Nicolae Titulescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Nicolae Titulescu
Sigla academia romana.gif Membru titular al Academiei Române
Nicolae Titulescu
Nicolae Titulescu
Nicolae Titulescu
Născut 4 martie 1882
Craiova, România
Decedat 17 martie 1941, (59 de ani)
Cannes, Franța
Rezidență RomâniaRomânia
FranțaFranța
Naționalitate Româniaromână
Domeniu Drept
Cunoscut pentru Președinte al Ligii Națiunilor
Ministru al Afacerilor Străine

Nicolae Titulescu (n. 4 martie 1882, Craiova – d. 17 martie 1941, Cannes) a fost un diplomat, jurist, profesor și om politic român, în repetate rânduri ministru al afacerilor străine, ministru plenipotențiar, fost președinte al Ligii Națiunilor. A fost membru titular (din 1935) al Academiei Române.[1]

Biografie[modificare | modificare sursă]

Conform datelor din registrul civil, Nicolae Titulescu s-a născut în Craiova, la data de 4/17 martie 1882, fiind de religie creștin-ortodoxă, în casa părinților săi, din strada și suburbia Petri Baziu, fiul al domnului Ion N. Titulescu, în vârstă de 44 de ani, de profesie magistrat, și al doamnei Mari Titulescu, în vârstă de 31 ani, menajeră.[2] Ion N. Titulescu era descendent al unei familii de moșeni și fiul protopopului Nicolae Economu. A îndeplinit funcția de prefect al județului Dolj, președintele Înaltei Curți, deputat în Parlament sub guvernul Ion Brătianu[3]

Nicolae și-a petrecut copilăria la moșia tatălui său, Ion N. Titulescu, în Titulești, Olt. Între 1893-1900 urmează cursurile Liceului „Carol I” din Craiova. Pe baza rezultatelor excelente obținute (premiul de onoare la examenul de bacalaureat) primește o bursă la Paris și timp de 5 ani va urma cursurile Facultății de Drept. În 1903 obține premiul „Ernest Beaumont” la un concurs organizat la toate Facultățile de Drept din Franța, cu lucrarea intitulată: „Efectele actelor cu titlu gratuit, consimțite sub regimul comunității, fie de către femeia singură fie de către cei doi soți în profitul copilului din prima căsătorie, al unui copil comun sau unui al treilea”. Un faimos profesor la Drept, profesorul Berthelemy caracteriza astfel lucrarea înaintată comisiei: „claritatea expunerii, precizia cunoștințelor, excelentul plan adoptat, maniera foarte riguroasă a unor părți lasă o impresie foarte favorabilă[4]. La Paris își obține doctoratul cu teza Essai sur une théorie des droits éventuels.

În această perioadă este inițiat în francmasonerie. Nu se cunoaște dacă loja în care a fost inițiat aparținea masoneriei naționale sau celei franceze. Actualii reprezentanți ai Marii Loji Naționale din România (M.L.N.R.), care se pretind continuatorii ordinului fondat de Constantin C. Moroiu (1880), promovează imaginea de mason a lui Nicolae Titulescu, acest fapt putând constitui o dovadă menită să probeze faptul că acesta a făcut parte din M.L.N.R. În această eventualitate, este posibil ca N. Titulescu să fi fost inițiat în loja intitulată sugestiv "Fiii României", de la Bruxelles, care reunea numeroși români aflați la studii în străinătate. [5]

În 1905, Nicolae Titulescu s-a întors în România ca profesor de drept la Universitatea din Iași, iar în 1907 se mută în București. În același an, s-a căsătorit cu Caterina Burcă, fiica unui moșier vecin din comuna Titulești. După decesul mătușii sale, Maria Băluțescu, care îl înfiase, moștenește întreaga avere a acesteia, devenind un om bogat, după standardele vremii.[6] Casa socrului său, Gheorghe Burcă, fusese incendiată în timpul răscoalei din 1907, așa că acesta i-a propus lui Titulescu să construiască o nouă casă, pe măsura noii sale poziții sociale. Casa, cu multe elemente de arhitectură românească, specifică culelor oltenești, a fost terminată în 1910. Casa a fost donată Academiei Române, devenind muzeu. (Casa Memorială Nicolae Titulescu, figurând în Lista Monumentelor Istorice sub codul OT-IV-m-A-09108)[7]

Statuia lui Nicolae Titulescu din Brașov.

Nicolae Titulescu intră în politică în 1909. În anul 1912 câștigă un loc pe lista Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu, devenind astfel deputat de Romanați. Este posibil ca debutul și ascensiunea sa politică să se datoreze lui Take Ionescu, exponent important al masoneriei, care l-a promovat în funcția de deputat și ministru al Partidului Conservator Democrat (1908, respectiv 1917).[8] După primul discurs ținut în Parlament despre poziția României față de evenimentele din Balcani, Take Ionescu remarca: „Un mare, un extraordinar talent s-a ridicat la tribuna românească și acest talent este al nostru[9], cinci ani mai târziu devine membru al guvernului lui Ion I. C. Brătianu ca Ministru al Finanțelor.

La 10 august 1913, Nicolae Titulescu a fost numit în Comisia pentru delimitarea frontierei în sudul Dobrogei, constituită în urma Conferinței de Pace de la București.[10]

Încă din perioda neutralității, Nicolae Titulescu susține ideea Unirii Transilvaniei cu România, într-un discurs rostit la Ploiești și intitulat „Inima României”, el declara: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal…Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața…Ardealul nu e numai inima României politice, priviți harta: Ardealul e inima României geografice” [11]

În vara anului 1918, împreună cu alte personalități române (Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, și Constantin Mille) înființează la Paris Comitetul Național Român, cu scopul de a propaga în opinia publică internațională dreptul poporului român la unitatea națională, comitet recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotențiar al națiunii române.

