Renașterea italiană

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search

Renașterea italiană a fost cea mai veche manifestare a Renașterii europene generale, perioadă de schimbări și realizări culturale majore care a început în Italia în secolul al XIV-lea și a durat până în secolul al XVII-lea marcând tranziția între perioada Medievală și Modernitate. Cuvântul francez renaissance (Rinascimento în italiană) înseamnă "renaștere" și definește perioada ca fiind o manifestare de interes pentru cultura antichității clasice de către umaniștii Renașterii, precum și o epocă de renaștere economică după epidemia de ciumă din 1348. Autorul renascentist Giorgio Vasari a folosit termenul "Renaștere" în cartea sa " Viețile celor mai excelenți pictori, sculptori și arhitecti" , dar conceptul a devenit larg rǎspândit abia în secolul al XIX-lea, după lucrǎrile unor oameni de științǎ precum Jules Michelet și Jacob Burckhardt.

Renașterea europeană a început în Toscana (centrul Italiei) și s-a centrat în orașul Florența.[1] Florența, unul dintre cele câteva orașe-state ale peninsulei, a prosperat la preeminență economică prin acordarea de credite monarhilor europeni și prin stabilirea bazelor pentru capitalism și mediul bancar.[2] Renașterea s-a răspândit mai târziu în Veneția, inima unui imperiu mediteranean, având control asupra rutelor comerciale cu Orientul dupǎ sfârșitul cruciadelor și călătoriile lui Marco Polo, unde au fost regǎsite rămășițele culturii antice grecești și au oferit învățătorilor umaniști noi texte. În cele din urmă, Renașterea a avut un efect semnificativ asupra Statelor Papale și a Romei, reconstruite în mare parte de papi umaniști și renascentiși (precum Alexandru al VI-lea și Iulius al II-lea), care erau frecvent implicați în politica italiană, arbitrând disputele dintre puterile coloniale concurente și opunându-se Reformei Protestante.

Renașterea italiană este cea mai cunoscută pentru realizările sale în pictura, arhitectură, sculptură, literatură, muzică, filozofie, știință și explorare. Italia a devenit liderul european recunoscut în toate aceste domenii până la sfârșitul secolului al XV-lea, în timpul Păcii lui Lodi (1454-1494), convenit între statele italiene. Renașterea italiană a atins punctul culminant la mijlocul secolului al XVI-lea, deoarece disputele interne și invaziile străine au adus regiunea în turbulențele războaielor italiene (1494-1559). În urma acestui conflict, statele mai mici din Italia și-au pierdut independența și au intrat într-o perioadă cunoscută sub numele de "dominația străină". Cu toate acestea, ideile și idealurile Renașterii italiene au dăinuit și s-au răspândit în restul Europei, începând cu Renașterea din Nord. Exploratorii italieni din republicile maritime au servit sub auspiciile monarhilor europeni, inaugurând Epoca Marilor Descoperiri. Cei mai faimoși dintre exploratori au fost Cristofor Columb care a servit pentru Spania, Giovanni da Verrazzano pentru Franța, Amerigo Vespucci pentru Portugalia și John Cabot pentru Anglia. Universitățile italiene au atras polimați și oameni de știință precum Copernicus, Vesalius, Galilei și Torricelli, jucând un rol-cheie în revoluția științifică.[3]

Evidențierea literatura renascentistă începe de obicei cu cei trei mari poeți ai secolului al XIV-lea: Dante Alighieri, Francesco Petrarca și Giovanni Boccaccio. Printre celebrii poeți vernaculari din Renaștere se numără Luigi Pulci, Matteo Maria Boiardo, Ludovico Ariosto și Torquato Tasso. Artiștii din secolul al XV-lea, cum ar fi poetul Poliziano și filosoful platonist, Marsilio Ficino, au făcut traduceri ample din latină și greacă. La începutul secolului al XVI-lea, poetul Castiglione și-a prezentat viziunea despre cavalerul ideal și domnița ideală în Cartea Curtezanului, în timp ce Machiavelli a aruncat un ochi iute asupra "la verità effettuale della cosa" - adevărul real al lucrurilor - , în Principele, compus, în stil umanist, în principal din exemple paralele vechi și moderne (Virtù). Istoricii perioadei îl includ pe Machiavelli însuși, prietenul și criticul său Francesco Guicciardini și Giovanni Botero. Presa Aldine, fondată de umanistul Aldus Manutius, activă în Veneția, a publicat cărți tipărite tip italic care puteau fi purtate în buzunar, fiind prima care a publicat ediții de cărți în limba greacă veche. Veneția a devenit, de asemenea, locul de naștere al Commedia dell'arte.

