Revoluția Rusă din 1917

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Istoria Rusiei
Stema Rusiei
Acest articol este parte a unei serii
Slavii estici timpurii
Rusia Kieveană
Bulgaria de pe Volga
Hazarii
Cnezatul Vladimir-Suzdal
Republica Novgorodului
Invazia mongolă
Hoarda de Aur
Hanatul Kazanului
Hanatul Astrahanului
Hanatul Siberiei
Hanatul Crimeii
Cnezatul Moscovei
Imperiul Rus
1682-1796
1796-1855
1855-1892
1892-1917
Revoluția din 1905
Revoluția din 1917
Războiul civil
Uniunea Sovietică
1927-1953
1953-1985
1985-1991
Federația Rusă

Portal Rusia
 v  d  m 

Revoluția rusă din 1917 a fost o mișcare politică și socială în Rusia pe parcursul anului 1917, care a dus ulterior la constituirea Uniunii Sovietice. Aceasta a durat până la colapsul din 1991. Revoluția este considerată de unii (teză neîmpărtășită de majoritatea istoricilor[necesită citare] - câteva enciclopedii și monografii din istoriografia occidentală care consideră preluarea puterii de către bolșevici a fi parte a Revoluției Ruse din 1917: Enciclopedia Americana[1], Enciclopedia Britannica[2], Enciclopedia Istoriei Lumii ABC-Clio[3][4], Noul Dicționar al Istoriei Ideilor, Scribner's Sons 1995[5], lucrarea Revoluția Rusă - O Scurtă Introducere, Steve A. Smith[6], lucrarea Tragedia Unui Popor - O Istorie A Revoluției Ruse, Orlando Figes[7]) ca având două faze distincte.

Prima ar fi aceea a Revoluției din Februarie 1917 și care a înlocuit autocrația ultimului țar, Nicolae al II-lea al Rusiei, cu o republică democrată și liberală.

A doua fază ar fi Revoluția din Octombrie, de fapt un puci în care la Petrograd, bolșevicii sub comanda lui Vladimir Ilici Lenin au acaparat puterea prin forță militară de la Guvernul provizoriu socialist al lui Alexandr Kerenski.

Teoria puciului bolșevic se lovește însă de dificultăți greu de surmontat: în primul rând, planificarea puciurilor nu este publicată și îndelung discutată în presă, așa cum au procedat totuși bolșevicii în ziarul lor. În al doilea rând, un puci presupune înlocuirea unui aparat de stat funcțional, ori din februarie până în octombrie 1917 în Rusia n-a existat așa ceva[8] În al treilea rând, leaderul unui guvern schimbat printr-un puci, nu se roagă înainte de lovitură, ca acesta să aibă loc, și nu face tot posibilul ca să incite puciștii la acțiune[9] În alt patrulea rând, niște puciști nu se lasă îndelung provocați de guvern întru răsturnarea lui, insistând să rămână inerți în fața repetatelor provocări[10][11] După dezastrul ofensivei din iunie și după scandalul Kornilov (care au consumat și utimele rezerve de sprijin popular care îi mai rămăseseră),insistența șefului guvernului provizoriu (Kerenski) de a continua ostiliățile contra germanilor și austriecilor era considerată sinucidere politică chiar și de către membrii propriului guvern; [12] practic bolșevicii, ca singurul partid gata să urmeze voința populară de a încheia pacea cu orice preț (cel al pierderilor teritoriale și plata daunelor de război inclusiv), n-au avut de făcut decât să răspundă încercărilor naive ale guvernului provizoriu de a scoate trupele care apărau capitala și a le trimite pe front și provocărilor antidemocratice contra libertății presei, fapt care semăna bine cu o contra-revoluție.

Guvernul provizoriu - care n-a fost niciodată democratic ales[13] (asta din cauza permanentelor amânări ale alegerilor din februarie până în noiembrie 1917 de către Dumă, amânări provocate în primul rând de teama partidelor claselor avute (“liberalii, numiți în epocă kadet”-ii) că ar putea pierde scrutinul în fața forțelor politice de stânga[14][15]; în toată această perioadă n-avuseseră loc alegeri libere pentru organele centrale precum Duma însăși, ci doar alegeri regionale și municipale, și alea la inițiativa spontană a populației și nu din inițiativa guvernului provizoriu (așa s-a întâmplat cu sovietele în orașe (capitala inclusiv), unde bolșevicii au ajuns la putere prin alegeri libere[16]) - nu mai era în octombrie 1917 nici popular măcar, dacă nu reprezentativ (democratic ales), iar revoluția bolșevică a fost reacția spontană și defensivă la acțiunile guvernului provizoriu, și nu rezultatul unui plan machiavelic al lui Lenin[17], sau rezultatul vreunei rezoluții a Congresului Sovietelor, aceasta fiind cauzată de decizia guvernului de a trimite armata ca să închidă ziarele bolșevicilor.[18], o măsură care cu greu poate fi considerată democratică.

Guvernul provizoriu n-avea, dealtfel, la acel moment, nici un fel de intenții pașnice sau “democratice” în ce-i privește pe bolșevici, și nici măcar în ce privește sovietul Petrogradului[19], care era totuși unicul organ politic reprezentativ (pentru că liber ales) în capitală, tot așa cum la nivel național sovietele toate erau mai reprezentative decât guvernul provizoriu, care el era făcut, așa cum zicea Troțki în saloane, și nu la urne.[20][21]

Revoluția a afectat deopotrivă zonele urbane și cele rurale. În timp ce evenimentele istorice notabile au avut loc mai întâi la Sankt Peterburg și apoi la Moscova, a existat și o mișcare largă în ariile rurale unde țăranii au pus mâna pe pământ și l-au împărțit între ei. Datorită folosirii forței de către bolșevici și a faptului ca ei nu au recunoscut rezultatele alegerilor organizate chiar de ei pentru Adunarea Constituțională Rusă care le-au pierdut în fața socialiștilor revoluționari, revoluția s-a transformat ulterior într-un lung război civil.

Revoluția din Februarie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Revoluția din Februarie.

Revoluția din februarie a apărut aproape spontan când populația Petrogradului a participat la demonstrații împotriva regimului țarist din cauza penuriei de alimente din oraș. Erau de asemenea mari nemulțumiri datorită continuării implicării Rusiei în primul război mondial. Cum protestele creșteau în intensitate, diferiți politicieni reformatori (atât liberali cât și radicali de stânga) au început să coordoneze diverse acțiuni. La începutul lui februarie, protestele au luat o turnură violentă când un mare număr de orașe s-au revoltat și au avut loc confruntări cu poliția și cu armata. Când mulțimea de soldați încartiruiți în capitala Rusiei Petrograd a fraternizat cu protestatarii, s-a ajuns la revoluție care în cele din urmă a dus la căderea țarului Nicolae al II-lea și la un transfer al puterii aproape fără vărsare de sânge.

Între februarie și octombrie numeroși revoluționari anarhiști și comuniști (bolșevici) au încercat sa instige populația la noi revoluții[necesită citare]. În iulie, la Sankt Petersburg, secțiunea militară a partidului bolșevic împreună cu o mare parte a partidului bolșevic al clasei muncitoare și cu anarhiștii din Petrograd, au pus la cale o revoltă civilă.[necesită citare] Până la urmă, aceasta revoltă a dat greș, pentru că conducerea partidului, ezitând, n-a ordonat atacul final.[22].

Mișcarea a fost spontană, și era provocată de nemulțumirea cronică a populației proletare a capitalei în fața refuzului membrilor sovietului (socialist-revoluționari și menșevici) de a-și asuma puterea și a da sens revoluției, aducând pacea imediată și reforma agrară. Leaderii partidelor de stânga precum socialist-revoluționarii și social-democrații (menșevici) refuzau asumarea puterii prin implicarea în guvern, din motive de dogmatism ideologic: considerau că o țară ca Rusia, care n-a trecut printr-o revoluție burgheză n-are sens să fie condusă de socialiști.[23][24][25]

Bolșevicii (social-democrații revoluționari, sau de stânga) înșiși, Lenin inclusiv, renunțaseră la acel moment la teza unei preluări violente a puterii, această idee revenind pe ordinea de zi doar după persecuția declanșată în urma revoltei eșuate.[26] Revolta din 4 iulie nu poate fi înțeleasă dacă nu se ia în considerare eșecul ofensivei militare din 16 iunie; guvernul Kerenski, urmând politica fostului guvern naționalist, a insistat să continue războiul, deși soldații erau epuizați și fără mijloace, economia era la pământ și nu mai putea susține cu succes confruntarea, iar lipsurile săpau continuu entuziasmul maselor pentru guvernul revoluționar. Ofensiva s-a soldat cu pierderi teritoriale importante și cu sute de mii de victime ale căror vieți au fost irosite fără sens. Într-o astfel de situație populația sub arme sau în general nu avea altă alternativă decât de a sprijini unicul partid care în mod sistematic s-a opus continuării ostilităților[27]

De ce au insistat în atari condiții toate guvernele provizorii postrevoluționare să continue războiul declanșat de Țar? Explicația facilă e că "din pur naționalism", sau o formă de "patriotism imperial". În realitate însă, atât intelectualitatea liberală cât și politicienii burghezi sau cei dedicați cauzei social-democrației, înțeleseseră în fine că Rusia nu mai poate fi mulțumită doar cu o profundă reformă politică, fiind necesară și o profundă reformă socială, fapt care se concretiza prin confiscarea latifundiilor și împroprietărirea țăranilor, ca și naționalizarea fabricilor. Populația suferise prea mult sub țarism și era prea abrutizată pentru a mai putea fi mulțumită cu abstractele libertăți burgheze și un program de reforme graduale.[28][29]

Funcționarea Dumei după 1905 sub fostul țar, tracasată și dizolvată arbitrar de către acesta, demonstrase deja faptul că subțirea clasă mijlocie și intelectualitatea liberală nu avea tăria să se opună țarului cu apucături autocratice, pentru că îi era frică de revolta maselor[30][31]; acești intelectuali liberali ar fi dorit în mod sincer să se revolte pentru a-și acorda lor și Rusiei o reală libertate politică (o revoluție burgheză), însă nu puteau, pentru că le era teamă că dacă vor face asta, sprijinindu-se în mod inevitabil pe mulțime, vor fi forțați apoi să acorde maselor o revoluție economică: cum spunea Stalin, aceștia “voiau o revoltă în genunchi.”[32]

Din chiar anii după revoluția înăbușită din 1905, falia dintre clasele avute pe de-o parte, interesate eventual de reforme politice, și restul populației, interesată de ameliorarea condițiilor subumane în care își duceau viețile, se căscase deja.[33]

Leaderii guvernelor revoluționare vor fi și ei urmăriți de acest spectru al democrației "demolatoare", și unul dintre mijloacele prin care aceștia au găsit să amâne, dacă nu și împiedice, revoluția socială, a fost continuarea războiului și în ultimă instanță încercarea de a mobiliza unitățile militare din capitală pe linia frontului.[34] Ca și elita intelectuală socialistă a Sovietului[35], mai târziu și bolșevicii înșiși au trăit aceeași spaimă de țăranii cei lipsiți de educație și dificil de convins de necesitatea unei agriculturi pe mari suprafețe[36], sau în fața muncitorilor (aflați, cum spunea o dată Lenin, "la stânga partidului bolșevic"[37]) convinși că un compromis cu piața - și țărănimea - era necesar și vital pentru regim în anii 20.[38][39]

Revoluția din Octombrie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Revoluția din Octombrie.