În anii 1928 - 1936, Nicolae Titulescu a fost de mai multe ori Ministru al Afacerilor Străine. În primul ministeriat la Externe (1927-1928) are o contribuție decisivă la acceptarea internațională a punctului de vedere românesc cu privire la problema "optanților" maghiari, ridicată de Budapesta, precum că România ar fi discriminat la reforma agrară din 1921 pe marii proprietari (moșieri) maghiari transilvani. Titulescu a combătut criticile guvernului maghiar, demonstrând clar corectitudinea măsurilor aplicate de București.[12]

Nicolae Titulescu este principalul artizan al câștigării procesului optanților, un proces întins pe aproape un deceniu, prin care statul român a reușit să convingă Franța și Marea Britanie să cedeze procente din despăgubirile lor de război la compensarea pierderilor suferite de cetățenii ungari pentru proprietățile deținute în Transilvania, noua provincie a României, fostă a Imperiului Austro-Ungar.[13]

Ion I. C. Brătianu, președintele Partidului Național-Liberal și al Consiliului de Miniștri, se gândea în urma decesului regelui Ferdinand la proclamarea Republicii și alegerea lui Nicolae Titulescu în funcția de președinte[14].

Nicolae Titulescu a ocupat în două rânduri postul de trimis extraordinar și Ministru plenipotențiar al României (ambasador) la Londra.(1921-1927 și 1928-1932)[15] De asemenea realizează deschiderea sau redeschiderea reprezentanțelor diplomatice ale României de la Helsinki, Lisabona, Rio de Janeiro, Buenos Aires, Santiago de Chile, Ciudad de Mexico, Montevideo, Caracas, și Teheran.[16]

Începând din anul 1921 a funcționat ca delegat permanent al României la Liga Națiunilor de la Geneva, fiind ales de două ori (1930 și 1931) Președinte al acestei organizații internaționale. În această calitate a militat contra revizionismului din Europa, pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari și mici, pentru respectarea suveranității și egalității tuturor statelor în relațiile internaționale, pentru securitate colectivă și prevenirea agresiunii. [15]

Mormântul lui Nicolae Titulescu situat în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.
Casa Nicolae Titulescu, Bucureşti, Șos. Kiseleff Pavel Dimitrievici 47 sector 1
Palatul Păcii, Haga, Țările de Jos - commemorative relief of Nicolae Titulescu on a bench in the Peace Palace Garden, a gift from the Romanian government.

Titulescu și-a bazat întreaga activitatea pe problemele majore, fundamentale, ale politicii externe a României. După instaurarea nazismului în Germania, dându-și seama de pericolul pe care-l reprezenta acesta pentru România (ca și pentru alte state europene), Titulescu a depus o vie activitate în direcția întăririi colaborării internaționale, în interesul păcii și securității europene. Pe această linie politică, Titulescu a semnat la Londra, în 1933, în numele guvernului României, convențiile:

  • împotriva agresorului și a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1933 a Micii Înțelegeri;
  • pentru încheierea în 1934 a Înțelegerii Balcanice (pacte regionale în care vedea o pavăză împotriva agresiunii din partea statelor revizioniste);

În planul relațiilor externe, Titulescu a militat pentru încheierea de alianțe și pacte defensive care să conserve prevederile Tratatelor de pace de la Paris 1919-1920, pe baza cărora au apărut noile state naționale din Centrul și Estul Europei. Un angajament deloc simplu și ușor de ținut, dacă avem în vedere, erorile comise de țările învingătoare din primul război mondial și revizionismul statelor învinse. Criticii săi îi argumentează că încrederea sa aproape oarbă în pacte și tratate l-a făcut să-și piardă susținătorii de la Londra și Paris, dar și funcțiile politice din țară către anii 1935-1936.[15]

Și peisajul politic și lupta pentru reîmpărțirea sferelor de influență pe continent erau altele în 1935, decât în anul 1920. Cu toate acestea meritele lui Titulescu sunt mari și fiindcă a perfectat definirea statului agresor și a agresiunii, definiții juridice acceptate în dreptul internațional de majoritatea statelor din epocă cu excepția Germaniei naziste.[15]

Sistemul colectiv de apărare pentru care a luptat atât de mult Titulescu, compus din Mica Înțelegere(Cehoslovacia, Iugoslavia și România, mai târziu, Înțelegerea Balcanică (Iugoslavia, Grecia, Turcia și România) se regăsea în sfera de influență a Franței care-și regulariza opțiunile strategice și interesele cu ajutorul acestora, de multe ori Marea Britanie acuzând Franța de hegemonie europeană.[13]

O analiză a gândirii sale diplomatice este făcută însuși de Nicolae Titulescu: „Întreagă politică externă pe care am urmat…n-a avut decât acest țel: nu de a pregăti războiul, ci de a pregăti o rețea de alianțe de așa fel încât războiul să devină imposibil[17]. În 29 august 1936, regele Carol al II-lea, îl demite pe Nicolae Titulescu din funcția de ministru de externe, sub pretextul unei remanieri guvernamentale. Nicolae Titulescu află vestea de la radio în timp ce se găsea la Cap Martin, Franța, pe Coasta de Azur, unde-și avea reședința.[18] După demitere, Nicolae Titulescu a inițiat un turneu prin marile capitale europene, propagând, prin articole și conferințe ideea salvgardării păcii, din perspectiva războiului mondial care se apropia.[15] În toamna anului 1937, Nicolae Titulescu revine în țară, pentru a participa la alegeri, candidând pentru un post de deputat de Olt pe listele Partidului Național-Țărănesc, deși avea asigurat un post de "senator pe viață". Rezultatele alegerilor comunicate la 21 decembrie 1937 de Biroul județean Olt consemnau victoria lui Alexandru Alimăneșteanu, candidatul Partidului Național-Liberal; Nicolae Titulescu, candidatul Partidului Național-Țărănesc, s-a plasat pe locul al doilea.[19] În mod inexplicabil, fără a furniza nici un fel de explicație, în data de 27 decembrie 1937, Nicolae Titulescu a părăsit România, fără a se mai întoarce.

Nicolae Titulescu moare la Cannes (sau Souvrettes, Elveția, după Petre Pandrea), după o lungă suferință, la data de 17 martie 1941. În 1992 rămășițele sale au fost aduse în țară și înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.

Aspecte controversate ale activității lui Nicolae Titulescu[modificare | modificare sursă]

Chestiunea tezaurului[modificare | modificare sursă]

În februarie 1917 a avut loc revoluția rusă care a condus la înlăturarea Țarului Nicolae al II-lea și la instalarea unui guvern provizoriu în frunte cu Prințul Gheorghi Evghenievici Lvov. Câteva luni mai târziu, în aprilie 1917, a fost înlocuit de Alexandr Kerenski. Lenin și Troțki se întorseseră în Rusia și începuseră pregătirea revoluției bolșevice, promițând populației "pâine, pace și pământ", dacă aveau să ajungă la putere. Toate autoritățile statului se dezintegrau, în armată se dezerta pe capete, întraga Rusie fiind cuprinsă de haosul pre-revoluționar. În aceste condiții, guvernul României, care inițial sistase transportul celei de-a doua tranșe a Tezaurului la Moscova, la propunerea lui Nicolae Titulescu, proaspăt numit ministru de finanțe, decide totuși să trimită a doua tranșă a tezaurului la Moscova.

