Nicolae Titulescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Nicolae Titulescu
Nicolae Titulescu
Nicolae Titulescu
Născut 4 martie 1882
Craiova, România
Decedat 17 martie 1941, (59 de ani)
Cannes, Franța
Rezidență RomâniaRomânia
FranțaFranța
Naționalitate Româniaromână
Domeniu Drept
Număr Erdős {{{număr_erdos}}}
Cunoscut pentru Președinte al Ligii Națiunilor
Ministru al Afacerilor Străine

Nicolae Titulescu (n. 4 martie 1882, Craiova – d. 17 martie 1941, Cannes) a fost un diplomat, jurist, profesor și om politic român, în repetate rânduri ministru al afacerilor străine, ministru plenipotențiar, fost președinte al Ligii Națiunilor. A fost membru titular (din 1935) al Academiei Române.[1]

Biografie[modificare | modificare sursă]

Născut la Craiova ca fiu al unui avocat, Nicolae și-a petrecut copilăria la moșia tatălui său, Ion Titulescu, în Titulești, Olt. Ion Titulescu era descendent al unei familii de moșeni și fiul protopopului Nicolae Economu. A îndeplinit funcția de prefect al județului Dolj, președintele Înaltei Curții, deputat în Parlament sub guvernul Ion Brătianu[2]. Între 1893-1900 urmează cursurile Liceului „Carol I” din Craiova. Pe baza rezultatelor excelente obținute (premiul de onoare la examenul de bacalaureat) primește o bursă la Paris și timp de 5 ani va urma cursurile Facultății de Drept. În 1903 obține premiul „Ernest Beaumont” la un concurs organizat la toate Facultățile de Drept din Franța, cu lucrarea intitulată: „Efectele actelor cu titlu gratuit, consimțite sub regimul comunității, fie de către femeia singură fie de către cei doi soți în profitul copilului din prima căsătorie, al unui copil comun sau unui al treilea”. Un faimos profesor la Drept, profesorul Berthelemy caracteriza astfel lucrarea înaintată comisiei: „claritatea expunerii, precizia cunoștințelor, excelentul plan adoptat, maniera foarte riguroasă a unor părți lasă o impresie foarte favorabilă[3]. La Paris își obține doctoratul cu teza Essai sur une théorie des droits éventuels. În această perioadă este inițiat în francmasonerie într-o lojă masonică din capitala Franței.[4]

Statuia lui Nicolae Titulescu din Brașov.

În 1905 s-a întors în România ca profesor de drept la Universitatea din Iași, iar în 1907 se mută în București. Nicolae Titulescu intră în politică în 1909 și în anul 1912 câștigă un loc pe lista Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu, devenind astfel deputat de Romanați. După primul discurs ținut în Parlament despre poziția României față de evenimentele din Balcani, Take Ionescu remarca: „Un mare, un extraordinar talent s-a ridicat la tribuna românească și acest talent este al nostru[5], cinci ani mai târziu devine membru al guvernului lui Ion I. C. Brătianu ca Ministru al Finanțelor.

Încă din perioda neutralității, Nicolae Titulescu susține ideea Unirii Transilvaniei cu România, într-un discurs rostit la Ploiești și intitulat „Inima României”, el declara: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal…Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața…Ardealul nu e numai inima României politice, priviți harta: Ardealul e inima României geografice” [6] În vara anului 1918, împreună cu alte personalități române (Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille) înființează la Paris Comitetul Național Român, cu scopul de a propaga în opinia publică internațională dreptul poporului român la unitatea națională, comitet recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotențiar al națiunii române.

În anii 1928 - 1936, Nicolae Titulescu a fost de mai multe ori Ministru al Afacerilor Străine. În primul ministeriat la Externe (1927-1928) are o contribuție decisivă la acceptarea internațională a punctului de vedere românesc cu privire la problema „optanților” maghiari, ridicată de Budapesta, precum că România ar fi discriminat la reforma agrară din 1921 pe marii proprietari (moșieri) maghiari transilvani. Titulescu a combătut reproșul guvernului maghiar, demonstrând clar corectitudinea efectuării reformei respective de către București.

Ion I. C. Brătianu, președintele Partidului Național-Liberal și al Consiliului de Miniștri, se gândea în urma decedării regelui Ferdinand la proclamarea Republicii și alegerea lui Nicolae Titulescu în funcția de președinte[7].

Începând din anul 1921 a funcționat ca delegat permanent al României la Liga Națiunilor de la Geneva, fiind ales de două ori (1930 și 1931) Președinte al acestei organizații internaționale. În această calitate a militat contra revizionismului din Europa, pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari și mici, pentru respectarea suveranității și egalității tuturor statelor în relațiile internaționale, pentru securitate colectivă și prevenirea agresiunii. Contemporanii i-au reproșat apropierea nepotrivită de ministrul de externe al URSS, Maxim Litvinov, ca și prea marea încredere arătată liderilor bolșevici. Simpatia deschisă pentru acțiunile stângii politice europene, cu precădere în Războiul Civil din Spania, a fost, de asemenea, negativ văzută de clasa politică românească a vremii.

