Preistorie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Preistoria reprezintă prima epocă din istoria societății omenești. Ea se mai numește și epoca străveche.

Epoca preistorică a durat de o mie de ori mai mult decât celelalte epoci istorice luate la un loc, aproximativ 5 milioane de ani. Ea începe odată cu apariția lui Homo Habillis și se termina cu aparitia orașelor și scrierii. În viziunea evoluționistă, preistoria se consideră a fi început cu procesul de antropogeneză (transformarea unor specii de maimuțe antropoide în oameni) și a durat până la apariția scrisului sau a primelor state. Alte teorii despre originile omului pun în lumină repere temporale diferite; antropologia reprezintă astăzi o variantă neunanim acceptată de lumea științei, dar de departe teoria cea mai bine documentată arheologic. Procesul de antropogeneză se explică ca urmare a schimbărilor de climă și a florei Pământului.

Cele mai vechi urme au fost descoperite pe teritoriul Africii, în urmă cu peste 25 de milioane de ani în zona Riftului. În această zonă soții Louis (1907-1972) și Mary Leackey au identificat primul craniu aproape complet al unui hominid aparținând genului Australopithecus, denumit „maimuța din sud”, datând precis între 1,9-1,7 milioane de ani. Creierul acestui hominid era o treime din cel al omului actual. Forma craniului indică un mers biped (în două picioare), membrele anterioare nefiind folosite pentru obținerea echilibrului, ca în cazul maimuțelor. Aici, în Valea Riftului au fost depistate peste 50 de cranii (la Olduvai), fenomen care ar indica acest spațiu ca fiind centrul de apariție al speciei hominizilor[1].


Antropogeneza[modificare | modificare sursă]

Evolutia umana
Comparatie intre cranii
Proconsul
Pierolapithecus catalaunicus
Dryopithecus laietanus
Sahelantrophus tchadensis

Cea mai realistă și disputată teorie a apariție omului este teoria evoluționista a lui Charles Darwin. Teoria presupune cǎ speciile evoluează nu atât datorită mutațiilor, care sunt rezultatul hazardului, ci datorită adaptării la mediu. Presiunea mediului duce la selecție naturală; speciile care nu pot să se adapteze la noile condiții pot să dispară, lăsând loc celor care au, în parte datorită mutațiilor, acest potențial adaptiv.

Factorii care au influențat antropogeneza au fost : varietatea mediului înconjurător , sursele de hrană , concurența cu alte specii pentru habitat, comportamentul general al primatelor, gradul de izolare/contact între populații. La nivel anatomic, schimbările care indică evoluția spre umanitate au fost schimbarea poziției în mers și adoptarea mersului biped, modificarea membrelor și a coloanei, ceea ce a permis dezvoltarea brațelor și eliberarea mâinilor de rolul lor în deplasare pentru a le face apte pentru activități dedicate mâinilor, lărgirea bazinului și adâncirea acestuia (modifică durata de sarcină și mecanica nașterilor), coborârea laringele ce va permite posibilitatea formǎrii unor sunete mai complexe, dezvoltându-se limbajul, creșterea cutiei craniene ce va permite deținerea unui volum cerebral mai crescut. La nivel cerebral, schimbările pot fi identificate pe baza modificărilor cutiei craniene. Aceasta indică creșterea ariilor anterioare (lobii frontali) după evoluția occipitalului, precizarea ariilor corticale , dezvoltarea creierului prin apariția circumvoluțiunilor. La nivel comportamental, schimbările par mai dramatice. Ele vizează comportamentul legat de obținerea hranei (vânătoarea diurnă și cooperativă, prezența uneltelor, repartiția sarcinilor pe sexe), comportamentul de grup (raportul dintre adulți, raportul dintre adulți și copii, tipul de comunicare), abilitățile de comunicare (limbajul/apariția elementelor de gândire abstractă).

Folosind focul pentru gǎtit, acesta era asemeni unui stomac extern pentru a descompune alimentele, eliberând mai multe calorii și obținând mai multa energie. Înainte de stăpânirea focului, oamenii erau nevoiți să mestece și să digere cu greu carnea, iar focul a contribuit la diminuarea digerării, scăderea în volum a stomacului și a maxilarului și la dezvoltarea altor organe precum creierul.[2]


Originile[modificare | modificare sursă]

Primatele, mamifere placentare, apărute în urmă cu 60-70 milioane de ani în urmă [3] , majoritar arboricole, sunt cele mai apropiate de om din punct de vedere genetic. Elementele principale: reducerea volumului feței în raport cu scheletul cranian, dezvoltarea regiunii corticale anterioare , orbite frontale, poziție verticală a trunchiului în poziție șezândă, 5 degete, mâini prehensile , degete cu unghii plate (nu sub forma ghearelor ), 2 mamele în poziție pectorală, dimorfism sexual limitat.[4] Acum 14-12 milioane de ani se desprinde Grupul Hominidae-Ramapithecus fiind primul exemplar cu o clară poziție bipedă, chiar dacă accidental sau de scurtă durată.[5] Apar grupuri care se individualizează în cadrul primatelor, ca Prosimienii, ce se caracterizau prin bot alungit, creier relativ mic, perioadă activă nocturnă. Familiile grupului includ Lemuridae, Indridieni, Daubentonieni din Madagascar ; Lorisidiene în Africa și Asia: ; Tarsidieni în Indonezia și Filipine . Simienii, a doua clasă de primate apărută, se segmentează în două mari grupe: platirhinieni- grupă prezentă in America de Sud și catarhinieni prezenți în restul lumii, care se împarte in Cynomorphae, Pongidae (Hylobates, Pongidae) și grupul Hominidae. Primele exemplare ale acestei familii sunt Aegyptopithecus Zeuxi , Dryopithecus în Europa, Proconsul în Africa, Sivapithecus în India. Acum 10 milioane de ani, formarea lanțurilor muntoase (ca Himalaya) sau formarea Marelui Rift African [6] au peturbat tiparele meteorologice provocând o rǎcire sistematicǎ a planetei, ceea ce avea să devină o situație favorabila pentru apariția aceste noii specii care va domina planeta.

Acum 7 milioane de ani, strǎmoșii noștri, primatele , trǎiau în liniște in copaci la tropice, în junglele dese africane.Dar zona lor avea sǎ fie invadatǎ de iarba. În Africa de Est, pajiștile au invadat habitatul tradițional de pǎdure al primatelor. Cu copaci tot mai puțini și spații cât mai întinse între ei, primatele au fost nevoite să se adapteze. Fiind tot mai multe primate în copaci și cât mai puținǎ hranǎ, primatele au fost nevoite sǎ meargǎ de la o sursǎ de hrană la alta, separate de pajisti.Căutând hrană disponibila, multe primate cobor din copaci și se adapteazǎ noului habitat, adoptând treptat și lent mersul biped, având membrele superioare cu care vom putea modela istoria și construi civilizația.

Acum 6-7 milioane de ani , se presupune că din Sahelanthropus tchadensis, s-au desprins două ramuri, una a condus spre omul modern (Homo sapiens sapiens) [7], iar cealaltă spre primatele superioare - cimpanzeul, urangutanul și gorila.

Leagǎnul African[modificare | modificare sursă]

Acum 4 milioane de ani, genul Australopitec [8] a evoluat și s-a dezvoltat în Africa de Est , rǎspândindu-se pe întregul continent pânǎ la dispariția sa acum 2 milioane de ani[9] . Pe parcursul acestei perioade de timp au existat diferite forme de Australopithecus:

  • Australopithecus (acum 4–1.8 milioane):anamensis, afarensis, africanus, bahrelghazali, garhi, sediba;
  • Kenyanthropus (acum 3–2.7 milioane):Kenyanthropus platyops;
  • Paranthropus (acum 3–1.2 milioane): aethiopicus, boisei, robustus;
Lucy
  • Australopithecus afarensis a trǎit acum 3,7 milioane de ani. Avea o talie redusă (1.10 - 1,30 m) și un volum cranian redus (3–400 cm³). Principalele caracteristici erau poziția bipedă [10], utilizarea membrelor superioare ca balansier, modificările scheletului relativ ample la nivelul craniului, centurii pelviene și bazinului datorită modificării centrului de greutate, al coloanei vertebrale , schimbările neuronale .