Incapacitatea guvernului provizoriu de a rezolva problemele colosale cu care Rusia s-a confruntat după februarie 1917 și care s-au agravat pe măsură ce eșecurile se acumulau (eșecul ofensivei din iunie, scandalul Kornilov, tergiversarea aplicării unei reforme agrare în condițiile în care tăranii deja ocupaseră ilegal proprietățile moșierilor, eșecul calmării tendințelor centrifuge ale mișcarilor minorităților naționale), au dus inevitabil[40] la prăbușirea acestuia.[41]

Revoluția din Octombrie a fost condusă de Lenin și se baza pe ideile lui Karl Marx, deși în opinia unor istorici contemporani mai degrabă Lenin - și Rusia[42] - a(u) făcut marxismul revoluționar, decât e marxismul cel care să-l fi făcut pe Lenin (și pe ruși) revoluționar(i).[43]. Ea a marcat începutul diseminării comunismului în secolul al XX-lea. A fost mult mai puțin extinsă decât revoluția din februarie și a fost victorioasă datorită activității susținute de planificare și coordonare.[necesită citare] Revoluția bolșevică n-a fost rezultatul unei planificari.[44][45] Ea a fost o mișcare spontană și defensivă contra acțiunilor guvernului provizoriu, și nu rezultatul unui plan machiavelic al lui Lenin[46], sau rezultatul vreunei rezoluții a Congresului Sovietelor, aceasta fiind cauzată de decizia guvernului de a trimite armata ca să închidă ziarele bolșevicilor.[47], o măsură care cu greu poate fi considerată democratică.

Pe 7 noiembrie 1917, liderul bolșevic Vladimir Ilici Lenin și-a condus revoluționarii de stânga într-o acțiune militară aproape nesângeroasă împotriva guvernului provizoriu socialist. (Rusia mai folosea încă în acele vremuri calendarul iulian așa că data corespunzătoare era 25 octombrie). Revoluția din octombrie a încheiat faza revoluționară începută în februarie, înlocuind prin forță armată efemerul guvern democratic[necesită citare] cu unul bolșevic dictatorial. Guvernele provizorii care s-au perindat din februarie până la preluarea puterii de către bolșevici n-au fost emanații ale unui proces electoral pentru a putea fi numite “democratice”[48]; ele erau însă în mod cert “revoluționare”, asta cel puțin la început, căci în timp natura lor s-a transformat din ce în ce mai mult pentru a îmbrăca forme dictatoriale și anti-democratice.[49]

Deși mulți bolșevici (precum Lev Troțki) sprijineau o democrație sovietică, modelul 'reformei de sus în jos' a ieșit învingător după ce a murit Lenin și Stalin a obținut controlul asupra URSS. Troțki și sprijinitorii săi, ca și mulți alți comuniști cu tendințe democratice, au fost persecutați și în cele din urmă băgați în închisori sau uciși.

Alegerile constituantei prevăzute încă de guvernul Kerenski au avut loc în noiembrie. Au fost primele alegeri libere din istoria Rusiei. Acestea au fost câștigate de socialiștii revoluționari obținând 380 de locuri. Bolșevicii au obținut numai 168, pierzând clar alegerile. La alegeri au luat parte 14.700.000 de alegători.[1] Bolșevicii nu au vrut să respecte rezultatul alegerilor și pe 5/18 ianuarie 1918 sub conducerea lui Lenin au dizolvat cu forța Adunarea Constituțională.[2] Acest act a fost una din scânteile care au condus ulterior la lungul război civil.

După octombrie 1917, mulți eseri (socialiști-revoluționari) și anarhiști ruși s-au opus bolșevicilor în soviete. Când acest procedeu a dat greș, ei s-au revoltat într-o serie de mișcări chemând la o "a treia revoluție". Cele mai importante exemple au fost răscoala din Tambov, (1919-1921), și revolta din Kronstadt (în martie 1921). Aceste mișcări, care au făcut un mare număr cereri dar care nu s-au bucurat de o conducere eficientă, au fost în cele din urmă zdrobite pe parcursul Războiului Civil.

Războiul Civil[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Războiul civil din Rusia.

Războiul civil din Rusia care a izbucnit în 1918 la scurta vreme după noiembrie 1917 a adus moartea și suferința milioanelor de oameni indiferent de orientarea lor politică. Războiul s-a dus în principal între "roșii", bolșevici, și "albi" – monarhiștii, conservatorii, liberalii și socialiștii revoluționari. Albii aveau sprijinul din partea unor țări precum Marea Britanie sau SUA.

De asemenea, pe durata războiului civil, Nestor Mahno a condus o mișcare anarhistă ucrainiană care a colaborat în general cu bolșevicii. Până în cele din urmă, o armată bolșevică condusă de Mikhail Frunze a distrus mișcarea Makhnovist pentru că makhnoviștii au refuzat să fuzioneze cu Armata Roșie Pe de altă parte, așa numita " Armata Verde " (naționaliști și anarhiști) au jucat un rol secundar în război, mai ales în Ucraina.

Remarci finale[modificare | modificare sursă]

Revoluția rusă ar fi trebuit, după spusele lui Lenin, să se împrăștie de-a lungul și de-a latul lumii. Lenin și Troțki spuneau că idealul socialismului în Rusia nu va fi realizat fără succesul unei revoluției germane. Totuși, Stalin a respins mai târziu această teză, afirmând că socialismul este posibil și numai într-o singură țară, chiar una subdezvoltată precum Rusia. Critici, printre care și comuniști sau socialiști, au afirmat că modelul de socialism a lui Stalin (cunoscut sub numele de stalinism) a fost mai degrabă un capitalism de stat decât socialism marxist adevărat.

Anumiți istorici par a fi tentați să considere că Lenin a nutrit, cel puțin în anumite perioade ale implicării lui în mișcarea revoluționară, anumite convingeri care pot fi considerate democratice, fără a fi și burghez-democratice.[50] Totuși sunt rari istoricii care cred că Lenin a putut intenționa vreodată, fie asta și-n cele mai utopice idei sau vise ale lui, să permită vreo formă de participare care să aiba măcar pe departe alura unei democrații, fie ea și directă sau descentralizată. Istoria cunoaște pur și simplu suficiente informații biografice ale revoluționarului încât să poată trage concluzia că Lenin era o fire extrem de autoritară, trăise atât timp persecutat de un regim prea violent și arbitrar, ca să poată împărtăși alte convingeri decât acelea ale unui dictator, cum s-a și dovedit de fapt a fi atât în partid, cât și în relațiile politice în timpul revoluției, războiului civil și mai târziu în timpul așezării noului regim. Orlando Figes pune asta parțial pe seama firii lui de nobil rus cu mentalitate patriarhală, obișnuit să decidă pentru toți și apoi să le ordone pur și simplu ce să facă, ca și pe seama traumei pe care execuția fratelui lui de țarism i-a produs-o la o vârstă recunoscută a fi psihologic critică pentru orice individ, sau încă și mai apăsat pe seama tradiției revoluționare ruse (atât manifestă politic cât și aceea strict intelectuală), marcată de un extremism uluitor, pe măsura regimului pe care îl combătea, și care n-are azi paralelă decât poate la grupurile cele mai radicale de teroriști islamici.

Scurtă cronologie a evenimentelor care au premers revoluției din 1917[modificare | modificare sursă]

Datele sunt corecte pentru calendarul iulian care a fost folosit în Rusia până în 1918. Erau 12 zile în urma calendarului gregorian în secolul al XIX-lea și 13 zile în urmă în secolul al XX-lea.

ianuarie - Duminica însângerată în Sankt Peterburg.
iunie - Revolta de pe cuirasatul Potemkin în Odessa la Marea Neagră (vezi filmul Cuirasatul Potemkin)
octombrie – Greva generală, se formează sovietul din Sankt Peterburg
- Acordul imperial cu privire alegerile pentru Duma de Stat - Manifestul din Octombrie
  • 1906 - Prima Dumă de Stat. Primul-ministru - Piotr Stolîpin. Începe reforma agrară
  • 1907 – A doua Dumă de Stat, februarie-iunie
  • 1907 - A treia Dumă de Stat, până în 1912
  • 1911 - Stolîpin este asasinat
  • 1912 - A patra Dumă de Stat, până în 1917. Bolșevicii și menșevicii se despart definitiv
  • 1914 - Germania declară război Rusiei
  • 1915 – După înfrângeri serioase, Nicolae al II-lea se autoproclamă Comandant Suprem. El

formează Blocul Progresist.

Cronologie extinsă a Revoluției de la 1917[modificare | modificare sursă]

Vladimir Ilici Lenin, conducătorul bolșevicilor în Revoluția din 1918

Ianuarie

Februarie

  • Revoluția din Februarie
  • 26 - 50 demonstranți uciși în Piața Znamenskaya.
  • 27 – Trupele refuză să deschidă focul asupra demonstranților, au loc dezertări. Închisorile, judecătoriile și sediile poliției sunt atacate și jefuite de mulțimi.

Martie

Aprilie

Mai

  • 5 – Se formează un nou guvern provizoriu. Kerenski devine ministru al războiului și al flotei.

Iunie

  • 3-24 –Primul Congres al Sovietelor din întreaga Rusiei se ține în Petrograd.
  • 16 - Kerensky ordonă o ofensivă împotriva forțelor Austro-Ungare, care are succes la început.

Iulie

  • 2 – Ofensiva Rusa se încheie. Troțki se alătură bolșevicilor.
  • 4 – Demonstrații antiguvernamentale în Petrograd
  • 6 – Germanii și austro-ungarii contraatacă. Rușii se retrag în panică, orașul Tarnopol este jefuit. Se ordonă arestarea conducătorilor bolșevici.
  • 7 - Lvov demisionează. Kerensky este noul prim-ministru
  • 22 - Troțki și Lunacharskii sunt arestați

August

  • 26 – Al doilea guvern de coaliție cade.
  • 27 - Generalul Lavr Kornilov încearcă să dea o lovitură de stat. Kornilov este arestat și întemnițat.