Arta Renașterii italiene a exercitat o influență dominantă asupra picturii și sculpturii europene ulterioare, timp de secole după aceea, cu artiști precum Leonardo da Vinci, Michelangelo, Rafael, Donatello, Giotto di Bondone, Masaccio, Fra Angelico, Piero della Francesca, Domenico Ghirlandaio, Perugino, Botticelli și Tițian. Același lucru este valabil și pentru arhitectură, așa cum practică Brunelleschi, Leon Battista Alberti, Andrea Palladio și Bramante. Lucrările lor includ, pentru a numi doar câteva, Catedrala din Florența, Bazilica Sfântul Petru din Roma și Templul Malatesta din Rimini, precum și mai multe reședințe private. Epoca muzicală a Renașterii italiene a fost definită de Școala Romană și mai târziu de Școala Venețiană și de nașterea Operei din Florența. În filosofie, gânditorii precum Galileo, Machiavelli, Giordano Bruno și Pico della Mirandola au subliniat naturalismul și umanismul, respingând astfel dogmele religioase și scolastica.

Origini[modificare | modificare sursă]

Nordul și Centrul Italiei în Evul Mediu Târziu[modificare | modificare sursă]

Apus de soare in Florenta
Canal navigabil din Venetia

În perioada Evului Mediu Târziu (circa 1300 de ani în urmă), în Latium, fosta inimă a Imperiului Roman, și sudul Italiei erau în general mai sărace decât provinciile nordice. Roma era un oraș al ruinelor antice iar Statele Papale erau slab administrate și vulnerabile la interferențe externe din Franța și Spania. Papalitatea a fost amenințată când s-a creat Papalitatea de la Avignon în sudul Franței ca o consecință a presiunii regelui Franței, Filip cel Frumos. În sud, Sicilia se afla ceva vreme sub dominație străină, de către arabi și normanzi. Sicilia a prosperat timp de 150 de ani sub emiratul Siciliei și două secole mai târziu sub regatul Normand și al regatului Hohenstaufen, dar a intrat în declin în Evul Mediu târziu.

În contrast, nordul și centrul Italiei au prosperat, fiind unele dintre cele mai bogate regiuni ale Europei. Cruciadele au construit rute comerciale cu Levantul, iar cea de-a patra cruciadă a distrus Imperiul Bizantin care era cel mai mare rival comercial al venețienilor și genovezilor. Principalele rute comerciale din est treceau prin Imperiul Bizantin sau prin teritoriile arabe și apoi către porturile orașelor Genova, Pisa și Veneția. Produsele de lux aduse din Levant, precum mirodenii, vopsele, mătase erau importate în Italia și apoi răspândite în Europa. În plus, orașele-state italiene profitau de pământurile fertile din Valea Pad. Din Franța, Germania și Țările de Jos, prin rute comerciale terestre și riverane erau transportate produse precum lână, grâu și metale prețioase. Rutele scumpe conectate cu Egiptul și peninsula balcanică generau suprplusuri substanțiale ce permiteau desfășurarea unor investiții semnificante în agricultură și minerit. Astfel, în timp ce nordul Italiei nu era mai bogat în resurse decât multe alte părți ale Europei, nivelul de dezvoltare, stimulat de comerț, i-a permis să prospere. În special, Florența a devenit una dintre cele mai bogate orașe din nordul Italiei datorită producției de lână textilă, dezvoltată sub controlul breslei sale comerciale dominante, Arte della Lana. Lâna era importată din Europa de nord (și în secolul al XVI-lea din Spania), și împreună cu vopselele și mătasea din est, au fost folosite pentru fabricarea de textile de înaltă calitate.[4]

Rutele comerciale italiene au acoperit Marea Mediterană, devenind canale importante ale culturii și cunoașterii. Recuperarea clasicilor greci pierduți (și, într-o măsură mai mică, progreselor arabe asupra lor) ca urmare a cuceririi celei de-a patra cruciade, a revigorat filosofia medievală în Renașterea secolului al XII-lea. Cărturarii bizantini refugiați care au emigrat în Italia după cucerirea turcă a bizantinilor în secolele XII-XV, au dus la declanșarea noilor studii lingvistice ale Renașterii, în academiile nou create în Florența și Veneția. Studenții umaniști au căutat în bibliotecile monahale manuscrisele antice și l-au recuperat pe Tacitus și alți autori latini. Redescoperirea lui Vitruvius a dus la reaplicarea principiilor arhitecturale ale antichității iar artiștii renascentiști au fost încurajați, în atmosfera optimismului umanist, să exceleze acolo unde anticii au dat greș.

