Galileo au fost publicate în 1625 și par a fi prima documentare a utilizării unui microscop.[83]

În 1612, după ce a determinat perioadele orbitale ale sateliților lui Jupiter, Galileo a propus că, date fiind suficiente informații despre orbitele lor, acestea pot fi folosite drept ceas universal, care poate fi folosit pentru determinarea longitudinii. A lucrat la această problemă din când în când în restul vieții sale; dar problemele practice erau grave. Metoda a fost aplicată prima oară cu succes de Giovanni Domenico Cassini în 1681 și a fost utilizată pe larg în studii geografice terestre; această metodă, de exemplu, a fost utilizată și de Lewis și Clark. Pentru navigația pe mare, unde observațiile telescopice delicate erau mai dificile, problema longitudinii a impus în cele din urmă un cronometru marin portabil, cum a fost cel al lui John Harrison.[necesită citare]

În acest ultim an, orb complet, el a proiectat un regulator pentru un ceas cu pendul. Primul ceas cu pendul complet operațional a fost realizat de Christiaan Huygens în anii 1650. Galilei a creat schițe ale diverselor invenții, cum ar fi o combinație dintre o lumânare și o oglindă pentru a reflecta lumina într-o clădire, un culegător automat de roșii, un pieptene de buzunar care funcționa și ca tacâm, și ceea ce pare a fi un pix cu bilă.[necesită citare]

Fizică[modificare | modificare sursă]

Galileo e Viviani, 1892, Tito Lessi

Lucrările teoretice și experimentale ale lui Galileo în ce privește mișcarea corpurilor, împreună cu lucrările în mare parte independente ale lui Kepler și René Descartes, au fost precursoarele mecanicii clasice dezoltată de Sir Isaac Newton.

O biografie scrisă de elevul lui Galileo Vincenzo Viviani afirma că Galileo a dat drumul la bile din același material, dar de mase diferite din Turnul Înclinat de la Pisa pentru a demonstra că durata căderii este independentă de masa acestora.[84] Aceasta contrazicea învățăturile lui Aristotel: că obiectele mai grele cad mai repede decât cele ușoare, direct proporțional cu greutatea lor.[85] Deși această poveste a circulat mult pe cale orală, Galileo însuși nu a înregistrat un astfel de experiment, iar istoricii acceptă în general că era doar un experiment imaginar care de fapt nu a avut loc.[86]

În Discorsi din 1638, personajul Salviati, considerat a fi purtătorul de cuvânt al lui Galileo, susținea că toate greutățile inegale vor cădea în vid cu aceeași viteză finită. Aceasta fusese propusă întâi de Lucretius[87] și Simon Stevin.[88] Salviati susținea și că se poate demonstra experimental prin comparația mișcării pendulelor în aer cu greutăți de plumb și plută de greutate diferită dar altfel similare.

Galileo a propus că un corp în cădere va cădea uniform accelerat, atâta vreme cât rezistența mediului prin care cade rămâne neglijabilă, sau în cazul limită al căderii sale prin vid.[89] El a și calculat legea cinematică corectă pentru distanța parcursă în timpul unei accelerări uniforme începând din repaus—și anume, că este proporțională cu pătratul duratei de timp ( d ∝ t 2 ).[90] În niciunul din cazuri, însă, descoperirile nu erau întru totul originale. Legea pătratului timpului pentru variațiile uniform accelerate erau cunoscute deja lui Nicole Oresme în secolul al XIV-lea,[91] și lui Domingo de Soto, în al XVI-lea, a sugerat că corpurile care cad printr-un mediu omogen vor fi uniform accelerate.[92] Galileo a exprimat legea pătratului timpului folosind construcții geometrice și cuvinte cu sens matematic exact, conform standardelor vremii sale. (A rămas în sarcina altora să reexprime legea în termeni algebrici). El a concluzionat și că obiectele își păstrează viteza dacă nu acționează nicio forță—adesea frecarea—asupra lor, contrazicând ipoteza aristoteliană general acceptată că obiectsle încetinesc pe cale „naturală” și se opresc dacă nu acționează nicio forță asupra lor (idei filosofice legate de inerție fuseseră propuse și de Ibn al-Haytham cu câteva secole în urmă, ca și de Jean Buridan, și, după cum notează Joseph Needham, Mo Tzu făcuse o asemenea propunere cu mai multe secole înaintea celorlalți, dar aceasta a fost prima oară când a fost exprimată matematic, verificată experimental și introdusă ideea de forță de frecare, o descoperire-cheie pentru validarea inerției). Principiul de Inerție al lui Galileo spunea: „Un corp care se mișcă pe o suprafață netedă va continua în aceeași direcție cu viteză constantă dacă nu este perturbat.” Acest principiu a fost incorporat în legile lui Newton (prima lege).

Domul catedralei din Pisa cu „lampa lui Galileo”

Galileo a susținut (incorect) și că mișcările unui pendul au întotdeauna aceeași durată, independent de amplitudine. Adică, un pendul simplu este izocron. Legendele spun că el a ajuns la aceasta concluzie privind mișcările candelabrului de bronz din catedrala din Pisa, folosind pulsul său pentru a o cronometra. Totuși, se pare că nu a făcut niciun experiment deoarece aceasta este adevărată doar pentru pendulări infinitezimale, așa cum a descoperit Christian Huygens. Fiul lui Galileo, Vincenzo, a schițat un ceas bazat pe teoriile tatălui său în 1642. Ceasul nu a fost cibstruit și, din cazua pendulărilor mari cerute de construcția sa, n-ar fi fost un ceas bun.

În 1638 Galileo a descris o metodă experimentală de măsurare a vitezei luminii aranjând ca doi observatori, fiecare având felinare cu obloane, să se urmărească unul pe celălalt de la o anumită distanță. Primul observator deschide obloanele felinarului său și al doilea, la vederea luminii, deschide imediat obloanele felinarului său. Timpul dintre deschiderea obloanelor primului felinar și observarea luminii celui de-al doilea indică timpul parcurs de lumină dus-întors între cei doi observatori. Galileo a arătat că atunci când a încercat aceasta pe distanțe mai mici de o milă, nu a reușit să determine dacă lumina apare instantaneu.[93] Între moartea lui Galileo și anul 1667, membrii Accademia del Cimento din Florența au repeatat experimentul pe o distanță de aproximativ o milă și au obținut un rezultat la fel de neconcludent.[94]

Galileo este și unul dintre primii care au înțeles noțiunea de frecvență a sunetului. Zgâriind o daltă cu diverse viteze, el a făcut legătura între înălțimea sunetului produs și distanța între șanțurile de pe daltă, măsură a lungimii de undă și deci a frecvenței.

