Iancu Flondor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Iancu Flondor 1919

Iancu Flondor (n. 3 august 1865, Storojineț, Imperiul Austro-Ungar - d. 19 octombrie 1924, Cernăuți, România) a fost un om politic român din Bucovina, care a militat pentru unirea acesteia cu Regatul României. Era membru al familiei de nobili Flondor.

Studii[modificare | modificare sursă]

Iancu cavaler de Flondor s-a născut la data de 16 august 1865 în orașul Storojineț (pe atunci în Imperiul Austro-Ungar, astăzi în Ucraina) în familia boierului român Gheorghe cavaler de Flondor (1828-1892). Tatăl lui Iancu Flondor, Gheorghe cavaler de Flondor, era fiul lui Nicolai cavaler de Flondor, născut în Milie (1795-1864) și căsătorit în Storojineț cu Ecaterina von (de) Cârste, fiică a lui Teodor cavaler de Cârste și a Smarandei.[1] Mama sa, Isabella născută von Dobrowolski de Buchenthal (1835- 1890), o cunoscută pianistă, provenea din Rogojești. Iancu Flondor este descendentul unei vechi familii boierești, care a deținut dregătorii și a avut moșii în Țara de Sus a Moldovei (Bucovina). A fost căsătorit cu Elena de Zotta (la 11 februarie 1899),fiica lui Ioan cavaler de Zotta și a Elenei, născută Hurmuzaki. Cei doi căsătoriți erau ortodocși dupa tată și catolici dupa mamă.[1]. Au avut trei copii, Șerban (n.1900), Neagoe (n.1901) și Mircea (n.1903).[2][2] O genealogie a familiei Flondor a fost elaborată de Sever Zotta, director al Arhivelor Statului din Iași și publicată în anul 1933[3] În Arhivele Statului, București, fond Iancu Flondor[4] se găsesc diploma de absolvire a Universității din Cernăuți și cea de doctor în Drept a celei din Viena, brevetul de locotenent de rezervă al armatei austriece (1887), brevetul "Crucea comemorativă a războiului din 1916-1918", brevetul Coroana României cu "Marea cruce", acordat de regele Ferdinand I (1918) etc. Citat în[5].Trebuie precizat că în Arhivele Naționale ale României, București, fondul personal Iancu Flondor conține 77 dosare, unde se găsesc documente originale, adrese, scrisori referitoare la familia Flondor, pe de o parte, și la viața Bucovinei de dinainte și de după Unirea din 1918, pe de altă parte.[6].

După absolvirea studiilor secundare la Liceul German din Cernăuți (k.k. Ober-Gymnasiums in Czernowitz) cu diplomă de bacalaureat (în 1884), a studiat la Facultatea de Drept a Universității din Viena. A obținut titlul științific de Doctor în Drept la Universitatea din Viena (k.k.Universität zu Wien), sub numele Flondor Johann, Ritter von (din) Storojineț.

În anul 1892, murindu-i tatăl, se stabilește la moșia sa de la Storojineț. Se dedică activității politice, devenind un lider politic al românilor din Bucovina și militând pentru unirea națională a tuturor românilor.

Începuturile carierei politice[modificare | modificare sursă]

Cavalerul Iancu de Flondor pe la 1900

Iancu Flondor s-a implicat în viața politică a Bucovinei încă de la sfârșitul anilor '80 ai secolului al XIX-lea, făcând parte din gruparea politică a "tinerilor" români, alături de George Popovici, Grigore Filimon, Florea Lupu, Constantin Morariu, Zaharia Voronca ș.a. Această grupare a acționat în paralel cu organizațiile politice oficiale, nefiind acceptați în rândul elitei politice românești o anumită perioadă.

Materalizarea acestei colaborări s-a realizat prin organizarea unei mari adunări politice a românilor în Cernăuți, la 7 martie 1892, care a decis coagularea tuturor forțelor politice românești într-un partid național unit, reprezentat prin societatea politică «Concordia». Această dată este considerată de către istoriografi drept moment al creării Partidului Național Român din Bucovina. Structura respectivă urma să se întemeieze pe programul publicat cu un an mai devreme în paginile "Gazetei Bucovinei", organ de presă care a fost susținut și de Iancu Flondor. Deși tinerii s-au implicat activ în campania electorală, reprezentanții "bătrânilor" au obținut majoritatea mandatelor încredințate românilor, acest fapt conducând la perpetuarea atitudinii moderate în rândul clasei politice conducătoare românești. Tinerii s-au declarat nemulțumiți și au început să-i acuze pe membrii Dietei și ai Comitetului Țării de faptul că nu foloseau limba română în aceste foruri, preferând germana și că nu serveau românismul în măsura dictată de imperativele epocii.

