Criza petrolului din 1973

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Graficul arată variaţia preţului petrolului între anii 1961-2007, arătând două vârfuri în anii 1973 și 1979.

Criza petrolului din 1973, denumită și Prima criză petrolieră a început în octombrie 1973, când OPEC (avându-i ca membri la acea dată și Egiptul, Siria și Tunisia) a proclamat embargo asupra livrărilor de petrol.

La începutul aceluiași an Egiptul și Siria, cu sprijinul altor țări arabe au lansat un atac surpriză împotriva Israelului, în cea mai sfântă zi din calendarul evreiesc, Iom Kipur, declanșând astfel Războiul de Iom Kipur. Deoarece Israel a fost copleșit numeric de trupele arabe, (în Înălțimile Golan 1.400 tancuri siriene se confruntau cu 180 tancuri israeliene, iar lângă Canalul Suez 80.000 militari egipteni au atacat cei 500 soldați israelieni de pe partea cealaltă a Canalului, SUA a decis ca printr-un pod aerian să trimită armament pentru completarea stocurilor israeliene. Cu ajutorul livrărilor de armament și muniție de la SUA, Țahalul a reușit să oprească ofensiva țărilor arabe și să stabilizeze situația.

Ca răspuns, membrii OPEC în datele de 16 și 17 octombrie 1973 s-au reunit la o ședință în Kuweit și au decis să „pedepsească” SUA instituind embargo asupra livrărilor de petrol țărilor care au susținut Israelul.[1]

Criza a durat până în martie 1974.[2]

Embargoul petrolier a afectat SUA, aliații săi din Europa de Vest și în special Japonia. Prețul barilului de petrol într-un an a crescut în scurt timp de aproape patru ori, de la 3 dolari la 12 dolari. (vezi figura).

Următoarea criză de petrol a avut loc în 1979. Datorită posibilității menținerii pe termen lung a prețului mare a petrolului, întreruperea livrărilor, între aliații în interiorul NATO s-a produs o ruptură adâncă. Câteva țări din Europa și Japonia s-au disociat imediat de politica SUA din Orientul Mijlociu. Producătorii de petrol arabi au condiționat sfârșitul embargoului de succesul SUA de a realiza pacea în Orientul Mijlociu.

Administrația Nixon a început imediat negocieri în paralel cu țările arabe, Egipt, Siria și Israel pentru a obține retragerea trupelor israeliene din peninsula Sinai și Înălțimile Golan după ce arabii se vor retrage de pe teritoriile israeliene. Până în data de 18 ianuarie 1974 secretarul de stat american Henry Kissinger a negociat retragerea trupelor israeliene de pe o parte a peninsulei Sinai. Rezultatele obținute și promisiunea continuării negocierilor a fost suficiente ca să convingă producătorii arabi de petrol ca în martie 1974 să ridice embargoul.[2]

Preliminarii[modificare | modificare sursă]

Vârful de producție de petrol al Statelor Unite ale Americii[modificare | modificare sursă]

Variaţia producţiei şi importului de ţiţei american între. Pe grafic se observă faptul că vârful importului încep odată cu depăşirea vârfului de producţie, embargoul neavând practiv niciun efect.

Specialiștii în domeniul petrolului consideră că motivul principal al primei crize a petrolului a fost faptul că SUA, cel mai mare producător de petrol din lume a trecut prin vârful producției de petrol, extracția de petrol, cu toate că cererea creștea neîncetat, a început să scadă. În urma acestei scăderi președintele Nixon l-a numit pe James Akins să evalueze capacitatea de producție de petrol a SUA, rezultatele deși nu au fost comunicate presei, au fost alarmante: nu există posibilități de rezervare și producția ar putea numai să scadă.

Înființarea OPEC[modificare | modificare sursă]

Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol, OPEC la momentul înființării sale în 14 septembrie 1960 era formată din 12 state, incluzând Iran, șapte state arabe (Irak, Kuwait, Libia, Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, plus Venezuela, Indonezia, Ecuador și Nigeria.

OPEC s-a format pentru ca să reziste presiunii cu privire la reducerea prețurilor, presiuni venite din partea „Celor șapte surori” (aflate în principal în posesie americană, britanică și olandeză.

La început OPEC funcționa ca centrul de negociere al prețului petrolului din Lumea a treia, limitându-ș activitatea în câștigarea unei cote-părți mai mari din veniturile generate de producția de țiței și un control al producției de țiței al membrilor OPEC.