În 1632, în Dialog Galileo a prezentat o teorie fizică ce și-a propus să explice mareele, pe baza mișcării Pământului. Dacă ar fi fost corectă, această teorie ar fi fost un argument puternic pentru realitatea mișcării Pământului. De fapt, titlul original al cărții o descria ca un dialog despre maree; referirile la maree au fost eliminate prin ordinul Inchiziției. Teoria sa a dat primele informații despre importanța formei fundului oceanic pentru dimensiunea și temporizarea mareelor; el a observat corect, de exemplu, mareele neglijabile din mijlocul coastei Mării Adriatice prin comparație cu cele de la capete. Ca explicație privind cauza mareelor, însă, teoria sa era departe de realitate. Kepler și alții au asociat în mod corect Luna cu o influență asupra mareelor, pe baza datelor empirice; o teorie fizică completă a mareelor a fost disponibilă, însă, doar după Newton.

Galileo a avansat principiul de bază al relativității, acela că legile fizicii sunt aceleași în orice sistem în mișcare rectilinie uniformă, indiferent de viteza sau direcția sa. Deci, nu există mișcare absolută și nici repaus absolut. Acest principiu a furnizat contextul de bază al legilor mișcării ale lui Newton și joacă un rol central în teoria relativității restrânse a lui Einstein.

Matematică[modificare | modificare sursă]

Deși aplicațiile matematice ale lui Galileo în fizica experimentală erau inovatoare, metodele sale matematice erau cele standard ale vremii. Analizele și demonstrațiile se bazau pe teoria eudoxiană a proporțiilor, așa cum era ea prezentată în a cincea carte a Elementelor lui Euclid. Această teorie apăruse doar cu un secol în urmă, datorită traducerilor precise ale lui Tartaglia și ale altora; dar până la sfârșitul vieții lui Galileo ea fusese deja depășită de metodele algebrice ale lui Descartes.

Galileo a produs o lucrare originală și chiar profetică în matematică: Paradoxul lui Galileo, care arată că există tot atâtea pătrate perfecte câte sunt și numere întregi, deși majoritatea numerelor nu sunt pătrate perfecte. Asemenea aparente contradicții au fost explicate după 250 de ani în lucrările lui Georg Cantor.

Controversa cu Biserica[modificare | modificare sursă]

Pictura lui Cristiano Banti din 1857 Galileo în fața Inchiziției Romane

Psalmul 93:1 și 96:10 (în creștinismul occidental), precum și Cronici 16:30 includ (în funcție de traducere) un text ce afirmă că „lumea este întărită, și nu se clatină”. În traducerea lui Cornilescu a bibliei catolice, Psalm:104:5 spune „Tu ai așezat pământul pe temeliile lui, și niciodată nu se va clătina”. Mai mult, Eclesiastul 1:5 spune că „Soarele răsare, apune și aleargă spre locul de unde răsare din nou.” etc.[95]

Galileo a apărat heliocentrismul, și a susținut că nu este contrar acestor pasaje din Scriptură. El a adoptat poziția lui Augustin asupra Scripturii: că nu trebuie luat fiecare pasaj literal, mai ales când respectiva scriptură este o carte de poezii și cântece, și nu o carte de instrucțiuni asupra istoriei. Cei ce au scris Scriptura au făcut-o din perspectiva lumii terestre, și din acel punct de vedere Soarele răsare și apune.

Până în 1616, atacurile îndreptate împotriva ideilor lui Copernic ajunseseră la un maxim, iar Galileo a mers la Roma să încerce să convingă autoritățile Bisericii să nu le interzică. În cele din urmă, Cardinalul Bellarmine, acționând după directivele Inchiziției, i-a dat un ordin să nu mai „susțină sau să apere” ideea că Pământul se mișcă iar Soarele stă nemișcat în centru. Acest decret nu l-a împiedicat pe Galileo să discute ipoteza heliocentrismului (păstrând o fațadă de separare între știință și biserică). În următorii câțiva ani, Galileo s-a ținut departe de controversă. El și-a reluat proiectul de a scrie o carte despre acest subiect, încurajat fiind de alegerea Cardinalului Barberini ca papă, sub numele de Urban al VIII-lea în 1623. Barberini era un prieten și admirator al lui Galileo, și se opusese condamnării lui Galileo în 1616. Cartea, Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, a fost publicată în 1632, cu autorizație oficială de la Inchiziție și cu permisiunea Papei.

Papa Urban al VIII-lea personal i-a cerut lui Galileo să dea argumente pentru și împotriva heliocentrismului în cartea sa, și să aibă grijă să nu susțină heliocentrismul. O altă cerere a sa a fost ca propriile sale idei în această privință să fie incluse în cartea lui Galileo. Doar ultima dintre aceste cereri a fost îndeplinită de Galileo. Deliberat sau întâmplător, Simplicio, apărătorul ideilor geocentrice aristoteliene din Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, a fost adesea prins în propriile erori logice și uneori a părut a fi un prost. Într-adevăr, deși Galileo spunea în prefața cărții sale că personajul este denumit după un faimos filosof aristotelian (Simplicius în latină, Simplicio în italiană), numele „Simplicio” în italiană are și conotația de „om cu gândire simplă”.[96] Această prezentare a lui Simplicio a făcut ca Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii să pară o carte ce susține un punct de vedere: un atac împotriva geocentrismului aristotelian și o apărare a teoriei copernicane. Din păcate pentru relația lui cu Papa, Galileo a pus cuvintele lui Urban al VIII-lea în gura lui Simplicio. Majoritatea istoricilor sunt de acord că Galileo nu a acționat din răutate și a fost luat prin surprindere de reacțiile pe care le-a întâmpinat cartea.[97] Totuși, Papa nu a luat ușor nici ceea ce bănuia a fi o ironie publică la adresa sa și nici susținerea ideilor copernicane. Galileo și-a înstrăinat astfel unul dintre cei mai mari și mai puternici susținători, Papa, și a fost chemat la Roma să-și apere scrierile.