Septembrie

Octombrie

  • 10 – Comitetul Central Bolșevic aprobă revolta militară.
  • 11-13 – Congresul Sovietelor Regiunii de Nord.
  • 20 – Prima întâlnire a Comitetului Revoluționar Militar la Petrograd
  • 25 - Revoluția din Octombrie se lansează prin ordinul Comitetului Revoluționar Militar dat muncitorilor înarmați și soldaților de a ocupa principalele clădiri din Petrograd. Palatul de Iarnă este atacat la 21:40. Kerensky fuge din Petrograd.
  • 26 – Al doilea Congres al Sovietelor. Deputații menșevici și social-democrați de dreapta părăsesc congresul protestând împotriva evenimentelor din ziua precedentă. Decretul despre pace și reforma agricolă. Se formează Consiliul Comisarilor Poporului (guvern dominat de bolșevici, avându-l pe Lenin ca președinte).

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Oliver H. Radkey. Russia Goes to the Polls: The Election to the All-Russian Constituent Assembly, 1917, Ithaca, Cornell University Press, 1989, ISBN 0-8014-2360-0 xxvi, 171 p
  2. ^ Pagina germană Wikipedia despre „Februarrevolution 1917”
  1. ^ Revoluția Rusă, prefacere radicală politică și socială declanșată în Imperiul Rus în 1917. A început în februarie prin prăbușirea regimului țarist vechi de secole și a condus la răsturnarea unui guvern provizoriu de tip occidental și înființarea la nivel național a primului sistem politic comunist în octombrie. - Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2012.
  2. ^ Revoluția Rusă din 1917, două revoluții, prima dintre ele răsturnând guvernul imperial în februarie (martie, pe stil nou), cea de-a doua aducând la putere bolșevicii în octombrie (noiembrie, stil nou). - Encyclopaedia Britannica online
  3. ^ Revoluția Rusă din 1917 consistă de fapt din două revoluții politice distincte care au avut loc în același an, prima în februarie (martie) și a doua în octombrie (noiembrie), conform vechiului calendar iulian. Ambele revoluții au implicat izbucniri relativ mici de violență dar au fost totuși caracterizate de prefaceri sociale și schimbări importante în cârmuire, politică externă și imperative politice ale partidelor participante la evenimente. - The Russian Revolution (1917), World History Encyclopedia, Abraham O. Mendoza, Ed. Alfred J. Andrea and Carolyn Neel. Vol. 17: Era 8: Crisis and Achievement, 1900-1945. Santa Barbara, CA: ABC-CLIO, 2011. p354-356.
  4. ^ Prima fază a Revoluției Ruse a avut loc în februarie 1917, când țarul Nicolae al II-lea a abdicat de la tron, act care a marcat astfel sfârșitul dinastiei Romanovilor care a guvernat Rusia pentru aproape trei secole. […] Ca unic partid socialist care n-a fost asociat guvernului provizoriu, partidul bolșevic a fost și unicul a cărui popularitate și imagine n-a fost pătată de eșecurile acestuia. Astfel, bolșevicii și-au văzut rândurile crescând, în special în marile orașe și printre muncitori și soldați. Programul lor redactat de Lenin era mult mai pe gustul maselor decât acela al guvernului provizoriu, el făcând apel la încheierea imediată a războiului, la confiscarea latifundiillor, la controlul muncitorilor în fabrici și la auto-determinarea minorităților imperiului, la acordarea puterii complete Sovietelor, fapt care însemna răsturnarea guvernului provizoriu. Lenin insista pe faptul că bolșevicii să preia puterea de la din ce în ce mai puțin popularul guvern provizoriu, și în noaptea de 24 spre 25 octombrie forțe armate conduse de bolșevici au preluat controlul punctelor cheie din Sankt Petersburg în numele Congresului Sovietelor întregii Rusii, care se întrunea în acel moment în oraș. - Revolution - Russia, Berkshire Encyclopedia of World History, Robert W. Strayer (State University of New York, Brockport), Ed. William H. McNeill, Jerry H. Bentley, David Christian, Ralph C. Croizier, J. R. McNeill, Heidi Roupp,, et al. Vol. 5. 2nd ed. Great Barrington, MA: Berkshire Publishing, 2010. p2166-2168.
  5. ^ Revoluția Rusă din 1917 a devenit modelul de revoluție pentru revoluțiile secolului al XX-lea, în special în afara Occidentului. Procesul părea să rezolve o dificilă dilemă: cum să faci o revoluție socialistă într-o țară în care condițiile erau puțin favorabile din punct de vedere al filozofiei marxiste. - Revolution, New Dictionary of the History of Ideas, Krishan Kumar, Ed. Maryanne Cline Horowitz. Vol. 5, Detroit: Charles Scribner's Sons, 2005. p2112-2121.
  6. ^ The Russian Revolution: A Very Short Introduction, Steve A. Smith, Oxford University Press 2002.
  7. ^ A People's Tragedy - A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  8. ^ Preluarea puterii este prezentată adesea a fi rodul unei conspirative lovituri de stat contra unui guvern democratic. Prezintă toate elementele unei lovituri de stat - deși una căreia i se făcea mare publicitate în presă - cu excepția faptului că o lovitură de stat presupune preluarea de către puciști a unei mașinării de stat funcționale. Dar așa cum poate fi argumentat, în Rusia momentului nu exista așa ceva din februarie încă. - The Russian Revolution: A Very Short Introduction, Steve A. Smith, Oxford University Press 2002.
  9. ^ (Kerensky) A început chiar să se roage ca bolșevicii să facă o mișcare, crezând naiv că asta i-ar putea da lui o sansă de a-i termina odată pentru totdeauna. "M-aș și ruga numai să se producă această revoltă", i-a spus el lui Nabokov pe 20 octombrie. "Am la dispoziție forțe mai mult decât e necesar. Vor fi pur și simplu striviți." Încrezător în propria victorie, Kerensky a declarat război bolșevicilor. A anunțat planul de a transfera grosul trupelor garnizoanei Petrogradului pe frontul de nord, unde germanii avansau înspre capitală. Ca și în ajunul crizei din iulie, primul ministru percepea amenințarea militară germană ca pe o excelentă scuză pentru debarasarea capitalei de soldații ei rebeli; și trebuie să fi mizat pe ideea că, așa cum s-a întâmplat în iulie, dispersia garnizoanei va provoca o revoltă bolșevică prost planificată. Dar asta, era, firește, o eroare fatală. Anunțul primul ministru a dat credibilitate acuzei bolșevicilor că în cercurile guvernamentale se urzea un complot antirevoluționar - acuză de care aveau nevoie ca să obțină sprijinul pentru o revoltă în imediată. Bolșevicii susțineau că Kerensky plănuiește să abandoneze capitala ca să închidă Congresul Sovietelor și să înabușe astfel revoluția. Aceste temeri au atins punctul culminant atunci când Rodzianko, fostul președinte al Dumei, l-a îndemnat pe Kerensky să facă exact acest lucru, asta într-un discurs care a fost relatat pe larg în presă sub titlul "La dracu' cu Petrogradul!" - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  10. ^ Faptul remarcabil al insurecției bolșevice este că aproape nici unul din leaderii bolșevici n-a dorit ca ea să aibă loc până doar cu câteva ore înainte ca ea chiar să aibă loc. Până târziu în seara de 24 octombrie, majoritatea membrilor Comitetului Central și al MRC-ului (Comitetul Militar Revoluționar) n-au avut intenția să răstoarne guvernul provizoriu înainte de deschiderea Congresului Sovietului programat a avea loc în ziua următoare. Troțki, care în lipsa lui Lenin asigura practic conducerea partidului, a subliniat în mod repetat importanța disciplinei și răbdării. În dimineața lui 24 octombrie Kerensky a ordonat închiderea a două jurnale bolșevice. Troțki a refuzat să răspundă la această provocare, ordonând doar ca MRC să fie pus pe picior de alertă: instalațiile cheie ale orașului trebuie capturate ca măsură defensivă contra oricărei alte amenințări "contra-revoluționare". Dar așa cum a declarat la o întrunire cu delegații bolșevici la Congresul Sovietului în după-amiaza aceleiași zile, "ar fi o eroare să folosim fie și un singur tanc din defensiva Palatului de Iarnă ca să arestăm guvernul… Aceasta e apărare, tovarăși, apărare." Mai tărziu în aceeași seară, în Sovietul Petrogradului, Troțky a declarat - și avea bune motive să creadă așa ceva - că "un conflict armat azi sau mâine, în ajunul Congresului Sovietului, asta nu face parte din planurile noastre." - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  11. ^ Între timp, totuși, insurecția bolșevică lua amploare. În ciuda apelurilor lui Troțki pentru păstrarea disciplinei, era greu să faci ca măsurile defensive ale Comitetului Militar Revoluționar (MRC) să nu se transforme în ofensivă generală. Pe măsură ce cădea întunericul, mulțimi înarmate de muncitori și soldați bolșevici s-au scurs în centrul orașului. Punctele de blocaj ale guvernului pe podurile care controlau străzile care veneau din cartierele sărace de la periferie au fost preluate de Gărzile Roșii. Aceștia din urmă au desfășurat puncte de control și patrulau străzile în tancuri pe când seara târziu lumea care ieșea de la teatru se grăbea spre case. Pe la orele mici ale dimineței, forțele bolșevice au luat controlul asupra stațiilor de cale ferată, asupra poștei, telegrafului, băncii de stat, centralei telefonice și stației electrice a capitalei. Gărzile Roșii au capturat posturile de poliție și au început să asume ei înșiși funcția de poliție în oraș. În mare, insurgenții dețineau controlul aproape complet asupra orașului cu excepția zonei centrale din jurul Palatului de Iarnă și a Pieței Sfântul Isac. Baricadați în interiorul Palatului de Iarnă, miniștrii lui Kerensky n-aveau controlul nici măcar asupra propriului lor sistem de iluminare și comunicații telefonice. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  12. ^ Cu cinci zile înaintea preluării puterii de către bolșevici, pe 20 octombrie, generalul Verhovski, ministrul de război, a declarat armata incapabilă de luptă. Acesta a recomandat ca unică cale de a contracara amenințarea crescândă pe care bolșevicii o reprezentau, adoptarea punctelor lor de vedere în ce privește încheierea imediată a păcii. Însă Kerensky a eșuat să vadă pericolul bolșevic și o dată în plus a refuzat să acționeze. La Londra în exil, când lord Beaverbrook l-a întrebat la o masă 14 ani mai târziu dacă guvernul provizoriu ar fi putut să-i împiedice pe bolșevici să ia puterea prin semnarea unei păci separate cu Germania, Kerensky a răspuns că "da, firește că bolșevicii puteau fi astfel împiedicați să ia puterea, iar el s-ar fi aflat acum la Moscova și nu în exil", însă a declarat că "am fost prea naivi ca să procedăm astfel." - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  13. ^ Cine te-a ales? Asta a fost întrebarea incomodă pe care unul a strigat-o din mulțime, atunci când Miliukov a anunțat formarea Guvernului Provizoriu. Răspunsul, firește, e că nimeni nu l-a ales. Guvernul Provizoriu n-a fost un guvern democratic, în sensul că a fost ales de populație, ci un guvern de încredere națională. N-a avut niciodată legitimitate, care ea nu poate proveni decât din urne. Liderii liberali care l-au format erau excesiv preocupați de această absență a mandatului popular, și au crezut că dacă îl numeau "provizoriu", asta le-ar putea aduce mai mult respect din partea mulțimii. Au prezentat guvernul ca păstrător temporar al statului până la alegerea Adunării Constiutante, și au subliniat întotdeauna că legislația promovată de ei depindea în ultimă instanță de aprobarea ei de către Adunare. Și tocmai din această cauză oamenii se întrebau de ce-ar trebui să asculte de guvern, căci termenul provizoriu nu predispune la respect. Privind în urmă, e dificil să nu blamezi leaderii Guvernului Provizoriu pentru faptul că n-au organizat mai repede alegerile pentru Adunarea Constituantă, care doar ea ar fi putut să le dea mandatul democratic necesar. ('Who elected you?' That was the awkward question someone shouted from the crowd when Miliukov announced the establishment of the Provisional Government. The answer, of course, was that nobody had. The Provisional Government was not a democratic government, in the sense that it had been elected by the people, but a government of 'national confidence'. It never had the legitimacy which can only come from the ballot box. […])- A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  14. ^ Pe la începutul verii, pe măsură ce haosul se răspândea în țară și necesitatea urgentă de o autoritate legală mai puternică devenea evidentă, opinia publică se îngrijora din ce în ce mai mult în legătură cu lentul progres al Consiliului Special (care trebuia să adopte legea electorală). Unii cetățeni argumentau că ar fi fost mai rapidă o comisie cu mai puțin membrii. […] Existau, firește, probleme practice care făceau desfășurarea rapidă a alegerilor puțin recomandabilă : milioane de cetățeni se aflau în permanentă mișcare și nu era deloc clar cum trebuia luat în considerare votul lor. Dar într-o anumită măsură aceste rezerve principiale au devenit un pretext pentru amânarea alegerilor. Kadeții, în special, favorizau amânarea alegerilor, fără îndoială pentru că știau că le vor pierde. Prinț Lvov a sprijinit tergiversările lui Kokoșkin. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  15. ^ Obiectivele războiului au fost tema politică centrală în primăvara lui 1917. În realitate, întregul an 1917 poate fi văzut ca o lupta politică între cei care vedeau revoluția ca un mijloc de a termina războiul și cei care vedeau războiul ca un mijloc prin care să se pună capăt revoluției. Acesta nu era un simplu conflict politic, ci și unul de clasă. (Russia's war aims occupied the centre-stage of politics during the spring of 1917. Indeed the whole of 1917 could be seen as a political battle between those who saw the revolution as a means of bringing the war to an end and those who saw the war as a means of bringing the revolution to an end. This was not just a political clash, it was also a social one.) - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  16. ^ Aceștia (bolșevicii) câștigau influență și sprijin în august întrucât criticau susținătorii continuării războiului din guvern și dintre leaderii revoluționari ai Sovietului pentru eșecul lor de a pune capăt războiului și a satisface celelalte aspirații ale populației. Fiasco-ul Kornilov a catapultat stânga radicală condusă de bolșevici la conducerea Sovietului Petrogradului, principalul bastion al autorității revoluționare și de asemenea la conducerea sovietelor din Moscova și multe alte orașe, ca și la conducerea altor organizații muncitorești și ale soldaților. Merită subliniat faptul că bolșevicii și aliații lor, în primul rând socialist-revoluționarii de stânga, au câștigat conducerea acestor soviete prin alegeri, fie pentru că deputații moderați s-au radicalizat și au trecut în alt partid, fie că au fost înlocuiți de către alegătorii lor din fabrici și cazărmi cu purtători de cuvânt mai radicali. Acest sprijin popular era autentic și esențial pentru preluarea puterii de către bolșevici în octombrie, acest fapt fiind adesea pierdut din vedere din cauza ulterioarei dictaturi a bolșevicilor. - Russian Revolutions Of 1917, Europe Since 1914: Encyclopedia of the Age of War and Reconstruction, Rex A. Wade, Ed. John Merriman and Jay Winter. Vol. 4. Detroit: Charles Scribner's Sons, 2006. p2272-2284.
  17. ^ Împotriva oricărei șanse și logici, Lenin a reușit să-și atingă țelul de a declanșa o capturare armată a puterii înaintea deschiderii Congresului Sovietelor, dar a reușit asta din cauza erorilor lui Kerensky, și nu pentru că a fost pus în aplicare vreun plan bolșevic pentru o capturare armată a puterii. - Russian Revolutions Of 1917, Europe Since 1914: Encyclopedia of the Age of War and Reconstruction, Rex A. Wade, Ed. John Merriman and Jay Winter. Vol. 4. Detroit: Charles Scribner's Sons, 2006. p2272-2284.
  18. ^ Revoluția din octombrie n-a fost declanșată nici ca urmare a vreunui plan al lui Lenin, nici ca urmare a vreunui plan al Congresului Sovietelor, ci din cauza unui gest al lui Kerensky, care s-a dovedit a fi cel de-al doilea moment norocos al lui Lenin. Guvernul, care se temea de cererile din ce în ce mai insistente pentru acordarea puterii Sovietelor și a extinderii influenței bolșevicilor, a decis să dea o lovitură tactică acestora. În orele mici ale dimineței lui 24 octombrie, guvernul a trimis militarii cadeți (elevi de la școlile militare) să închidă două jurnale bolșevice. Muncitorii tipografi au alergat la sediul bolșevicilor să anunțe conducerea, unde leaderii Sovietului (sfatului, consiliului ales al orașului), declarând că din nou contra-revoluția își ridică capul, au făcut apel la soldați și detașamentele de muncitori înarmați ca să apere Sovietul și revoluția și să garanteze posibilitatea deschiderii Congresului Sovietului în ziua următoare. Poziția bolșevicilor era una pur defensivă. În decursul întregii zile de 24 octombrie, forțe pro-guvernamentale și pro-Soviet s-au confruntat în mod repetat în cursul unor confuze episoade pentru controlul unor clădiri și construcții (podurile) cheie ale orașului. Forțele pro-Soviet erau mai numeroase, cu un moral mai ridicat și mai decise în acțiunile lor - nimeni nu voia să moară pentru guvernul provizoriu - și pe la miezul nopții ele controlau cea mai mare parte a orașului, practic fără să tragă un foc de armă.- Russian Revolutions Of 1917, Europe Since 1914: Encyclopedia of the Age of War and Reconstruction, Rex A. Wade, Ed. John Merriman and Jay Winter. Vol. 4. Detroit: Charles Scribner's Sons, 2006. p2272-2284.
  19. ^ Pe 20 octombrie, atunci când guvernul a ordonat începerea mutării trupelor din capitală pe front, Comitetul Militar Revoluționar (organizație bolșevică) a ordonat unităților să nu plece fără permisiunea lui. În noaptea de 23 spre 24 octombrie Kerensky (șeful guvernului provizoriu al momentului) i-a dat lui Troțki (locotenentul lui Lenin în acel moment) motivul pe care acesta îl aștepta, când a ordonat închiderea ziarelor bolșevice, ca preludiu al atacării Comitetului Militar Revoluționar.
  20. ^ În mai și iunie, convențiile naționale ale sovietelor de muncitori, soldați și țărani au format Comitetul Executiv Național. Luate împreună, acestea era nu numai mai reprezentative decât guvernul provizoriu, dar în virtutea loialității de care se bucurau din partea alegătorilor lor, erau și mai puternice decât acesta. - Russian Revolution, Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2012.
  21. ^ În timp ce leaderii Sovietului doreau restabilirea ordinii, cei mai mulți dintre ei n-aveau nici o intenție când era vorba de asumarea puterii. Întreaga bază a strategiei lor era să-i preseze pe leaderii Dumei întru formarea unui "guvern burghez". Astfel a apărut ceea ce mai târziu Troțki a numit "paradoxul din Februarie": revoluția făcută în stradă a rezultat într-un guvern făcut în saloane. Asta a fost un șablon politic repetat de-a lungul întregului an 1917: au fost mai multe momente (februarie, aprilie, iulie și septembrie) când leaderii Sovietului ar fi putut să ia puterea, pentru că masele ieșeau în stradă cu cererea explicită înspre Soviet ca să facă acest lucru, însă de fiecare dată aceștia au dat înapoi de la asumarea responsabilității guvernării. În acest fel, aceștia au ratat șansa să ducă revoluția spre finalul ei democratic și socialist, bolșevicii fiind cei care au cules roadele acestei erori.
  22. ^ Exact în acest moment Comitetul Central al partidului bolșevic era întrunit în conacul Kșesinskaia ca să decidă ce politică să adopte în privința revoltei. Deși până acum a recomandat reținere de teamă să nu riște un puci prematur, pentru C.C. era clar că mișcarea nu mai putea fi oprită. Muncitorii și soldații au preluat practic puterea în oraș, marinarii din Kronstadt erau pe drum iar marea majoritate a bolșevicilor de rând din Petrograd se alăturau revoltei, lăsând Comitetul Central în imobilismul lui. Cu puțin înainte de miezul nopții s-a convenit să fie convocate alte manifestații a doua zi. Prima pagină a ziarului Pravda, care trebuia să apară cu un articol al lui Kameniov și Zinoviev în care aceștia făceau appel la reținere, a trebuit să fie modificat în ultimul moment și ziarul a apărut dimineața cu un imens spațiu alb în locul articolului scos. S-au tipărit și distribuit pe stradă în mare grabă foi care făceau appel la demonstrații "organizate" și la "o nouă putere" bazată pe Soviet. Între timp, un trimis al Comitetului Central a plecat în grabă c-o mașină spre Finlanda ca să-l aducă pe Lenin înapoi în capitală. […] De-o manieră subestimată de toți istoricii, evenimentele din 4 iulie s-au caracterizat printr-o confuzie aproape totală. Leaderii bolșevici luau decizii din mers. Ieșirea în stradă masivă din 3 iulie i-a surprins nepregătiți, cu leaderul plecat în vacanță în Finlanda. I-a surprins nehotărâți, neștiind dacă să transforme demonstrația într-o răsturnare a guvernului provizoriu sau dacă să încerce doar s-o limiteze la o demonstrație politică care să-i preseze pe leaderii Sovietului să ia în fine puterea. Când Lenin s-a întors în capitală la primele ore ale dimineții, bolșevicii l-au hărțuit cu întrebări despre ce reacție să adopte. Conform declarațiilor lui Kalinin, tactica recomandată de Lenin a fost "să așteptăm și să vedem ce se întâmplă", lăsând deschisă posibilitatea de a arunca în luptă regimentele bolșevice dacă sorții bătăliei se arătau favorabili. Ori asta s-ar fi și putut întâmpla. Dar leaderul bolșevic s-a dovedit excesiv de incapabil să decidă dacă acest " moment favorabil" a venit sau nu. Zinoviev, care a petrecut întreaga zi de 4 iulie alături de Lenin, își amintește