Secolul al XIII-lea[modificare | modificare sursă]

Primăvară de Boticelli

În secolul al XIII-lea, o mare parte a Europei a cunoscut o puternică creștere economică. Rutele comericale ale statelor italiene din porturile mediteranene erau conectate cu cele ale Ligii Hanseatice a regiunilor baltice și nordice ale Europei. Astfel, s-a creat o rețea economică pentru prima dată în Europa din secolul al IV-lea. Orașele-state italiene s-au extins și au prosperat de-a lungul perioadei, devenind de facto independente de Sfântul Imperiu Roman. Cu excepția regatul de Neapole, celelalte puteri își țineau armatele în afara Italiei. Infrastructura comercială s-a modernizat, cu evidență contabilă dublă, societăți de acțiuni, un sistem bancar internațional, o piață valutară sistematizată, asigurări și datorie publică. Florența a devenit centrul acestei industrii financiare, iar florinul de aur a devenit principala monedă a comerțului internațional.[5]

Noua clasa mercantilă guvernatoare a căpătat poziții înalte datorită abilităților finaciare, adaptându-și scopurile modelului aristocratic feudal ce a dominat Europa medievală. O noutate în nordul Italiei a fost creșterea comunelor urbane ce au ieșit de sub controlul episcopilor și contilor locali. În cea mai mare parte a regiunii, nobilimea era mai săracă decât patriarhii urbani în economia monetară medievală a cărei creștere inflaționistă a afectat aristocrații deținători de terenuri. Creșterea comerțului în timpul Renașterii timpurii a sporit aceste caracteristici. Declinul feudalismului și creșterea orașelor s-au influențat reciproc; de exemplu, cererea de bunuri de lux a condus la o creștere a comerțului, ceea ce a dus la creșterea numărului de comercianți bogați, care, la rândul lor, au cerut mai multe bunuri de lux. Această atmosferă a luxului asumat al timpului a creat nevoia de a crea simboluri vizuale ale bogăției, o modalitate importantă de a epata bogăția și privilegiul familiei.

Această schimbare le-a dat negustorilor aproape un control complet asupra guvernelor orașelor-state italiene, prosperand din nou comerțul. Unul dintre cele mai importante efecte ale acestui control politic a fost securitatea. Cei care au devenit extrem de bogați într-un stat feudal au fugit de monarhie iar pământurile lor au fost confiscate. Statele nordice au menținut, de asemenea, multe legi medievale care împiedicau comerțul, cum ar fi cele împotriva lichidității și interzicerea comerțului cu non-creștini. În orașele-state din Italia, aceste legi au fost abrogate sau rescrise.[6]

Secolul al XIV-lea[modificare | modificare sursă]

Umanistii Italieni de Giorgio Vasari: de la stanga la dreapta-Dante, Pétrarque, Guido Cavalcanti, Boccacce, Cino da Pistoia si Guittone d'Arezzo

În secolul al XIV-lea s-au înregistrat o serie de catastrofe care au făcut că economia europeană să între în recesiune. Perioada medievală se încheia pe măsură ce planetă era cuprinsă de Mica Epocă Glaciară. Această schimbare a climatului a determinat scăderea semnificativă a producției agricole, ceea ce a dus la foamete repetate, exacerbate de creșterea rapidă a populației din epoca anterioară. Războiul de o sută de ani între Anglia și Franța a afectat comerțul în toată Europa de Nord-Vest, mai ales atunci când, în 1345, regele Edward al III-lea al Angliei și-a repudiat datoriile, contribuind la prăbușirea celor două mari bănci florentine, a celor din Bardi și Peruzzi. În est, războiul a rupt și rute comerciale, deoarece Imperiul Otoman a început să se extindă în întreaga regiune. Cel mai devastator a fost Moartea Neagră care a decimat populațiile orașelor dens populate din nordul Italiei. Florența, de exemplu, care avea o populație de 45.000 de locuitori înainte de ciumă, a scăzut în următorii 47 de ani cu 25-50%. A urmat o dezordine largă, inclusiv o revoltă a lucrătorilor textili florentini, ciompi, în 1378.[7]