Principalele locuri în care au fost identificate resturi fosile ale lui Afarensis sunt Hadar (Afar), Etiopia (exemplarul denumit "Lucy" ), Laetoli, Tanzania (la 40 km sud de Olduway). Indivizii din Australopithecus afarensis nu aveau habitate amenajate sau unelte; aveau comportamentul de vânători de talie redusă, cu o puternică înclinație spre vânătoarea cooperativă sau se hrăneau doar cu animalele vânate și abandonate de prădători.

Harta punctelor unde s-au descoperit fosile ale unor idnivizi din genul Australopitec
  • Australopithecus robustus a trǎit acum 3-1 milioane de ani. Avea o talie de 1,50 m și un volum cranian de 500–550 cm³ . A evoluat în parte datorată alimentației. Se hrǎnea cu vegetale de savană, cu un procent ridicat de silice și celuloză .

Avea o bipedie perfectă [11], craniu rotunjit mult peste arcada supraorbitală, unghi închis la baza craniului, creastă sagittală, orificiu occipital care evoluează spre orizontală, arcada dentară diastemică ; probabil poseda un encefal mult mai complex. Exemplarele identificate sunt răspândite pe o arie mult mai largă.

  • Australopithecus africanus[12] a trǎit acum 3 - 1 milioane de ani. Avea o talie cuprinsă între 1,30 - 1,40 m, un volum cranian de 4–500 cm³. În condițiile în care savana era domeniul marilor rumegătoare și a prǎdǎtorilor carnivori , iar pădurea era apanajul primatelor , singura nișă disponibilă era cea dintre savană și pădure, care se extinde în Africa cam în aceiași perioadă . Spre deosebire de Robustus, perfect adaptat unei diete vegetale, Africanus era omnivor și a făcut primii pași spre vânătoarea cooperativă.

În 1925, doctorul sud-african Raymond Dart a descoperit la Taung, în Africa de Sud, calota craniană a unui copil de aproximativ 6 ani (cu un posibil volum cranian la maturitate de aprox. 600 cm³) pe care l-a numit Pleisanthropus transvaalensis. Tot Dart este cel care consideră că acești indivizi ar fi creat așa-numita cultură osteodontokeratică (unelte produse din oase, fildeș/dinți de animal și lemn).

Fǎuritorii de unelte[modificare | modificare sursă]

Homo sapiens este singura specie din genul Homo care a supraviețuit și existǎ și azi . În timp ce alte specii Homo au dispărut, multe dintre ele fiind ascendente Homo sapiens , altele fiind rude îndepǎrtate pe linia noastra ancestrală[13]. Nu există încă un consens cu privire la categorisirea speciilor distincte sau subspecilor . În unele cazuri, acest lucru se datorează lipsei de fosile , în alte cazuri , este din cauza diferențelor mici pentru a clasifica speciile din genul Homo [14].

  • Homo gautengensis[15]: cea mai veche specie umanoidă identificată. Se crede despre aceste creaturi că foloseau unelte și probabil focul. Integrarea acestora în marea familie s-a făcut cu ajutorul unor fragmente de craniu care au o vârstă cuprinsă între 800.000 și 2 milioane de ani, fiind descoperite în complexul de peșteri Sterkfontein, din provincia Gauteng Province, Africa de Sud în 2010. Fragmentele găsite până acum provin de la șase indivizi. Aceștia aveau o poziție verticală și aveau o înălțime de doar un metru și cântăreau circa 50 de kilograme,avea mâini foarte lungi, o față alungită ca la cimpanzei, dinți mai mari și un creier mai mic, iar lipsa abilităților de comunicare, i-au determinat pe cercetători să creadă ca Homo gautengensis este o rudă foarte aproapiată a omului modern, dar nu un strămoș direct.
Homo habilis
Homo habilis
  • Homo habilis [16]. News. discovery.com. a trăit acum aproximativ 2.4-1.4 milioane de ani . Homo habilis a evoluat în Europa de Sud și Africa de Est la sfârșitul Pliocenului sau începutul Pleistocenului acum 2.5-2 milioane de ani, atunci când australopitecii au dispǎrut. Homo habilis a avut molari mici și creier mai mare decat australopitecii. Ocupă părți importante din teritoriul Africii între 2,5 - 1,3 mil. ani.Avea o talie de 1,40 - 1,50 m, iar volumul cranian era de 650 – 750 cm³, semnificativ mai mare decât la strămoșii imediați, o bipedie perfectă, față lată și fruntea bombată,calota craniană mult mai înaltă, spatele craniului mai rotunjit , mâinile și labele piciorului încep să fie foarte apropiate de cele moderne . Este primul care fǎurește unelte și care își amenajeazǎ spațiul. Construia platforme de locuit din pietre de dimensiuni relativ mici sau paravane de vânt din crengi . Avea capacitatea de vedere stereoscopică, o minimă abilitate de a constitui un lanț tehnologic , un control mai mare asupra membrelor superioare ; toate acestea atestă dezvoltarea encefalului. Construia adăposturi artificiale pe care le folosea mai multe nopți la rând și se reîntoarcea la așezare/tabără pentru a consuma alimentele culese sau vânate. Deținea un limbaj articulat.
  • Homo rudolfensis[17]: A fost descoperit doar un singur craniu incomplet din Kenya. Antropologii au sugerat că ar fi un alt Homo habilis.
  • Homo georgicus, descoperit în Georgia, ar putea fi o formă intermediară între Homo habilis și Homo erectus,[18] sau o sub-specie de Homo erectus.[19]




Descoperitorii focului[modificare | modificare sursă]



Homo erectus
Homo erectus aprinzand focul
Sinathropus pekinensis
  • Homo erectus a trăit acum 800.000 de ani, avea o talie de peste 1,50 m [20] și un volum cranian de 1000 cm³ în medie [21]; craniul era alungit și aplatizat, fruntea relativ teșită și bărbie redusă. Era primul reprezentant al speciilor umane care s-a deplasat într-o poziție perfect verticală. Avea craniul, cu oase puternice si mai groase , dar dentiția și membrele (în special mâinile) erau asemănătoare celor ale omului modern . Fenomenul principal este expansiunea speciei umane în afara Africii [22] cum cele mai timpurii exemplare de Homo erectus se află în zone care și astăzi sunt tropicale sau subtropicale din Asia .Răspândirea omului în zonele temperate a fost posibilă după apariția focului. Focul a reprezentat o achiziție culturală și biologică în același timp. Prepararea cărnii a însemnat o reducție a aparatului masticator, ceea ce a înlesnit înălțarea feței și a calotei craniene (deci o creștere a volumului cranian), dar și o modificare a obiceiurilor alimentare.Tipul de interacțiune dintre membrii grupului s-a schimbat.[23] În primul rând, se accentuează diferența față de restul primatelor – spre deosebire de acestea, care își schimbă locul de tabără în fiecare seară, taberele și așezările umane, chiar și în cazul grupelor umane cu un grad ridicat de mobilitate, au o persistență mai lungă în timp.Durata de activitate în fiecare zi era crescută, la fel ca și capacitatea omului de a ocupa noi spații geografice și de a utiliza, pentru prima dată, peșterile. Dar schimbarea cea mai importantă o reprezintă modificarea comportamentului în interiorul grupului - în majoritatea așezărilor există o singură vatră, ceea ce dovedește vânǎtoarea și culesul în comun sau public. A crescut importanța mecanismelor de într-ajutorare dintre membrii grupului . În așezările umane par să existe două spații, unul ”privat” (dedicat somnului) și unul ”public” (dedicat activităților cotidiene).[24] O achiziție care a stârnit discuții îndelungate este cea legată de posibila apariție a comportamentelor simbolice (practic, a fenomenelor legate de lumea abstractă). Prelucrarea uneltelor este foarte elaborată ; apariția uneltelor bifaciale lucrate pe cea mai mare parte a suprafeței rocii (nucleului) din care au fost prelucrate și care atestă schimbarea unghiului de lovire de mai multe ori pentru a se conforma cât mai mult unei forme eficiente indică capacitate de abstractizare. Un ultim element legat de viața spirituală a lui Homo erectus o reprezintă posibila utilizare a coloranților (anume ocrul).Lista exemplarelor identificate oferă un ordin de mărime al distribuției speciei umane pe glob; spre sfârșitul existenței sale, el pare să fi fost contemporan cu Homo sapiens fossilis și Homo sapiens sapiens. Ultimii indivizi ar fi fost nimiciți acum 70.000 de ani de erupția supervulcanului Toba. Primele fosile de Homo erectus au fost descoperite de către un medic olandez ,Eugene Dubois , în 1891 pe insula indoneziana Java. O altă descoperire importantǎ a fost cea al Omului de la Pekin.
  • Homo ergaster este văzut ca o subspecie a Homo erectus.Spre deosebire de H.erectus, avea chipul mai mic și mai drept, cutia craniană mai subțire, dar capacitatea craniană mai mare.
  • Homo cepranensis al cǎrui singurul craniu descoperit este din Italia, estimat la aproximativ 800.000 de ani.
  • Homo antecessor este cunoscut după fosilele descoperite în Spania și Anglia, care datează de 1.2 milioane-500 000 de ani.
  • Homo heidelbergensiseste o specie dispărută din genul Homo, despre care se crede că ar fi strămoșul Omului de Neanderthal din Europa.Rămășițe ale Homo heidelbergensis au fost găsite pentru prima dată la Mauer, lângă Heidelberg, în Germania, ulterior găsindu-se și alte fosile la Arago, în Franța și la Petralona, în Grecia.Cele mai vechi fosile ale Homo heidelbergensis sunt considerate ca având o vechime de 400.000 - 500.000 de ani.
  • Homo rhodesiensis: osemintele sale sunt estimate la 300,000-125,000 de ani. Cei mai mulți cercetători plaseaza Omul Rhodesian în cadrul grupului Homo heidelbergensis, deși au fost propuse alte denumiri, cum ar fi Homo sapiens arhaic și Homo sapiens rhodesiensis. În februarie 2006, o fosilă, craniul Gawis, a fost gǎsit ceea ce ar putea fi, eventual, o specie intermediară între Homo erectus și Homo sapiens . Craniul de la Gawis din Etiopia datează de 500,000-250,000 de ani.