de un Lenin iremediabil paralizat de nehotărâre. Se întreba continu pe sine însuși dacă chiar este asta ocazia de a încerca să ia puterea. De-a lungul orelor critice ale revoltei, leaderii bolșevici au continuat să stea pe margine și să sa observe ce se întâmplă. Și cu toate astea, partea organizată a mulțimii, adusă de organizațiile bolșevice locale, nu vor lua puterea fără un ordin explicit venit de sus. Din cauza acestei confuzii au apărut demonstrațiile atât de prost organizate ca încercare de puci, și de aceea au sfârșit în eșec total. […] Căutând leaderii, marinarii Kronstadt-ului au plecat spre sediul bolșevic. Conduși de formațiile lor de muzică militară care intonau Internaționala, aceștia au mărșăluit în coloane de-a lungul splaiului universității, prin fața bursei și prin parcul Alexandru până la conacul Kșesinskaia, unde s-au adunat în fața balconului așteptând să primească ordine de la Lenin. Dar leaderul bolșevic nu știa unde trebuie să-i trimită. În acest moment ar fi fost suficient să dea un ordin, și marinarii ar fi mărșăluit direct spre Palatul Taurizilor, ar fi arestat leaderii Sovietului, ar fi adunat miniștrii cabinetului și ar fi proclamat puterea Sovietului. Dar Lenin era în mod total necaracteristic ezitant, nu voia să vorbească, și când în final a fost convins să apară în balcon, a produs un discurs ambiguu care a durat nu mai mult de câteva secunde, în care-și exprima încrederea în venirea puterii Sovietului dar care îi lăsa pe marinari fără nici un ordin despre cum să fie asta înfăptuit. N-a fost nici măcar atât de explicit încât să se știe dacă dorește ca mulțimea să continue demonstrația, și conform mărturiilor celor care erau cu el în acel moment, nici el nu știa. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  23. ^ În timp ce leaderii Sovietului doreau restabilirea ordinii, cei mai mulți dintre ei nu intenționau să-și asume puterea. Întreaga bază a strategiei lor era să-i preseze pe leaderii Dumei întru formarea unui "guvern burghez". Astfel a apărut ceea ce mai târziu Troțki a numit "paradoxul din Februarie": revoluția făcută în stradă a rezultat într-un guvern făcut în saloane. Asta a fost un șablon politic repetat de-a lungul întregului an 1917: au fost mai multe momente (februarie, aprilie, iulie și septembrie) când leaderii Sovietului ar fi putut să ia puterea, pentru că masele ieșeau în stradă cu cererea explicită înspre Soviet ca să facă acest lucru, însă de fiecare dată aceștia au dat înapoi de la asumarea responsabilității guvernării. În acest fel, aceștia au ratat șansa să ducă revoluția spre finalul ei democratic și socialist, bolșevicii fiind cei care au cules roadele acestei erori. Cum putem explica un astfel de eșec? În contextul lui februarie, lună care a determinat mult în ce privește politica ulterioară, au existat printre membrii marcanți ai Sovietului trei principale idei. Prima, era legată de dogma de partid. Și menșevicii ca și socialist-revoluționarii aderau în mod strict la credința că într-o țară rurală primitivă, precum Rusia, trebuia ca mai întâi să aibă loc o revoluție burgheză (asta însemnând o lungă perioadă de capitalism și democrație) înainte ca societatea rusă, și clasa muncitoare în particular, să fie suficient de avansată încât să permită o trecere spre o ordine socialistă. Cum a zis o dată Plehanov, nu exista suficient de multă dorjdie proletară în coca țărănească rusească ca să faci cozonacul socialist. În cazul menșevicilor această credință în ideea revoluției-în-două-etape deriva din teoria marxistă; - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  24. ^ Palatul Marinsky, sediul puterii guvernamentale, era larg deschis oricărui asalt și capturării lui. Punctele strategice ale orașului - arsenalul, centrala telefonică, depozitele de provizii și stațiile de cale ferată, erau toate lipsite de apărare. Cu un singur ordin al lui Lenin, insurgenții ar fi putut să le ia în stăpânire ca prim pas spre preluarea puterii. Dar acest ordin n-a venit, iar mulțimea din fața Palatului Taurizilor, nepreaștiind ce trebuie să facă, s-a dispersat curând, mâna destinului, materializat printr-o vreme urâtă, contribuind și ea la colapsul revoltei. Pe la cinci după amiază, norii furtunei s-au rupt și a început o ploaie torențială, cei mai mulți participanți fugind spre adăposturi și n-a mai revenit. Însă elementele cele mai rebele au rămas. Pesemne pentru că erau uzi până la piele, și-au pierdut autocontrolul și au început să tragă sălbatic înspre Palatul Taurizilor. Acest fapt a provocat panica în restul mulțimii, fapt manifestat prin țipete și călcări în picioare, mai multe zeci de indivizi fiind striviți. Câțiva marinari au început să intre în palat, suind peste ferestrele deschise. I-au convocat acolo miniștrii socialiști ca să le explice retincența lor de a prelua puterea. Cernov a fost trimis să calmeze mulțimea, dar imediat ce-a apărut pe trepte strigăte furioase se făcură auzite dinspre marinari. Mulțimea s-a năpustit și apucându-l a început să-l caute să vadă dacă n-are arme. Un muncitor și-a ridicat amenințător pumnul strigând furios înspre Cernov: "Ia puterea, ticălosule, când îți este dată." Mai mulți rebeli l-au imobilizat pe leaderul socialist-revoluționarilor într-o mașină descoperită. L-au declarat sub arest, și i-au zis că nu-l vor elibera până când Sovietul nu va lua puterea. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  25. ^ Rigida lor dogmă de partid le spunea menșevicilor și socialist-revoluționarilor că un guvern socialist nu poate fi format pentru că stadiul burghez al revoluției nu fusese încă consumat. Această logică elevată i-a împins pe acești filozofi să tragă concluzia că trebuie cumva cârpită o nouă coaliție cu orice preț, și că dacă Kadeții (reprezentanții burgheziei) totuși vor refuza să se alăture, atunci trebuie format un bloc cu alte grupuri burgheze. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  26. ^ De la tezele din aprilie, acesta (Lenin) a acceptat necesitatea de a baza munca partidului pe mijloace politice sau pașnice. Dar ca rezulat al evenimentelor din iulie, când - așa cum vedea el lucrurile - statul a fost capturat de o dictatură militară, leaderul bolșevic a alunecat înspre adoptarea ideii de revoltă armată pentru preluarea puterii. Refuzul lui Lenin de a apare în curți reprezenta de fapt propria-i declarație de război civil. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  27. ^ Mai mult decât orice altceva, ofensinva de vară este aceea care i-a aruncat pe soldați în brațele bolșevicilor, aceștia fiind unicul mare partid care susținea fără nici un compromis sau bemol terminarea războiului. Daca guvernul provizoriu ar fi adoptat o politică similară și ar fi deschis negocieri cu nemții, este fără nici un dubiu faptul că bolșevicii n-ar fi ajuns niciodată la putere. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  28. ^ Și totuși Rusia nu putea fi o altă Franță. În sensul tradiției clasice europene a lui 1789 și a lui 1848, faza constituțională a revoluției ruse avusese deja loc în perioada 1905-1914: reforma politică nu mai avea nimic de oferit oamenilor. Numai o revoluție socială profundă, una fără precedent în istoria Europei, a fost capabilă să rezolve problema politică produsă de prăbușirea vechiului regim. Asta a fost eroarea principală a revoluționarilor din februarie: intoxicați fiind de propria lor imagine de moștenitori ai lui 1789, aceștia se legănau în iluzii că vor putea rezolva problema lui 1917 prin importul de practici și politici consituționale occidentale pentru care în fapt nu exista un precedent în Rusia, și nici baza culturală necesară. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  29. ^ Istoricii au fost tentați să neglijeze legătura între acest război al asupriților contra privilegiilor și Teroarea Roșie. Mulți istorici au văzut teroarea ca fiind exclusiv politică: ei ne-au arătat cum a fost ea impusă de bolșevici - fie în mod intenționat pentru a-și fonda puterea pe ea, astfel încât teroarea a devenit baza fundamentală a regimului lor (opinia istoricilor de dreapta), fie ca o reacție pragmatică la amenințările și problemele războiului civil (opinia istoricilor de stânga). Nici una dintre aceste explicații nu e însă satisfăcătoare. Teroarea a erupt de jos. Ea era parte integrală a revoluției sociale încă de la început. Bolșevicii au încurajat dar n-au creat teroarea de masă. Principalele instituții ale terorii existau deja toate, cel puțin în parte, ca răspuns al presiunilor venite de jos. […] Sistemul CEKA (Comisia de Urgență, organismul care a precedat KGB-ul), ca teroare politică organizată de la centru, n-a început decât de pe la finele verii 1918. În primele luni de regim bolșevic, sistemul CEKA era, ca tot restul aparatului de stat, foarte descentralizat; și asta a însemnat adesea că presiunile sociale, ca și dorința populației locale de a-i deposeda pe bogați și potențați de averi, sau chiar dorința unei comunități de a face o vendetta contra alteia, putea determina cine va fi arestat sau executat de către șefii locali ai CEKA. Această teroare de masă este analizată aici, scopul fiind înțelegerea rădăcinilor sociale ale terorii CEKA. Căci oricât ar condamna cineva teroarea CEKA, și oricât de greu i-ar fi cuiva să admită, fapt e că aceasta a rezonat profund în mentalitatea din timpul războiului civil rus, și că a exercitat o stranie atractivitate în rândurile maselor. Sloganul "Moarte burgheziei!" scris pe pereții celulelor de anchetă ale CEKA era și sloganul străzii. Oamenii chiar își botezau copii "Terora". - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  30. ^ "O reuniune neoficială a deputaților a avut loc în 27 februarie la care reprezentanții dreptei au refuzat să participe. La această reuniune a fost ales un comitet provizoriu, organism din care va deriva viitorul guvern provizoriu. A apărut astfel o situație paradoxală: burghezia liberală, al cărui punct de vedere era reprezentat în noul guvern, nu numai că n-a făcut revoluția, ea în realitate chiar se temea de ea. Cei mai mulți politicieni liberali sperau că într-un fel sau altul monarhia poate fi salvată." - p. 17 din "A History of the Soviet Union from the Beginning to the End", Peter Kenez (University of California, Santa Cruz), Cambridge University Press 2006, http://www.cambridge.org/gb/knowledge/isbn/item1173772/?site_locale=en_GB ("An unofficial meeting of deputies took place on February 27 in which representatives of the right refused to participate. This meeting elected a provisional committee that was to be the parent body of the future provisional government. A paradoxical situation was thus created: the liberal bourgeoisie, whose point of view was represented in the new government, not only did not make the revolution, but in fact feared it. Most liberal politicians hoped that the monarchy could be saved one way or another.")
