Fluor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare
Fluor
OxigenFluorNeon
  Lattic simple cubic.svg

9
F
 
               
               
                                   
                                   
                                                               
                                                               
F
Cl
Tabelul completTabelul extins
Informaţii generale
Nume, Simbol, Număr Fluor, F, 9
Serie chimică halogene
Grupă, Perioadă, Bloc 17, 2, 9
Densitate 1,696 kg/m³
Culoare galben-verzui
Număr CAS
Număr EINECS
Proprietăţi atomice
Masă atomică 18,9984 u
Rază atomică 50 (42) pm
Rază de covalenţă 64 pm
Rază van der Waals 135 pm
Configuraţie electronică [He] 2s2 2p5
Electroni pe nivelul de energie 2, 7
Număr de oxidare -1
Oxid acid tare
Structură cristalină cubică
Proprietăţi fizice
Fază ordinară gaz
Punct de topire -219,6 °C ; 53,53 K
Punct de fierbere -188,1 °C ; 85,03 K
Energie de fuziune 0,2552 kJ/mol
Energie de evaporare 3,2698 kJ/mol
Temperatură critică  K
Presiune critică  Pa
Volum molar 11,20×10-3 m³/kmol
Presiune de vapori
Viteza sunetului  ? m/s la 20 °C
Informaţii diverse
Electronegativitate (Pauling) 3,98
Căldură specifică 824 J/(kg·K)
Conductivitate electrică S/m
Conductivitate termică 0,0279 W/(m·K)
Primul potenţial de ionizare 1681,0 kJ/mol
Al 2-lea potenţial de ionizare 3374,2 kJ/mol
Al 3-lea potenţial de ionizare 6050,4 kJ/mol
Al 4-lea potenţial de ionizare 8407,7 kJ/mol
Al 5-lea potenţial de ionizare 11.022,7 kJ/mol
Al 6-lea potenţial de ionizare 15.164,1 kJ/mol
Al 7-lea potenţial de ionizare 17.868 kJ/mol
Al 8-lea potenţial de ionizare 92.038,1 kJ/mol
Al 9-lea potenţial de ionizare 106.434,3 kJ/mol
Al 10-lea potenţial de ionizare {{{potenţial_de_ionizare_10}}} kJ/mol
Cei mai stabili izotopi
Simbol AN T1/2 MD Ed PD
MeV
18F sintetic 1,8293 h β+ ; ε 0,635 18O
19F 100% stabil cu 10 neutroni
20F sintetic 11,163 s β- 5,398 20Ne
Precauţii
NFPA 704
Unităţile SI şi condiţii de temperatură şi presiune normale dacă nu s-a specificat altfel.

Fluorul este un element chimic din grupa 17 a sistemului periodic (după stilul vechi grupa a-VII-a principală sau VIIA), grupa halogenilor.

În stare elementară formează molecule compuse din doi atomi F2, care este singura legătură posibilă dintre cei doi atomi. Este cel mai electronegativ dintre toate elementele.


Cuprins

[modifică] Caracteristici

Modelul atomic al fluorului

[modifică] Proprietăţi

[modifică] Răspândire

Fiind un element foarte reactiv nu se găseşte în natură decât sub formă de compuşi.

[modifică] Compuşii fluorului

Minereurile cu conţinut de fluor sunt:

[modifică] Istoric

Fluorul a fost descoperit de Moissan (Franţa) în 1886.

Timp îndelungat fluorul nu a fost studiat deloc datorită marii sale reactivităţi şi toxicităţi.

În 1907, chimistul belgian Frédéric Swarts (1866-1940) a preparat diclorodifluorometanul, cercetările asupra fluorului fiind stimulate de folosirea acestui compus ca amestec răcitor.

În 1986, la aniversarea a 100 de ani de la descoperirea sa, Karl Christe a pus la punct o metodă pur chimică de preparare prin reacţia în mediu de HF anhidru, la 150°C dintre K2MnF6 şi SbF5. Are loc următoarea reacţie:

 2K2MnF6+4SbF6 → 4KSbF6 + MnF2 + F2

[modifică] Fabricare

Singura metodă industrială de obţinere a fluorului elementar, este electroliza unei soluţii de KF în acid fluorhidric anhidru. Operaţia se desfăşoară în recipienţi de cupru sau nichel, care reprezintă catodul, unde se formează hidrogen H2 iar la anodul din grafit se degajă fluorul F2

[modifică] Utilizare

Faptul că diverşi compuşi organici, în care hidrogenul este înlocuit cu fluor, sunt deosebit de inactivi a condus la variate aplicaţii industriale: izolatori electici, mase plastice cu inerţie mare, lubrifianţi. Fluorul se mai utilizează la prevenirea apariţiei cariilor dentare dar şi în industria atomică.

Commons
Wikimedia Commons conţine materiale multimedia legate de Fluor

[modifică] Vezi şi

[modifică] Legături externe

Impactul asupra sănătăţii

[modifică] Bibliografie

  • C. D. Neniţescu, Chimie generală, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972
  • Mică enciclopedie de chimie Editura Enciclopedică română, Bucureşti, 1974