Supraviețuitorii[modificare | modificare sursă]

Neanderthalensis
Homo neanderthalensis
Neanderthal
Neandertal
Homo floresiensis
Homo floresiensis
CroMagnon
Homo de Cro-Magnon
Vanator Homo Sapiens din Etiopia
  • Homo sapiens fossilis (Homo neanderthalensis) [25] a trǎit acum 230.000-29.000 de ani, iar perioada sa este marcată de fluctuații climatice destul de puternice, în primul rând de glaciațiunea Würm – climatul glaciar pare să fi influențat o serie de

atribute biologice , dar și șansele de supraviețuire ale speciei. Varianta clasică de Homo fossilis, cea europeană (neanderthalienii) reprezintă o adaptare specială la un climat periglaciar. Din Homo erectus evoluează o specie nouă, Homo sapiens, care tinde să se specializeze anatomic și în funcție de condițiile climatice, un fenomen prezent și la nivelul populațiilor actuale. Locul de apariție a noului tip de umanitate pare să fie tot Africa de Est, de unde noile grupe se extind spre Orientul Apropiat, Asia și Europa, iar mai apoi, cândva între 60.000 și 20.000 î.en., pătrund între cele două Americi, simultan cu ocuparea Australiei. Pacificul va fi colonizat mult mai târziu, în mileniile I și II ale erei noastre. Mecanismul propriu-zis de apariție a noului tip uman este încă dezbătut, dar ipoteza care pare să ofere o soluție este cea intitulată “prima Evă”. Conform acestei ipoteze, noul tip de umanitate a apărut ca un grup restrâns de femei înrudite și care au transmis – numai pe linie feminină – noile trăsături genetice. Aceasta ar explica și lunga supraviețuire a lui H. erectus și lunga perioadă de contemporaneitate dintre cele două tipuri umane.La nivelul evoluțiilor culturale, apar câteva elemente semnificative. În primul rând, apariția diversității culturale – la nivelul uneltelor, apar cele 5 tipuri de tradiții industriale musteriene (clasic, de tip Ferrassie, de tip Quina, de tip Levallois, cu denticulate), care delimitează o serie de “provincii” culturale. Elementul important îl reprezintă complexitatea debitajului de tip Levallois, care presupune o foarte mare doză de gândire abstractă și de planificare. În plus, există dovezi din ce în ce mai clare pentru utilizarea ocrului și primele elemente de artă. Creșterea varianței culturale reprezintă și trecerea la adaptarea pe baze culturale la mediu și la resurse. Continuă evoluția specializării habitatului (distincția dintre așezări principale și halte de vânătoare este mult mai clară, apar mai multe vetre în așezări, peșterile încep să fie utilizate cu regularitate). Acum apar și dovezi clare de cult al morților (la Teshik-Tash, Monte-Circeo – cu occipital lărgit, La Ferrasssie); continuă să apară dovezi de canibalism (Monte-Circeo, Hortus, Krapina). Un mare procentaj din creierul neanderthal era folosit pentru vedere și controlul corpurilor masive, rămânând o zonă redusă pentru gândire și interacțiunile sociale. Neanderthalienii, deși erau destul de bine adaptați la mediul glaciar instalat în Europa, au dispărut din cauze încǎ incerte.[26] Pierderea plantelor în urma glaciațiunii ar fi afectat populațiile de mari mamifere ca mamuții, care erau principala sursă de hrană a Neanderthalienilor. Neanderthalienii au fost înlocuiți acum 30.000 de ani de oamenii moderni. Oamenii moderni ar fi supraviețuit dezastrului ecologic întrucât mare parte din ei trăiau în Africa, care nu a fost afectată .

  • Homo floresiensis:o nouă specie umană, descoperită în anul 2003, în peștera Liang Bua din Insula Flores din Filipine. Deși anterior fuseseră descoperite diferite oseminte ale acestei specii, doar descoperirea din 2003 a unui schelet aproape intact a permis evualuarea corectă a statutului în arborele evolutiv al genului Homo. Scheletul descoperit a fost datat ca având aproximativ 18.000 de ani, fiind contemporan cu omul de astazi, care popula restul lumii. A fost poreclit Hobbit pentru dimensiunile sale mici [27], rezultate de pe urma unui nanism insular . Unii oameni de știință susțin că Homo floresiensis a fost o versiune al speciei umane moderne cu nanism patologic . [ Această ipoteză este susținută deoarece unii oamenii moderni care trăiesc pe insule ca Flores , insula unde a fost găsit scheletul , sunt pigmei .
  • Homo sapiens sapiens recens a apărut acum 200.000 de ani. A pătruns în Europa acum 40.000 de ani. Originile sale sunt plasate în Orientul Apropiat (Qafzeh, Tabun, Skhul etc.) . Evoluția în timp a oamenilor moderni este cea care duce la apariția raselor moderne – un fenomen relativ recent, poate chiar de la sfârșitul paleoliticului și reprezentând ultima formă de adaptare biologică a ființei umane la mediu. La nivel anatomic sunt înregistrate evoluții în parte paralele ale diferitelor tipuri; în general, au talie mare (Cro-Magnon = 1,80 m, Grimaldi = 1,80 - 1,95 m) sau mică (Combe-Capelle = 1,63 m, Chancelade = 1,60 m), dar în ambele cazuri capacitatea craniană este mare (Cro-Magnon = 1600 cm3, Chancelade = 1710 cm3). Principalele achiziții culturale au fost la nivel tehnologic: diversificarea tradițiilor tehnologice și a tipologiilor; de la nivelul paleoliticului superior, evoluția uneltelor începe să fie în bună măsură regionalizată. Alături de utilajul litic, capătă o pondere deosebită utilajul din os și corn sau fildeș; din aceste materiale (foarte probabil utilizate și înainte, dar în proporție mai mică) se produc unelte mai eficiente (de tipul harpoanelor, al vârfurilor de suliță). Dar poate ceea ce este mai important este faptul că apare prima unealtă care multiplică forța umană –propulsorul. Acesta practic mărește distanța loviturii eficace de suliță, ceea ce se traduce într-o vânătoare mai eficientă. La nivel cultural, principala achiziție este arta .