  31. ^ "În nici un moment al acestei revoluții populare spontane, începută în stradă și terminată în cabinetele capitonate ale palatului Taurizilor, sediu al Dumei, forțele politice de opoziție n-au condus mișcarea. Liberalii se temeau de mulțimile străzii; cât despre socialiști, aceștora le era frică de o reacție militară." - p.53 în "Le Livre Noir du Communisme - Crimes, terreur et répression", Stéphane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panné, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin, avec la collaboration de Rémi Kauffer, Pierre Rigoulot, Pascal Fontaine, Yves Santamaria et Sylvain Boulouque. Éditions Robert Laffont, S.A., Paris, 1997, ISBN 2-221-08204-4.
  32. ^ Dizolvarea Dumei a pus în evidență impotența liberalilor. Se vedea clar că puterea e în mâinile curții Romanovilor, și chiar și cu zece dintre cei mai înalți oficiali guvernamentali de partea lor, liberalii nu puteau face nimic altceva cu excepția unei revoluții, ca să-l împiedice pe țar să nu ia puterea în propriile mâini. Paralizia liberalilor se datora în primul rând fricii lor de a nu provoca violență pe străzi. Ei erau prinși între diavolul autocrației și adâncul ocean roșu al unei revoluții sociale care i-ar fi înecat cu siguranță și pe ei. Miliukov se temea că dacă Duma va intra în conflict deschis cu regimul și ar fi încurajat o revoltă populară, așa cum recomandau unii din membrii de stânga al partidului lui, asta va rezulta într-o urgie a gloatei. Coșmarul lui Pușkin al "revoltei rusești fără sens și fără milă" s-ar fi împlinit. Decât să riște așa ceva, liberalii jucau jocul așteptării: dacă puteau rezista până la o victorie aliată, atunci noi canale de reformă li s-ar fi deschis. Nu era poziția cea mai demnă ("o revoltă în genunchi", cum îi descria Stalin), dar în lipsa suirii pe baricade, pentru ei nu prea era altceva de făcut. Aristocrați patrioți precum Brusilov sau Lvov sperau că o campanie militară încununată de succes ar aduce guvernul și populația împreună și asfel ar evita nevoia unor reforme radicale. Acum realizau că de fapt inversul era adevărat: reformele radicale erau o precondiție a succesului militar. Lipsa din ce în ce mai acută de alimente, combustibil și produse casnice primare, rapida creștere a prețurilor, căderea transportului, corupția generalizată a furnizorilor guvernului și armatei și creșterea abruptă a nivelului infracțiunilor și tulburărilor sociale, toate astea se conjugau cu măcelul fără sfârșit al războiului pentru a crea sentimentul din ce în ce mai pregnant de panică publică și isterie. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  33. ^ În alt treilea rând, ca și consecință a victoriei din octombrie, a apărut un clivaj mortal în tabăra revoluționară între liberali și democrați pe de-o parte, care erau interesați în primul rând de reformele politice, și socialiști și asociații lor care doreau promovarea revoluției sociale. Prin publicarea Manifestului din Octombrie, regimul țarist a reușit să-i separe în mod durabil pe liberali și socialiști. Niciodată nu vor mai susține masele Rusiei mișcarea constituțională democratică ca în 1905. […] Pentru muncitori și țărani aceste noi libertăți politice erau puțin importante. Niciuna dintre cererile lor de reformă socială n-a fost îndeplinită. Experiența lui 1905 i-a învățat să caute îndeplinirea revoluției sociale și să nu mai urmeze direcția trasată de liberali. Deziluzia lor a devenit încă și mai profundă în anii de eșecuri ale Dumei. Se căsca astfel o prăpastie din ce în ce mai mare între idealurile constituționale ale claselor avute liberale pe de-o parte și nemulțumirile socio-economice ale maselor de muncitori și țărani pe de cealaltă: o despărțire generală a drumurilor revoluției politice și revoluției sociale. Muncitorii s-au întors în fabrici ca să constate că vechiul regim de lucru încă există. După ce și-au văzut patronii fugind o scurtă perioadă, condițiile brutale trebuie să le fi părut acum încă și mai intolerabile. Odată cu suprimarea mișcării socialiste, organizațiile clasei muncitoare erau în stare de asediu și izolate. Și cu toate astea, numărul de muncitori cu conștiință politică doritori și gata să li se alăture creștea cu fiece lună care trecea. […] Cei mai mulți dintre kadeți (principalul partid liberal) au ajuns acum la concluzia că de fapt nu voiau revoluție. Erau suficient de inteligenți ca să priceapă că ei înșiși vor fi următoarele ei victime. La cea de-a doua conferință a sa din februarie 1906, Partidul Constituțional Democratic (Kadet, liberalii), a condamnat grevele, revolta moscovită și ocuparea latifundiilor din toamna trecută. După care a scos un oftat eliberator: mariajul lui necinstit cu revoluția s-a sfârșit în fine. Această părăsire a maselor nu era nicăieri mai vizibilă decât la intelighenția. Înfrângerea revoluției din 1905 și amenințarea unei noi și mai violente revoluții sociale, evoca un larg evantai de reacții din partea scriitorilor și publiciștilor care au fost întotdeauna campionii "cauzei poporului." Mulți dintre ei s-au deziluzionat dezinteresându-se de politică și au urmat apoi confortabile cariere în drept și afaceri. S-au adunat pe la casele lor, s-au îngrășat și au devenit mulțumiți de sine, privind înapoi jenați la trecutul lor studențesc de oameni cu vederi de stânga. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  34. ^ Pe 20 iunie regimentul întâi mitraliere a primit ordinul să trimită 500 de mitraliere cu echipajul lor pe front, unde, se spunea, erau foarte necesare pentru a sprijini ofensiva. Din februarie când avusese loc revoluția, nici măcar o singură unitate din garnizoana Petrograd nu fusese trimisă pe front. Asta fusese una din condițiile puse de Sovietul Petrogradului la înființarea Guvernului Provizoriu. Soldații credeau că au făcut revoluția și de aceea erau îndreptățiți să rămână în Petrograd ca s-o apere împotriva unei contra-revoluții. Guvernului Provizoriu era și el mai mult decât conștient că trăia la mila sfertului de milion de soldați ai garnizoanei orașului. Până acum n-ar fi îndrăznit să încerce să-i scoată din capitală, dar prin iunie prezența acestor unități de mitraliere a devenit o amenințare majoră contra existenței guvernului. Și unul din motivele principale ale ofensivei era în mod indubitabil trimiterea lor pe front. Ministrul de Externe Tereșcenko a recunoscut asta în discuția cu ambasadorul britanic, când a afirmat în iunie că "ofensiva ne va permite să luăm măsuri contra garnizoanei Petrogradului, care este pe departe cea mai rea dintre toate și dă un prost exemplu celorlalte"; asta în timp ce Kerensky sublinia în mod repetat că "țelul ofensivei este de a restabili ordinea în spatele frontului." Notele personale ale lui Lvov, recent descoperite în arhiva rusească, confirmă faptul că în lunile mai și iunie guvernul lua în calcul în mod serios mutarea capitalei la Moscova. Erau permanente zvonuri despre abandonarea iminentă a Petrogradului în mâna nemților; și mulți din clasa medie "patriotică" se rugau ca aceste zvonuri să fie adevărate (era un clișeu pe la serate ideea că "numai Kaiser-ul poate restabili ordinea"). […] Pe 21 iunie membrii regimentului mitraliere s-au decis să răstoarne Guvernul Provizoriu dacă acesta continua să-i amenințe cu "spargerea acestui și altor regimente revoluționare" prin trimiterea lor pe front. Zeci de alte unități ale garnizoanei care primisera ordinul de participare la ofensivă au adoptat rezoluții similare. Organizația Militară Bolșevică a încurajat ideea unei revolte armate, și s-a transformat chiar într-un comandament dedicat capturării capitalei. Însă Comitetul Central al partidului a continuat să îndemne la reținere. Era același conflict de politici ca și în 10 iunie, cu leaderii cei mai la stânga din Comitetul Vîborg și Organizația Militară doritori să ia puterea pe valul de violență a avantgardei Petrogradului pe de-o parte, și leaderii naționali ai partidului, mai prudenți, și care se temeau că o revoltă eșuată ar putea antrena o reacție anti-bolșevică la nivelul întregii țări pe de cealaltă. Provinciile, spuneau ei, nu sunt gata pentru o revoluție socialistă și preluarea prematură a puterii în capitală probabil ar fi rezultat într-un război civil în care Petrogradul roșu, la fel ca și Comuna din Paris, ar fi fost înfrânt de provincie. Asta a afirmat Lenin însuși la o conferință a Organizației Militare Bolșevice pe 20 iunie. […] Dar Lenin avea puțin control asupra locotenenților lui. Pe 29 iunie acesta a plecat în Finlanda la o "dacea" (casă de vacanță) a unui prieten, plângându-se de dureri de cap și oboseală. Conducerea partidului i-a alunecat din mâini, în timp ce Organizația Militară se pregătea de insurecție. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  35. ^ În fine, leaderii Sovietului nu erau siguri nici măcar de propria lor autoritate în fața maselor din stradă. Ei fuseseră șocați de violența și ura, jaful anarhic și vandalismul manifestate de mase în zilele revoluției din februarie. Membrilor Sovietului le era teamă că dacă își vor asuma puterea, dacă vor deveni guvernul deci, toată această furie dezlănțuită ar putea fi dirijată contra lor. Mstislavsky susținea că din chiar primele ore ale revoluției marea majoritate a leaderilor Sovietului erau uniți cu membrii Comitetului Temporar de o singură caracteristică care le determina toate acțiunile, anume frica de mase: "O, cum le mai era frică de mase! Uitându-mă la socialiștii noștri vorbind mulțimilor… puteam simți spaima lor paralizantă… puteam simți frisonul intern și efortul de voință care le era necesar ca să nu-și plece privirea în fața muncitorilor și soldaților entuziaști adunați în jurul lor. Până mai ieri fusese simplu să fii reprezentant și leader al acestor mase muncitoare; parlamentari socialiști pașnici puteau profera încă fără să clipească cele mai radicale declarații de-ți îngheța sângele în vine, totul în numele proletariatului, dar lucrurile s-au schimbat radical atunci când acest proletariat teoretic a apărut brusc aici, rebel, în carne și oase. Și atunci când natura primitivă a acestei forțe capabile atât de distrugere cât și de creație a devenit tangibilă chiar și observatorilor cel mai insensibili, ei bine, atunci în mod aproape involuntar buzele ezitante de pe fețele palide ale leaderilor au început să îndemne la pace și compromis, în locul discursurilor agresive de ieri." (Finally, the Soviet leaders were not even certain