Alergie
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Alergia (greacă: αλλεργία, reacţie diferită) este o reacţie anormală, disproporţionată, exagerată şi excesivă a sistemului imunitar, faţă de antigene exogene care sunt bine tolerate de subiecţii normali. Specialitatea medicală care se ocupă cu studiul bolilor în care sunt implicate procese alergice se numeşte Alergologie şi Imunologie Clinică.
Cuprins |
[modifică] Istoric
[modifică] Antichitatea
Diverse aspecte ale bolilor alergice au fost remarcate şi menţionate încă din antichitate. În secolul al IV-lea î.e.n., Hippocrate menţionează faptul că anumite alimente, deşi sănătoase şi hrănitoare pentru majoritatea oamenilor, pot provoca îmbolnăviri la un număr mic de persoane. În secolul I î.e.n., filozoful şi poetul roman Lucretius scrie în Despre natura lucrurilor că ceea ce este bun pentru unii poate fi otrăvitor pentru alţii. În secolul al II-lea e.n., Galen menţionează reacţii anormale provocate de anumite plante, fără a încerca să găsească explicaţia acestui fenomen.
[modifică] Evul Mediu
La jumătatea secolului al XVI-lea, reacţiile la agenţii externi încep să atragă atenţia, fiind semnalate câteva cazuri de febră de trandafir (de fapt febra de fân). În 1565, chirurgul italian Leonardo Botallo descrie pentru prima oară simptomele febrei de fân, pornind de la observaţiile efectuate asupra unui pacient căruia trandafirii îi provocau strănut, mâncărimi nazale şi dureri de cap. Tot în secolul al XVI-lea, alt medic italian, Pietro Andrea Mattioli, descrie cazul unui pacient care se îmbolnăvea ori de câte ori venea în contact cu pisici.
[modifică] Epoca modernă
În secolul al XIX-lea, medicul britanic John Bostock descrie (în 1819) manifestările clinice ale febrei de fân (rinita alergică), care va fi numită o vreme catarul lui Bostock, fiind considerată apanajul claselor mijlocii şi superioare.
Termenul actual de alergie a fost introdus în medicină de pediatrul vienez Clemens von Pirquet, în 1906. El a observat că pacienţii trataţi cu ser anti-difteric obţinut de la cai prezentau simptome ale unei boli care nu avea nici o legătură cu difteria. Corpul pacientului reacţiona diferit - prezenta o reacţie alergică.
Iniţial, termenul de alergie era echivalent cu termenul de hipersensibilitate. Ulterior, pe măsura progresului cunoştinţelor ştiinţifice din domeniul imunologiei, termenul de alergie a suferit modificări în sens restrictiv. S-au diferenţiat hipersensibilitatea imunologică şi hipersensibilitatea non-imunologică. În cadrul hipersensibilităţii imunologice s-au diferenţiat hipersensibilitatea imunologică de tip alergic (faţă de antigenele exogene, numite alergeni) şi hipersensibilitatea imunologică de tip auto-imun (faţă de antigenele endogene, numite auto-antigene, care sunt structuri proprii ale organismului, percepute în mod patologic ca antigene de către sistemul imunitar).
Astăzi, termenul de alergie este restrâns la hipersensibilitatea imunologică de tip alergic.
[modifică] Terminologie
Terminologia aferentă bolilor alergice este foarte variată. WAO (World Allergy Organization) recomandă adoptarea unei nomenclaturi globale adresată afecţiunilor alergice. Terminologia propusă de Nomenclatura Revizuită pentru Boli Alergice, publicată de Academia Europeană de Alergologie şi Imunologie Clinică (EAACI, după iniţialele în limba engleză), a fost revizuită de World Allergy Organization în Nomenclatura Revizuită pentru Boli Alergice pentru Utilizare Globală, publicată în anul 2004.
- Alergie: Alergia este o reacţie de hipersensibilitate iniţiată prin mecanisme imunologice. Alergia poate fi mediată prin anticorpi sau prin celule ale sistemului imunitar.
- Hipersensibilitate: Hipersensibilitatea determină simptome sau semne obiective reproductibile, iniţiate prin expunere la un stimul bine definit, care este tolerat de subiecţii normali.
- Hipersensibilitate non-alergică: Hipersensibilitatea non-alergică este termenul preferat pentru a descrie hipersensibilitatea în care mecanismele imunologice nu pot fi dovedite.
- Alergene: Alergenele sunt antigene ce produc reacţii alergice. Majoritatea alergenelor sunt proteine, frecvent cu lanţuri laterale glucidice, dar, în cazuri mai rare, sunt alergene glucidele pure, substanţele chimice cu moleculă mică (izocianaţi, anhidride sau formaldehidă), precum şi unele metale (de exemplu crom şi nichel).