În paleoliticul mijlociu, acum 200.000 de ani, omul modern (Homo sapiens) luase pe deplin formã .Laringele coboarǎ, oamenii având posibilitatea de-a scoate sunete mai complexe, dezvoltându-și limbajul.Informațiile puteau fi astfel împǎrtǎșite între indivizi și peste generații.Oamenii au câstigat astfel orice avantaj asupra oricarei creaturi de pe planeta.Fǎcând schimb de informații, oamenii puteau sǎ nu mai depindǎ de propria experiențǎ, ci puteau sǎ se foloseascǎ de experiențele personale ale celorlalți, putând comunica.Ca specie, oamenii devin exponențial mai inteligenți.Odata cu apariția limbajului, oamenii practică muzica, arta și de asemenea acel mod specific de înhumare al celor decedați.Apariția ritualului funerar dovedește capacitatea de a prevedea – mormântul ascunzând trupul în descompunere – și o înțelegere superioară a conceptului de moarte. Acum 100.000 de ani, având membre superioare agile, un mers biped, stǎpânind focul și comunicând, cu un creier dezvoltat și unelte primitive, oamenii s-au putut deplasa dincolo de continentul african. Acum 80-60 de milenii, oamenii s-au răspândit din Africa de Est în aproape toată Africa, apoi spre Orientul Apropiat și, mai departe, către Asia și regiunea Australiei de azi, spre nord ajungând în Europa, iar spre est în Asia Centrală, cu 40 de milenii în urmă, și în sfârșit spre cele două Americi acum 30 de milenii . Tot acum 40 de milenii este considerată ca fiind datată apariția paleoliticului superior, caracterizat prin acea cultura superioară.Expansiunea către America de Nord și Oceania a avut loc în cea mai recentă glaciație de acum 40-50 mii de ani, mai ales în perioada de apogeu a acesteia când condițiile de viață din zonele pe care astăzi din emisfera nordicǎ pe care le numim temperate erau extrem de nefavorabile. Lipsa hranei în timpul glaciațiunii a dus de multe ori la acte de canibalism .

Timp de 10-15 mii de ani, doua specii și-au disputat supremația, conviețuind in Europa: Homo sapiens si Homo neanderthalensis.Oamenii de Neanderthal erau evoluati cultural, la fel de inteligenți ca și oamenii de Cro-Magnon, capabili de realizǎri artistice și tehnologice.Practicau rituri funerare complexe, dețineau arme primitive și tehnici cu care puteau vâna animale mari ca mamutul lânos și își construiau colibe din oase de mamut. Dar erau organizați în grupuri mai mici în favoarea oamenilor moderni care aveau un sistem de comunicare mai complex și care erau mult mai bine organizați și adaptabili.Oamenii de Neanderthal au dispărut acum 30.000 de ani, fie datorită glaciațiunii, fie datorită încrucișǎrii cu oamenii moderni. În timp, oamenii din specia Homo Sapiens au început sǎ-si confecționeze haine din blanuri de animale cusute cu ace din os pentru a se încalzi în peșterile reci si au domesticit anumiți lupi ce au fost strǎmoșii câinilor de azi.Lupul, care a fost unul dintre inamicii erei glaciare avea să devinǎ cel mai bun prieten al omului care îl va sprijini la vânǎtoare. Având nevoia de a se exprima și a lǎsa urme ale trecerii lor, oamenii preistorici și-au transpus viețile lor de vânǎtori si obiceiurile pe pereții peșterilor prin picturi rupestre.Picturile rupestre ce reprezentau animale asociate cu simboluri magice pentru a cinsti spiritele lor , scene de vânǎtoare pentru a ori amprentele suflate cu pigmenți extrași din plante peste mâna lipită de perete, pentru oamenii timpurii reprezentau un mod pentru a-si exprima identitatea ca prima forma de individualism, reprezentând un salt intelectual și cultural uluitor. La sfârșitul acestei glaciații, odatǎ cu dispariția mamiferelor mari ca mamuții, acum 12.000 de ani, oamenii au colonizat aproape toate regiunile neînghețate ale globului. Oamenii din aceasta perioadă își ornamentau corpul cu diverse obiecte (podoabe) pentru a-și îmbunătăți înfățișarea. Grupurile sociale erau în general mici și egalitariste, totuși, în acelea caracterizate prin abundență de resurse și tehnici avansate de stocare a alimentelor, s-a dezvoltat un stil de viață sedentar, cu structuri sociale complexe, cu ierarhizare și în care erau posibile contactele la distanțe mari, ca în cazul aborigenilor australieni. În aceea vreme, abia dacǎ erau câteva zeci de mii de oameni pe planetǎ.


Harta migratiilor
Harta migratiilor



Hominizii distribuiti de-a lungul timpului edit

Homo Australopithecus Ardipithecus Paranthropus Homo sapiens Homo neandertalensis Homo heidelbergensis Homo erectus Paranthropus robustus Paranthropus boisei Paranthropus aethiopicus Homo ergaster Homo habilis Australopithecus sediba Australopithecus garhi Australopithecus africanus Australopithecus bahrelghazali Australopithecus afarensis Australopithecus anamensis Orrorin tugenensis Sahelanthropus Pleistocene Pliocene Miocene



Comparative table of Homo species
Specia Perioada (mii) Locul Inaltimea Greutatea Capacitate craniana Fosile gasite Descoperire
Denisova hominin 40.000 Rusia 1 site 2010
Homo antecessor 1.200 000–800 000 Spania 175 cm 90 kg 1,000 2 site-uri 1997
Homo cepranensis 500 000 – 350 000 Italia 1,000 un craniu 1994/2003
Homo erectus 1.800 000 – 200 000 Africa, Eurasia (Java, China, India, Caucaz) 180 cm 60 kg 850 – 1,100 Multe exemplare 1891/1892
Homo ergaster 1.900 000 – 1.400 000 Estul si Sudul Africii 190 cm 700–850 Multe exemplare 1975
Homo floresiensis 100 000 – 12 000 Indonezia 100 cm 25 kg 400 7 indivizi 2003/2004
Homo gautengensis >2 000 000 – 600 000 Africa de Sud 100 cm 1 individ 2010/2010
Homo habilis 2.300 000 – 1.400 000 Africa 150 cm 33 – 55 kg 510-660 Multe exemplare 1960/1964
Homo heidelbergensis 600 000 – 35 000 Europa, Africa, China 180 cm 90 kg 1,100–1,400 Multe exemplare 1908
Homo neanderthalensis 350 000 – 30 000 Europa, Vestul Asiei 170 cm 55 – 70 kg 1,200–1,900 Multe exemplare (1829)/1864
Homo rhodesiensis 300 000 – 12 000 Zambia 1,300 Putini 1921
Homo rudolfensis 1.900 000 Kenya 700 2 site-uri 1972/1986
Oamenii rosii ai pesterii 14500– 11500 China Putini 2012
Homo sapiens 160 000 – 150 000 Etiopia 1,450 3 cranii 1997/2003
Om 200 000 –prezent Peste tot 150 – 190 cm 50 – 100 kg 950–1,800 Inca traieste —/1758

Unelte, arme și ocupații[modificare | modificare sursă]

Epoca pietrei[modificare | modificare sursă]

Paleoliticul (greacă: palaios = vechi și lithos = piatră ) este prima și cea mai lungă perioadă a preistoriei și a istoriei universale, în general, perioada în care a avut loc procesul însuși al antropogenezei și al sociogenezei. Paleoliticul este epoca primelor societăți, de culegători și vânători, organizați în „bande” sau „cete”, caracterizate prin mobilitate. Paleoliticul poate fi împărțit în diferite moduri:

Biface Cintegabelle MHNT PRE 2009.0.201.1 V2.jpg
Pierre taillée Melka Kunture Éthiopie fond.jpg
Kesslerloch Diorama Museum SH.jpg
  • Protopaleoliticul: epoca Australopitecinelor și a lui Homo habilis, precum și a primilor reprezentanți ai lui Homo erectus . Este epoca „leagănului african”: vestigiile certe, antropologice și arheologice cunoscute provin numai de pe teritoriul Africii. Protopaleoliticul corespunde sfârșitului Terțiarului și începutului Cuaternarului, perioadei cuprinse între glaciațiunea Biber și glaciațiunea Günz (aproximativ 4,5 milioane de ani –800.000 ). Primele unelte de piatră cioplită sunt considerate creația lui Homo habilis: galete de râu amenajate prin desprinderea unor așchii, pe o singură față sau pe ambele fețe, realizându-se, astfel, așa-numiții cioplitori unifaciali sau bifaciali (chopper, chopping-tool). Asemenea unelte au fost descoperite, pentru prima dată, în stratul I al sitului de la Olduvai (Tanzania), iar cultura, definită pe baza lor, este numită „Oldovayan” sau cultura de prund (pebble culture). S-a apreciat, inițial, pe baza descoperirilor de la Olduvai, că această cultură are o vechime de cca. 1,8 milioane de ani. Ulterior, au ieșit la iveală (la Malawi, Koobi Fora și alte situri) vestigii și mai vechi, în asociere cu cele mai timpurii fosile de Homo rudolfensis , datate între 2,4 – 1,6 milioane de ani.
Os à Impression MHNT PRE 2009.0.206.3 Noir.jpg
  • Paleoliticul inferior este socotit, în general, ca epoca lui Homo erectus, răspândit în afara „leagănului african”, în toate regiunile locuibile atunci ale Lumii Vechi, în Eurasia, de la Atlantic până la Pacific. Raportat la geocronologie, paleoliticul inferior corespunde, în mare, Pleistocenului mijlociu, respectiv intervalului cuprins între interglaciațiunea Günz-Mindel și glaciațiunea Riss, inclusiv (cca. 800.000-120.000).Condițiile părăsirii „paradisului” african și migrarea mai spre nord a lui Homo erectus comportă adaptarea omului la un mediu natural mai puțin primitor, cu un climat mai sever, adaptare realizată, înainte de toate, prin cultură: folosirea focului, îmbrăcăminte adecvată, diversificarea utilajului litic, creșterea importanței vânătorii (mai ales în anotimpul rece, când hrana vegetală lipsește sau se împuținează) . În această vreme, alături de supraviețuirea uneltelor caracteristice culturii de prund, sunt atestate două tipuri de unelte: „de miez” (lucrate pe miez precum toporașele de mână) și „de așchii” (unelte de forme variate, lucrate pe așchii, desprinse de pe miez). Pe lângă uneltele și armele de piatră , sunt atestate și unele arme de aruncat la distanță, cum sunt sulițele de lemn cu vârful întărit în foc, descoperite la Lehringen (Germania) și Clacton on Sea. Fără îndoială, una dintre cele mai importante realizări ale omului paleoliticului inferior a fost folosirea focului (luat din natură). Focul care înseamna lumină și căldură, a permis ocuparea peșterilor și amenajarea primelor locuințe, a schimbat radical regimul alimentar și a deschis calea spre noi tehnologii în prelucrarea uneltelor. Nu pot fi neglijate nici consecințele asupra colectivelor umane: grija permanentă pentru întreținerea focului a contribuit la întărirea coeziunii comunităților din paleoliticul inferior.
BBC-artefacts.jpg
Pointe levallois Beuzeville MHNT PRE.2009.0.203.2.jpg
Neanderthals - Artist's rendition of Earth approximately 60,000 years ago
  • Paleoliticul mijlociu a fost considerat, tradițional, ca epoca omului de Neandertal (cel puțin în Europa).Paleoliticul mijlociu debutează într-o perioadă cu climă caldă ca să se încheie într-o perioadă glaciară. Cultura caracteristică a paleoliticului mijlociu este mousterianul (după peștera Le Moustier din Franța). Uneltele sunt lucrate, în cea mai mare parte, pe așchii. Sunt specifice epocii vârfurile de mână triunghiulare și răzuitoarele în forma literei D. Apar primele lame grosolane, cu retușe, anunțând o tehnică ce va fi desăvârșită în paleoliticul superior. O realizare „revoluționară” a epocii este inventarea producerii focului, probabil prin percuție. În procurarea hranei rolul principal îl are vânătoarea. În ceea ce privește amenajarea spațiului locuit, se poate vorbi, pe de o parte, de generalizarea folosirii peșterilor ca loc de sălășluire, iar pe de altă parte de construirea unor colibe și în aer liber, din oasele și pieile animalelor vânate. Este foarte probabil că apar anumite elemente care vor caracteriza societatea gentilică. Printre acestea, conștiința legăturii de rudenie este de cea mai mare importanță. Faptul că trupul celor decedați nu mai este abandonat, ci apar primele înmormântări intenționate, ar putea fi un indiciu în această privință.Înmormântările nu s-au făcut în spații speciale (cimitire) ci în incinta spațiului locuit (în peșteri, de obicei). Morții au fost așezați în poziție chircită și presărați cu ocru roșu. Se pare că în unele morminte, alături de cei decedați, au fost depuse și diferite obiecte (unelte, podoabe). După părerea unor specialiști, aceste practici pot fi puse în legătură cu credința în viața de apoi. În orice caz, prin înmormântarea în incinta spațiului locuit, cei decedați/trecuți pe lumea cealaltă sunt menținuți, în continuare, în sânul comunității, ceea ce trădează o schimbare de mentalitate cu privire la raporturile inter-umane și intracomunitare.
Burin 213 5 Global.jpg
Каменный век (1).jpg
  • Paleoliticul superior este epoca în care, prin apariția omului modern și dispariția definitivă a unor forme inferioare, se încheie lungul proces al antropogenezei. De acum înainte, singurul reprezentant al genului Homo este Homo sapiens sapiens, care populează tot globul, inclusiv Australia, Oceania și continentul american. Paleoliticul superior corespunde sfârșitului Pleistocenului (începând cu interstadiul Würm I-II și până la stadiul Würm IV, inclusiv, cca. 30.000-10.000).În prelucrarea uneltelor predomină tehnica lamelară. De pe un nucleu sunt desprinse, prin lovituri precise, aplicate cu un percutor, lame înguste și lungi din care, prin retăiere și retușare, se obțin diferite unelte: lame, răzuitoare, împungătoare, dăltițe, vârfuri de sulițe și de săgeți etc. Sunt unelte ușoare, prin care se realizează importante economii de materie primă, ceea ce asigură o mai mare independență față de sursele de silex, de exemplu. Prin inventarea uneltelor și armelor compuse (cum sunt, de pildă, sulițele și săgețile cu vârf de piatră sau os), ca și a propulsorului, care multiplică forța umană și mărește distanța de la care putea fi atacat animalul, crește eficiența vânătorii și siguranța vânătorilor. Pe lângă piatră este prelucrată acum pe scară largă și osul (inclusiv cornul și fildeșul), din care se confecționează vârfuri de suliță și de săgeată, propulsoare, harpoane, împungătoare, ace de cusut și de prins. La prelucrarea acestora este folosită și tehnica șlefuirii (care va fi aplicată în prelucrarea pietrei abia în neolitic). Principalele culturi poartă numele unor situri din Franța, unde au fost descoperite pentru prima dată (Châtelperron, Aurignac, Solutré, magdalenian de la peștera La Madeleine, etc.).Sursa principală în asigurarea existenței rămâne vânătoarea, în care sunt aplicate și metode noi, alături de cele deja cunoscute, cum ar fi hăituirea animalelor spre prăpăstii sau locuri mlăștinoase. După cum arată cercetările arheozoologice, în partea occidentală a Europei

vânatul cel mai important a fost renul, iar în răsărit mamutul, fără ca celelalte animale (calul și boul sălbatec, bizonul, căprioara etc.) să fie neglijate. Desigur, culesul și pescuitul rămân, în continuare, îndeletniciri importante. Sunt locuite, mai departe, peșterile și adăposturile sub stâncă (abri). În toată zona de loess a Europei și Siberiei sunt răspândite și locuințele artificiale: colibe construite din oasele și pielea animalelor, fixate la bază cu pietre. În afară de colibele construite la suprafața solului au fost descoperite (la Timonovka, pe Desna, în Ucraina, de pildă) și locuințe adâncite în pământ, locuite, după cât se pare, mai ales în anotimpul rece. Toate acestea sunt dovada unei mai mari stabilități a grupurilor umane, determinată de o mai eficientă exploatare a resurselor naturale, oferite de o anumită regiune. În ceea ce privește organizarea socială, se poate afirma că apar acum cele mai vechi forme ale societății gentilice (fără să avem dovezi pentru existența tuturor celor nouă criterii, stabilite de L.H.Morgan, în definirea ginții). Apartenența la gintă (clan) este determinată de înrudirea de sânge; rudele se consideră urmași ai unui strămoș comun, descendența fiind socotită, în general, pe linie maternă. Ginta este, prin urmare, un colectiv închis, relațiile între ginți se realizează prin exogamie – obligativitatea membrilor unei ginți să-și caute partener de căsătorie într-o altă gintă. Statutul partenerilor după căsătorie, ca și al copiilor (adică apartenența la ginta bărbatului sau a femeii) este o problemă mai complicată decât se crede, uneori, și poate îmbrăca forme multiple. Solidaritatea de grup a gintei, ca unitate de bază, socială și economică, este marcată, pe plan spiritual, prin totemism: credința că ginta descinde din ființa simbolizată de animalul, planta sau, mai rar, de obiectul ce reprezintă totemul ginții.Se admite, mai ales pe baza descoperirilor funerare, existența unei diferențieri sociale, în funcție de statut și prestigiu.