În anul 1897, gruparea "tinerilor", nemulțumiți de politica promovată de elita tradițională, de absența unor acțiuni ferme și de accentuarea disensiunilor între membrii conducerii societății "Concordia" și unii deputați ai Dietei și Parlamentului imperial, în frunte cu Iancu Flondor și juristul Gheorghe Popovici (poetul Teodor Robeanu), s-a constituit într-un comitet cu scopul de a contribui la structurarea unui partid național puternic. Noua formațiune politică formată (denumită ulterior Partidul Poporal Național Român sau Partidul Național Radical Român) a încercat să preia conducerea Partidului Național Român din Bucovina. Organul de presă al partidului a devenit ziarul "Patria" (1897-1900), având ca principal finanțator pe iancu Flondor, ziar editat de transilvăneanul Valeriu Braniște

Tânăra generație susținea un radicalism în viața politică și în atitudinea față de administrația Bucovinei, dorind spre deosebire de conservatori, să emancipeze masele românești (țărani, meseriași, intelectuali din lumea satelor și din orașe), conștientizând necesitatea formării unui suport social pentru derularea luptei contra tendințelor ce aduceau prejudicii întregii națiuni.

În august 1898, după retragerea lui Victor baron (1880) de Stârcea din viața politică, în fruntea Partidului Național Român a fost ales Ioan Lupul, căpitanul țării, iar liderii "tinerilor", Iancu Flondor și Modest Grigorcea au devenit vicepreședinți. În toamna anului 1898 Iancu Flondor a fost ales deputat în Dieta Bucovinei, cu unanimitate de voturi, din partea Colegiului II al marilor proprietari. Cu prilejul inaugurării sesiunii Dietei Bucovinei la 28 decembrie 1898, Iancu Flondor a afirmat că va lupta pentru promovarea dreptului autohtonilor la utilizarea limbii materne: Voi lucra totdeauna într-acolo ca limba noastră să domineze nu numai în cameră, ci să fie întrebuințată și în actele oficiului". A fost primar al orașului Storojineț.[7]

Bustul lui Iancu Flondor din Rădăuţi. Sculptor Marcel Mănăstireanu
Fosta stradă Iancu Flondor cu „Wassilko-Palais“

Militant unionist[modificare | modificare sursă]

În urma manevrelor autorităților austriece, în martie 1900, o parte din membrii partidului pactizează cu oficialitățile bucovinene, motiv pentru care Flondor demisionează din partid în același an. Împreună cu Gheorghe Popovici și Ioan Țurcan, întemeiază Partidul Național Poporal, având ca organ de presă "Deșteptarea" (înființat în 1893). Președinte al noului partid a fost ales George Popovici, iar Iancu Flondor a fost desemnat președinte al Comitetului Central al partidului, devenind șef al formațiunii după plecarea lui George Popovici în România, în anul 1901.

În ianuarie 1902, PNR se distanțează de politica guvernatorului Friedrich von Bourguignon Freiherr von Baumberg (1897-1903) și astfel, în iunie 1902, are loc împăcarea și unificarea celor două partide sub denumirea de Partidul Național Român, sub conducerea lui Iancu Flondor.

Cu toate acestea, în iunie 1904 are loc o nouă dizidență, alături de democrații lui Aurel Onciul, părăsește partidul și gruparea conservatorilor, care se temeau să nu li se aplice eticheta de iredentism pe care o purta Flondor. La data de 17 iunie 1904, Iancu Flondor demisionează definitiv din partid.

Forțele politice, regrupate din nou în 1908 în cadrul Partidului Creștin Social Român din Bucovina, apelează tot la Iancu Flondor, acesta fiind ales ca președinte în lipsă la 19 octombrie 1908. Ca urmare a acordului intervenit între democrații lui Aurel Onciul și naționali, în ianuarie 1909, PCSR din Bucovina și-a schimbat numele în Partidul Român, păstrându-și statutul și organizarea, iar conducerea partidului a devenit comitet național.