În această perioadă de instabilitate, au trăit autori, cum ar fi Dante și Petrarca, iar primele mișcări ale artei renascentiste au fost văzute, în special în realismul lui Giotto. Paradoxal, unele dintre aceste dezastre ar ajuta la stabilirea Renașterii. Moartea Neagră a șters o treime din populația Europei. Deficitul de forță de muncă rezultat a dus la creșterea salariilor, iar populația redusă a fost, prin urmare, mult mai bogată, mai bine hrănită și, în mod semnificativ, a avut mai mulți bani în plus pentru a cheltui pe bunuri de lux. Deoarece incidența ciumei a început să scadă la începutul secolului al XV-lea, populația devastată a Europei a început să crească din nou. Noua cerere de produse și servicii a contribuit, de asemenea, la crearea unei categorii crescânde de bancheri, comercianți și artizani calificați. Ororile morții negre și incapacitatea aparentă a Bisericii de a oferi ajutor ar contribui la declinul influenței bisericii. În plus, prăbușirea băncilor Bardi și Peruzzi ar deschide calea pentru Medici de a se ridica la proeminență în Florența. Roberto Sabatino Lopez susține că prăbușirea economică a fost o cauză crucială a Renașterii. Potrivit acestui punct de vedere, într-o epocă mai prosperă, oamenii de afaceri ar fi reinvestit rapid câștigurile lor pentru a face mai mulți bani într-un climat favorabil investițiilor. Cu toate acestea, în anii mai slabi ai secolului al XIV-lea, bogații au găsit puține oportunități de investiții promițătoare pentru câștigurile lor și, în schimb, au ales să cheltuiască mai mult pentru cultură și artă.

Giangaleazzo Visconti aduce omagiu Fecioarei Maria

O altă explicație populară pentru Renașterea italiană este teza înaintată inițial de istoricul Hans Baron , care afirmă că primul impuls al Renașterii timpurii a fost seria de războaie de lungă durată dintre Florența și Milano. La sfârșitul secolului al XIV-lea, Milano devenise o monarhie centralizată sub controlul familiei Visconti. Giangaleazzo Visconti, care conducea orașul între 1378 și 1402, a fost renumit atât pentru cruzimea sa, cât și pentru abilitățile sale și a stabilit construirea unui imperiu în Italia de Nord. El a lansat o lungă serie de războaie, în care Milano a cucerit constant statele vecine și a învins diferitele coaliții conduse de Florența care încearcă în zadar să oprească avansul. Acest lucru a culminat în asediul din 1402 din Florența, când se părea că orașul a fost condamnat să cadă, înainte ca Giangaleazzo să moară brusc și imperiul său să se prăbușeasca.

Teza lui Baron sugerează că în timpul acestor războaie lungi, figurile de conducere ale Florenței au adunat poporul prin prezentarea războiului ca fiind unul dintre republica liberă și o monarhie despotică, între idealurile Republicilor Grecești și Romane și cele ale Imperiului Roman și ale regnurilor medievale . Pentru Baron, cea mai importantă figură în elaborarea acestei ideologii a fost Leonardo Bruni. Această perioadă de criză din Florența a fost cea în care au apărut cele mai influențe figuri ale Renașterii timpurii, cum ar fi Ghiberti, Donatello, Masolino și Brunelleschi. Implicați în această ideologie republicană, ei au susținut mai târziu ideile republicane care urmau să aibă un impact enorm asupra Renașterii.[8]

Dezvoltare[modificare | modificare sursă]

Relațiile Internaționale[modificare | modificare sursă]

Giovanni Battista di Castaldo, condottier italian, portret de Titian
Bătălia de la Pavia
Italia în 1494

Nordul și centrul Italiei erau divizate în multe orașe-state, cele mai puternice fiind Milano, Florența, Pisa, Siena, Genova, Ferrara, Mantua, Verona și Veneția. Nordul Italiei era divizat de lupta pentru supremație între forțele papalității și cele ale Sfântului Imperiu Roman; fiecare oraș s-a situat de partea unei tabere sau a celeilalte, existând și o diviziune internă între două partide războinice Guelfi și Ghibelini. Războiul dintre state era ceva obișnuit. Acestea se invadau reciproc și de multe ori fie anexau, fie încheiau armistiții de lungă sau scurtă perioadă. Pe acest fundal s-au dezvoltat politicile Renașterii. Începând cu secolul al XIII-lea, în timp ce armatele au devenit preponderent compuse din mercenari, orațele-state au prosperat în ciuda populației lor scăzute. În secolul al XV-lea, cele mai puternice orașe-state și-au anexat vecinii mai mici și mai slabi. Florența a anexat Pisa în 1406, Veneția a capturat Padua și Verona, iar Ducatul Milanului a anexat o serie de orașe ca Pavia și Parma.

În prima parte a Renașterii, războaiele erau constante pe uscat și pe mare. Războaiele terestre erau luptate de armate de mercenari cunoscuți sub numele de "condottieri", bande de soldați veniți din toată Europa, în special din Germania și Elveția, conduse de căpitani italieni. Mercenarii nu prea doreau să-și riște viețile în lupte deschise, astfel războaiele au început să se desfășoare prin manevre, ambuscade și asedii. Mercenarii, de multe ori, își schimbau tabăra când nu-și găseau de lucru, fiind cumpărați de orașul-stat care le ofereau pungile cu cele mai mari sume de bani. Mercenarii erau o amenințare constantă și pentru angajatorii lor. Dacă nu erau plătiți, se puteau întoarce împotriva lor. Orașele-state deveniseră tot mai dependente de mercenari, iar tentația era mare pentru mercenari să preia puterea într-un oraș.