Ice age fauna of northern Spain - Mauricio Antón.jpg
OpgravingStevoort.jpg
UlsterMuseumPrehistoryMe (7).JPG
  • Mezoliticul/Epipaleoliticul: Termenul de mezolitic (de la mesos = mijloc, mijlociu, și lithos = piatră, în greacă) a fost creat de M.Rebout în 1873 pentru a desemna o perioadă de tranziție tehnologică între metodele de prelucrare a pietrei, prin simpla așchiere în paleolitic și prin șlefuirea în neolitic, completând, astfel, divizarea în două perioade a epocii pietrei de către J.Lubbock (1865).Termenul de mezolitic implică ideea tranziției între economia vânătorilor și culegătorilor, a „prădătorilor”, pe de o parte, și

economia agricultorilor,o nouă orientare în subzistență, spre producerea hranei. O asemenea tranziție poate fi bine observată în Orientul Apropiat. În Europa, în schimb, în ciuda introducerii unor inovații deloc de neglijat, vechiul mod de viață este continuat și în noile condiții ecologice de la începutul Holocenului, fiind de preferat folosirea aici, pentru perioada în discuție, a termenului de epipaleolitic, care subliniază ideea de continuitate în raport cu perioada anterioară. Raportat la geocronologie, mezoliticul/epipaleoliticul corespunde perioadei de încălzire treptată a climei, în tardglaciar și postglaciar, respectiv la începutul Holocenului . Între sudul Anatoliei și peninsula Sinai, populația trăia în mici așezări cu case rotunde, având fundamentul construit din pietre, iar pereții din împletituri lutuite. Unele case au dimensiuni considerabile, cu diametrul de până la 10 m. Uneltele caracteristice ale natufienilor sunt lamele și răzuitoarele cioplite, cele mai numeroase fiind așchiile de mici dimensiuni (numite microlite), prinse în mânere de lemn sau os, ca părți ale unor unelte compuse. Printre acestea se remarcă, în mod deosebit, secerile cu dinți de silex, în formă de semilună, prinse în rame de os, care, alături de numeroasele râșnițe și mojaruri, sunt dovada recoltării diferitelor cereale, a râșnirii boabelor și a folosirii lor în alimentație. Gropile cu pereții lutuiți, ca și bazinele mărginite cu pietre, descoperite în preajma locuințelor, sunt considerate ca locuri amenajate pentru depozitarea boabelor de cereale.În așezările natufiene nu au fost atestate resturi de plante cultivate sau de animale domestice (cu excepția câinelui). Este, deci, îndreptățită opinia, potrivit căreia natufienii au recoltat, în mod organizat, lanurile de cereale sălbatice, pe care le-au supravegheat și protejat în cursul dezvoltării, până la coacerea recoltei. Scopul recoltării (care poate fi considerată ca o formă intensivă de cules), nu este consumul imediat, ca mai înainte, ci crearea de provizii. Prin aceste îndeletniciri, oamenii mezolitici au descoperit și au pus în valoare o nouă sursă de hrană, deschizând drumul spre un nou tip de economie și un nou mod de viață, cel al agricultorilor neolitici.

Little world, Aichi prefecture - Main exhibition hall - Diorama - Living of Ice age.jpg
  • Epipaleoliticul:Populațiile europene vor continua, și la începutul Holocenului, modul de viață vânător-culegător. Clima se încălzește, tundra se retrage și se extind pădurile. Vânatul esențial de altă dată dispare definitiv (ca mamutul) sau se retrage spre nord și est (ca renul și calul). În locul lor se răspândesc animalele de climă temperată, adaptate vieții în zone păduroase (zimbrul, elanul, cerbul, căprioara, mistrețul etc.). Printre inovațiile populației culturilor epipaleolitice (Hamburgian,Swiderian, Maglemose, Erteböle, Campignian, Azilian, Tardenoisian etc.)putem menționa crearea de piese microlitice (în formă de triunghi, trapez și semilună), prinse în mâner sau montate în unelte compuse, apariția toporului propriu-zis (cu coadă de lemn), și, nu în ultimul rând, inventarea arcului care reprezintă primul mecanism de propulsie din istorie și care își va păstra importanța, ca armă de luptă și de vânătoare, până la inventarea prafului de pușcă, respectiv a armelor de foc. În transportul terestru și pe apă apar sania și schiurile, barca scobită dintr-un singur trunchi de copac (monoxila) sau construită dintr-un schelet de lemn și piei de animale sau scoarțe de copac. La pescuit, pe lângă undița, sunt folosite vîrșa și plasa. Este domesticit câinele –un ajutor al omului la vânătoare. Așezările devin mai stabile și mai întinse. La Tannstock, în regiunea lacului Feder (Federsee) din sud-vestul Germaniei au fost descoperite peste 80 de colibe ușor adâncite în pământ, de formă ovală sau rotundă, cu vetre în interior. Dimensiunea mică a locuințelor (cu diametrul în jur de 3 m) arată că ele au fost destinate unor unități familiale mici (probabil părinți și copii). Populațiile epipaleolitice târzii (tardenoisienii, de pildă) au adoptat, se pare, la un moment dat, viața neolitică sau au fost absorbiți de grupurile de agricultori care apar în Europa, pentru prima dată, probabil în a doua jumătate a mileniului VII î.en.
Néolithique 0001.jpg
HMB Essen und Kochgerät Jungsteinzeit.jpg
  • Epoca neolitică sau ”Revoluția neolitică”: Termenul de neolitic a fost introdus, inițial, în 1865, cu o semnificație simplă,

care a făcut posibilă o primă clasificare tipologică și cronologică a vestigiilor epocii pietrei. Astfel, neoliticul (= epoca nouă a pietrei) a fost distins printr-un criteriu tehnologic fără echivoc: șlefuirea (în contrast cu cioplirea, tehnică de prelucrare caracteristică paleoliticului = epoca veche a pietrei). Cu timpul, semnificația termenului s-a îmbogățit considerabil, desemnând o transformare globală, determinată de trecerea de la modul de viață „prădător” la economia de producere a hranei, prin cultivarea pământului și creșterea animalelor. Odată cu această mutație au loc importante fenomene însoțitoare în toate domeniile vieții: se generalizează prelucrarea pietrei prin șlefuire, se inventează ceramica și metalurgia, încep să fie practicate torsul, țesutul și alte meșteșuguri casnice, se produc schimbări majore în modul de ocupare și organizare a spațiului (sedentarism, „sate”/așezări de tip rural cu noi tipuri de construcții), apar structuri sociale și o viață spirituală complexe. În mai multe regiuni ale globului apare agricultura (Orientul Apropiat, sudul și sud-estul Asiei, continentul american, fiecare dintre aceste zone cu plante cultivate și animale domestice specifice).


Organizarea socială și viața spirituală[modificare | modificare sursă]

Forme de organizare socială[modificare | modificare sursă]

Familie

Structurile sociale sunt prezentate, în majoritatea lucrărilor de specialitate, mai degrabă “împărțite” în trei mari categorii: căsătoria, familia, descendența. Căsătoria este actul simbolic care duce la formarea unei familii care, conform multor cercetători, constituie baza descendenței. Aceasta din urmă este cea care legitimează relații evidente prin intermediul comportamentelor (reale sau simbolice). Structura socială reprezintă căile și modurile în care indivizii și grupurile relaționează în interiorul unei societăți. Structura socială se compune din:· instituții sociale , roluri sociale , statutele sociale pot fi înnăscute și dobândite. Toate structurile sociale implică un anumit grad de diferențiere (ranguri), deoarece nu toate statutele sunt considerate a avea valoare egală. Dar societățile ierarhice sunt cele în care se tinde să existe diferențe mari în accesul la avere și putere. Determinanți ai diferențelor de statut se făceau în funcție de gen : bărbații și femeile tind să facă lucruri diferite în toate societățile, iar rolurile atribuite sunt dependente cultural; de vârsta: în societățile tradiționale statutul individului tinde să se modifice și să crească odată cu înaintarea în vârstă; abilitățile/calitățile personale: în special în societățile bazate pe merit, mai puțin în cele bazate pe statute înnăscute.

