Bătălia de la Chrysopolis
| Bătălia de la Chrysopolis | |||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|
 Constantin – capul unei sculpturi uriașe, Roma | |||||||
| Informații generale | |||||||
| |||||||
| Beligeranți | |||||||
| Constantin I | Licinius | ||||||
| Conducători | |||||||
| Constantin | Licinius | ||||||
Modifică date / text  | |||||||
Bătălia de la Chrysopolis s-a dat la 18 septembrie 324 la Chrysopolis (Üsküdar), lângă Chalcedon (Kadıköy), între doi împărați romani, Constantin I și Licinius. Ea a reprezentat ultima confruntare între cei doi. După înfrângerea flotei sale în bătălia de la Hellespont, Licinius și-a retras trupele din orașul Byzantium peste Bosfor la Chalcedon în Bitinia. Constantin l-a urmărit și l-a învins și pe uscat. Constantin a rămas astfel unic împărat, punând capăt perioadei Tetrarhiei.
Context[modificare | modificare sursă]
În bătălia de la Hellespont, flota lui Licinius a suferit o înfrângere catastrofală. Amiralul lui, Abantus, a fost învins de fiul lui Constantin, caesarul Crispus, deși acesta din urmă dispunea de o flotă mai redusă.[2][3] După această victorie, Constantin a trecut în Asia Mică. S-a folosit de o flotilă de vase de transport pentru a evita armata inamicului, care, condusă de proaspăt numitul coîmpărat al lui Licinius, Martinian, păzea coasta la Lampsacus.[4] După distrugerea forțelor sale maritime, Licinius a evacuat garnizoana din Byzantium, care s-a alăturat armatei sale principale la Chalcedon pe malul asiatic al Bosforului. De acolo, el a chemat și forțele lui Martinian și niște trupe auxiliare vizigote, conduse de un anume Aliquaca (sau Alica), pentru a-și întări grosul trupelor ce suferiseră pierderi în bătălia de la Adrianopol.[5][6]
Bătălia[modificare | modificare sursă]
Armata lui Constantin a debarcat pe malul asiatic al Bosforului într-un loc denumit Sfântul Promontoriu și a înaintat spre sud către Chalcedon. Licinius și-a deplasat armata câțiva kilometri spre nord către Chysopolis. Armata lui Constantin a ajuns în preajma Chrysopolisului înaintea trupelor lui Licinius. După ce s-a retras în cortul său pentru a cere îndrumare divină, Constantin s-a hotărât să ia inițiativa.[6] Aspectele religioase ale conflictului s-au reflectat prin faptul că Licinius și-a împodobit liniile de bătălie cu imagini ale zeităților romane păgâne, în vreme ce armata lui Constantin a luptat sub stindardul talismanic creștin, labarum. Licinius căpătase o superstiție referitoare la acest labarum și a interzis soldaților săi să-l atace, și chiar să se uite direct către el.[6] Constantin se pare că a evitat orice manevre subtile, lansând un singur atac frontal masiv asupra armatei lui Licinius, punând-o pe fugă.[6][7] A obținut o victorie decisivă în ceea ce a fost o bătălie pe scară foarte mare pentru orice perioadă istorică. Conform istoricului Zosimus, „a fost mare măcel la Chrysopolis”.[8] Licinius ar fi pierdut între 25.000 și 30.000 de morți, alte mii de oameni rupând rândurile și fugind.[9] Licinius a reușit să scape și a adunat 30.000 din restul de soldați ai săi la orașul Nicomedia.[10]
Urmări[modificare | modificare sursă]
Realizând că forțele ce-i mai rămăseseră în Nicomedia nu pot face față armatei victorioase a lui Constantin, a fost convins să se lase la mila dușmanului său. Constantia, sora pe jumătate a lui Constantin, și soția lui Licinius, a acționat ca intermediar. La început, cedând rugăminților surorii lui, Constantin i-a cruțat viața cumnatului său, dar, după câteva luni, a ordonat să fie executat, încălcându-și jurământul. După un an, nepotul lui Constantin, Licinius al II-lea, a căzut și el victimă furiei și bănuielilor împăratului.[11] Învingându-și ultimul rival, pe Licinius, Constantin a devenit unic împărat al Imperiului Roman; primul de la ridicarea lui Maximian la statutul de augustus de către Diocletian în aprilie 286. După ce a cucerit porțiunea de est a Imperiului Roman, Constantin a luat hotărârea de a da estului propria sa capitală, care urma să fie a doua capitală a imperiului în ansamblul său. El a ales orașul Byzantium — rebotezat Constantinopolis — ca loc al noii capitale.[12]
Note[modificare | modificare sursă]
- ^ Ossius din Cordova: O contribuție la istoria perioadei constantiniene – p. 186 de Victor Cyril De Clercq
- ^ Faith and Practice in the Early Church: Foundations for Contemporary Theology [Credința și practica în creștinismul timpuriu: bazele teologiei contemporane] – p. 201 de Carl A. Volz
- ^ History of the Later Roman Empire, Ad 284–622 Lpc: AD 285–476 – p. 66 de Stephen [VNV] Mitchell
- ^ Grant (1985), p. 236
- ^ Grant (1993), p. 47
- ^ a b c d Odahl, p. 180
- ^ Eusebius, ch. 17.
- ^ Zosimus 2.22.7.
- ^ Grant (1993), pp. 46–47
- ^ Parker and Warmington, p. 261
- ^ Grant (1993), p.47-48
- ^ Vasiliki Limberis, Divine Heiress: the Virgin Mary and the creation of Christian Constantinople, p. 9.
Bibliografie[modificare | modificare sursă]
Izvoare primare
- Eusebius, Life of Constantine, tradus în engleză de Ernest Cushing Richardson, From Nicene and Post-Nicene Fathers, Second Series, Vol. 1, editat de Philip Schaff și Henry Wace. Buffalo, NY: Christian Literature Publishing Co. (1890).
- Zosimus, Historia nova, traducere în engleză: R.T. Ridley, Zosimus: New History, Byzantina Australiensia 2, Canberra (1982).
Surse secundare
- Grant, Michael (1985), The Roman Emperors: A biographical Guide to the Rulers of Imperial Rome 31 BC-AD 476 [Împărații romani: ghid biografic al conducătorilor Romei imperiale 31 î.e.n.–476 e.n.], Londra. ISBN 0-297-78555-9
- Grant, Michael (1993), The Emperor Constantine [Împăratul Constantin], Londra. ISBN 0-7538-0528-6
- Odahl, C.M., (2004) Constantine and the Christian Empire, [Constantin și imperiul creștin] Routledge 2004. ISBN 0-415-17485-6
- Parker, H. M. D. și Warmington, B. H. (1958) A history of the Roman world from A.D. 138 to 337 [Istoria lumii romane de la 138 până la 337 e.n.], Methuen.