La 7 februarie 1909, Iancu Flondor reintră în viața politică ca șef al Partidului Român, avându-i ca vicepreședinți pe Aurel Onciul, Zaharie Percec și Mihai Boca. Noua conducere a reluat programul său de la sfârșitul secolului al XIX-lea, urmărind antrenarea țărănimii române din Bucovina în lupta politică. În aprilie 1909 Iancu Flondor a pornit în fruntea a 600 țărani din satele Mahala, Ostrița și Buda, pentru a cere baronului Regner-Bleyleben, guvernatorul Bucovinei, anularea contractului de arendă încheiat de Fondul Religionar Ortodox cu Stammler, pentru moșiile din Mahala.

Cu toate acestea, în preajma campaniei electorale pentru Parlament și pentru Dieta Bucovinei din 1911, cele trei grupări ale Partidului au intrat în disputa pentru distribuirea mandatelor. Din cauza divergențelor interne apărute, Iancu Flondor a demisionat din nou, în noiembrie 1910, refuzând să mai revină în fruntea partidului, în pofida rugăminților membrilor de frunte ai partidului. El s-a retras din nou la Storojineț, mulțumindu-se, în toată această perioadă, cu postura de sfătuitor al oamenilor politici români din Bucovina și sprijinitor al mitropolitului Vladimir de Repta, în chestiunile privitoare la păstrarea caracterului românesc al Mitropoliei Bucovinei.

Odată cu izbucnirea primului război mondial și deși era amenințat cu eventuale represalii din partea autorităților austriece, Flondor a refuzat să se refugieze în România afirmând că: "Mai am și răspunsuri nu numai față de mine și de familia mea. Eu stau în văzul tuturor. Ceea ce fac are repercusiuni în multe direcții. De aceea nu pot face ce mi-ar plăcea sau ar fi interesul meu imediat și personal. Trebuie să mă gândesc și la alții și la viitor" [8].

Realizarea Unirii Bucovinei cu Patria Mamă[modificare | modificare sursă]

În perioada primului război mondial, Iancu Flondor și-a pierdut, în urma unui incendiu, conacul și întregul utilaj agricol. El a intervenit pe lângă comandantul rus, generalul Brussilov, în interesul populației bucovinene, lipsită de alimentele de bază și de posibilitatea de a se aproviziona și mereu amenințată cu deportări și cu rechiziții ale bunurilor. În anul 1917, Iancu Flondor a fost acuzat de către guvernul austriac de înaltă trădare și a scăpat cu viață numai datorită intervenției parlamentarilor români din Viena.

În toamna anului 1918, revine în fruntea mișcării de eliberare națională a românilor din Bucovina și cere guvernatorului austriac să predea românilor prerogativele puterii. La 27 octombrie 1918, prezidează Adunarea Constituantă care votează Unirea Bucovinei cu România. La 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, întrunit în Sala Sinodală din Palatul Mitropolitan din Cernăuți, sub președinția dr.Iancu Flondor, a adoptat prin vot moțiunea Unirii Bucovinei cu Regatul României, prin care s-a hotărît "Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare pînă la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu regatul României". Documentul original al Proclamației din 15/28 noiembrie 1918 de Unire a Bucovinei cu Regatul României se găsește în Fondul personal Iancu Flondor din Arhivele Naționale ale României[6].Tot în acest fond personal este inclusă adresa Președintelui Congresului general al Bucovinei către primul-ministru al Guvernului României, prin care i se aduce la cunoștință hotărârea luată în Sala Sinodală din Cernăuți. Moțiunea de Unire a fost adoptată cu unanimitate de voturi.[9] La Congresul General al Bucovinei (inclusiv la votarea moțiunii de Unire) au participat 74 membri ai Consiliului Național Român, 7 delegați germani, 6 delegați polonezi și 13 delegați din comunele ucrainene. Iancu Flondor este ales ca președinte al Consiliului Național Român și devine primul șef al guvernului român în Bucovina. Cu acest prilej, el declară: "Sunt gata să jertfesc totul pentru înfăptuirea voinței poporului român din Bucovina". La 31 decembrie 1919 apare Decretul-lege privitor la unirea Bucovinei cu România, având următorul cuprins: "Bucovina, în cuprinsul granițelor sale istorice este și rămâne de-a pururi unită cu Regatul României." Semna Regele Ferdinand I și Ion I.C.Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri și ministru al afacerilor externe.[10][3] Tratatul de pace cu Austria, semnat la Saint-Germain-en-Laye (Franța) la 10 decembrie 1919, preciza că Austria renunță la fostul Ducat al Bucovinei în favoarea României.