Apare familia, un grup caracterizat prin rezidență comună, cooperare economică și reproducere. Societatea era interesată de următoarele aspecte: perpetuarea fizică a grupului, perpetuarea culturii, păstrarea anumitor interese privind prestigiul, proprietatea și schimbul de bunuri și servicii între familiile noului cuplu .

Viața spirituală[modificare | modificare sursă]

Shaman tableau
Menhirs carnac
Stonehenge

Se consideră că religia reprezintă un sistem explicativ – credințele sunt un mijloc creat de oameni pentru a explica ordinea naturală și lumea din jurul lor. Se consideră că religia reprezintă un sistem explicativ al lumii sociale și nu al ordinii naturale. Magia și religia, pe de o parte, știința pe de altă parte reprezintă forme de cunoaștere, deci modalități de luare la cunoștință, de ordonare și de explicare a lumii înconjurătoare. Omul preistoric a încercat să reziste lumii ostile prin diferite mijloace. Forțele potrivnice au fost ademenite, îmblănzite sau adorate. Dar ei credeau în unul sau mai mulți zei. Animalele care îi asigurau hrana erau omorâte simbolic prin practici magice (sacrificiile) sau erau glorificate pentru forța lor. Aceste animale erau pictate pe pereții peșterilor. Astfel au apărut și practicile religioase (rituri). Credințele religioase erau de două feluri:

Fenomenul șamanic ocupă un loc aparte în analiza religiei preistorice. În practicile religioase se înscriu și diversele culte:

  • Invocarea magică a forțelor supranaturale
  • Cultul vânătorii
  • Cultul fertilității (reprezentative în acest sens sunt statuetele antropomorfe denumite de arheologi, în mod convențional, Venus - de ex. Venus din Willendorf)
  • Cultul soarelui
  • Cultul morților

Practica acestor culte implică ceremonialuri sacre care se desfășoară în spații speciale (sanctuare) sau în construcții care au o destinație sacră. Astfel de construcții, dolemne, menihiri, întâlnim la:


Arta[modificare | modificare sursă]

Font-de-Gaume.jpg
Venus de Willendorf
Venus-de-Laussel-vue-generale-noir
SantaCruz

Arta reprezintă un fenomen spiritual superior, bazat pe un limbaj abstract, mult timp s-a negat faptul că grupurile paleolitice ar fi putut avea o formă de manifestare a vieții spirituale care să fie numită artă. Creșterea numărului de descoperiri și identificarea elementelor care autentifică aceste picturi a dus până la urmă la acceptarea acestui fenomen ca fiind autentic.

Elementele constitutive ale artei paleolitice:

  • în funcție de suport: artă parietală, artă rupestră, artǎ mobiliară, plachete, altele;
  • în funcție de tehnică: gravuri, picturi, tehnică mixtă,mulaje, ronde-bosse, plastică propriu-zisă și “tracées”;
  • în funcție de tipul de reprezentări: zoomorfe, antropomorfe, abstracte, reprezentări compozite, fantastice sau prefigurative.


Arta paleolitică este reprezentată de creații pe mai multe categorii de suporturi. Cele mai spectaculoase –sunt și cele mai cercetate și majoritatea interpretărilor pornesc de la analiza acestei categorii de reprezentări – sunt cele realizate pe pereții peșterilor, de unde și calificativul de “parietală”. De la două-trei reprezentări la câteva sute sau mii, reprezentările din arta parietală constituie majoritatea reprezentărilor. Evident, avem de-a face cu un corpus de imagini cu o valoare specială pentru colectivitățile paleolitice. Arta rupestră, obiectele găsite în peșteri, constituie o categorie mai degrabă redusă numeric, dar cu semnificație, probabil, specială. Această categorie este compusă în principal din blocuri de mari dimensiuni pe care au fost realizate reprezentări în relief adânc sau ronde-bosse și care, după cum sugerează situația arheologică în care au fost găsite, erau așezate asemeni unei frize în zona locuită a peșterii. Arta mobiliară este compusă din piesele de podoabă (discuri din os sau corn perforate și gravate, imitații de dinți de animal –în special de cerb), plachete ornamentate, “propulsoare” –numite și “bastoane de comandament”, statuete din fildeș, corn,os sau, mai rar din roci, chihlimbar sau lut uscat amestecat cu cenușă. Ele au o distribuție geografică imensă, din Spania până în Siberia și sunt în general realizate prin gravură și decupaj, uneori fiind și pictate cu ocru. Categoria pare să se împartă în două grupe distincte: obiectele de podoabă corporală (plachete perforate, pandantive și elemente de colier), respectiv obiectele care sunt plasate la vedere dar a căror utilizare este mai puțin evidentă. Desigur, se pot imagina modalități de prindere a unora dintre statuete, de exemplu, pentru a putea fi purtate asemeni pandantivelor, dar cu siguranță aceasta nu este cazul pentru toate statuetele și cu atât mai puțin pentru “propulsoare”. Plachetele sunt o categorie destul de circumscrisă geografic. Cea mai mare parte a acestora apare în zona La Marche din Franța și sunt pachete din șist gravate cu reprezentări mult mai realiste. Gravura era realizată cu ajutorul burin-ului (o unealtă tipică paleoliticului superior, realizată pentru a avea capătul unei muchii cu un vârf obtuz), atât pe pereții peșterilor, cât și pe suport moale (os, corn, fildeș). Foarte probabil, aceste unelte de dimensiuni mici erau înmănușate în mânere de os sau de lemn. Pictura era realizată cu ajutorul ocrului, un oxid de fier sau de magneziu. “Pictorul” frământa în gură acest ocru, apoi îl amesteca într-un recipient realizat din stalagmite retezate cu grăsimi sau cu apă. Pictura propriu-zisă era realizată cu ajutorul unui pămătuf din plante și care îndeplinea rolul de pensulă sau, mult mai frecvent, utiliza un tub de trestie cu ajutorul căruia sufla ocrul aflat în gură; după unele cercetări, unele reprezentări (cele realizate într-o tehnică asemănătoare cu pointillée) au fost realizate prin suflarea direct din gură a pigmentului. Operațiunea trebuie să fi fost destul de laborioasă, căci sunt multe reprezentări care combină două-trei culori, iar ocrul are calități astringente. Originea utilizării ocrului trebuie căutată în tehnica tatuajului (mai precis, a vopsirii corpului); deși nu există dovezi clare, ipoteza este verosimilă, căci ocrul este un mijloc de a preveni înțepăturile de insecte (închide porii și constituie un strat protector pentru piele). Ca și în cazul gravurilor parietale, situația concretă în care au fost găsite aceste picturi ridică o serie de probleme. Întâi, absența urmelor de torțe (sunt doar câteva identificate, prea puține) sau de lămpi (realizate tot din stalagmite), deși este de presupus că era nevoie de lumină. În al doilea rând, unele reprezentări se află la câțiva metri de solul peșterii – modul de realizare al acestor figuri rămâne în discuție.

Mulajele sunt doar câteva, poate și din cauza șanselor mai mici de a fi conservate. Exemplul clasic îl constituie bizonii de la Tuc d’Audoubert. O posibilă variantă o reprezintă piesele realizate din lut uscat din nordul Germaniei. Piesele realizate în ronde-bosse sunt, în principal, piesele incluse în categoria artei rupestre. Raportate la arta parietală sau la cea mobiliară, acestea sunt realizate într-o tehnică mai degrabă rudimentară; dar acest rezultat poate fi rezultatul utilajului folosit, care trebuia să fie mai rezistent și nu mai precis. Câteva piese au devenit elemente esențiale în interpretările date artei paleolitice – la Laussel (unde au fost găsite majoritatea acestor piese), două dintre aceste obiecte înfățișează un personaj feminin ținând în mână un corn (interpretat ca fiind un corn al abundenței), respectiv un bărbat care, foarte probabil, trage cu arcul. În categoria plasticii sunt incluse așa-numitele “venus aurignaciene”. Este vorba de statuetele de dimensiuni relativmici, steatopige (corpul reprezentat poate fi înscris într-un romb, partea mediană – cu atributele sexuale și sânii – fiind exagerată, în timp ce extremitățile – capul și picioarele – sunt schematizate).