La 17/30 martie 1917, Aleksandr Gucikov, ministrul de război în Guvernul provizoriu rus, declara la întâlnirea cu șefii misiunilor militare aliate că situația din Rusia este gravă, armata și flota sunt în plină dezorganizare și se arăta sceptic în ceea ce privea viitorul cooperării militare în cadrul Antantei. Totuși, în această situație, prin "Jurnalul Consiliului de Miniștri" nr. 272 bis, din 18 iulie 1917, la numai o săptămână după numirea în funcție, la propunerea ministrului de finanțe Nicolae Titulescu se hotărește strămutarea în Rusia a sediului și avutului Băncii Naționale. Câteva zile mai târziu, la 22 iulie, Titulescu autoriza Banca Națională – refugiată deja la Iași – "să-și strămute aiurea sediul și avutul ei, cât și pe cel pe care îl are în păstrare". Aceeași comunicare s-a trimis și instituțiilor bancare mai importante, ca Banca Marmorosch-Blank, Banca Comercială Română, Banca Românească, Banca Comercială, Banca de Scont, etc... Încarcărea trenului care avea să conțină al doilea transport al tezaurului s-a facut în perioada 23–27 iulie 1917, în seara aceleiași zile pornind spre Rusia. Trenul avea 24 de vagoane, din care trei vagoane reprezentau valorile Băncii Naționale, cu o valoare declarată de cca. 1,5 miliarde lei. Valorile Casei de Depuneri ocupau 21 de vagoane, al căror conținut era estimat la circa 7,5 miliarde lei.[note 1][20][21] Prezentată pompos de Titulescu drept "restituirea tezaurului" de către "prietenii prietenilor noștri", Franța adică - practic, prima tranșă a tezaurului restituită în 1936 de către sovietici, a fost constituită din bancnote vechi, hrisoave și alte documente, plus osemintele lui Dimitrie Cantemir.

Conferința pentru reparații de la Spa[modificare | modificare sursă]

N. Titulescu a condus delegația României la Spa, unde țara noastră a obținut 1% din reparațiile germane și 10,5% din cele orientale.[22] În acest sens, lui Titulescu i se reproșa incapacitatea de a negocia, în mod corespunzător, interesele țării, pe fondul unui efort susținut al statului român de a finanța activitatea sa diplomatică. Concret, s-a invocat acordul realizat la Washington (1926) pentru reglementarea datoriei de război a țării față de Statele Unite, în care o parte a mass-media acuza incompetența lui Nicolae Titulescu, având în vedere că, atât timp cât datoria Franței față de S.U.A. era de 85 de ori mai mare decât cea a României, Bucureștiul ar fi trebuit să plătească o anuitate de atâtea ori mai mică decât cea a Parisului. În concluzie, se pretindea că, din cauza incompetenței lui Nicolae Titulescu, România trebuia să plătească cu peste 47 de milioane de dolari mai mult față de obligația financiară ce îi revenea în mod real, sumă care de altfel reprezenta întreaga datorie a țării față de S.U.A.[23]

Negocierile de la Riga[modificare | modificare sursă]

Unul din cei mai corosivi critici ai lui Nicolae Titulescu, a fost prințul Mihail R. Sturdza, diplomat de carieră, ministru de externe în timpul Statului Național-Legionar. George G. Potra, cel care s-a ocupat de editarea și publicarea operei politico-diplomatice a lui Nicolae Titulescu, îl caracterizează astfel pe Mihail R. Sturdza :

„ Mihail R. Sturdza a fost unul dintre cei mai virulenți și ireductibili dușmani ai lui Nicolae Titulescu, pe care nu s-a sfiit să-l califice — absurd și abject — drept trădător de neam, vânzător de țară în slujba și în favoarea Rusiei Sovietice.”

[15]

Primele suspiciuni ale lui Mihail R. Sturdza asupra orientării pro-sovietice a lui Nicolae Titulescu au apărut în martie-aprilie 1932, pe când Titulescu nu era încă ministru de externe. În acea perioadă, la presiunile Franței, Mihail R. Sturdza fusese însărcinat de către Dimitrie Ghica, ministrul de externe în funcție, să poarte tratative cu sovieticii în vederea încheierii unui tratat de neagresiune. Negocierile s-au purtat la Riga în mai multe runde. Condiția impusă de guvernul român era să nu fie luată în discuție problema Basarabiei. Cu toate acestea, ambasadorul sovietic, un anume Boris Spiridonovici Stomoniakov, a încercat să introducă această problemă în preambulul tratatului, la care Sturdza a refuzat orice discuție, conform instrucțiunilor. Stomoniakov a mai făcut o ultimă încercare, trimițându-i o scrisoare recomandată în plic sigilat, în care era menționată această problemă, pe care Sturdza, intuind șiretlicul, a înapoiat-o expeditorului fără s-o deschidă.[24][25]

Deși era o problemă de interes național, strict secretă, Titulescu a dat spre publicare o parte din documentele convorbirilor de la Riga unui anume André Géraud, zis Pertinax, de la ziarul l’Echo de Paris, jurnalist de dreapta cu simpatii pro-bolșevice, stipendiat de ambasada U.R.S.S., care le-a publicat, astfel că întrega lume a aflat că există o "problemă" a Basarabiei, de care un tânăr diplomat "nesocotit" nici nu a vrut să audă, în ciuda dorinței sovieticilor de a o "rezolva". În loc să fie destituit și închis pentru difuzare de documente strict secrete, Titulescu a fost numit ministru de externe, în urma unor servicii prestate pentru camarilă, respectiv s-o determine pe Regina Elena să plece din țară în 1932.[24][26]

Respingerea colaborării cu Germania[modificare | modificare sursă]