Pe mare, orașele-state italiene și-au construit flote admirabile pe care le trimiteau în bătălii. Principalii concurenți au fost Pisa, Genova și Veneția. Veneția s-a dovedit a fi cel mai puternic adversar al Genovei, devenind puterea maritimă din secolul al XV-lea. Pe front, decenii de luptă au fost duse între Florența, Milano și Veneția, fiind jucătorii dominanți. În final, cele trei mari puteri au încheiat pacea la Lodi în 1454, venind o perioada calmă pentru prima dată după secole de războaie. Pacea avea să se mențină pentru următorii 40 de ani, iar hegemonia Veneției pe mare a dus la o perioadă pașnică fără precedent pentru restul secolului al XV-lea. La începutul secolului XV, aventurieri și negustori ca Niccolo Da Conti au călătorit în Asia de Sud-Est și înapoi, aducând noi cunoștinte.

Nemaifiind duse războaie pe front, Florența și Veneția s-au putut înfrunta prin războaie comerciale și competiție economică. Astfel, a urmat o perioadă de înflorire culturală și prosperitate economică.

Florența sub Medici[modificare | modificare sursă]

Până la sfârșitul secolului al XIV-lea, Florența a fost condusă de Casa de Albizzi. În 1293 au fost adoptate Ordonanțele de Justiție, care au devenit o "constituție" pentru Republica Florența.[9] Numeroasele palate luxoase ale orașului erau înconjurate de așezări rurale, construite de clasa comercianților care se afla în continuă prosperitate.[10] În 1298, una dintre cele mai puternice familii bancare din Europa, Bonsignoris, a falimentat și, astfel, orașul lor, Siena, și-a pierdut statutul de centru bancar al Europei, rolul acesteia fiind preluat de Florența.[11]

Adversarii familiei Albizzi era familia Medici, aflată sub controlul lui Giovanni de Medici, apoi sub fiul său, Cosimo Medici. Medici au controlat cea mai mare bancă a Europei și acțiunile de antreprenoriat în Florența și din alte părți. În 1433, Albizzi au intentat un complot pentru a-l exila pe Cosimo.[12] În anul următor, un demnitar pro-Medici a fost ales și Cosimo a revenit. Medici a devenit familia conducătoare a orașului, menținându-și poziția pentru următoarele trei secole. Florența a rămas o republica până în 1537, dar instrumentele de guvernare republicană au rămas ferm sub controlul acestei familii și a aliaților săi, cu excepția intervalelor de după 1494 și 1527. Cosimo și Lorenzo de Medici rar au avut funcții oficiale, dar erau lideri de necontestat.

Cosimo de Medici era popular printre cetățeni, el menținând stabilitatea și prosperitatea în oraș. Tot el a fost cel care a negociat pacea de la Lodi cu Francesco Sforza încheind deceniile de război cu Milano și aducând stabilitate în nordul Italiei. Cosimo a fost un important patron al artelor, direct și indirect, prin exemplul influent pe care l-a stabilit.

Cosimo a fost succedat de fiul său Piero de Medici, care, bolnav fiind, a murit după 5 ani de conducere a orașului. În 1469, puterea a fost transferată în mâinile nepotului său de 21 de ani, Lorenzo, care a fost cunoscut sub numele de Lorenzo Magnificul, fiind primul din familie care a fost educat de mic copil în tradiție umanistă, devenind unul dintre cei mai importanți patroni ai artelor din Renaștere. Sub conducerea lui Lorenzo de Medici, conducerea s-a formalizat prin crearea Consiliului celor Șaptezeci, condus de Lorenzo. Instituțiile republicane au fost menținute, dar și-au pierdut puterea. Lorenzo nu a avut un succes major în afaceri, imperiul comercial fiind erodat, dar a fost un bun diplomat, el continuând alianța cu Milano. Bogăția sa a atras invidie și ura din partea Statelor Papale, iar în 1478, agenții Papei s-au aliat cu familia Pazzi și au complotat împotriva acestuia printr-o tentativă de asasinare nereușită, Lorenzo fiind rănit, doar fratele mai mic, Giuliano, fiind ucis. Lorenzo și-a putut astfel justifica centralizarea puterii în mâinile sale, iar criminalii au fost arestați și executați.[13][14]

Rǎspândire[modificare | modificare sursă]