of their own authority over the masses in the streets. They had been shocked by the violence and the hatred, the anarchic looting and the vandalism displayed by the crowds in the February Days. They were afraid that if they assumed power, that if they themselves became 'the government', all this uncontrolled anger might be redirected against them. Mstislavsky claimed that 'from the first hours of the revolution' the vast majority of the Soviet leaders were united with the members of the Temporary Committee 'by one single characteristic which determined everything else and this was their fear of the masses': Oh, how they feared the masses! As I watched our 'socialists' speaking to the crowds ... I could feel their nauseating fear... I felt the inner trembling, and the effort of will it took not to lower their gaze before the trusting, wide-open eyes of the workers and soldiers crowded around them. As recently as yesterday it had been relatively easy to be 'representatives and leaders' of these working masses; peaceable parliamentary socialists could still utter the most bloodcurdling words 'in the name of the proletariat' without even blinking. It became a different story, however, when this theoretical proletariat suddenly appeared here, in the full power of exhausted flesh and mutinous blood. And when the truly elemental nature of this force, so capable of either creation or destruction, became tangible to even the most insensitive observer - then, almost involuntarily, the pale lips of the leaders' began to utter words of peace and compromise in place of yesterday's harangues. They were scared - and who could blame them?38 Who indeed? And yet this fear was also symptomatic of a general cowardice when it came to the responsibilities of power. It was an abdication of statesmanship. Years later Tsereteli said that the Soviet leaders in February had been childish and irresponsible. Many of them welcomed the dual power system - the source of Russia's chronic political weaknesses in 1917 - because it placed them in a good position. They were given power without responsibility; while the Provisional Government had responsibility without power. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996))
  36. ^ Prin martie 1921 puterea sovietică a încetat să mai existe în cea mai mare parte a provinciei (zonelor extraurbane). […] "Războaiele țărănești", a declarat el (Lenin) la ședința de deschidere a celui de-al X-lea congres al partidului din data de 8 martie, "sunt infinit mai periculoase decât toți Denikinii, Iudenicii și Colceacii la un loc." Împreună cu grevele și revolta Kronstadt-ului din martie, aceste revolte vor obliga congresul să abandoneze finalmente atât de urâta politică a "comunismului de război" și să reintroducă comerțul liber sub politica NEP (Noua Politica Economică). Asta era un gest disperat de îndiguire a mareei unei revoluții populare. După ce-au învins "albii", care erau sprijiniți de nu mai puțin de opt puteri occidentale, bolșevicii s-au predat țărănimii. […] Toate mișcările țărănești erau ostile "albilor", și este un fapt semnificativ că nici una dintre aceste mișcări n-au apărut până când "albii" n-au fost înfrânți. Mulți din leaderii rebelilor (de exemplu Mahno, Sapojkov, Mironov, Serov, Maslakov și Kolesov) au luptat alături de "roșii" (adesea fiind decorați) și contra "albilor". […] 2000 de membrii ai brigadelor de rechiziționare a produselor agricole au fost omorâți de țăranii furioși în 1918. În 1919, cifra crește la 5000; iar în 1920 depășește 8000. Prin toamna lui 1920, întreaga țară era cuprinsă de flăcările războaielor țărănești. […] Mii de bolșevici au fost omorâți în mod brutal. Mulți au fost victimele unor torturi îngrozitoare și pline de simbolism: urechi și ochi au fost scoși, limbi tăiate. Mâini și picioare și ele tăiate; unora le-a fost deschis stomacul pentru a-l fi umplut apoi cu grâu; cruci au fost arse în carnea pieptului și frunților acestora; comuniști au fost bătuți în cuie, arși de vii, înecați sub gheață, îngropați în pământ până la gât și mâncați așa de câini sau șobolani, în timp ce mulțimile de țărani asistau și vociferau. Birouri de partid și ale sovietelor au fost jefuite. Stații de poliție și curți sătești arse până la temelie. Școli sovietice și centre de propagandă vandalizate. Cât despre fermele colective, marea lor majoritate au fost distruse iar uneltele și animalele redistribuite printre țăranii. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996))
  37. ^ Înarmarea muncitorilor - și prin iulie erau deja vreo 20 000 de muncitori numai în Gărzile Roșii - a fost un aspect vital al psihologiei lor. Aceștia erau muncitorii pe care îi aveau Lenin în minte când zicea că "muncitorii sunt la stânga partidului bolșevic." Erau tineri (peste jumătate din membrii Gărzilor Roșii aveau sub 25 de ani), necăsătoriți, foarte instruiți și calificați, cei mai mulți dintre ei alăturându-se războiului industrial în timpul grevelor militante din 1912-1914, când bolșevicii au dobândit pentru prima oară aderenți printre membrii clasei muncitoare din Petrograd și Moscova. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  38. ^ În timp ce șomerii trăiau făcând cozi la pâine, țăranii se îngrășau și se îmbogățeau. […] Exista un răspândit sentiment printre muncitori că Noua Politică Economică (NEP) îi sacrifica favorizând țărănimea, culacilor comuniștii permițându-le să se îmbogățească pe spinarea muncitorilor. […] (While these unemployed were living on the bread line the peasants were growing fat and rich. 'Is this what we made the revolution for?' one Bolshevik asked Emma Goldman. There was a widespread feeling among the workers, voiced most clearly by the Workers' Opposition, that the NEP was sacrificing their class interests to the peasantry, that the 'kulak' was being rehabilitated and allowed to grow rich at the workers' expense. In 1921-2 literally tens of thousands of Bolshevik workers tore up their party cards in disgust with the NEP: they dubbed it the New Exploitation of the Proletariat.66 Much of this anger was focused on the 'Nepmen', the new and vulgar get-rich-quickly class of private traders who thrived in Russia's Roaring Twenties. It was perhaps unavoidable that after seven years of war and shortages these wheeler-dealers should step into the void. Witness the 'spivs' in Britain after 1945, or, for that matter, the so-called 'mafias' in post-Soviet Russia. True, the peasants were encouraged to sell their foodstuffs to the state and the cooperatives by the offer of cheap manufactured goods in return. But until the socialized system began to function properly (and that was not until the mid-1920s) it remained easier and more profitable to sell them to the 'Nepmen' instead. If some product was particularly scarce these profiteers were sure to have it - usually because they had bribed some Soviet official. Bootleg liquor, heroin and cocaine - they sold everything. The 'Nepmen' were a walking symbol of this new and ugly capitalism. They dressed their wives and mistresses in diamonds and furs, drove around in huge imported cars, snored at the opera, sang in restaurants, and boasted loudly in expensive hotel bars of the dollar fortunes they had wasted at the newly opened race-tracks and casinos. The ostentatious spending of this new and vulgar rich, shamelessly set against the background of the appalling hunger and suffering of these years, gave rise to a widespread and bitter feeling of resentment among all those common people, the workers in particular, who had thought that the revolution should be about ending such inequalities. This profound sense of plebeian resentment - of the 'Nepmen', the 'bourgeois specialists', the 'Jews' and the 'kulaks' - remained deeply buried in the hearts of many people, especially the blue-collar workers and the party rank and file. Here was the basic emotional appeal of Stalin's 'revolution from above', the forcible drive towards industrialization during the first of the Five Year Plans. It was the appeal to a second wave of class war against the 'bourgeoisie' of the NER the new 'enemies of the people', the idea of a return to the harsh but romantic spirit of the civil war, that 'heroic period' of the revolution, when the Bolsheviks, or so the legend went, had conquered every fortress and pressed ahead without fear or compromise. Russia in the 1920s remained a society at war with itself - full of unresolved social tensions and resentments just beneath the surface. In this sense, the deepest legacy of the revolution was its failure to eliminate the social inequalities that had brought it about in the first place.) - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996))
  39. ^ Experiența războiului civil n-a făcut nimic ca să mărească încrederea leaderilor bolșevici în relația lor cu clasa muncitoare. […] La baza acestui "comunism de cazarmă" s-a aflat frica bolșevicilor de clasa muncitoare ca forță independentă și din ce în ce mai rebelă. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996))
  40. ^ "Toate aspectele revoluției au fost temeinic analizate de istorici, însă niciunul nu s-a bucurat de o atât de mare atenție ca istoria mișcării revoluționare. Asta e de înțeles: revoluționarii luptând contra regimul țarist represiv erau gata să-și sacrifice viața pentru cauza în care credeau cu tărie. Mulți dintre ei erau bărbați extraordinari și femei extraordinare, și istoria vieții lor e fascinantă. Totuși ar fi o eroare să căutăm o explicație a revoluției în activitatea elementelor subversive subterane; pentru că nici regimul țarist și nici guvernul provizoriu n-au fost dărâmate de revoluționari, sau în primul rând măcar de către muncitori și țărani nemulțumiți. Ar putea fi mai rodnic să privim evenimentele din 1917 ca prăbușirea a două sisteme de guvernare diferite, primul autocratic și apoi cel liberal." - p. 14 din "A History of the Soviet Union from the Beginning to the End", Peter Kenez (University of California, Santa Cruz), Cambridge University Press 2006, http://www.cambridge.org/gb/knowledge/isbn/item1173772/?site_locale=en_GB