În iarna lui 1918 a intrat în conflict cu rivalul său Aurel Onciul asupra viitorului politic al Bucovinei, dispută ce a dus, în noiembrie, la un apel al lui Flondor pentru intervenția armatei române în ceea ce devenise o Bucovină haotică. La data de 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei consfințește revenirea acesteia la Patria Mamă.

La data de 18 decembrie 1918, Iancu Flondor este numit în funcția de ministru secretar de stat, fără portofoliu, însărcinat cu administrarea Bucovinei în Guvernul Ion I.C. Brătianu (5). În această calitate, el a pus bazele noii administrații românești în Bucovina: a introdus limba română în învățământ (fiind înființate școli românești la Cernăuți, Românești,Siret, Călinești), în administrație, justiție etc.; a angajat funcționari din rândul autohtonilor; a militat pentru recuperarea depozitelor din băncile austriece; a sprijinit presa românească; a promovat democratizarea vieții publice și a pledat în favoarea intereselor țăranilor în cadrul elaborării proiectului de reformă agrară ș.a. Numeroase documente din Fondul personal Iancu Flondor din Arhivele Naționale ale României[6] evidențiază ampla activitate a lui Iancu Flondor pe plan economico-financiar, ca ministru pentru administrarea Bucovinei. Dintre acestea, trebuie menționate memoriile lui Iancu Flondor către Ministerul de Finanțe, prin care solicită susținerea financiară a economiei Bucovinei printr-un împrumut intern, pe bază de bonuri de tezaur, proiectul de lege asupra colonizării zonelor cu populație rară, care prevedea ca cei nou veniți să aibă vîrsta de cel mult 45 de ani, să fi satisfăcut serviciul militar, să fie căsătoriți, cu copii, să se ocupe de agricultură, să posede inventar agricol necesar cultivării lotului.

De asemenea, în anul 1919, când se dezbătea intens problema organizării administrative a statului român, gruparea lui Iancu Flondor a propus la 24 aprilie 1919, prin Programul românilor bucovineni, să se înființeze în "nordul țării, dincoace de Carpați, un centru propriu administrativ". Această regiune urma să cuprindă Bucovina, Ținutul Hotinului și o parte a Vechiului Regat. "Înființarea lui ar schimba repede fizionomia etnică din această parte, garantând siguranța și contribuind la înflorirea statului", afirma el atunci.

Un alt aspect ignorat de către succesorii săi la cârma administrației bucovinene a constat în prevenirea nemulțumirilor populației și în asigurarea unei integrări profunde, dar fără tensiuni, a minorităților în cadrul României Mari. Într-un raport din 2 aprilie 1919 către regele Ferdinand, Iancu Flondor spunea: "În această situație mi-am zis că pe lângă servirea credincioasă a cauzei comune a neamului trebuie să evit tot ce s-ar resimți de populația neromânească ca o nedreptate prin măsuri pripite și nechibzuite și toate urmările lor s-ar compromite poate ireparabil cauza bună a neamului, precum s-a întâmplat în Basarabia, bântuită și azi de adânci nemulțumiri dăunătoare idealului național" [11].

Mormântul lui Iancu de Flondor la Storojineț

Fondul personal Iancu Flondor, mai sus menționat, conține numeroase scrisori adresate lui Iancu Flondor din partea unor personalități ale vremii, cum sunt Grigore Antipa, Ioan Bogdan, George Bogdan-Duică, Matei Eminescu, Alexe Procopovici, Constantin Rădulescu-Motru, Theodor Stefanelli, Gh. Țițeica, Petre Missir, P.P.Negulescu, mareșalul Alexandru Averescu, Sever Zotta, Iuliu Maniu, Ion Nistor, Aurel Onciul, M. Pherekyde, Ion I. C.Brătianu ș.a.[12] De asemenea, în fond sunt incluse o serie de documente care au aparținut Elenei Flondor, soția lui Iancu Flondor, fiului acestora Șerban Flondor, soției lui Șerban, Nadeje (Nadejda) Flondor, născută Știrbei și lui Nicolae (Nicu) Flondor, fratele lui Iancu Flondor.(Rînziș, Filofteia, op.cit.).