În data de 22 octombrie 1934, ministrul german al aerului, Mareșalul Hermann Göring, vorbind în numele lui Adolf Hitler, expune ambasadorului roman la Berlin, Nicolae Petrescu-Comnen, o oferta germană către România, respectiv garanția integrală a granițelor, în special a graniței cu Uniunea Sovietică și a graniței cu Ungaria, oferind totodată o reînarmare completă a armatei, cerând în schimb, ca România să se opună cu toate forțele oricărei încercări de trecere a trupelor sovietice pe teritoriul național. Nicolae Titulescu, care promisese deja partenerilor săi francezi și cehoslovaci, care încheiaseră deja tratate de asistență mutuală cu rușii, pentru cazul unui conflict european, că va încheia un tratat similar cu sovieticii, care ar fi permis trupelor sovietice să treacă prin România pentru a "sprijini" Franța și Cehoslovacia contra Germaniei, ascunde raportul lui Petrescu-Comnen.[24]

O lună mai târziu, în 20 noiembrie, informat de către Mihail R. Sturdza, prof. Gheorghe I. Brătianu, președintele Partidului Liberal (dizident), se deplasează la Berlin, unde Hermann Göring și Adolf Hitler, cu care are convorbiri, confirmă oferta făcută României. Ulterior, oferta va fi reînnoită, în urma unor convorbiri cu aceiași oficiali, în 7 noiembrie 1936[27] și în 16 noiembrie 1936.[28] "Combinațiile" lui Nicolae Titulescu vor face obiectul mai multor interpelări în parlament ale lui Gheorghe Brătianu, numit lider fascist de "Pravda" din 15 decembrie 1936.[29]

La rândul său, Nicolae Titulescu va replica adversarilor săi, declarând că este gata să negocieze un pact de asistență mutuală și cu Germania, dacă această țară este dispusă să garanteze integritatea teritorială a României. Numai că, de fapt, Titulescu nu era recunoscut ca un interlocutor valabil la Berlin, el fiind declarat, mai mult sau mai puțin oficial, persona non grata. Cu atât mai mult cu cât, în martie 1933, Titulescu solicitase în mod neoficial o audiență Führer-ului, aprobată totuși de Rosenberg (deși o considera pură diversiune), pe care Titulescu n-a onorat-o niciodată.[30]

Apropierea de Uniunea Sovietică[modificare | modificare sursă]

În ceea ce privește relațiile cu Uniunea Sovietică, Nicolae Titulescu a încercat aplicarea principiului "prietenii prietenilor noștri, sunt prietenii nostri". După ce a încurajat Parisul să semneze un tratat cu Moscova (România avea deja semnat un tratat cu Franța în 1926 și reînnoit zece ani mai târziu), a urmat Cehoslovacia. Însuși Beneš a insistat ca România să facă pași către relația normală cu Uniunea Sovietică. Oficial, motivul invocat era acela că stabilitatea în est nu putea fi asigurată fără o relație amicală româno-sovietică, însa neoficial România dobândise o importanță strategică. În condițiile în care drumul URSS către vest se oprea la Polonia (înainte deci de a începe), România era singurul stat care constituia o punte între URSS și Cehoslovacia și, de aici, Franța. Altfel spus, pactele de asistență mutuală pe care URSS le semnase deja cu Franța și Cehoslovacia în 1935 nu aveau nicio relevanță fără ca și România să facă parte.[31] Într-un memoriu justificativ, pe care Titulescu l-a trimis regelui Carol al II-lea la începutul lui 1940, diplomatul argumentează necesitatea pactului din rațiuni geopolitice: dacă apropierea ruso-germană se va face fără noi, aceasta va fi împotriva noastră. Ca atare, "apropierea ruso-germană trebuie să ne găsească ca aliați ai URSS".[32] Atunci, în 1940, justificările lui Titulescu nu mai aveau nici o valoare, Basarabia fiind abandonată fără luptă. La 21 iulie 1936, la Montreux, întâlnirea privată Litvinov – Titulescu s-a încheiat cu redactarea textului pactului de asistență mutuală care urma să fie semnat în septembrie (un fel de ciornă fără valoare).[33] Se afirmă adesea că Titulescu ar fi fost "păcălit" de "șiretul" Maksim Litvinov (Meir Henoch Mojszewicz Wallach-Finkelstein (pe scurt, Max Vallah) În realitate, acesta avea să-i declare "prietenului" Titulescu în 1937 :

„...vrem ca potențialul pe care îl reprezintă Basarabia să devină rus și nu german. De aceea, țin să vă comunic că vom încerca să reluăm Basarabia prin toate mijloacele juridice și militare care ne vor fi posibile.”

[34]

Sprijinul acordat comuniștilor spanioli[modificare | modificare sursă]

Nicolae Titulescu va fi demis în 29 august 1936, printre altele și pentru faptul că cedase cu de la sine putere comuniștilor spanioli, o comandă românească făcută în Franța, de 100 tunuri grele Schneider-Creusot și 3 escadrile Dassault.[35] Datorită acestei acțiuni, armata română va fi complet lipsită de armament greu la asediul Odessei, iar Germania, își va reorienta politica externă, încheind Pactul Ribbentrop-Molotov, urmat cum se știe, de dezmembrarea României. De altfel Walter Roman (Ernő Neuländer), locotenent-colonel NKVD, activând cu gradul de maior în Brigăzile Internaționale din Spania îi va trimite o scrisoare de mulțumire, căreia Titulescu îi va răspunde cu căldură.

Scandalul provocat de articolul "Eu și Garda de Fier"[modificare | modificare sursă]