Cu pierderea multor dintre susținătorii săi de la Roma din cauza Dialogului despre cele două sisteme principale ale lumii, lui Galileo a fost convocat în fața unui tribunal în 1633, acuzat fiind de erezie. Sentința Inchiziției a constat din trei părți esențiale:

  • Galileo a fost găsit „vehement suspect de erezie”, și anume de a fi susținut opinia că Soarele stă nemișcat în centrul universului și că Pământul nu se află în centru și se mișcă, și că se poate susține și apăra părerea ca probabilă după ce a fost găsită a fi contrară Sfintei Scripturi. I s-a cerut să „abjure, blesteme și să deteste” aceste opinii.[98]
  • S-a ordonat încarcerarea sa; sentința a fost ulterior comutată în arest la domiciliu.
  • Dialogul a fost interzis; și, într-o acțiune neanunțată la proces, publicarea oricărei lucrări a sa a fost interzisă, inclusiv oricare pe care ar mai fi scris-o în viitor.[99]
Mormântul lui Galileo Galilei, Santa Croce, Florența

Conform legendelor populare, după ce a retractat teoria sa că Pământul se mișcă în jurul Soarelui, Galileo ar fi murmurat fraza rebelă Și totuși, se mișcă!, dar nu există dovezi că el ar fi spus ceva asemănător. Prima relatare a legendei datează de la un secol după moartea sa.[100]

După o perioadă petrecută cu Ascanio Piccolomini (arhiepiscop de Siena), lui Galileo i s-a permis să se întoarcă în vila sa de la Arcetri de lângă Florența, unde și-a petrecut restul vieții în arest la domiciliu și unde la un moment dat a orbit. Când era în arest la domiciliu, Galileo și-a dedicat timpul uneia dintre cele mai reușite lucrări ale sale, Două noi științe. Aici, el a rezumat lucrările sale efectuate cu aproximativ patruzeci de ani în urmă, despre cele două științe denumite astăzi cinematică și rezistența materialelor. Ca rezultat al acestei lucrări, Galileo este adesea intitulat „părintele fizicii moderne”.

Galileo a murit la 8 ianuarie 1642 la vârsta de 77 de ani. Marele Duce al Toscanei, Ferdinando al II-lea, a dorit să-l înmormânteze în Basilica di Santa Croce, lângă mormintele tatălui său și ale strămoșilor săi, și să ridice un mausoleu de marmură în memoria sa.[101] S-a renunțat, însă, la aceste planuri după ce Papa Urban al VIII-lea și nepotul său, Cardinalul Francesco Barberini, au protestat.[102] El a fost îngropat într-o mică încăpere de lângă capela ucenicilor la capătul unui coridor de la transeptul de sud al basilicii la sacristie.[103] El a fost reînhumat în basilică în 1737 după ce s-a construit acolo un monument în memoria sa.[104]

Interdicția Inchiziției asupra retipăririi lucrărilor lui Galileo a fost ridicată în 1718 când s-a acordat permisiunea de a publica o ediție a lucrărilor sale (cu excepția0 Dialogului) la Florența.[105] În 1741 Papa Benedict al XIV-lea a autorizat publicarea unei ediții a lucrărilor științifice complete ale lui Galileo[106] inclusiv a unei versiuni ușor cenzurate a Dialogului.[107] În 1758 interdicția generală împotriva lucrărilor ce susțineau heliocentrismul a fost ridicată, dar interdicțiile specifice asupra versiunilor necenzurate ale Dialogului și ale lucrării De Revolutionibus a lui Copernic au rămas în vigoare.[108] Toate urmele de opoziție oficială față de heliocentrism din partea Bisericii au dispărut în 1835 când aceste lucrări au fost în cele din urmă eliminate din Index.[109]

În 1939, Papa Pius al XII-lea, în primul său discurs în fața Academiei Pontificale de Științe, ținut la câteva luni după alegerea sa ca Papă, l-a descris pe Galileo ca pe unul dintre „cei mai cutezători eroi ai cercetării ... nu s-a temut de piedici și de riscuri pe calea sa, n-a avut fircă nici monumentele funeste”[110] Consilierul său de 40 de ani, profesorul Robert Leiber scria: „Pius al XII-lea a fost foarte atent să nu închidă prematur nicio ușă (în fața științei). A tratat cu multă seriozitate acest aspect și a regretat ce s-a întâmplat în cazul lui Galileo.”[111]

La 15 februarie 1990, într-un discurs ținut la Universitatea Sapienza din Roma,[112] Cardinalul Ratzinger (ulterior devenit Papa Benedict al XVI-lea) a citat câteva păreri actuale asupra chestiunii Galileo ca alcătuind ceea ce el numea „un caz simptomatic ce ne permite să vedem cât de profundă este astăzi îndoiala față de era modernă, tehnologie și știință.”[113] Unele din ideile pe care le cita erau cele ale filosofului Paul Feyerabend, pe care l-a citat: „Biserica în vremea lui Galileo stătea mult mai aproape de rațiune decât Galileo însuși, și ea lua în considerație și consecințele etice și sociale ale învățăturilor lui Galileo. Verdictul său împotriva lui Galileo a fost rațional și just iar revizuirea acestui verdict se poate justifica doar pe temeiul a ceea ce este oportun din punct de vedere politic.”[114] Cardinalul nu a indicat clar dacă era sau nu de acord cu afirmațiile lui Feyerabend. El a spus, însă: „Ar fi o prostie să construim o apologetică impulsivă pe baza acestor păreri.”[113]

La 31 octombrie 1992, Papa Ioan Paul al II-lea și-a exprimat regretul pentru felul în care a fost tratat cazul Galileo, și a emis o declarație prin care recunoștea erorile comise de tribunalul bisericesc care a judecat pozițiile științifice ale lui Galileo Galilei, ca rezultat al unui studiu efectuat de Consiliul Pontifical pentru Cultură.[115][116] În martie 2008, Vaticanul a propus completarea reabilitării lui Galileo ridicându-i o statuie în interiorul zidurilor Vaticanului.[117] În luna decembrie a aceluiași an, în timpul evenimentelor ce au marcat a 400-a aniversare a primelor observații telescopice ale lui Galileo, Papa Benedict al XVI-lea i-a lăudat contribuțiile aduse astronomiei.[118]

Scrierile[modificare | modificare sursă]

Statuie de lângă Uffizi, Florența.

Primele lucrări ale lui Galileo descriu instrumente științifice și printre ele se numără tratatul din 1586 intitulat Mica balanță (La Billancetta) care descrie o balanță precisă pentru cântărit obiecte în aer sau în apă[119] și manualul tipărit în 1606 Le Operazioni del Compasso Geometrico et Militare despre funcționarea unei busole militare și geometrice.[120]

Primele sale lucrări în domeniul dinamicii, știința mișcării și mecanică au fost De Motu (Despre mișcare) publicată în 1590 la Pisa și Le Meccaniche (Mecanicile) publicat la Padova în preajma lui 1600. Prima s-a bazat pe dinamica fluidelor aristotelian-arhimedeană și susținea că viteza căderii gravitaționale într-un mediu fluid este proporțională cu excesul de greutate specifică a corpului peste cea a mediului, pe când în vid corpurile cad cu viteze proporționale cu greutățile lor specifice. Lucrarea subscria dinamicii impulsului Hipparchan-Philoponană în care impulsul se disipă singur și căderea liberă în vid are o viteză terminală esențială conform greutății specifice după o perioadă de accelerare.