- Atopie: Atopia reprezintă tendinţa personală şi/sau familială, de obicei apărută în copilărie sau adolescenţă, de a deveni sensibilizat şi de a sintetiza anticorpi de tip IgE, ca răspuns la o expunere la doze mici de alergene, de obicei proteine. Termenii atopie şi atopic sunt rezervaţi pentru a descrie predispoziţia genetică pentru sensibilizare mediată IgE la alergene prezente în mod obişnuit în mediul înconjurător, la care este expusă întreaga populaţie, dar care, la majoritatea indivizilor, nu determină răspuns prelungit de anticorpi tip IgE.
[modifică] Clasificare
Gell şi Coombs definesc 4 tipuri de reacţii de hipersensibilitate imunologică, în funcţie de elementele sistemului imunitar implicate în producerea lor:
- Hipersensibilitate de tip I , anafilaxic (mediată prin anticorpi de tip IgE, numiţi şi reagine)
- Hipersensibilitate de tip II, citotoxic (mediată prin anticorpi de tip IgG sau IgM)
- Hipersensibilitate de tip III, prin complexe imune solubile (mediată prin complexe imune antigen-anticorp de tip IgG)
- Hipersensibilitate de tip IV, întârziată, mediată celular prin limfocitele T.
[modifică] Cauze
Alergiile sunt produse de antigene exogene (provenite din mediul extern) numite alergene. Majoritatea alergenelor sunt proteine, glico-proteine şi, mai rar, glucide pure, substanţe chimice cu moleculă mică (izocianaţi, anhidride sau formaldehidă), precum şi unele metale (de exemplu crom şi nichel).
Alergenele sunt conţinute şi vehiculate de diverşi factori din mediul extern:
- factori fizici: căldura, frigul (crioalergene)
- factori chimici: substanţe chimice, substanţe folosite în industria alimentară, medicamente, produse cosmetice, veninuri de animale şi insecte, latex etc.
- factori biologici: bacterii, virusuri, paraziţi, toxine microbiene, insecte, polen, fructe (căpşuni, zmeură, kiwi, ananas, etc.) praf, fulgi, păr şi scuame de animale, seruri heterologe, vaccinuri etc.
[modifică] Simptomatologie
Contactul cu alergenul provoacă, la organismele sensibilizate anterior, reacţii inflamatorii locale sau sistemice care determină simptomatologia clinică a alergiei. Cel mai frecvent sunt afectate organele de la nivelul căii de pătrundere în organism a alergenului (aşa-numitele organe ţintă: pielea şi mucoasele, aparatul respirator şi aparatul digestiv). Simptomele pot fi locale sau sistemice, de intensitate şi severitate variabilă, uneori chiar letale. Reacţii sistemice apar şi atunci când alergenele sunt introduse direct în curentul sanguin (prin injecţii, perfuzii, transfuzii, muşcături sau înţepături de animale etc.).
[modifică] Simptome locale
- Cutanate: prurit, erupţii cutanate şi eritem de diverse tipuri, angioedem.
- Oculare: prurit, tumefacţie şi eritem al pleoapelor, înroşirea conjunctivei şi lăcrimare.
- Oto-rino-laringologice: strănut, obstrucţie nazală, rinoree apoasă, răguşeală, tuse; senzaţie de urechi înfundate, otalgie şi diminuarea auzului (prin drenaj insuficient al tubei lui Eustachio).
- Pulmonare: jenă respiratorie, tuse, wheezing, dispnee.
- Digestive: greaţă, vărsături, diaree, dureri abdominale.
[modifică] Simptome sistemice
- Alterarea stării generale: cefalee, febră, vertij, stare de rău.
- Simptome cardio-vasculare: hipotensiune arterială, sincopă, stop cardio-respirator.
[modifică] Teste alergologice
Testele alergologice au ca scop depistarea alergenului implicat în declanşarea unei reacţii alergice. Se folosesc în mod uzual două tipuri de teste: teste cutanate şi teste sanguine.
[modifică] Teste cutanate
Se bazează pe folosirea unei doze mici de alergen, care se amplasează pe piele sau se injectează intradermic pentru a urmări dacă apare o reacţie alergică locală. Sunt disponibile trei tipuri de teste cutanate:
- Testul prick: se plasează pe piele o picătură de soluţie diluată de alergen şi se efectuează scarificarea sau înţeparea tegumentului subiacent, pentru a permite pătrunderea soluţiei în piele. Testul este pozitiv pentru alergenul respectiv dacă apare o induraţie sau înroşire pruriginoasă a pielii la locul de contact.
- Testul intradermic: Se injectează intradermic o cantitate mică de soluţie diluată de alergen şi se urmăreşte dacă apare sau nu o reacţie inflamatorie locală, similară cu cea descrisă la testul prick. Este un test mai sensibil decât testul prick, dar cu un procent mai mare de reacţii fals pozitive.
- Testul patch: se aplică pe piele un plasture pe care s-a plasat o doză mică de alergen şi se menţine pe piele timp de 24-72 de ore, urmărind apariţia reacţiei cutanate locale.