Date fiind condițiile în care, în decembrie 1933, Nicolae Titulescu forțase mâna lui I.G. Duca, să dizolve Garda de Fier, dizolvare însoțită de violențe contra legionarilor, soldate cu mai mulți morți, aceștia replicând prin asasinarea primului ministru în 29 decembrie 1933, era clar că Titulescu nu era dorit în PNL, astfel că în 1937, apar primele știri privind convorbiri cu Iuliu Maniu, purtate la Cap Martin, Franța, unde Titulescu avea una din reședințe. Întors în țară, în 29 noiembrie 1937, Titulescu își anunță intenția de a candida în alegeri pentru un post de deputat, din partea Partidului Național-Țărănesc. Decizia sa este cu atât mai surprinzătoare, cu cât avea asigurat un post de senator pe viață, pentru "servicii deosebite aduse țării". Problema era că Iuliu Maniu încheiase cu Corneliu Zelea Codreanu un pact de neagresiune electorală, iar Nicolae Titulescu era cunoscut drept un adversar ireductibil al legionarilor, în care vedea agenți de influență ai lui Adolf Hitler. În aceste condiții, sfătuit probabil și de Iuliu Maniu, în 12 decembrie 1937, Nicolae Titulescu publică în "Universul", un articol intitulat "Eu și Garda de Fier", în care aruncă responsabilitatea dizolvării Gărzii de Fier din 9 decembrie 1933 asupra PNL, și în special asupra lui I.G. Duca. Răspunsul nu a întârziat să apară, din partea tuturor forțelor politice. Constantin Argetoianu numește articolul "pledoarie de clănțău, minte de la început până la sfârșit, cu nerușinare", și nu numai el, toate ziarele, inclusiv cele de stânga din Sărindar, sunt revoltate de afirmațiile sale. În fine, fratele lui I.G. Duca, într-o scrisoare publicată în majoritatea ziarelor (Universul, Viitorul, Dimineața, ș.a.) a doua zi, îl acuză pe Nicolae Titulescu drept principalul responsabil de moartea fratelui său, subliniind că declarațiile acestuia, "sunt mai mult decât o impietate, ci o monstruozitate". În fine, printr-o altă scrisoare publică, se pronunță și membrii guvernului liberal din 1933, lămurind lucrurile :[15]

„ Aceste discuțiuni au urmat mai multe zile. La sfârșitul lor, am fost unanimi — de la președintele Consiliului până la cel mai tânăr dintre miniștri — de a nu dizolva Garda de Fier [...] A doua zi după luarea acestei hotărâri, am fost chemat de Ion Duca. Șeful nostru ne-a comunicat: că d. Titulescu nu împărtășește soluțiunea adoptată de guvern; că d. Titulescu cere dizolvarea Gărzii de Fier, ca o soluțiune reclamată imperios de necesitațile politicii externe; că fără această dizolvare, d. Titulescu se vede silit să demisioneze - și irevocabil - din guvern. Ion Duca a făcut tot ce i-a stat în putință pentru ca să determine pe d. Titulescu să renunțe la punctul său de vedere. Demersurile sale au fost însă zadarnice. Cum demisiunea dlui Titulescu ar fi creat - în împrejurările internaționale de atunci - dificultați de nedorit, Duca s-a văzut silit să cedeze stăruințelor sale. Astfel a fost dizolvată Garda de Fier. Câteva zile după executarea actului de dizolvare, Duca se prabușea sub gloanțele răzbunării, pe peronul gării din Sinaia. Iată faptele, în desfășurarea lor.”

[15]

Scrisoarea către Ion Antonescu[modificare | modificare sursă]

De fapt, au fost două scrisori. Prima, datând din perioada 6 septembrie 1940, data abdicării lui Carol al II-lea și 23 octombrie, data celei de-a doua. În prima scrisoare, relativ extinsă, Nicolae Titulescu, își justifică politica față de Germania, încercând să argumenteze că nu el este cel vinovat de pierderile teritoriale ale României din vara lui 1940, argumentând că ar fi "oferit" în 1935 și 1936 "tratate de alianță" Germaniei, dar a fost refuzat, prima dată, pentru că "cerea" Germaniei "să nu atace nici România, nici prietenii noștri", fiind vizate, în primul rând, Franța, Anglia și Uniunea Sovietică, și a doua oară, când era deja prea târziu. În realitate, nu fusese decât o penibilă discuție de tatonare, purtată de Nicolae Petrescu-Comnen cu baronul Konstantin von Neurath, ministrul de externe nazist, pretextată de o cutie de icre negre trimise cadou de Titulescu.[36]

În 23 octombrie 1940, Nicolae Titulescu îi trimite de la Cannes conducătorului statului, Ion Antonescu încă o scrisoare, scurtă și la obiect[37] :

„Scumpe Antonescu,

De când nu ne-am mai văzut, viața mea a fost un adevărat chin, astfel încât prezenta scrisoare e mai mult un strigăt de durere pe care legăturile noastre de prietenie mă îndrituesc să ți-l adresez [...] recunosc că din punct de vedere pecuniar situațiunea de jurisconsult consultant internațional e preferabilă celeia de diplomat [...] de aceea, fără să simt nicio umilință, mă adresez dumitale ca să-ți cer conducerea unei legațiuni puțin importantă și îndepărtată, ca să mă uite oricine unde sunt...”

Publicarea acestei scrisori a suscitat numeroase comentarii :

„Ca să spunem lucrurilor pe nume, marele personaj retranșat la Cannes nu-și oferise serviciile, ci solicitase o sinecură, într-un moment în care sinecuriștii, la București, nu prea mai erau agreati…”

[38]

Ion Antonescu nu a răspuns acestor scrisori, dar sigur le-a citit, pentru că în decembrie 1940, pe o telegramă transmisă de Legația României din Londra punea următoarea rezoluție :

„Se va atrage atenția tuturor să înceteze cu sistemul titulescian care a făcut o nenorocită școală.”

[39]

Controverse[modificare | modificare sursă]

Motivul demiterii și "exilul"[modificare | modificare sursă]

Se afirmă că : În 1936, regele Carol al II-lea, aliniindu-se presiunilor cercurilor de dreapta (pro-naziste) legionare dar și externe, îl îndepărtează din toate funcțiile oficiale și îl obligă să se exileze.(fraza apare în zeci de locuri pe internet)

Mulți istorici sunt de părere că motivul demiterii ar fi catastrofalul eșec al politicii sale externe. Rezultatele concrete se vor vedea pe harta României la sfârșitul lui august 1940. Adesea însă se uită că Titulescu a fost doar un executant, politica externă fiind dictată de Carol al II-lea și de "oculta" de stânga, subordonată cercului de influență reprezentat de Elena Lupescu, care era strâns legat atât de un plan masonic internațional menit să conserve România ca platformă pentru supraviețuirea sau afluxul evreilor, cât și de unul sovietic vizând extinderea sferei de influență a Moscovei asupra țării noastre.[40] Pe acest fond se conturează posibilitatea ca Nicolae Titulescu să fi aparținut, alături de alți lideri regionali, precum Eduard Beneš, unei elite masonice internaționale, căreia să-i fi reprezentat interesele, ce par să fi coincis, în special, cu obiectivele strategice franceze. De aceea, însuși diplomatul român a recunoscut public, printr-o telegramă mediatizată la Paris, că a avut de suferit din cauza Franței și s-a sacrificat pentru aceasta. (1938)[41] Apartenența la elita inițiatică internațională ar putea explica,totodată, accesul lui N. Titulescu la conducerea unor instituții și atașamentul față de idei aparținând francmasoneriei: LigaNațiunilor, respectiv Europa Unită.[8] Anul 1924 a evidențiat că masoneria internațională era dispusă să sacrifice România, abandonând-o în fața Moscovei, care nu ezita să ne pună în discuție suveranitatea și integritatea țării. În context, Nicolae Titulescu avea să constate că Franța nu era dispusă să ofere garanții similare Belgradului și Bucureștiului, așa cum o făcuse pentru Praga și Varșovia. Comparând prevederile acordurilor realizate pe de o parte cu Polonia și Cehoslovacia, iar pe de altă parte cu România, Nicolae Titulescu remarca faptul că, în situația unei agresiuni străine, Franța împărțise aliații din regiune în două categorii: țări pentru care era pregătită să intervină militar, respectiv Polonia și Cehoslovacia, și state pentru care se limita doar la o cooperare la nivel diplomatic, cazul României.[42]