Mesagerul înstelat (Sidereus Nuncius) din 1610 a fost primul tratat științific publicat realizat pe baza unor observații efectuate prin telescop. În el, Galileo a arătat următoarele descoperiri:

  • lunile galileene;
  • încrețirea suprafeței Lunii;
  • existența unui mare număr de stele invizibile cu ochiul liber, mai ales a celor responsabile pentru felul cum apare Calea Lactee;
  • diferențele dintre aparența planetelor și cea a stelelor fixe—ultimele apar ca discuri mici, iar ultimele apar ca puncte de lumina nemărite.

Galileo a publicat o descriere a petelor solare în 1613 sub titlul Scrisori despre petele solare[121] în care a sugerat că Soarele și cerurile sunt coruptibile. „Scrisorile despre petele solare” au relatat și observațiile sale telescopice din 1610 despre fazele lui Venus, și descoperirea ciudatelor „alungiri” ale lui Saturn și a și mai ciudatei lor dispariții. În 1615 Galileo a pregătit un manuscris intitulat Scrisoare Marii Ducese Christina care nu a fost tipărit decât după 1636. Această scrisoare era o versiune revizuită a Scrisorii către Castelli, care a fost denunțată de Inchiziție pentru că susținea copernicanismul ca adevărat și consistent cu Scriptura.[122] În 1616, după ordinul Inchiziției de a nu mai susține sau apăra poziția copernicană, Galileo a scris Discurs despre fluxul și refluxul mării (Discorso sul flusso e il reflusso del mare) pe baza unui model copernican al Pământului, sub forma unei scrisori personale adresate Cardinalului Orsini.[123] În 1619, Mario Guiducci, un elev al lui Galileo, a publicat un curs scris de Galileo sub titlul Discurs despre comete (Discorso Delle Comete), în care contrazicea interpretarea iezuită a cometelor.[124]

În 1623, Galileo a publicat Il Saggiatore, în care a atacat teoriile bazate pe autoritatea lui Aristotel și a promovat experimentul și formularea matematică a ideilor științifice. Cartea a avut mare succes și a găsit suport la nivel înalt în rândurile Bisericii Catolice.[125] În urma succesului acestei cărți, Galileo a publicat Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii (Dialogo sopra i due massimi sistemi del mondo) în 1632. Deși a avut grijă să respecte instrucțiunile din 1616 aleInchiziției, argumentele din carte în favoarea unei teorii copernicane și a unui model negeocentric al sistemului solar au dus la judecarea lui Galileo și la interdicția publicării lucrărilor sale. În ciuda interdicției, Galileo și-a publicat Discursurile și demonstrațiile matematice legate de două noi științe (Discorsi e Dimostrazioni Matematiche, intorno a due nuove scienze) în 1638 în Olanda, în afara jurisdicției Inchiziției.

Moștenirea[modificare | modificare sursă]

Descoperirile astronomice ale lui Galileo și cercetările sale asupra teoriei copernicane au lăsat o moștenire durabilă ce conține categorisirea celor patru sateliți ai lui Jupiter descoperiți de Galileo (Io, Europa, Ganymede și Callisto) denumiți lunile galileene. Alte proiecte, principii și noțiuni științifice sunt numite după Galileo, printre care nava spațială Galileo,[127] prima navă care a intrat pe orbita lui Jupiter, sistemul de navigație prin satelit Galileo, transformarea între două sisteme inerțiale din mecanica clasică denumită transformare galileană și unitatea de măsură Gal, cunoscută uneori sub numele de Galileo și care este o unitate non-SI pentru accelerație.

În parte pentru că 2009 este al patrulea centenar al primei observații astronomice realizată de Galileo cu telescopul, Națiunile Unite l-au intitulat Anul Internațional al Astronomiei.[128]

Dramaturgul german din secolul al XX-lea Bertolt Brecht a dramatizat biografia lui Galileo în piesa sa Viața lui Galileo (1943). O adaptare cinematografică intitulată Galileo a fost lansată în 1975.