Avantajele testelor cutanate
- sunt uşor de realizat şi mai ieftine decât testele sanguine
- au sensibilitate mai mare faţă de anumite tipuri de alergene, cum sunt alergenele inhalatorii (praf, polen, păr de animale etc.)
- rezultatele sunt rapid disponibile, imediat după încheierea testării
Dezavantajele testelor cutanate
- sunt teste invazive şi prezintă riscul de a declanşa o reacţie alergică severă, numită anafilaxie, care poate merge pâna la şoc anafilactic şi deces. Cu toate că astfel de reacţii sunt rare, acest tip de teste necesită disponibilitatea asistenţei medicale de urgenţă, în eventualitatea apariţiei reacţiilor cu potenţial fatal.
- sunt influenţate de administrarea anumitor medicamente (de ex. antidepresive sau antihistaminice) şi de aceea nu pot fi folosite la bolnavii la care nu este posibilă întreruperea medicaţiei
- nu pot depista alergiile la diverse alimente, pentru care poate fi necesară efectuarea unor investigaţii suplimentare
- interpretarea lor este influenţată de prezenţa afecţiunilor dermatologice preexistente (eczeme, urticarie etc.)
[modifică] Teste sanguine
Sunt teste indirecte, bazate pe detectarea în sânge a anticorpilor produşi de organism ca răspuns faţă de un alergen specific. Măsoară concentraţia sanguină a anticorpilor de tip IgE faţă de alergene specifice. Există mai multe tipuri de teste de identificare a alergenelor, în funcţie de metoda de măsurare: testul de radioimunoabsorbţie (RIA), teste de imunocaptare, de imunofluorescenţă, testarea antigenică multiplă simultană şi reacţia ELISA (imunoabsorbţia enzimelor linkate). Un test sanguin se consideră pozitiv dacă titrul (concentraţia) IgE pentru un tip specific de alergen este de cel puţin 4 ori mai mare faţă de valorile normale.
Avantajele testelor sanguine
- Se pot folosi în cazurile în care, din diverse motive, nu se pot efectua teste cutanate (boli dermatologice preexistente, anafilaxie severă în antecedente, medicaţie care nu poate fi întreruptă etc.).
- Nu sunt afectate de administrarea de medicamente (de ex. antidepresive, antihistaminice) şi se pot folosi la bolnavii la care nu se poate întrerupe medicaţia pentru a efectua testarea.
- Nu prezintă risc de a provoca reacţii alergice, nefiind teste invazive. Se pot folosi şi la persoanele care au prezentat reacţii alergice severe în antecedente.
- Se pot folosi pentru depistarea alergiei faţă de latex (înainte de intervenţii chirurgicale, dacă au existat expuneri frecvente în antecedente).
- Sunt mai eficiente în depistarea alergiilor alimentare, comparativ cu testele cutanate.
Dezavantajele testelor sanguine
- Sunt mai puţin sensibile decât testele cutanate (uneori testele cutanate pot fi pozitive, iar testul sanguin negativ).
- Rezultatele nu sunt rapid disponibile, ci după o perioadă de timp, în general 7 zile.
- Sunt mai scumpe decât testele cutanate.
[modifică] Tratament
Tratamentul antialergic este un tratament complex, care poate include măsuri specifice sau nespecifice. Tratamentul medicamentos constituie numai o parte din măsurile terapeutice care se pot aplica în cazul unei alergii.
[modifică] Tratamentul specific
Tratamentul specific al alergiei vizează alergenul sau anticorpii.
- 1) Măsuri terapeutice care vizează alergenul: îndepărtarea alergenului sau evitarea contactului cu acesta.
- Regim dietetic, în cazul alergiilor alimentare, cu suprimarea alimentului incriminat sau doar bănuit. Cele mai cunoscute alimente alergizante sunt: laptele de vacă şi derivatele sale, preparatele ce conţin ouă, arahide, nuci, susan, mac, acaju, soia, peşte, cerealele ce conţin gluten (grâu, secară, orz), unele fructe (kiwi, căpşuni, ananas, cocos), ciocolata, cafeaua, alcoolul. Modul de preparare al alimentelor este de asemenea important: de exemplu prăjirea poate creşte efectul alergizant al unor alimente (seminţe, nuci, alune şi mai ales arahide). Se vor evita deci prăjelile, rântaşurile, cremele.
- Chimioterapie antimicrobiană, antifungică sau antiparazitară, pentru îndepărtarea alergenului în cazul unor endoalergii (infecţii microbiene sau fungice, infestaţii parazitare).
Există şi situaţii în care alergenul nu poate fi identificat sau nu se poate elimina total din mediul de viaţă al bolnavului, iar contactul cu acesta nu poate fi evitat.
- 2) Măsuri terapeutice care vizează anticorpii: hiposensibilizarea specifică.
[modifică] Tratamentul nespecific
Are ca scop diminuarea sau eliminarea consecinţelor imediate ale reacţiei alergen-anticorp (eliberarea şi fixarea mediatorilor chimici), sau combaterea fenomenelor patologice de la nivelul organelor ţintă.