Ideile Renașterii s-au răspândit mai întâi din Florența în statele învecinate din Toscana, cum ar fi Siena și Lucca. Cultura toscana a devenit curând un model pentru toate statele din nordul Italiei, iar varietatea toscana a devenit predominantă în regiune, în special în literatură. În 1447, Francesco Sforza a venit la putere în Milano și l-a transformat rapid dintr-un oraș medieval într-un centru al artelor și educației, care l-a atras pe Leone Battista Alberti. Veneția, unul dintre cele mai bogate orașe datorită controlului său asupra Mării Adriatice, a devenit, de asemenea, un centru pentru cultura renascentistă, în special în domeniul arhitecturii. Renașterea s-a răspândit și în alte orașe mai mici ca Ferrara, Mantua și Urbino. În Napoli, Renașterea a fost inaugurată sub patronajul lui Alfonso I, care a susținut artiști ca Francesco Laurana și Antonello de Messina, precum și poeți ca Jacopo Sannazaro și cărturari umaniști ca Angelo Poliziano.

În 1417, papalitatea s-a întors la Roma, dar orașul odată imperial era sărăcit și în mare parte ruinat în primii ani ai Renasterii. Marea transformare s-a produs sub Papa Nicolae al V-lea, care a devenit pontif în 1447. El a depus eforturi pentru reconstruire și renovare. Cărturarul umanist Aeneas Silvius Piccolomini a devenit Papa Pius al II-lea în 1458. Pe măsură ce papalitatea a căzut sub controlul familiilor bogate, cum ar fi Medici și Borgia, spiritul artei și filozofiei Renașterii a ajuns să domine Vaticanul. Papa Sixtus al IV-lea a continuat lucrările papei Nicolae, cea mai faimoasă comandă fiind construcția Capelei Sixtine. Sub patronajul Papei Iulius al II-lea, Michelangelo a pictat scenele Genezei si a Judecății de Apoi. Papii au devenit lideri seculari ai Statelor Papale, devenind o putere centralizată condusă de papi războinici. Papa Alexandru al II-lea a rămas in istorie nu doar pentru patronajul asupra artiștilor, dar și pentru orgiile, afacerile corupte si jocurile politice. Fiul sau, Cesare Borgia, ca duce de Valentinois, nobil, condottiero, om politic și cardinal spaniol, s-a afirmat in războaiele italiene, având sprijinul și alianța Franței.

Natura Renașterii s-a schimbat în a doua jumătate a secolui XV, idealul fiind adoptat de clasa conducătoare și aristocrație. Artiștii erau văzuti ca meșteșugari anterior, dar apoi au devenit figuri iconice cu influență crescândă și popularitate, putând reclădi societatea și orânduirea. Comerțul prosper a dus la înflorirea culturală. Mulți artiști născuți în sărăcie s-au îmbogățit, devenind aristocrați veritabili.

Influențarea populației[modificare | modificare sursă]

Ca o mișcare culturală, renașterea a afectat doar o mică parte din populație. Italia era cea mai urbanizată regiune din Europa, dar 3/4 era locuită de țărani. Viața era neschimbată ca înainte pentru această populație analfabetă și săracă. Feudalismul clasic nu a devenit niciodată proeminent în nordul Italiei, mulți țărani lucrând pe proprietăți și feme private. Câțiva cărturari au văzut trendul refeudalizarii, elite urbane devenind o clasă de aristocrați feudali. Situația diferea în orașele dominate de elitele comercale. Aristocrații au devenit patroni ai culturii renașterii. Clasa meșteșugarilor și al membrilor ghildelor care trăiau vieți confortabile aveau o putere semnificativă în guvernarea republicană. Italia era în contrast total cu restul Europei unde meșteșugarii încă aparțineau claselor inferioare. Spre deosebire de acestea, meșteșugarii italieni erau literați și educați. Cea mai mare parte a populației urbane era alcătuită din muncitori semi-calificați și cei fără locuri de muncă. Precum țăranii, renașterea nu a avut un efect major asupra acestora. Inegalitatea socială era crescândă. Clasele superioare controlau proprietățile în întregime și aveau venituri de sute de ori mai mari decât cele ale servitorilor și muncitorilor. Totuși, distribuția inegală a bogăției a fost un factor cauzator al Renașterii căci cei mai bogați își permiteau să devină patroni excentrici și să schimbe sau să creeze noi trenduri în artă.

Renașterea în secolul al XV-lea nu a fost o perioadă de schimbări sociale sau economice cum a fost în cazul secolelor XIX-XX care au adus ideologii, industrializare și creșterea nivelului de trăi. Nu a adus decât schimbări culturale, influențând doar o mică parte a populației. Cu toate astea, a fost un mare pas spre Iluminism și Modernitate.