Galileo Galilei a fost ales ca principal motiv al unei monede de colecție de mare valoare: moneda comemorativă de 25 de euro a Anului Internațional al Astronomiei, bătută în 2009. Moneda aniversează 400 de ani de la inventarea telescopului lui Galileo. Pe față apare o porțiune a portretului lui Galileo și un telescop. Pe verso apare unul dintre primele sale desene ale suprafeței Lunii.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d e f g O'Connor, J. J.; Robertson, E. F.. „Galileo Galilei”. The MacTutor History of Mathematics archive. University of St Andrews, Scotland. http://www-history.mcs.st-andrews.ac.uk/Biographies/Galileo.html. Accesat la 24 iulie 2007. 
  2. ^ F. Vinci, Ostilio Ricci da Fermo, Maestro di Galileo Galilei, Fermo, 1929.
  3. ^ http://genealogy.math.ndsu.nodak.edu.id.php?id=134975
  4. ^ Drake (1978, p.1). Data nașterii lui Galileo este dată conform calendarului iulian, în vigoare atunci în toată lumea creștină. În 1582, el a fost înlocuit în Italia și în mai multe țări creștine de calendarul gregorian. Dacă nu se indică altfel, datele din acest articol sunt date conform calendarului gregorian.
  5. ^ Wikisource-logo.svg "Galileo Galilei" în Enciclopedia Catolică din 1913. de John Gerard. Accesat la 11 august 2007
  6. ^ Singer, Charles (1941), A Short History of Science to the Nineteenth Century, Clarendon Press, http://www.google.com.au/books?id=mPIgAAAAMAAJ&pgis=1  (page 217)
  7. ^ a b Weidhorn, Manfred (2005). The Person of the Millennium: The Unique Impact of Galileo on World History. iUniverse. pp. 155. ISBN 0-595-36877-8 
  8. ^ Finocchiaro (2007).
  9. ^ "Galileo and the Birth of Modern Science, de Stephen Hawking, American Heritage's Invention & Technology, Spring 2009, Vol. 24, Nr. 1, p. 36
  10. ^ Sharratt (1994, pp.127–131), McMullin (2005a).
  11. ^ Reston (2000, pp. 3–14).
  12. ^ Sharratt (1994, pp. 45–66).
  13. ^ Rutkin, H. Darrel. „Galileo, Astrology, and the Scientific Revolution: Another Look”. Program in History & Philosophy of Science & Technology, Stanford University. http://www.stanford.edu/dept/HPST/colloquia0405.html. Accesat la 15 aprilie 2007. 
  14. ^ Sharratt (1994, pp.17, 213)
  15. ^ Sobel (2000, p.5) Chapter 1. Accesat la 26 august 2007. „Dar fiindcă el nu s-a căsătorit niciodată cu mama Virginiei, el a considera fetele nemăritabile. La scurt timp după ce a împlinit treisprezece ani, a dat-o la Mănăstirea San Matteo din Arcetri.”
  16. ^ Pedersen, O. (24 May–27, 1984). „Galileo's Religion”. Proceedings of the Cracow Conference, The Galileo affair: A meeting of faith and science. Cracow: Dordrecht, D. Reidel Publishing Co.. pp. 75-102. http://adsabs.harvard.edu/abs/1985gamf.conf...75P. Accesat la 9 iunie 2008. 
  17. ^ Gebler (1879, pp. 22–35).
  18. ^ Anonymous (2007). „History”. Accademia Nazionale dei Lincei. http://www.lincei.it/modules.php?name=Content&pa=showpage&pid=21. Accesat la 10 iunie 2008. 
  19. ^ Există documente contradictorii ce descriu natura acestui avertisment și circumstanțele emiterii lui. Finocchiaro, The Galileo Affair, pp.147–149, 153
  20. ^ Carney, Jo Eldridge (2000). Renaissance and Reformation, 1500-1620: a. Greenwood Publishing Group. ISBN 0-313-30574-9 
  21. ^ Allan-Olney (1870)
  22. ^ Sharratt (1994, pp.204–05)
  23. ^ Cohen, H. F. (1984). Quantifying Music: The Science of Music at. Springer. pp. 78–84. ISBN 90-277-1637-4 
  24. ^ Field, Judith Veronica (2005). Piero Della Francesca: A Mathematician's Art. Yale University Press. pp. 317–320. ISBN 0-300-10342-5 
  25. ^ În Drake (1957, pp.237−238)
  26. ^ Wallace, (1984).
  27. ^ Feyerabend, Paul (1993). Against Method (ed. 3rd). London: Verso. p. 129. ISBN 0-86091-646-4 
  28. ^ Sharratt (1994, pp.202–04), Galilei (1954, pp.250–52), Favaro (1898, 8:274–75) it
  29. ^ Sharratt (1994, pp.202–04), Galilei (1954, pp.252), Favaro (1898, 8:275) it
  30. ^ Hawking (1988, p.179).
  31. ^ Einstein (1954, p.271). „Propozițiile la care s-a ajuns prin mijloace pur logice sunt complet vide de conținut în ce privește realitatea. Pentru că Galileo a realizat acest adevăr, și mai ales pentru că l-a introdus în lumea științifică, el este părintele fizicii moderne—de fapt, al întregii științe moderne.”
  32. ^ Drake (1990, pp.133–34).
  33. ^ i.e., invisible to the naked eye.
  34. ^ Drake (1978, p.146).
  35. ^ În Sidereus Nuncius (Favaro,1892, 3:81Format:Latin) Galileo a afirmat că a ajuns la această concluzie pe 11 ianuarie. Drake (1978, p.152), dar, după studierea manuscriselor nepublicate ce înregistrau observațiile lui Galileo, s-a concluzionat că aceasta s-a întâmplat abia la 15 ianuarie.
  36. ^ Sharratt (1994, p.17).
  37. ^ Linton (2004, pp.98,205), Drake (1978, p.157).
  38. ^ Drake (1978, p.158–68), Sharratt (1994, p.18–19).
  39. ^ God's Philosophers ju James Hannam Orion 2009 p313
  40. ^ Drake (1978, p.168), Sharratt (1994, p.93).
  41. ^ Thoren (1989), p.8; Hoskin (1999) p.117.
  42. ^ În modelul capellan, doar Mercur și Venus se roteau în jurul Soarelui, iar în versiunea extinsă susținută de Riccioli, și Marte se rotea în jurul Soarelui, dar orbitele lui Jupiter și Saturn erau centrate pe Pământ
  43. ^ Baalke, Ron. Historical Background of Saturn's Rings. Jet Propulsion Laboratory, California Institute of Technology, NASA. Accesat la 2007-03-11