Aboriginal Art Australia(2).jpg

Reprezentările sunt, în ciuda numărului foarte mare, destul de uniforme. Principalele categorii sunt următoarele : reprezentări zoomorfe : acestea cuprind peste 80 % din totalul reprezentărilor și se pot identifica câteva regrupări semnificative; există o primă categorie de reprezentări care domină numeric – cal, bizon, mamut, ren și cervidee, apoi o categorie de reprezentări semnificativ mai rare – o serie de animale periculoase (rinocer, urs, feline), pești, păsări și insecte; dar, toate reprezentările par să fie asociate în mod voit (perechea cal – bovideu, asocierea acestei perechi cu mamutul și cu cervideele etc.); reprezentările zoomorfe sunt, făcând abstracție de evoluția stilistică, în general mai realiste, dar nu se poate spune că reprezintă o copie fidelă a speciilor naturale – în unele cazuri, atribute semnificative ale speciei sunt exagerate (în special masivitatea corpului, accentuarea trenului anterior etc.);

  • reprezentări antropomorfe : considerate inițial ca fiind reduse numeric (sub o sută)
  • reprezentări abstracte : în această categorie intră o serie de desene abstracte, de formă geometrică sau nu – linii, șiruri de puncte (pictate sau adâncite în peretele peșterii sau pe plachete de os) sau de crestături, forme complexe (denumite “tectiforme” și “piepteni”), unele semne care pot fi și figuri umane extrem de stilizate, linii și săgeți sau reprezentări lentiloide (interpretate și ca simboluri sexuale); această categorie este foarte răspândită și apare încă de la începuturi (s-a formulat ipoteza că primele forme de artă – șiruri de puncte și de linii – sunt legate de reprezentarea ritmurilor naturale (ciclul lunar și/sau cel menstrual));
  • reprezentări compozite : deși redusă numeric, este o categorie spectaculoasă în care sunt incluse reprezentări compozite, de animale cu elemente umane sau de ființe umane cu trăsături zoomorfe (categoria “vrăjitorilor”); cele mai spectaculoase exemple sunt de la Trois-Frères, Gabillou, Lascaux și Marsoulas; de regulă sunt figuri care combină trăsături de bovidee (în special capul și trunchiul) cu cele

umane (poziția bipedă și membrele superioare și inferioare); uneori sunt asociate și obiecte (comparate cu instrumente muzicale); tot aici ar putea fi incluse și reprezentările de animale (în special bizonii) al căror chip este “umanizat” (fața este modificată pentru a semăna, din profil, cu un chip uman);

  • reprezentări fantastice : categoria include un număr foarte limitat de reprezentări; este vorba de figuri care redau posibile animale fantastice (“licorna” de la Lascaux, așanumitele “fantome”) sau animale care sunt prea vag reprezentate pentru a fi identificate speciile naturale;
  • reprezentări prefigurative : în această categorie intră reprezentările de tipul “maccaroni” realizate în mondmilch-ul de pe pereții peșterilor.

Arta aplicată ceramicii pare să se concentreze pe statuetele feminine. Ele au căpătat o pondere specială atunci când s-a luat în considerare viziunea cu privire la societățile neolitice.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ http://www.dli.ro
  2. ^ Leonard WR, Snodgrass JJ, Robertson ML (2007). "Effects of brain evolution on human nutrition and metabolism". Annu Rev Nutr. 27: 311–27.
  3. ^ K. D. Rose -1994 - J. Fleagle, C. Gilbert 2011-2012 - J. Roach 2008 - V. McMains - 2011 -
  4. ^ Begun, David R. 2010. Miocene Hominids and the Origins of the African Apes and Humans. Annual Review of Anthropology, Vol. 39: 67 -84
  5. ^ Dawkins R (2004) The Ancestor's Tale. ^ "Query: Hominidae/Hylobatidae". Time Tree. 2009. Retrieved December 2010.
  6. ^ Africa's Great Rift Valley, 2001
  7. ^ Wood, Bernard A. (2009). "Where does the genus Homo begin, and how would we know?". In Grine, Frederick E.; Fleagle, John G.; Leakey, Richard E. (eds). The First Humans: Origin and Early Evolution of the Genus Homo. London, UK: Springer. pp. 17–27.
  8. ^ White, Tim D.; WoldeGabrie, Giday; Asfaw, Berhane; et al., S; Beyene, Y; Bernor, RL; Boisserie, JR; Currie, B et al. (2006). "Asa Issie, Aramis and the Origin of Australopithecus".
  9. ^ Leakey, Richard (1994). The Origins of Human Kind. New York: BasicBooks.
  10. ^ Richmond, BG, Begun, DR, Strait, DS (2001). "Origin of human bipedalism: The knuckle-walking hypothesis revisited". American Journal of Physical Anthropology
  11. ^ Thorpe, SK, Holder, RL, Crompton, RH. (2007). "Origin of human bipedalism as an adaptation for locomotion on flexible branches"
  12. ^ archaeologyinfo.com/australopithecus-africanus/
  13. ^ Strait DS, Grine FE, Moniz MA (1997). "A reappraisal of early hominid phylogeny". J. Hum. Evol. 32 (1): 17–82.
  14. ^ Walker, Alan (2006). "Early Hominin Diets: Overview and Historical Perspectives". In Peter Ungar. Evolution of the Human Diet: The Known, the Unknown, and the Unknowable. US: Oxford University Press. pp. 3–10.
  15. ^ Curnoe, D. 2010, "A review of early Homo in southern Africa focusing on cranial, mandibular and dental remains, with the description of a new species (Homo gautengensis sp. nov.)." HOMO - Journal of Comparative Human Biology, vol.61 pp.151–177.
  16. ^ "Toothy Tree-Swinger May Be Earliest Human"
  17. ^ humanorigins.si.edu/evidence/human-fossils/species/homo-rudolfensis
  18. ^ Gabounia L. de Lumley M. Vekua A. Lordkipanidze D. de Lumley H. (2002). "Discovery of a new hominid at Dmanisi (Transcaucasia, Georgia)". Comptes Rendus Palevol
  19. ^ Lordkipanidze D, Vekua A, Ferring R, et al. (2006). "A fourth hominin skull from Dmanisi, Georgia". The anatomical record. Part A, Discoveries in molecular, cellular, and evolutionary biology
  20. ^ Bryson, Bill (2005). A Short History of Nearly Everything: Special Illustrated Edition. Toronto: Doubleday Canada.
  21. ^ Swisher, Carl Celso III; Curtis, Garniss H. and Lewin, Roger (2002) Java Man, Abacus,
  22. ^ Prins, Harald E. L.; Walrath, Dana and McBride, Bunny (2007). Evolution and prehistory: the human challenge. Wadsworth Publishing. p. 162
  23. ^ Richard Leakey (1992). Origins Reconsidered. Anchor. pp. 257–258
  24. ^ James, Steven R. (February 1989). "Hominid Use of Fire in the Lower and Middle Pleistocene: A Review of the Evidence". Current Anthropology (University of Chicago Press)
  25. ^ Harvati K (2003). "The Neanderthal taxonomic position: models of intra- and inter-specific craniofacial variation". J. Hum. Evol.
  26. ^ Banks, W. E; Francesco d'Errico, A. Townsend Peterson, Masa Kageyama, Adriana Sima, Maria-Fernanda Sánchez-Goñi; Peterson, A. Townsend; Kageyama, Masa; Sima, Adriana; Sánchez-Goñi, Maria-Fernanda (2008). "Neanderthal extinction by competitive exclusion". In Harpending, Henry.
  27. ^ Brown P, Sutikna T, Morwood MJ, et al. (2004). "A new small-bodied hominin from the Late Pleistocene of Flores, Indonesia".