Ca rezultat ale celor de mai sus și din cauza altor evenimente, OPEC a început să-și exercite puterea sa politică și economică față de țările occidentale ca un bloc unitar.

Sfârșitul Acordului de la Bretton Woods[modificare | modificare sursă]

În 15 august 1971, Statele Unite ale Americii s-a retras unilateral din Acordul Bretton Woods renunțând la etalonul de aur (toate emisiunile de bancnote de dolari să fie făcute pe baza unor garanții în aur). În acest sistem dolarul avea acoperire în aur și era fixat în funcție de valoarea aurului, iar valoarea celorlalte valute erau calculate în funcție de dolar. Din momentul părăsirii Sistemului Bretton Woods, dolarul a început „să plutească”.

La scurt timp după aceea, a urmat Marea Britanie, care a lăsat liberă lira sterlină. Națiunile industrializate au urmat exemplul cu monedele lor respective. În anticiparea fluctuației monedelor stabilizate împotriva celorlalți, națiunile industrializate au crescut, de asemenea, rezervele lor monetare (prin tipărirea de bani) în cantități mult mai mari decât oricând înainte.

Rezultatul a fost o depreciere a valorii dolarului american, precum și ale altor valute ale lumii. Pentru că prețul petrolului era stabilit în dolari, acest lucru a însemnat că producătorii de petrol au beneficiat venituri reale mai mici pentru același preț al petrolului.

Ca urmare OPEC a emis un comunicat comun prin care a precizat că de atunci, prețul barilului de petrol va fi calculat pe baza prețului aurului.

Acest lucru a condus la „Criza petrolului” de la mijlocul anilor 1970. În anii de după 1971, OPEC a reajustat lent prețurile pentru ca acestea să reflecte deprecierea. Din 1947-1967, prețul petrolului în dolari SUA a crescut cu mai puțin de 2% pe an.


Până la Criza petrolului, prețul a rămas destul de stabil față de alte valute și produse de bază, dar dintr-o dată a devenit extrem de volatil. Miniștrii OPEC nu au dezvoltat mecanismele instituționale pentru a actualiza prețurile suficient de rapid pentru a ține pasul cu schimbarea condițiilor de piață, astfel încât veniturile lor reale au rămas aceleași pentru mai mulți ani. Creșterile substanțiale de preț între 1973-1974 au prins în mare parte în urmă veniturile lor de pe vremea Acordului de la Bretton Woods, în ceea ce privește nivelurile prețurilor principalelor mărfuri, cum ar fi aurul.

Războiul de Iom Kipur[modificare | modificare sursă]

Embargoul petrolier arab[modificare | modificare sursă]

Cronologie[modificare | modificare sursă]

Efectele crizei[modificare | modificare sursă]

Efectele economice directe[modificare | modificare sursă]

Controlul prețurilor și raționalizarea consumului[modificare | modificare sursă]

Efecte secundare[modificare | modificare sursă]

Căutarea alternativelor[modificare | modificare sursă]

Efecte macroeconomice[modificare | modificare sursă]

Efecte asupra relațiilor internaționale[modificare | modificare sursă]

Declinul OPEC[modificare | modificare sursă]

Efecte pe termen lung[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ CHE | Responding to Crisis”. Envhist.wisc.edu. 26 aprilie 2010. http://envhist.wisc.edu/cool_stuff/energy/crisis.shtml. Accesat la 7 august 2012. 
  2. ^ a b OPEC Oil Embargo 1973–1974”. U.S. Department of State, Office of the Historian. http://history.state.gov/milestones/1969-1976/OPEC. Accesat la 30 august 2012. 

Bibliografie în limba engleză[modificare | modificare sursă]

  • Daniel Ammann (2009). The King of Oil: The Secret Lives of Marc Rich. New York: St. Martin‘s Press. ISBN 978-0-312-57074-3 
  • en Alan S. Blinder, Economic Policy and the Great Stagflation (New York: Academic Press, 1979)
  • en Otto Eckstein, The Great Recession (Amsterdam: North-Holland, 1979)
  • en Mark E. Rupert și David P. Rapkin, "The Erosion of U.S. Leadership Capabilities"
  • en Paul M. Johnson și William R. Thompson, eds., Rhythms in Politics and Economics (New York: Praeger, 1985)

Legături externe[modificare | modificare sursă]