Mormântul lui Nicolae Titulescu situat în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.
Casa Nicolae Titulescu, Bucureşti, Șos. Kiseleff Pavel Dimitrievici 47 sector 1
Palatul Păcii, Haga, Țările de Jos - commemorative relief of Nicolae Titulescu on a bench in the Peace Palace Garden, a gift from the Romanian government.

Titulescu și-a bazat întreaga activitatea pe problemele majore, fundamentale, ale politicii externe a României. După instaurarea nazismului în Germania, dându-și seama de pericolul pe care-l reprezenta acesta pentru România (ca și pentru alte state europene), Titulescu a depus o vie activitate în direcția întăririi colaborării internaționale, în interesul păcii și securității europene. Pe această linie politică, Titulescu a semnat la Londra, în 1933, în numele guvernului României, convențiile:

  • împotriva agresorului și a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1933 a Micii Înțelegeri;
  • pentru încheierea în 1934 a Înțelegerii Balcanice (pacte regionale în care vedea o pavăză împotriva agresiunii din partea statelor revizioniste);

În 1936, regele Carol al II-lea, aliniindu-se presiunilor cercurilor de dreapta (pro-naziste) legionare dar și externe, îl îndepărtează din toate funcțiile oficiale și îl obligă să se exileze. Stabilit la început în Elveția, apoi în Franța, Nicolae Titulescu a propagat chiar și în exil, prin conferințe și articole de ziare, ideea prezervării păcii, anticipând pericolul unui nou război.

Nicolae Titulescu moare la Cannes (sau Souvrettes, Elveția, după Petre Pandrea), după o lungă suferință, la data de 17 martie 1941. În 1992 rămășițele sale au fost aduse în țară și înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.

O analiză a gândirii sale diplomatice este făcută însuși de Nicolae Titulescu: „Întreagă politică externă pe care am urmat…n-a avut decât acest țel: nu de a pregăti războiul, ci de a pregăti o rețea de alianțe de așa fel încât războiul să devină imposibil[8].

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent, Academia Română
  2. ^ Ion M. Oprea, Nicolae Titulescu, Editura Științifică, București 1966, p. 6.
  3. ^ Ion Grecescu, Nicolae Titulescu, Editura Politică, Bucuresti, 1980, p.17-18
  4. ^ http://tratatuldeistorieamasoneriei.ro/ilustiri_fm.html Nicolae Titulescu
  5. ^ ***, Nicolae Titulescu- Discursuri, Editura Științifică, București, 1967, p. 15
  6. ^ Ibidem, pp. 142-143
  7. ^ Ion Scurtu, Istoria Românilor de la Carol I la Nicolae Ceaușescu, Editura Mica Valahie, București, 2010, p. 70.
  8. ^ Ion Grecescu, Nicolae Titulescu - Concepția juridică și diplomatică, Scrisul Românesc, Craiova, 1982, p. 180

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Buzatu Gheorghe (coord), Titulescu și strategia păcii, Editura Junimea, Iași, 1982.
  • „Dicționar biogr. de ist. a Romaniei”,(Stan Stoica ș.a.), Meronia, 2008.
  • Grecescu Ion, Nicolae Titulescu, Bucuresti, Editura Politică , 1980.
  • Idem, Nicolae Titulescu - Concepția juridică și diplomatică, Scrisul Românesc, Craiova, 1982.
  • Macovescu George (coord.), Nicolae Titulescu- Docmumente Diplomatice, Editura Politică, București, 1967.
  • ***, Nicolae Titulescu, Discursuri, Editura Științifică, București, 1967.
  • Păunescu Emil, Potra George, Nicolae Titulescu-Nicolae Raicoviceanu, Mărturiile unui prietenii, Fundația Eurpeană Titulescu, București, 2003
  • Oprea M. Ion, Nicolae Titulescu, Editura Științifică, București, 1966.
  • „Pro și Contra Titulescu”, ediția a II-a revăzută și adaugită. Editie ingrijita, selectie, cuvant inainte si postfata, note biografice, adnotari si explicatii, indice de George G Potra. 3 volume, Fundația Europeană Titulescu, 2003
  • "Nicolae Titulescu: patriot sau tradator?", 15 Mai 2008, Nicolae Drăgușin, România liberă

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Fragmente audio[modificare | modificare sursă]

(audio) Nicolae Titulescu - „Idealul creator” (anii 1930)
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Nicolae Titulescu