  44. ^ În varianta „inerțială” thomistă a lui Kepler a dinamicii aristoteliene, spre deosebire de varianta de dinamică a lui Galileo, toate corpurile aveau o rezistență universală inerentă la orice mișcare și o tendință de a sta pe loc, pe care el a denumit-o „inerție”. Această noțiune de inerție a fost inițial introdusă de Averroes în secolul al XII-lea doar pentru sferele cerești pentru a explica de ce ele nu se rotesc cu viteză infinită în dinamica aristoteliană, așa cum ar trebui dacă nu s-ar opune forțelor ce le țin în mișcare. Și în mecanica cerească din Astronomia Nova, inerția planetelor este depășită în mișcarea lor pe orbita Soarelui fiind împinse de petele Soarelui în rotație acționând ca spițele unei roți de car. Și mai general, ea prezicea toate efectele existente, cu excepția celui că planetele cu sateliți pe orbita lor, cum ar fi Jupiter, se rotesc și ele împingându-i pe aceștia, pe când Luna, de exemplu, nu se rotește, prezentând mereu aceeași față spre Pământ, deoarece nu are sateliți pe care să-i tragă. Acestea par a fi fost primele predicții novatoare reușite ale dinamicii aristoteliene „inerțiale” thomiste. În Epitome din 1630 (Vezi p514 și p896 din Encyclopædia Britannica 1952 ediția Great Books of the Western World) Kepler a insistat că a demonstrat că mișcarea axială a Soarelui din mișcările planetelor în Comentarii despre Marte cap 34 cu mult înainte de a fi stabilită telescopic de mișcările petelor solare.
  45. ^ Drake (1978, p.209). Sizzi a relatat lui Orazio Morandi observațiile pe care le-au realizat el și tovarășii săi de-a lungul unui an într-o scrisoare datată 10 aprilie 1613 (Favaro,1901, 11:491 it ). Morandi a transmis ulterior o copie a acestei scrisori lui Galileo.
  46. ^ În sistemele geostatice, variația anuală aparentă din mișcarea petelor solare nu poate fi explicată decât ca rezultat al unei precesii implauzibil de complicate a axei de rotație a Soarelui (Linton, 2004, p.212; Sharratt, 1994, p.166; Drake, 1970, pp.191–196) Totuși, în considerațiile lui Drake asupra acestei probleme complexe din capitolul 9 al lucrării sale din 1970 nu este așa, deoarece nu se refutează modelele georotaționale negeostatice. Pentru că cel mult înclinațiile variabile anuale ale căilor lunare ale petelor solare față de eliptică au demonstrat doar că trebuie să existe o mișcare terestră, dar nu neapărat că acea mișcare este chiar mișcarea anuală pe orbita heliocentrică suprapusă peste o mișcare zilnice geocentrică, și deci nu a demonstrat heliocentrismul contrazicând geocentrismul. Astfel, se poate explica în modelul geocentric semitychonic cu un Pământ ce se rotește zilnic ca cel al adeptului lui Tycho, Longomontanus. Vezi mai ales p190 și p196 din articolul lui Drake. Astfel, în această analiză el a contrazis doar modelul ptolemeic geostatic geocentric a cărui orbită geocentrică zilnică a Soarelui ar fi prezis că variația anuală a acestei înclinații ar trebui observată zilnic, ceea ce nu este cazul.
  47. ^ 10 răspunsuri la întrebări ciudate legate de Univers
  48. ^ Ondra (2004), p. 72-73
  49. ^ Finocchiaro (1989, p. 167-176), Drake (1953), p. 359-360), Ondra (2004), p. 74-75
  50. ^ Drake (1960, pp.vii,xxiii–xxiv), Sharratt (1994, pp.139–140).
  51. ^ Grassi (1960a).
  52. ^ Drake (1978, p.268), Grassi (1960a, p.16).
  53. ^ Galilei & Guiducci (1960).
  54. ^ Drake (1960, p.xvi).
  55. ^ Drake (1957, p.222), Drake (1960, p.xvii).
  56. ^ Sharratt (1994, p.135), Drake (1960, p.xii), Galilei & Guiducci (1960, p.24).
  57. ^ Sharratt (1994, p.135).
  58. ^ Sharratt (1994, p.135), Drake (1960, p.xvii).
  59. ^ Grassi (1960b).
  60. ^ Drake (1978, p.494), Favaro(1896, 6:111). Pseudonimul era o anagramă ușor imperfectă a versiunii latinizate a numelui său și a orașului său natal: Oratio Grasio Savonensis.
  61. ^ Galilei (1960).
  62. ^ Sharratt (1994, p.137), Drake (1957, p.227).
  63. ^ Sharratt (1994, p.138–142).
  64. ^ Drake (1960, p.xix).
  65. ^ Drake (1960, p.vii).
  66. ^ Sharratt (1994, p.175).
  67. ^ Sharratt (1994, pp.175–78), Blackwell (2006, p.30).
  68. ^ Finocchiaro (1989), pp. 67–9.
  69. ^ Finocchiaro (1989), p. 354, n. 52
  70. ^ Finocchiaro (1989), pp.119–133
  71. ^ Finocchiaro (1989), pp.127–131 and Drake (1953), pp. 432–6
  72. ^ Einstein (1952) p. xvii
  73. ^ Finocchiaro (1989), p. 128
  74. ^ Kusukawa, Sachiko. „Starry Messenger. The Telescope, Department of History and Philosophy of Science of the University of Cambridge. Accesat la 2007-03-10]”. http://www.hps.cam.ac.uk/starry/galtele.html. 
  75. ^ Sobel (2000, p.43), Drake (1978, p.196). În Mesager înstelat, scrisă în latină, Galileo utilizase termenul „perspicillum”.
  76. ^ omni-optical.com "A Very Short History of the Telescope". http://www.omni-optical.com/telescope/ut104.htm. 
  77. ^ Drake (1978, p.163–164), Favaro(1892, 3:163164)la
  78. ^ Probabil în 1623, conform Drake (1978, p.286).
  79. ^ Drake (1978, p.289), Favaro(1903, 13:177) it .
  80. ^ Drake (1978, p.286), Favaro(1903, 13:208)it . Adevărății inventatori ai telescopului și microscopului rămân subiect de dezbatere. O privire de ansamblu asupra acestui subiect poate fi găsit în articolul Hans Lippershey (actualizat la 2003-08-01), © 1995–2007 de Davidson, Michael W. și Universitatea Statului Florida. Accesat la 2007-08-28
  81. ^ brunelleschi.imss.fi.it "Il microscopio di Galileo"” (PDF). http://brunelleschi.imss.fi.it/esplora/microscopio/dswmedia/risorse/testi_completi.pdf. 
  82. ^ Van Helden, Al. Galileo Timeline (actualizat în 1995), The Galileo Project. Accesat la 2007-08-28.
  83. ^ Drake (1978, p.286).
  84. ^ Drake (1978, pp.19,20). La acea vreme, când Viviani afirmă că a avut loc experimentul, Galileo nu-și formulase încă versiunea finală a legii căderii libere. El formulase, încă, o versiune anterioară ce prezicea că corpurile din același material cad prin același mediu la aceeași viteză (Drake, 1978, p.20).
  85. ^ Drake (1978, p.9); Sharratt (1994, p.31).
  86. ^ Groleau, Rick. „Galileo's Battle for the Heavens. Iulie 2002. http://www.pbs.org/wgbh/nova/galileo/experiments.html.  Ball, Phil. „Science history: setting the record straight. 30 iunie 2005. http://www.hindu.com/seta/2005/06/30/stories/2005063000351500.htm.  O excepție o reprezintă Drake (1978, pp.19–21, 414–416), care afirmă că experimentul a avut loc, mai mult sau mai puțin cum l-a descris Viviani.
  87. ^ Lucretius, De rerum natura II, 225–229; Pasajul relevant apare în: Lane Cooper, Aristotle, Galileo, and the Tower of Pisa (Ithaca, N.Y.: Cornell University Press, 1935), pagina 49.
