Casa de Anjou

Stema casei de Anjou

Casa de Anjou a fost denumirea folosită succesiv pentru patru „Case de Anjou” și care provine de la comitatul Anjou, devenit ulterior ducat. Primele două dintre aceste case au existat în Evul Mediu, iar ultimele două ca ramuri ale Dinastiei Capețienilor.

Casa de Anjou

Prima casă de Anjou a fost fondată de Ingelger, viconte de Angers, la sfârșitul secolului al IX-lea. Această casă s-a stins pe linie masculină în 1060, posesiunile ei fiind preluate de a doua casă de Anjou.

Casa de Gâtinais-Anjou

Casa de Gâtinais-Anjou sau a doua casă de Anjou, a apărut în jurul anului 1035 prin căsătoria lui Geoffroy al II-lea de Gâtinais cu Ermengarde d'Anjou, moștenitoarea comitatului Anjou. Din aceasta casă provine dinastia Plantagenet și ramura cadetă a regilor Ierusalimului.

Ramura regilor Ierusalimului s-a stins în 1185 odată cu Balduin al IV-lea. Comitatul Anjou a fost cucerit în 1202 de Filip al II-lea August, anterior stăpânit de regele Angliei, Ioan fără Țară, în același timp cu comitatul Maine și ducatul Normandiei.

Casa de Anjou-Sicilia

Casa capețiană de Anjou-Sicilia sau a treia casă de Anjou, este o ramură cadetă a capețienilor direcți, fondată de Carol I de Anjou, fiul regelui Ludovic al VIII-lea Leul și al soției sale, Blanche de Castilia, care a primit apanajul în 1246 de la fratele său mai mare, regele Ludovic al IX-lea al Franței.

Comitatul Anjou a revenit în posesia coroanei în 1328 atunci când cel ce-l moștenise, Filip al VI-lea de Valois, a devenit rege al Franței. Cu toate acestea, mai multe ramuri secundare au continuat pe linie masculină până în 1414.

Casa de Valois-Anjou

Casa de Valois-Anjou sau a patra casă de Anjou, este o ramură cadetă a Casei de Valois, fondată de Ludovic I de Anjou, care a primit apanajul în 1351 de la tatăl său, regele Franței, Ioan al II-lea cel Bun.

În 1360 comitatul Anjou a devenit ducat.

Ducatul de Anjou a revenit în posesia coroanei Franței în 1481 în timpul domniei regelui Ludovic al XI-lea, la moartea ultimului conte de Anjou, Carol al IV-lea.

Bibliografie

• Thévenot, Christian (1991). La légende dorée des comtes d'Anjou : d'Ingelger à Geoffroy V Plantagenêt (850-1151) (în franceză). Paris: Olivier Orban. ISBN 978-2-85565-624-3. 
• L'État angevin : pouvoir, culture et société entre XIIIe et XIVe siècles : actes du colloque international, Rome-Naples, 7-11 novembre 1995 (în franceză). Roma: École française de Rome. 1998. ISBN 978-2-7283-0565-2. 
• Le Goff, Guy; Aceto, Francesco (2001). L'Europe des Anjou : aventure des princes angevins du XIIIᵉ au XVᵉ siècle (în franceză). Paris: Somogy éditions d'art. ISBN 978-2-85056-465-6. 
• Tonnerre, Noël-Yves; Verry, Élisabeth (2003). Les Princes angevins du XIIIᵉ au XVᵉ siècle : un destin européen (în franceză). Rennes: Presses Universitaires de Rennes. ISBN 978-2-86847-735-4. 
• Matz, Jean-Michel; Tonnerre, Noël-Yves (2011). René d'Anjou (1409-1480) : pouvoirs et gouvernement (în franceză). Rennes: Presses Universitaires de Rennes. ISBN 978-2-7535-1702-8. 

Vezi și

• Lista conților și ducilor de Anjou

Legături externe

• Resurse relevante pentru de arte plastice:
  • en Casa de Anjou pe pagina de internet Grove Art Online  (accesat la 12/02/2025)
• Note în dicționare sau enciclopedii generale:
  • en Casa de Anjou pe pagina de internet Britannica  (accesat la 12/02/2025)
  • it Casa de Anjou pe pagina de internet Dizionario di Storia  (accesat la 12/02/2025)