În ceea ce privește pretextul demiterii, sunt invocate mai multe motive, printre care și presiunile guvernului englez, deranjat de declarațiile lui Titulescu care acuzau Marea Britanie de neimplicare de partea comuniștilor în războiul civil din Spania. "Puneți botniță acestui avocat limbut", i-ar fi cerut Neville Chamberlain lui Carol al II-lea, afirmă dr. Șerban Milcoveanu într-un interviu de senzație, apărut în "Oltul cultural", Slatina, în 8 noiembrie 2005, interviu reluat în [15]. Alt pretext invocat ar fi "intoxicarea" cu informații privind cooperarea cu sovieticii a lui Titulescu, operațiune realizată de serviciile secrete germane, care urmăreau chiar asasinarea acestuia.[43] O altă cauză posibilă este reprezentată de compromiterea legăturilor româno-italiene datorită intransigenței cu care Titulescu a cerut sancțiuni economice pentru Italia, în cadrul Societății Națiunilor, după atacarea Abisiniei. La aceasta se adaugă discursul violent a lui Titulescu împotriva ziariștilor italieni, în ședința Adunării Generale a Societății Națiunilor din iulie 1936, discurs care a îndepărtat definitiv România de Italia.[44] Un pretext imediat, extrem de palpabil, care avea să coste scump armata română la asediul Odessei, a fost cedarea cu de la sine putere, către comuniștii spanioli a comenzii făcute în Franța pentru 100 tunuri grele Schneider-Creusot, plus cele trei escadrile Dassault. Această operațiune i-a fost cerută lui Titulescu de către ministrul aerului francez, Pierre Cot, dovedit ulterior, în urma decriptărilor din cadrul Proiectului Venona, drept agent sovietic.[5]

În ceea ce privește așa-zisul exil, trebuie spus că regele Carol al II-lea nu l-a exilat pe Nicolae Titulescu, și nici nu l-a obligat să se exileze, așa cum se susține adesea. Nu există nici un document care să sugereze măcar așa ceva.[15] De altfel, nici nu exista vreo prevedere legislativă în acest sens. Se putea însă retrage cetățenia română, pentru motive întemeiate, urmată de expulzare din țară, dar nu există nici un document în acest sens. Cea mai plauzibilă ipoteză privind plecarea sa intempestivă din țară, este că odată terminate alegerile, pactul de neagresiune electorală dintre Mișcarea Legionară și Iuliu Maniu fusese denunțat de ambele părți, în consecință, Nicolae Titulescu era expus unor eventuale acte de răzbunare ale legionarilor.[15]

Ereditatea și starea de sănătate[modificare | modificare sursă]

În ceea ce privește ereditatea, nu este exclus ca trăsăturile antropologice ale diplomatului român să se fi datorat unei ascendențe turanice în familia sa, cel mai probabil cumană, și nu pecenegă, cum invoca, într-o formă sarcastică, Mihail R. Sturdza. Ascendența a survenit pe fondul procesului de metisare dintre reziduuri ale triburilor cumane și populația autohtonă, care pare să fi cunoscut un grad accentuat în zona de câmpie dintre Olt și Argeș, unde, în general, sunt consemnate numeroase toponime de origine turcă pre-otomană. [45] De altfel, particularizat la locul de origine a lui Nicolae Titulescu, observăm că, pe valea mijlocie a Vedei și pe afluentul său Plapcea, în zona unde se situează comuna Titulești, exista un sat numit Tătărăi (Tătarii răi), aparținând, în prezent, orașului Scornicești. Înfățișarea sa asiatică avea să-i deruteze și pe jurnaliștii europeni acreditați la Geneva în timpul dezbaterilor asupra agresiunii japoneze împotriva Chinei(1931). În context, diplomatul român a fost confundat cu un oficial chinez, căruia i s-au solicitat date de către ziariști.[5] Nicolae Titulescu avea prin ereditate o natură maladivă, moștenind astfel firea bolnăvicioasă a tatălui său. Anemia permanentă, starea excesivă de nervozitate și crizele de insomnie denotau existența unui dezechilibru fizic profund. Pe acest fond, s-a conturat ideea că, treptat, a început să abuzeze de medicamente și de somnifere, iar în ultimii ani, eter și chiar morfină. Constantin Xeni suspecta că Nicolae Titulescu ar fi folosit nu doar morfină , ci și cocaină în scop medical, de care ar fi devenit dependent și care ar fi accentuat dezechilibrul său fizic și psihic, de unde și dispariția sa prematură. Pe de altă parte, tot Xeni menționează că Nicolae Titulescu ajunsese să-și facă singur, spre sfârșitul vieții, injecții de morfină și chiar cocaină, pe care și le procura cu sume importante de bani, iar la sfatul unor medici, i s-au administrat afrodisiace.[46]

Ipoteze asupra decesului[modificare | modificare sursă]

Nicolae Titulescu a murit pe 17 martie 1941, la Hotel Carlton, în Cannes, și a fost înmormântat pe 24 martie, în cimitirul Bisericii ortodoxe ruse "Sf. Mihail", tot în Cannes. Certificatul de deces, este emis de primăria orașului Cannes, iar registrul de decese al primăriei, menționează clar locul decesului, Hotel Carlton, Cannes[47], așadar, ipoteza lui Petre Pandrea nu se confirmă.