  88. ^ Simon Stevin, De Beghinselen des Waterwichts, Anvang der Waterwichtdaet, en de Anhang komen na de Beghinselen der Weeghconst en de Weeghdaet [The Elements of Hydrostatics, Preamble to the Practice of Hydrostatics, and Appendix to The Elements of the Statics and The Practice of Weighing] (Leiden, Netherlands: Christoffel Plantijn, 1586) relatează un experiment al lui Stevin și al lui Jan Cornets de Groot în care au lăsat să cadă bile de plumb din turla unei biserici din Delft; pasajul relevant tradus în engleză apare aici: E. J. Dijksterhuis, ed., The Principal Works of Simon Stevin (Amsterdam, Netherlands: C. V. Swets & Zeitlinger, 1955) vol. 1, paginile 509 și 511. Disponibil on-line la: http://www.library.tudelft.nl/cgi-bin/digitresor/display.cgi?bookname=Mechanics%20I&page=509
  89. ^ Sharratt (1994, p.203), Galilei (1954, pp.251–54).
  90. ^ Sharratt (1994, p.198), Galilei (1954, p.174).
  91. ^ Clagett (1968, p.561).
  92. ^ Sharratt (1994, p.198), Wallace (2004, pp.II 384, II 400, III 272) Soto, totuși, nu anticipase multe dintre rafinamentele incluse în teoria lui Galileo privind corpurile în cădere. De exemplu, el nu recunoștea, așa cum făcea Galileo, că un corp va cădea în vid doar cu accelerație uniformă, și că altfel va ajunge la o viteză uniformă terminală.
  93. ^ Galileo Galilei, Two New Sciences, (Madison: Univ. of Wisconsin Pr., 1974) p. 50.
  94. ^ I. Bernard Cohen, "Roemer and the First Determination of the Velocity of Light (1676)," Isis, 31 (1940): 327–379, vezi pp. 332–333
  95. ^ Brodrick (1965, c1964, p.95) citând Scrisoarea către Foscarini a cardinalului Bellamine, datată 12 aprilie 1615. Tradusă din Favaro(1902, 12:171–172) it .
  96. ^ Finocchiaro (1997, p.82); Moss & Wallace (2003, p.11)
  97. ^ Vezi Langford (1966, pp.133–134) și Seeger (1966, p.30), de exemplu. Drake (1978, p.355) susține că personajul Simplicio este modelat după filosofii aristotelieni Lodovico delle Colombe și Cesare Cremonini, și nu după Urban. El consideră și că cererea ca Galileo să includă argumentele Papei în Dialog nu i-a dat de ales decât să le pună în gura lui Simplicio (Drake, 1953, p.491). Chiar și Arthur Koestler, care l-a criticat dur pe Galileo în Somnambulii (1959), după ce a notat că Urban îl bănuia pe Galileo că intenționat l-a făcut pe Simplicio o caricatură a sa, spune că „desigur, nu este adevărat” (1959, p.483)
  98. ^ Fantoli (2005, p.139), Finocchiaro (1989, p.288–293). Traducerea lui Finocchiaro a deciziei Inchiziției împotriva lui Galileo este disponibilă on-line. „Vehement suspect de erezie” era un termen tehnic al dreptului canonic și nu însemna neapărat că Inchiziția consideră opiniile luate în discuție drept eretice. Același verdict ar fi fost posibil dacă părerile ar fi fost supuse și cenzurii mai puțin dure de „greșite în credință” (Fantoli, 2005, p.140; Heilbron, 2005, pp.282-284).
  99. ^ Drake (1978, p.367), Sharratt (1994, p.184), Favaro(1905, 16:209, 230)it .
  100. ^ Drake (1978, p.356). Fraza „Eppur si muove” apare, însă, într-o pictură din anii 1640 a pictorului spaniol Bartolomé Esteban Murillo sau a unui artist de la școala sa. Pictura îl prezintă pe Galileo închis arătând spre o fraza scrisă pe peretele închisorii (Drake, 1978, p.357).
  101. ^ Shea & Artigas (2003, p.199); Sobel (2000, p.378).
  102. ^ Shea & Artigas (2003, p.199); Sobel (2000, p.378); Sharratt (1994, p.207); Favaro(1906,18:378–80) it .
  103. ^ Shea & Artigas (2003, p.199); Sobel (2000, p.380).
  104. ^ Shea & Artigas (2003, p.200); Sobel (2000, p.380–384).
  105. ^ Heilbron (2005, p.299).
  106. ^ Două din lucrările sale neștiințifice, și anume scrisorile adresate lui Castelli și Marii Ducese Christina, au fost exceptate explicit de la includere (Coyne 2005, p.347).
  107. ^ Heilbron (2005, p.303–04); Coyne (2005, p.347). Versiunea necenzurată a Dialogului a rămas la indexul cărților interzise (Heilbron 2005, p.279).
  108. ^ Heilbron (2005, p.307); Coyne (2005, p.347) Efectul practic al interdicției în ultimii săi ani pare să fi fost acela că clerul putea publica discuții despre fizica heliocentrică cu un disclaimer oficial ce-i asigura caracterul ipotetic și supunerea față de decretele bisericești împotriva mișcării Pământului: vezi de exemplu ediția cărții lui Newton „Principia” comentată (1742) de Părinții Le Seur și Jacquier, care conține un astfel de Declaratio înainte de a treia carte legată de teoria lunară.
  109. ^ McMullin (2005, p.6); Coyne (2005, p.346). De fapt, opoziția Bisericii se încheiase efectiv în 1820 când un cleric catolic, Giuseppe Settele, a primit permisiunea de a publica o lucrare în care trataheliocentismul ca fapt fizic și nu ca ficțiune matematică. Ediția din 1835 a Indexului a fost prima publicată după acel an.
  110. ^ Discursul Sfinției Sale Papa Pius al XII-lea ținut la 3 decembrie 1939 la Solemna Audiență acordată Sesiunii Plenare a Academiei, „Discursurile Papilor de la Pius al XI-lea la Ioan Paul al II-lea în fața Academiei Pontificale de Științe 1939-1986, Vatican, p.34
  111. ^ Robert Leiber, Pius XII Stimmen der Zeit, noiembrie 1958 în Pius XII. Sagt, Frankfurt 1959, p.411
  112. ^ O versiune anterioară fusese ținută și la 16 decembrie 1989, la Rieti, și una ulterioară în Madrid la 24 februarie 1990 (Ratzinger, 1994, p.81). Conform lui Feyerabend însuși, Ratzinger l-a menționat pe Galileo „ca susținere” a propriilor sale vederi într-un discurs la Parma în aceeași perioadă (Feyerabend, 1995, p.178).
  113. ^ a b Ratzinger (1994, p.98).
  114. ^ Ratzinger (1994, p.98)
  115. ^ Vatican admits Galileo was right”. New Scientist. 7 noiembrie 1992. http://www.newscientist.com/article/mg13618460.600-vatican-admits-galileo-was-right-.html. Accesat la 9 august 2007. .
  116. ^ Papal visit scuppered by scholars”. BBC News. 15 ianuarie 2008. http://news.bbc.co.uk/1/hi/world/europe/7188860.stm. Accesat la 16 ianuarie 2008. 