Sfârșitul Renașterii[modificare | modificare sursă]

Girolamo Savonarola
Galileo in fata Inchizitiei

Sfârșitul Renașterii a început prin anii 1494-1498 , după moartea lui Lorenzo de Medici, când în Florența și-a început ascensiunea un călugăr dominican auster și stoic, Girolamo Savonarola. Acțiunile sale prin a arde cărți și lucrări artistice în centrul orașului, predicând pentru Judecată de Apoi, au dus la sfârșitul prosperității orașului. Renașterea și-a revenit însă odată cu întoarcerea familiei Medici în postura de Duci ai Toscanei la putere și începutul Mannerismului.

În final, renașterea s-a încheiat dată cu războaiele franco-spaniole din secolul al XV-lea pentru controlarea Italiei. În 1542, Congregația Sacră a Inchiziției a fost formată și mulți ani mai târziu Indexul Librorum Prohibitorum a interzis orice lucrare literară care nu era corespunzătoare standardelor bisericii catolice. Giuliu Clovio este considerat drept ultimul artist renascetist italian până la începutul Iluminismului. Multi artisti, filosofi si savanti vizionari au fost vanati si persecutati de Inchizitie in urmatoarele doua secole.

Stabilitatea și pace s-au încheiat cu o serie de invazii străine asupra Italiei, cunoscute drept Războaiele Italiene care au continuat pentru încă câteva decenii. Seria războaielor italiene a început din 1494 când Franța a invadat nordul Italiei și a încheiat independența multor orașe-state. Pe 6 mai 1527, trupele germane și spaniole au jefuit Roma pentru 20 de ani, astfel, rolul papalității ca patron al artelor s-a încheiat.

Pe parcurs ce renașterea italian se eroda, renașterea nordică i-a adoptat idealurile și și-a creat propriile stiluri. Un număr mare de artiști ca Leonardo da Vinci au emigrat în Franța în 1516. Echipe de artiști au fost invitați să transforme Castelul de Fontainebleau într-o școală. Noi stiluri, transformate de Mannerism, au dus Renașterea mai departe spre Antwerp și dincolo de Alpi, spre nordul Europei.

În cele din urmă, Marea Mediteran și-a pierdut rolul major în comerțul cu Orientul căci în 1492, Columb a descoperit America, iar în 1498, Vasco da Gama a ajuns în India, și de acolo, bunurile de lux ale Orientului aveau să fie aduse în porturile din Lisoabona, Sevillia, Nantes, Briston și Londra. Oceanul Atlantic devenise nouă tablă de șah dintre marile puteri.

Cultura[modificare | modificare sursă]

Literaturǎ și Poezie[modificare | modificare sursă]

Niccolò Machiavelli (1469–1527), autorul "Prințul" și "Omul renascentist" prototip. Detaliu dintr-un portret de Santi di Tito.

Revoluția literară italiană din secolul al XIII-lea a ajutat la stabilirea etapei pentru Renaștere. Înainte de Renaștere, limba italiană nu era limba literară în Italia. Numai în secolul al XIII-lea autori italieni au început să scrie în limba lor maternă, mai degrabă decât în latină, franceză sau provinciană. Anii 1250 au văzut o schimbare majoră în poezia italiană, deoarece Dolce Stil Novo (Stilul dulce nou, care accentua mai degrabă dragostea platonicică decât dragostea de curte) a revenit, pionierat de poeți precum Guittone d'Arezzo și Guido Guinizelli. Mai ales în poezie, schimbări majore în literatura italiană au avut loc deceniile înainte de a începe cu adevărat Renașterea.


Filosofie[modificare | modificare sursă]

Petrarch, de la ciclul de bărbați și femei celebri. ca. 1450. Frescă detașată. 247 × 153 cm (97,24 × 60,24 in). Galeria Uffizi, Florența, Italia. Artist: Andrea di Bartolo di Bargilla (cca 1423-1457).

Un rol al lui Petrarh este ca fondator al unei noi metode de bursă, Renașterea Umanismului.

Petrarch a încurajat studiul clasicilor latini și i-a transmis copia lui Homer, la o pierdere pentru a găsi pe cineva să-l învețe să citească limba greacă. Un pas esențial în educația umanistă fiind propovăduit de cărturari ca Pico della Mirandola a fost vânătoarea de manuscrise pierdute sau uitate, cunoscute doar prin reputație. Aceste eforturi au fost ajutate foarte mult de bogăția patricienilor italieni, a prinților-comercianți și a despoților, care vor cheltui sume importante pentru construirea de biblioteci.