Ulterior s-au făcut tot felul de speculații asupra bolii și decesului, afirmându-se că ar fi fost otrăvit, din ordinul lui Carol al II-lea sau de către Gestapo, zvon alimentat chiar de Titulescu în timpul vieții. În realitate, consuma apă minerală din sticle îmbuteliate, datorită fricii sale arhicunoscute de infecții. Dr. Șerban Milcoveanu, cunoscut memorialist legionar, bănuit de camarazii săi că ar fi fost agent diversionist al Securității[48], vine cu altă ipoteză asupra cauzei decesului lui Titulescu, în același interviu de senzație din "Oltul cultural", reluat în [15]. Milcoveanu afirmă că Titulescu se îngrășase, și pentru a slăbi, a luat un medicament pentru slăbire, ("Dinitra"), care i-ar fi afectat măduva osoasă, și consecutiv a provocat o anemie permanentă, datorită scăderii numărului de hematii. În consecință, a fost nevoit să recurgă la transfuzii, care pe atunci se făceau direct, de la om la om, susține dr. Milcoveanu, nefiind cunoscute procedee de conservare a sângelui. În realitate, se cunoșteau și grupele sanguine, și existau și anticoagulanți. În fine, dr. Milcoveanu susține că Titulescu ar fi murit în urma unui accident, în cursul unei transfuzii de sânge.

Ipoteza lui Constantin Xeni, pare cea mai plauzibilă, dat fiindcă Nicolae Titulescu a fost totdeauna dependent de medicamente :

„Dar insomniile și mai ales durerea lui morală îl face să accentueze din ce în ce mai mult fatala obișnuință a cocainei și a morfinei. El ajunge să-și facă singur injecții masive, fără de care nu mai putea trăi. Își cumpără o somptuoasă vilă pe marginea mării, la Cap d'Ail, lângă Monte Carlo. Nu stă în ea. Colindă iar hotelele, fără liniște, fără sănătate, fără speranțe. Fostul președinte al Ligii Națiunilor, unde există o secțiune specială pentru reprimarea funestului comerț cu stupefiante, își procura pe ascuns, cu sume fabuloase, cantități de cocaină și morfină, care au uimit pe medicii săi.”

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Ca ordin de mărime, un kilogram de aur cu titlul de 900‰, reprezenta 3 100 lei, ceea ce revenea pentru un leu 0,3226 g aur, respectiv valoarea transportului reprezenta 2903,4 tone de aur. În general, atunci când se vorbește de tezaur, se face trimitere la cele 91,2 tone de aur brut, trimise la Moscova, în valoare actuală de 3,2 miliarde de €, omițând restul de valori, care aparțineau persoanelor particulare, obiecte de artă, de colecție, bijuterii, etc.... care ar reprezenta 2419,5 tone aur, adică cca. 84,9 miliarde de €, definitiv pierdute.

