Suveranitate

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search

Suveranitatea este dreptul exclusiv de a exercita autoritatea supremă politică (legislativă, judiciară sau/și executivă) asupra unei regiuni geografice, unui grup de oameni sau asupra lor înșiși.

În general, doctrina dreptului internațional a îmbrățișat teza potrivit căreia suveranitatea, ca instituție, „...apare din momentul în care încep să existe state”.[1]

Conceptul de suveranitate, deși exista deja, de fapt, a fost recunoscut prin Tratatele de la Westfalia (1648).[2]

În "Enciclopedia Blackwell a instituțiilor politice", suveranitatea este definită ca situația în care nici o autoritate externă nu are putere politică sau juridică într-un stat.

În DEX, apar următoarele definiții:

  • Suveranitate = calitatea de a fi suveran, de a dispune liber de soarta sa; independență; putere supremă.
  • Suveranitate națională = independența unui stat față de alte state.
  • Suveranitate de stat = supremație a puterii de stat în interiorul țării și independență față de puterea altor state.

Suveranitatea națională[modificare | modificare sursă]

În dreptul internațional modern, pe lângă suveranitatea statului, s-a format și conceptul de suveranitate națională, înțeleasă drept dreptul oricărei națiuni la autodeterminare. Conținutul suveranității naționale este suveranitatea națiunii și libertatea ei politică de a-și alege organizarea juridică de stat și forma relațiilor cu alte națiuni. Suveranitatea națiunii este asigurată de structura socio-economică și politică a societății, adică nu este inerentă nici unei națiuni. În esență, suveranitatea națională este un principiu democratic, realizarea căruia depinde de conștientizarea de către națiune a intereselor sale vitale, care rezultă în mod obiectiv din condițiile existenței și dezvoltării sale.

Cu toate acestea, principiul suveranității naționale nu absolizează o națiune, ci doar dă o nouă calitate suveranității statului. Dreptul la stat de suveranitate într-o anumită etapă istorică devine dreptul națiunii, care poate fi realizat de națiune, atât sub forma creării propriului său stat, cât și prin aderarea la o entitate statală mai mare.

Suveranitatea oamenilor[modificare | modificare sursă]

Doctrina suveranității populare a fost dezvoltată în secolul al XVIII-lea. gânditorul francez Rousseau, care a numit suveranul altceva decât o ființă colectivă, format din persoane particulare, denumite în mod colectiv după popor.

Esența suveranității naționale se află în supremația poporului în stat. În același timp, poporul este considerat unicul purtător legal și legitim al puterii supreme [14] sau ca sursă de suveranitate de stat. Suveranitatea populară este antagonistul suveranității monarhului, în care monarhul nu este considerat membru al poporului, ci ca personalitate individuală - purtătorul puterii de stat suverane (absolutiste, autocratice). Conceptele suveranității naționale și ale suveranității statului sunt, de asemenea, diferite, dar nu și opuse unul față de celălalt, deoarece în primul caz se dezvăluie problema puterii supreme în stat, iar în al doilea, problema supremației puterii statului însuși. De asemenea, doctrina suveranității naționale și-a găsit expresia în dreptul popoarelor la suveranitatea inalienabilă asupra averii lor naturale și în alte forme.

Suveranitatea și politica modernă[modificare | modificare sursă]

În știința politică modernă, conceptul de «suveranitate» este asociat cu conceptul de «independență» doar la un anumit grad. Termenul «suveranitate» implică anumite limitări asupra independenței. Comunitatea internațională a dezvoltat principiile civilizate ale relațiilor dintre state, cărora trebuie să le respecte. Este general acceptat faptul că starea de fapt cu respectarea drepturilor omului și a libertăților într-un anumit stat poate face obiectul unei protecții internaționale. Într-un stat federal, subiecții federației pot avea suveranitate limitată (suveranitatea într-o anumită zonă), care împreună cu suveranitatea guvernului federal (și ea este limitată) formează suveranitatea completă. Restricția suveranității guvernului federal și puterea subiectului federației se datorează delimitării domeniilor în care autoritățile competente au puteri exclusive de luare a deciziilor. Astfel, constituțiile subiecților federației, de exemplu, Tatarstan, afirmă că Tatarstan este o entitate de stat cu suveranitate, care constă în posesia unei puteri de stat deplină dincolo de puterile guvernului federal.

Sinonimul pentru independență este tocmai deplină, nu de suveranitate limitată.

Note[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]