Știință[modificare | modificare sursă]

Potrivit unei bursiere recente, "tatăl științei moderne" este Leonardo da Vinci, ale cărui experimente și o metodă științifică clară îi conferă acest titlu, universitățile italiene precum Padova, Bologna și Pisa erau centre științifice de renume și cu mulți studenți nord-europeni știința Renașterii s-a mutat în Europa de Nord și a înflorit acolo, cu figuri precum Copernic, Francis Bacon și Descartes. Galileo, un contemporan al lui Bacon și Descartes, a adus o contribuție imensă la gândirea și experimentarea științifică, deschizând calea pentru revoluția științifică care a înflorit mai târziu în Europa de Nord. Corpurile au fost de asemenea furate de la spânzurare și examinate de mulți ca Vesalius, profesor de anatomie. Acest lucru le-a permis să creeze modele de schelet precise și să corecteze teoriile credibile anterior. De exemplu, mulți au crezut că maxilarul uman a fost alcătuit din două oase, așa cum au văzut acest lucru pe animale. Cu toate acestea, prin examinarea cadavrelor umane, au reușit să înțeleagă că oamenii au de fapt doar unul.


Sculpturǎ și picturǎ[modificare | modificare sursă]

Detaliu despre Judecata de Apoi,, 1536-1541, by Michelangelo

În pictura, realitatea falsă a realismului lui Giotto Trecento, figurile sale complet tridimensionale ocupând un spațiu rațional și interesul său umanist în exprimarea personalității individului, mai degrabă decât a imaginilor iconice,[15] a fost urmat de o retragere în convenții gotice târzii conservatoare.[16]

Arhitectura[modificare | modificare sursă]

Bazilica Sf. Petru. Cupola, finalizată în 1590, a fost proiectată de Michelangelo Buonarroti, arhitect, pictor și poet.

În Florența, stilul Renașterii a fost introdus cu un monument revoluționar, dar incomplet, în Rimini, de către Leon Battista Alberti. Unele dintre cele mai vechi clădiri care prezintă caracteristici renascente sunt biserica San Lorenzo a lui Filippo Brunelleschi și Capela Pazzi.


Muzica[modificare | modificare sursă]

În Italia, în secolul al XIV-lea, a existat o explozie de activitate muzicală care corespundea domeniului și nivelului de inovare cu activitatea din celelalte arte. Deși muziciologii grupau de obicei muzica Trecento (muzica secolului al XIV-lea) cu perioada medievală târzie, ea a inclus trăsături care se aliniază cu Renașterea timpurie în moduri importante: accentul pus pe sursele, stilurile și formele seculare; o răspândire a culturii de la instituțiile ecleziastice la nobilime și chiar la oamenii obișnuiți; și o dezvoltare rapidă a unor tehnici complet noi.


Legături externe[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Burke, P., The European Renaissance: Centre and Peripheries (1998)
  2. ^ Sée, Henri. „Modern Capitalism Its Origin and Evolution” (PDF). University of Rennes. Batoche Books. Accesat în . 
  3. ^ [1]
  4. ^ Jensen 1992, p. 95
  5. ^ Burke 1999, p. 232
  6. ^ Burke 1999, p. 93
  7. ^ Olea, Ricardo A, Christakos, George, "Duration of Urban Mortality for the 14th-Century Black Death Epidemic" Arhivat 2008-12-06 la Wayback Machine., Human Biology, Jun 2005. The population level of Florence is controversial see also Ziegler (1969, pp. 51-52), Chandler 1987, pp. 16-18, and Gottfried 1983, p. 46
  8. ^ Baron, Hans. "The Crisis of the Early Italian Renaissance". Princeton University Press, 1 martie 1966. ISBN: 0-691-00752-7
  9. ^ Kenneth Bartlett, The Italian Renaissance, Chapter 7, p.37, Volume II, 2005.
  10. ^ „History of Florence”. Aboutflorence.com. Accesat în . 
  11. ^ Strathern, p 18
  12. ^ Crum, Roger J. Severing the Neck of Pride: Donatello's "Judith and Holofernes" and the Recollection of Albizzi Shame in Medicean Florence . Artibus et Historiae, Volume 22, Edit 44, 2001. pp. 23-29.
  13. ^ Jensen 1992, p. 80
  14. ^ Peter Barenboim, Sergey Shiyan, Michelangelo: Mysteries of Medici Chapel, SLOVO, Moscow, 2006. ISBN: 5-85050-825-2
  15. ^ Hayden B. J. Maginnis, Painting in the Age of Giotto: A Historical Reevaluation (1997)
  16. ^ Ethan Matt Kavaler, "Renaissance Gothic: Pictures of Geometry and Narratives of Ornament," Art History, Feb 2006, Vol. 29 Issue 1, pp 1-46