  117. ^ Vatican recants with a statue of Galileo”. TimesOnline News. 4 martie 2008. http://www.timesonline.co.uk/tol/comment/faith/article3478943.ece. Accesat la 2 martie 2009. 
  118. ^ Pope praises Galileo's astronomy”. BBC News. 21 decembrie 2008. http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/7794668.stm. Accesat la 22 decembrie 2008. 
  119. ^ Hydrostatic balance, The Galileo Project, http://galileo.rice.edu/sci/instruments/balance.html, accesat la 17 iulie 2008 
  120. ^ The Works of Galileo, Universitatea Oklahoma, College of Arts and Sciences, http://hsci.ou.edu/exhibits/exhibit.php?exbgrp=1&exbid=10&exbpg=1, accesat la 17 iulie 2008 
  121. ^ Sunspots and Floating Bodies, The University of Oklahoma, College of Arts and Sciences, http://hsci.ou.edu/exhibits/exhibit.php?exbgrp=1&exbid=13&exbpg=2, accesat la 17 iulie 2008 
  122. ^ Galileo, Letter to the Grand Duchess Christina, The University of Oklahoma, College of Arts and Sciences, http://hsci.ou.edu/exhibits/exhibit.php?exbgrp=1&exbid=14&exbpg=3, accesat la 17 iulie 2008 
  123. ^ Galileo's Theory of the Tides, The Galileo Project, http://galileo.rice.edu/sci/observations/tides.html, accesat la 17 iulie 2008 
  124. ^ Galileo Timeline, The Galileo Project, http://galileo.rice.edu/chron/galileo.html, accesat la 17 iulie 2008 
  125. ^ Galileo Galilei, Universitatea Tel-Aviv, Centrul Educațional pentru Știință și Tehnologie, http://muse.tau.ac.il/museum/galileo/galileo.html, accesat la 17 iulie 2008 
  126. ^ Collection of Galileo Galilei's Manuscripts and Related Translations
  127. ^ Fischer, Daniel (2001). Mission Jupiter: The Spectacular Journey of the Galileo Spacecraft. Springer. pp. v. ISBN 0-387-98764-9 
  128. ^ United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization (11 august 2005). „Proclamation of 2009 as International year of Astronomy” (PDF). UNESCO. http://unesdoc.unesco.org/images/0014/001403/140317e.pdf. Accesat la 10 iunie 2008. 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Allan-Olney, Mary (1870). The Private Life of Galileo: Compiled primarily from his correspondence and that of his eldest daughter, Sister Maria Celeste. Boston: Nichols and Noyes. http://books.google.com/books?id=zWcSAAAAIAAJ. Accesat la 9 iunie 2008 
  • Biagioli, Mario (1993). Galileo, Courtier: The Practice of Science in the Culture of Absolutism. Chicago, IL: University of Chicago Press 
  • Blackwell, Richard J. (2006). Behind the Scenes at Galileo's Trial. Notre Dame, IN: University of Notre Dame Press. ISBN 0-268-02201-1 
  • Brodrick, James, S. J. (1965) [c1964]. Galileo: the man, his work, his misfortunes. Londra: G. Chapman 
  • Clagett, Marshall (editor & translator) (1968). Nicole Oresme and the Medieval Geometry of Qualities and Motions; a treatise on the uniformity and difformity of intensities known as Tractatus de configurationibus qualitatum et motuum. Madison, WI: University of Wisconsin Press. ISBN 0-299-04880-2 
  • Clavelin, Maurice (1974). The Natural Philosophy of Galileo. MIT Press 
  • Coffa, J. (1968). „Galileo's Concept of Inertia”. Physis Riv. Internaz. Storia Sci. 10: 261–281. 
  • Consolmagno, Guy; Schaefer, Marta (1994). Worlds Apart, A Textbook in Planetary Science. Englewood, New Jersey: Prentice-Hall. ISBN 0-13-964131-9 
  • Cooper, Lane (1935). Aristotle, Galileo, and the Tower of Pisa. Ithaca, NY: Cornell University Press. ISBN 1-4067-5263-0 
  • Coyne, George V., S.J. (2005). The Church's Most Recent Attempt to Dispel the Galileo Myth. In McMullin (2005, pp.340–359) 
  • Drabkin, Israel; Drake, Stillman, eds (1960). On Motion and On Mechanics. University of Wisconsin Press. ISBN 0-299-02030-4 
  • Drake, Stillman (translator) (1953). Dialogue Concerning the Two Chief World Systems. Berkeley, CA: University of California Press 
  • Drake, Stillman (1957). Discoveries and Opinions of Galileo. New York: Doubleday & Company. ISBN 0-385-09239-3 
  • Drake, Stillman (1960). Introduction to the Controversy on the Comets of 1618. In Drake & O'Malley (1960, pp.vii–xxv) 
  • Drake, Stillman (1970). Galileo Studies. Ann Arbor: The University of Michigan Press. ISBN 0-472-08283-3 
  • Drake, Stillman (1973). „Galileo's Discovery of the Law of Free Fall.”. Scientific American 228 (5): 84–92. 
  • Drake, Stillman (1978). Galileo At Work. Chicago: University of Chicago Press. ISBN 0-226-16226-5 
  • Drake, Stillman (1990). Galileo: Pioneer Scientist. Toronto: The University of Toronto Press. ISBN 0-8020-2725-3 
  • Drake, Stillman, and O'Malley, C.D. (translators) (1960). The Controversy on the Comets of 1618. Philadelphia, PA: University of Philadelphia Press 
  • Dugas, René (1988) [1955]. A History of Mechanics. Dover Publications 
  • Duhem, Pierre (1906-13). Etudes sur Leonard de Vinci 
  • Duhem, Pierre (1913). Le Systeme du Monde 
  • Duhem, Pierre. „History of Physics”. Catholic Encyclopedia. 
  • Einstein, Albert (1953). „Foreword”. in Drake, Stillman. Dialogue Concerning the Two Chief World Systems. Berkeley, CA: University of California Press 
  • Einstein, Albert (1954). Ideas and Opinions. translated by Sonja Bargmann. Londra: Crown Publishers. ISBN 0-285-64724-5 
  • Fantoli, Annibale (2003). Galileo — For Copernicanism and the Church (ed. third English). Vatican Observatory Publications. ISBN 88-209-7427-4 
  • Fantoli, Annibale (2005). The Disputed Injunction and its Role in Galileo's Trial. In McMullin (2005, pp.117–149) 
  • Favaro, Antonio (1890–1909), ed.[1]. Le Opere di Galileo Galilei, Edizione Nazionale it . (The Works of Galileo Galilei, National Edition, 20 vols.), Florence: Barbera, 1890–1909; reprinted 1929–1939 and 1964–1966. ISBN 88-09-20881-1. Searchable online copy from the Institute and Museum of the History of Science, Florence. Brief overview of Le Opere @ Finns Fine Books, [2] and here [3]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikisursă
La Wikisursă există texte originale legate de Galileo Galilei