Retragerea sa din funcțiile deținute[modificare | modificare sursă]

Iancu Flondor s-a retras din toate funcțiile politice deținute la 15 aprilie 1919, dezamăgit de moravurile politice ce se instaurau. În locul său, este desemnat istoricul Ion Nistor. După spusele proprii, el a demisionat din guvernul României, "atunci când ar fi trebuit să facă jertfe de cinste", în fața "afacerilor veroase" pe care unii din colegii săi din guvern le făceau în defavoarea Bucovinei și bucovinenilor. [13]

Retras la Storojineț, Iancu Flondor a urmărit îndeaproape evenimentele politice din România, menținând relații strânse cu reprezentanții partidelor aflate în opoziție față de PNL. Era dezamăgit de scandalurile politice, abuzurile guvernanților și luptele politice. În martie 1923, îi scria lui Iuliu Maniu: "Tot timpul am urmărit cu cel mai viu interes acțiunea Dumneavoastră politică în vederea restabilirii dreptății și a legalității vieții politice din România întregită fiind și eu convins că viitorul țării și nației noastre este strâns legat de drept și legalitate, și că visul secular al unei Românii întregite, prospere și puternice nu este realizabil decât numai pe această cale" [14].

Iancu Flondor a trecut la cele veșnice la data de 19 octombrie 1924 în orașul Cernăuți. Statul român i-a organizat funeralii naționale, reprezentanții regelui și ai guvernului depunând coroane. A fost înmormântat în cripta familiei de la Storojineț.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Gafita, Vlad (2008). Les debuts de l'activite politique de Iancu Flondor au service du mouvement national des Roumains de la Bucovine. În: "Codrul Cosminului", vol.14,2008, Stefan cel Mare University of Suceava, pp.133-156
  2. ^ C.Al.Racovitză, M.Pânzaru (2000). Flondorii. Magazin istoric, iunie,2000, nr.6
  3. ^ Zotta, Sever de (1933) Die Abstammung der Familie Flondor. "Bukowiner Heimatblätter", herausgegeben von A. Nibio, Radautz, Jahrgang I, Heft 1-3, Radautz 1933
  4. ^ Arhivele Statului, București, fond Iancu Flondor, dosar 1, f.1-28 și dosar 74
  5. ^ Ciachir, Nicolae (1999). Din istoria Bucovinei (1775-1944). Ed.Oscar Print, București, p.76
  6. ^ a b c Dragoș Șesan (1999), Fondul personal Iancu Flondor, Revista Arhivelor, nr.1-2/1999, pag.198-201, ISSN 1453-1755
  7. ^ Irimescu, Mircea (2013) Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina (1862-2012).La 150 de ani. Vol.II. Ed.Septentrion, Rădăuți, p.204
  8. ^ N. Tcaciuc-Albu - O amintire despre Iancu Flondor, în "Iancu Flondor. Eroul Bucovinei", p. 21.
  9. ^ Calafeteanu, Ion, Moisuc, Viorica-Pompilia (1995). Unirea Basarabiei și a Bucovinei cu România. 1917-1918.Documente. Ed.Hyperion, Chișinău,pp.333-341. ISBN 5-368-01829+0
  10. ^ Vasiliu, Cezar-Montreal (2003). Dulce Bucovină, veselă grădină. În ziarul Observatorul, din 11.15.2003, Toronto, Canada
  11. ^ Florin Pintescu - Concepții politice la Iancu Flondor și Ion Nistor, în "Codrul Cosminului", Analele Științifice ale Universității "Ștefan cel Mare" din Suceava, Seria Istorie, 1995, nr. 1, p. 254.
  12. ^ Rînziș, Filofteia (2001). Arhive personale și familiale. Repertoriu arhivistic, vol. I, Arhivele Naționale ale României, București, 2001, p.79-80
  13. ^ Mihai Pânzaru-Bucovina - Iancu Flondor. Eroul Bucovinei, p. 32.
  14. ^ Gavril Irimescu - Scrisori către și de la Iancu Flondor din anii 1918-1924 privind viața politică românească, în "Codrul Cosminului", Analele Științifice ale Universității "Ștefan cel Mare" din Suceava, Seria Istorie, 2000-2001, nr. 6-7, p. 401.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Emil Satco - Enciclopedia Bucovinei (Ed. Princeps Edit, Iași, 2004)
  • Teofil Sauciuc-Săveanu - Ideea națională a Partidului Român din Bucovina de sub președinția lui Iancu Flondor (Tipografia Universității, Cernăuți, 1935)
  • Constantin Loghin - Iancu cav. de Flondor (1865-1924) (1944)

Legături externe[modificare | modificare sursă]