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent, Academia Română
  2. ^ Arhivele Ministerului Afacerilor Externe (A.M.A.E.), fond Nicolae Titulescu, Documente, vol. I, 1920-1926, f. 1.
  3. ^ Ion M. Oprea, Nicolae Titulescu, Editura Științifică, București 1966, p. 6.
  4. ^ Ion Grecescu, Nicolae Titulescu, Editura Politică, Bucuresti, 1980, p.17-18
  5. ^ a b c Suciu, F.B. : Nicolae Titulescu. Repere masonice, Ed. Junimea, Iași, 2011, 122p., ISBN 978-973-37-1507-8.
  6. ^ Nicolae Titulescu – 124 de ani de la nastere (4 martie 1882) si 65 de ani de la trecerea la cele vesnice (17 martie 1941)”. Observatorul. 20 martie 2006. http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=3289. 
  7. ^ Casa Memorială Nicolae Titulescu”. DJC - Olt. http://www.olt.djc.ro/ObiectiveDetalii.aspx?ID=275. 
  8. ^ a b Nestorescu-Bălcești, Horia : Ordinul Masonic Român, Casade editură și presă "Șansa", București, 1993.
  9. ^ ***, Nicolae Titulescu-Discursuri, Editura Științifică, București, 1967, p. 15
  10. ^ Potra, George G. : Nicolae Iorga - Nicolae Titulescu - Interferențe, Fundația Europeană Titulescu, București, 2011.
  11. ^ Ibidem, pp. 142-143
  12. ^ Olah, Roland. „Nicolae Titulescu și procesul optanților maghiari din Transilvania”. CIPM. https://buletinulcipm.files.wordpress.com/2014/06/nicolae-titulescu-c59fi-procesul-optanc5a3ilor-maghiari-din-transilvania_-olah-roland.pdf. 
  13. ^ a b Potra, George G. : Titulescu - Pro și Contra, Ed. Enciclopedica, ianuarie 2002, ISBN: 973-4-0420-7.
  14. ^ Ion Scurtu, Istoria Românilor de la Carol I la Nicolae Ceaușescu, Editura Mica Valahie, București, 2010, p. 70.
  15. ^ a b c d e f g h i j k l Potra, George G. : Nicolae Titulescu - opera politico - diplomatică, Fundația Europeană Titulescu, București, 2007.
  16. ^ Moraru, Toronto, S.V. (13 martie 2003). „Nicolae Titulescu (16 martie 1906 Craiova - 17 Martie 1941 Cannes ) Fermitate și consecvență în politică”. Observatorul. http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=470. 
  17. ^ Ion Grecescu, Nicolae Titulescu - Concepția juridică și diplomatică, Scrisul Românesc, Craiova, 1982, p. 180
  18. ^ Potra, George G.. „Înlăturarea lui Titulescu - Conspirația externă. http://www.titulescu.eu/wp-content/uploads/2013/08/George-G.-Potra-%C3%8Enl%C4%83turarea-lui-Titulescu.Conspiratia-externa.pdf. 
  19. ^ Potra, George G. (1 februarie 2008). „Un paradox politic. Senatorul Nicolae Titulescu candidează pentru un post de deputat”. Historia. http://old.historia.ro/articol.html?artid=4018. 
  20. ^ . EvZ. 22 aprilie 2011. http://www.evz.ro/aurul-miza-mare-pentru-investitori-927669.htmlAurul, miză mare pentru investitori. 
  21. ^ Romașcanu, Mihail Gr.: Tezaurul român de la Moscova, Editura Saeculum, București, 2000 (reeditare a ediției originale de la 1934).
  22. ^ Scurtu, Ioan : Istoria contemporană a României (1918-2005), Editura Fundația "România de mâine", București 2005, p. 67.ISBN 973-725-454-6
  23. ^ A.N.I.C., fond Nicolae Titulescu, dosar nr. 23, f. 20. Articol publicat în ziarul Cuvântul din data de 18 mai 1926, semnat de Titus Enacovici.
  24. ^ a b c Sturdza, Mihail : Romania și sfârșitul Europei, Amintiri din țara pierdută. România anilor 1917-1947, 499 p. 20 cm, CRITERION PUBLISHING (2004) ISBN 973-86850-7-9.
  25. ^ Brătianu, Gheorghe I. : Basarabia – drepturi naționale și istorice, Ed. SEMNE, București, 1995.
  26. ^ Basarabia 1940. Dovezile unei trădări (II)”. ROST. Nr. 32, octombrie 2005. http://www.rostonline.org/rost/oct2005/basarabia.shtml. 
  27. ^ Nota de conversație dintre Gheorghe Brătianu și Ministrul Aerului, Mareșalul Hermann GÖRING, 7 noiembrie 1936, ora 12.00. AMAE, Fond 71/Germania, vol. 75 (Relații cu România, 1936-1937), f. 145-146
  28. ^ Nota de conversație dintre Gheorghe Brătianu și Cancelarul Germaniei, Adolf Hitler, 16 noiembrie 1936, ora 12.00, Berlin, AMAE, Fond 71/Germania, vol. 75 (Relații cu România, 1936-1937), f. 157-160.
  29. ^ AMAE, Fond 71/URSS, vol. 83 (Relații cu România, 1935-1936), f. 483.
  30. ^ ADAP, C, vol.1, doc.118, pag 217 și următoarele, doc. 189, pag. 346.
  31. ^ Hitchins, Keith – "Rumania: 1866 - 1947", Clarendon Press, Oxford, 1994.
  32. ^ Titulescu, Nicolae – "Documente confidentiale" (ed. ingrijita de Ion Grecescu), Ed. Academiei Romane, Bucuresti, 1992.
  33. ^ Dunn, David – "Maksim Litvinov: Commissar of Contradiction" in Journal of Contemporary History, vol. 23, no. 2, Boshevism and the Socialist Left (Apr., 1988), pp. 221 – 243.
  34. ^ Biblioteca Academiei Romane, Arhiva Istorica, fond 3, dosar 355, Scrisoarea lui N. Titulescu catre regele Carol II.
  35. ^ Liciu, Doru. „690 de refugiati spanioli salvati de drapelul românesc la Madrid”. Historia. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/690-refugiati-spanioli-salvati-drapelul-romanesc-madrid. 
  36. ^ Arhiva MAE, Fond 71, Germania, vol. 75, f.25-28, Telegrama nr. 3643, din 25 februarie 1936, ora 15,46. înreg. la nr. 70828, din 26 februarie 1936.
  37. ^ Arhiva MAE, Fond 77 T 34, vol. Scrisori originale.
  38. ^ Pelin, Mihai : Moartea lui Nicolae Titulescu (Ecouri și atitudini la București, în primavara anului 1941), în Națiunea, an II, nr. 7 (34), martie 1991, p. 5.
  39. ^ T.c., nr. 1 256, Londra, 18 decembrie 1940, Florescu către MAS – AMAE, Fond Anglia, vol. 14.
  40. ^ Stoenescu, Alex Mihai : Istoria loviturilor de stat în România, vol. III - Cele trei dictaturi, Ed. RAO Books, 2010, ISBN: 9786068255057.
  41. ^ Călinescu, Armand : Însemnări politice, Ediție îngrijită de Al. Gh. Savu, EdituraHumanitas, București, 1990, p. 361.
  42. ^ Titulescu, Nicolae : Politica externă a României, Editura Enciclopedică, București, 1994.
  43. ^ Troncotă, Cristian : Omul de taină al mareșalului, Editura Elion, 2005, p. 350.ISBN: 973-8362-20-2.
  44. ^ Hrișcu, drd. Marius. „De ce a fost demis Nicolae Titulescu?”. Historia. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-fost-demis-nicolae-titulescu. 
  45. ^ Theodorescu, Răzvan : Pe urmele cumanilor…, revista "Historia" nr. 68 / 2007, p. 3-6.
  46. ^ Xeni, Constantin : Figuri ilustre din istoria României Mari, Ed. Oscar Print, 2009, ISBN: 978-973-668-227-8.
  47. ^ 1941. Înmormântarea lui Nicolae Titulescu.”. 14 noiembrie 2013. https://cutiacuvechituri.wordpress.com/2013/11/14/1941-inmormantarea-lui-nicolae-titulescu/. 
  48. ^ Vălenaș, Liviu - Convorbiri cu Mircea Dimitriu - Mișcarea Legionară între adevăr și mistificare, Ed. Marineasa, Timișoara, 2000.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Buzatu Gheorghe (coord), Titulescu și strategia păcii, Editura Junimea, Iași, 1982.
  • „Dicționar biogr. de ist. a Romaniei”,(Stan Stoica ș.a.), Meronia, 2008.
  • Grecescu Ion, Nicolae Titulescu, Bucuresti, Editura Politică , 1980.
  • Idem, Nicolae Titulescu - Concepția juridică și diplomatică, Scrisul Românesc, Craiova, 1982.
  • Macovescu George (coord.), Nicolae Titulescu- Docmumente Diplomatice, Editura Politică, București, 1967.
  • ***, Nicolae Titulescu, Discursuri, Editura Științifică, București, 1967.
  • Păunescu Emil, Potra George, Nicolae Titulescu-Nicolae Raicoviceanu, Mărturiile unui prietenii, Fundația Eurpeană Titulescu, București, 2003
  • Oprea M. Ion, Nicolae Titulescu, Editura Științifică, București, 1966.
  • „Pro și Contra Titulescu”, ediția a II-a revăzută și adaugită. Editie ingrijita, selectie, cuvant inainte si postfata, note biografice, adnotari si explicatii, indice de George G Potra. 3 volume, Fundația Europeană Titulescu, 2003
  • "Nicolae Titulescu: patriot sau tradator?", 15 Mai 2008, Nicolae Drăgușin, România liberă

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Fragmente audio[modificare | modificare sursă]

(audio) Nicolae Titulescu - „Idealul creator” (anii 1930)
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Nicolae Titulescu