  41. ^ "Guvernul provizoriu s-a prăbușit pentru că a fost incapabil să rezolve problemele stringente ale zilei: războiul, reforma agrară și autonomia minorităților naționale. Dintre aceste probleme, chestiunea participării la război era cea mai urgentă și dificilă. Clasele privilegiate și educate ale Rusiei pe de-o parte, și masa mare a populației pe de cealaltă, aveau concepții diferite despre ce înseamnă patriotism. Soldații țărani se săturaseră să lupte într-un război care se prelungise și era acum în cel de-al treilea an, și al cărui sfârșit nu se vedea deloc la orizont. Sintagma "interes național", atât de dragă spiritelor liberale, n-avea nici un sens pentru soldații-țărani. Acestora nu le păsa dacă Constantinopolul devenea sau nu rus, cum nu le păsa nici de sanctitatea tratatelor internaționale. În contrast, membrii guvernului provizoriu, care reprezentau clasele privilegiate, credau că Rusia trebuie să-și respecte angajamentele luate față de aliații ei. Ofițerii și politicienii au ratat să înțeleagă abisul nemulțumirii printre soldații țărani, tot așa cum și guvernul țarist a ratat și el mai înainte să interpreteze corect starea de spirit a poporului." - p. 20 din "A History of the Soviet Union from the Beginning to the End", Peter Kenez (University of California, Santa Cruz), Cambridge University Press 2006, http://www.cambridge.org/gb/knowledge/isbn/item1173772/?site_locale=en_GB
  42. ^ Pentru marea majoritate a poporului rus, abolirea tuturor privilegiilor sociale a fost un principiu fundamental al revoluției. Rușii au o lungă tradiție a nivelării sociale mergând înapoi până la comuna țărănească. Ea se exprima în noțiunile populare de dreptate socială care stă în centrul Revoluției din 1917. Credința comună a poporului rus că bogăția excesivă este imorală, că proprietatea este furt și că munca manuală este unica sursă a valorii se datora mult mai puțin lui Marx decât obiceiurilor egalitare ale comunei sătești. Aceste idealuri de justiție socială au devenit de asemenea parte integrantă a acestei variante specifice de creștinism pe care țăranii ruși și l-au însușit. În opinia țăranului rus sărăcia era o virtute creștină: "Cel umil va moșteni lumea!" Asta a acordat revoluției statutul ei aproape religios în conștiința populară: războiul contra bogăției era perceput ca un purgatoriu în drumul spre porțile cerului pe pământ. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  43. ^ Lenin a folosit ideile lui Cernișevschi, Neceaiev, Tkaciev și Voința Poporului pentru a injecta o doză specific rusească de politică conspiraționistă într-o dialectică marxistă care altfel ar fi rămas pasivă - mulțumită adică să aștepte ca revoluția să se maturizeze prin dezvoltarea condițiilor obiective, mai degrabă decât să tindă să o producă ea prin acțiune politică. N-a fost marxismul care l-a făcut revoluționar pe Lenin, ci acesta din urmă a făcut marxismul revoluționar. […] în primul rând, la fel ca mulți revoluționari de provincie, acesta (Lenin) doar a adăugat sociologia lui Marx tacticilor politicile ale Voinței Poporului (Naradonaia Voli'ia). Țelul mișcării revoluționare rămânea încă cucerirea puterii, dar arena acestei lupte trebuia transferată de la țărănime la proletariat. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  44. ^ Rezoluția a devenit mai târziu o piesă centrală a mitului unei atent planificate cuceriri a puterii pusă în practică sub conducerea lui Lenin. - Russian Revolutions Of 1917, Europe Since 1914: Encyclopedia of the Age of War and Reconstruction, Rex A. Wade, Ed. John Merriman and Jay Winter. Vol. 4. Detroit: Charles Scribner's Sons, 2006. p2272-2284.
  45. ^ În acest moment critic, Lenin devine beneficiarul unei serii de evenimente favorabile și imprevizibile care au făcut posibilă preluarea violentă a puterii așa cum își dorise, dând naștere mitului persistent al unei lovituri de stat secrete și bine-planificate a bolșevicilor. Mai întâi, pe 19 octombrie socialiștii moderați au decis să amâne deschiderea Congresului Sovietelor de pe 20 pe 25 octombrie. - Russian Revolutions Of 1917, Europe Since 1914: Encyclopedia of the Age of War and Reconstruction, Rex A. Wade, Ed. John Merriman and Jay Winter. Vol. 4. Detroit: Charles Scribner's Sons, 2006. p2272-2284.
  46. ^ Împotriva oricărei probabilități și logici, Lenin a reușit să-și atingă țelul de a declanșa o capturare armată (violentă) a puterii înaintea deschiderii Congresului Sovietelor, dar a reușit asta din cauza gafelor lui Kerensky și nu pentru că ar fi fost pus în aplicare vreun plan bolșevic pentru o capturare armată a puterii. - Russian Revolutions Of 1917, Europe Since 1914: Encyclopedia of the Age of War and Reconstruction, Rex A. Wade, Ed. John Merriman and Jay Winter. Vol. 4. Detroit: Charles Scribner's Sons, 2006. p2272-2284.
  47. ^ Revoluția din octombrie n-a început de fapt ca răspuns nici la vreun plan al lui Lenin, și nici al vreunei decizii a Congresului Sovietelor, ci din cauza unui gest politic al lui Kerensky (prim-ministrul guvernului provizoriu al momentului), care s-a dovedit a fi cel de-al doilea factor favorabil lui Lenin. Guvernul, care se temea de cererile din ce în ce mai insistente pentru acordarea puterii Sovietelor și a extinderii influenței bolșevicilor, a decis să dea o lovitură tactică acestora. La primele ore ale dimineței lui 24 octombrie, guvernul a trimis militarii cadeți (elevi de la școlile militare) să închidă două jurnale bolșevice. Muncitorii tipografi au alergat la sediul bolșevicilor să anunțe conducerea, unde leaderii Sovietului (sfatului, consiliului ales al orașului), declarând că din nou contra-revoluția își ridică capul, au făcut apel la soldați și detașamentele de muncitori înarmați ca să apere Sovietul și revoluția și să garanteze posibilitatea deschiderii Congresului Sovietului în ziua următoare. Poziția bolșevicilor era una pur defensivă. În decursul întregii zile de 24 octombrie, forțe pro-guvernamentale și pro-Soviet s-au confruntat în mod repetat în cursul unor confuze episoade pentru controlul unor clădiri și construcții (podurile) cheie ale orașului. Forțele pro-Soviet erau mai numeroase, cu un moral mai ridicat și mai decise în acțiunile lor - nimeni nu voia să moară pentru guvernul provizoriu - și pe la miezul nopții ele controlau cea mai mare parte a orașului, practic fără să tragă un foc de armă. - Russian Revolutions Of 1917, Europe Since 1914: Encyclopedia of the Age of War and Reconstruction, Rex A. Wade, Ed. John Merriman and Jay Winter. Vol. 4. Detroit: Charles Scribner's Sons, 2006. p2272-2284.
  48. ^ "Liberalii se considerau ca succesorii naturali ai defunctului guvern, și se așteptau să rămână la putere până când o adunare constituantă putea fi reunită. Întrucât reuniunea în care a fost ales comitetul provizoriu fusese neoficială, iar miniștrii erau mai mult sau mai puțin autonumiți, legitimitatea guvernul provizoriu era o chestiune deschisă." - p. 17 din "A History of the Soviet Union from the Beginning to the End", Peter Kenez (University of California, Santa Cruz), Cambridge University Press 2006, http://www.cambridge.org/gb/knowledge/isbn/item1173772/?site_locale=en_GB ("The liberals regarded themselves as natural successors to the defunct government, and expected to stay in power until a constituent assembly could be called. Since the meeting that elected the provisional committee had been unofficial, and the ministers had more or less named themselves, the legitimacy of the provisional government was open to question.")
  49. ^ Kerensky însuși nutrea ambiții bonapartiste, firește, și fără îndoială spera că în Kornilov ar fi putut găsi omul forte pe care să se sprijine. Dar a realizat el că oamenii lui Kornilov și acesta din urmă însuși, au planuri similare (de a-l folosi) în ce-l privește? Brusilov a susținut mai târziu că a fost întrebat de către Kerensky dacă l-ar susține în caz că ar deveni dezirabil să termine revoluția printr-o dictatură condusă de Kerensky. Brusilov a refuzat, considerându-l pe Kerensky prea isteric pentru un astfel de rol. Kerensky l-a întrebat atunci dacă e gata să devină el însuși dictator. Brusilov a refuzat și această ofertă, comparând asta cu ridicarea unui baraj când apele rîului au ieșit din albie și sunt umflate și învolburate. Refuzul lui Brusilov a reprezentat în mod sigur un factor în decizia lui Kerensky de a-l înlocui cu un comandant al armatei cu instincte mai primitive. […] Dar după 3 august domeniul de interes al reformelor propuse a fost serios lărgit, incluzând acum și impunerea legii marțiale la nivelul întregii țări, reintroducerea pedepsei cu moartea pentru civili, militarizarea căilor ferate și apărarea industriilor printr-o interzicere a grevelor și întrunirilor muncitorești, sub amenințarea cu pedeapsa capitală, norme de producție obligatorii care neîndeplinite se soldau cu prompta concediere. Era, de fapt, o cerere de înființare a unei dictaturi militare. […] Cu alte cuvinte, Kornilov a crezut că dictatura ar fi legitimă, în sensul că însuși Kerensky ar sprijini-o. Numai când Kerensky a început să aibă dubii, din cauza temerii că planurile generalului i-ar putea slăbi propria-i poziție, a "descoperit" primul ministru lovitura de stat. Kerensky plănuia să joace el însuși rolul unui Bonaparte, și se temea de aceea că generalul Kornilov i-ar putea fi un rival. Era, dacă vrem, o problemă cu doi cavaleri salvatori ai națiunii și-un singur cal alb. Asta nu înseamnă că mulți din susținătorii lui Kornilov nu îl îndemnau pe acesta să elimine pur și simplu guvernul provizoriu. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
  50. ^ În toată perioada în care s-a ascuns de arest, Lenin a scris cea mai utopică lucrare a lui, anume Statul și Revoluția, în care schițează viziunea unui stat comunard în care cei trei stâlpi ai statului burghez (poliția, armata permanentă și birocrația) vor fi fost striviți și în care democrația parlamentară va fi fost înlocuită de o democrație directă bazată pe soviete. E puțin probabil ca mulți indivizi, fie ei și cei din partidul bolșevic, înțelegeau sloganul în același fel cu Lenin. Pentru cei mai mulți muncitori acesta însemna spargerea coaliției dintre partidele burgheze și cele socialiste și formarea unui guvern socialist pur, reprezentat de toate partidele din çomitetul central executiv al Sovietului. (Whilst in hiding Lenin had written his most utopian work, State and Revolution, outlining his vision of a 'commune state' in which the three pillars of the bourgeois state (the police, standing army, and the bureaucracy) would be smashed and in which parliamentary democracy would be replaced by direct democracy based on the soviets. It is unlikely that many, even in the Bolshevik party, understood the slogan in this way. For most workers it meant a break with the coalition with the 'bourgeoisie', represented by the Provisional Government, and the formation of an all-socialist government representing all parties in the Soviet CEC.) - The Russian Revolution: A Very Short Introduction, Steve A. Smith, Oxford University Press 2002.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Leon Donici. Revoluția rusă. B., 1928, Ch., 1992, Reeditare B., 1996