Bătălia de pe Câmpiile Catalaunice

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Bătălia de pe Câmpiile Catalaunice
Parte a invaziei hune a Galiei
De Neuville - The Huns at the Battle of Chalons.jpg
Hunii la Bătălia de pe Câmpiile Catalaunice
de A. De Neuville (1836-1885)
Informații generale
Perioadă 20 iunie, 451
Loc în partea nord-estică a Franței de astăzi
Rezultat mari pierderi de ambele părți, rezultat nedecisiv, considerată de majoritatea istoricilor ca o victorie morală a lui Aëtius și a aliaților acestuia asupra lui Attila, a cărui aură de invincibilitate a fost pierdută
Combatanți
Imperiul Roman de ApusVexilloid of the Roman Empire.svg,
VizigoțiVisigothic - Pair of Eagle Fibula - Walters 54421, 54422 - Group.jpg ,
Alani
HuniAttila 01.jpg,
Ostrogoți,
Burgunzi
Conducători
Flavius Aetius
Theodoric
Attila
Efective
30,000–50,000 30,000–50,000

Bătălia de pe Câmpiile Catalaunice sau bătălia de la Chalons a avut loc la 20 iunie 451, pe teritoriul actualei Franțe, și a fost ultima mare bătălie a antichității și una dintre cele mai sângeroase bătălii din istorie.

O coaliție sub comanda generalului roman Flavius Aetius și a regelui vizigot Theodoric I a învins o armată condusă de regele hun Attila, marcând sfârșitul dominației militare hunice în Europa.

Preludiu[modificare | modificare sursă]

În anii 450, controlul roman asupra Galiei era slăbit, ca de altfel și controlul asupra tuturor provinciilor din afara Italiei. Armorica celtică era parte din Imperiu doar cu numele. Triburile germanice care prădau teritoriile din jurul imperiului roman au fost pacificate și serveau ca vasali. Partea nordică a Galiei, între fluviile Rin și Marna, a fost abandonată neoficial în favoarea francilor. Vizigoții din Galia Aquitania erau din ce în ce mai agitați. Burgunzii de lângă Alpi erau mai docili, dar și ei așteptau pretextul pentru o revoltă. Singurele zone aflate sub controlul strict al Romei erau coasta mediteraneană, o fâșie pornind de la Aurelianum (orașul Orléans de astăzi) în susul Loirei și una în josul Ronului.

Traseul forţelor lui Attila în invazia Galiei, indicând oraşele importante cucerite sau ameninţate de huni şi trupele aliate

Istoricul Jordanes spune că Attila a fost momit de regele vandalilor, Gaiseric, să-i atace pe vizigoți. În același timp Gaiseric a încercat să semene vrajbă între vizigoți și Imperiul Roman de Apus (Getica 36.184-6).[1] Câțiva autori contemporani oferă un motiv diferit: Honoria, dificila soră a împăratului Valentinian al III-lea, era căsătorită de câțiva ani cu senatorul Herculanus, loial Romei. Acest mariaj aranjat a ținut-o într-un "arest" respectabil la domiciliu. În 450 ea a trimis un mesaj regelui hunilor, cerându-i ajutorul pentru a scăpa de căsătorie. Attila a interpretat asta ca pe o cerere în căsătorie. El a cerut ca Honoria să-i fie trimisă, împreună cu jumătate din domeniul lui Valentinian ca zestre. Valentinian a respins aceste cereri, iar Attila a folosit acest fapt ca pretext pentru a lansa o campanie de pedepsire în Galia.[2]

Attila cu armata sa și un număr mare de aliați au trecut Rinul la începutul anului 451, cucerind Divodurum (în prezent orașul Metz) la 7 aprilie. Alte orașe atacate se pot determina din detaliile referitoare la viețile episcopilor locali: Nicasius din Rheims a fost ucis în fața altarului bisericii sale; se spune că Servatus a reușit să salveze orașul Tongeren cu rugăciunile sale, iar Genevieve a salvat Parisul.[3]

Armata lui Attila a ajuns la Aurelianum în iunie. Acest oraș fortificat păzea un punct important de trecere peste Loara. Potrivit lui Jordanes, regele alan Sangiban, al cărui teritoriu ca vasal includea și Aurelianum, a promis că va deschide porțile orașului (Getica 36.194f); acest asediu este confirmat de cronicile lui Gregoire din Tours (Historia Francorum 2.7), deși numele lui Sangiban nu este menționat. În ciuda promisiunilor lui Sangiban, populația orașului a închis porțile în fața invadatorilor. Attila a început asediul cetății, așteptând ca Sangiban să-și îndeplinească promisiunea.

Bătălia[modificare | modificare sursă]

Hunnen.jpg

Forțele[modificare | modificare sursă]

Ambele armate a constat din combatanții din multe popoare. Pe lângă trupele romane, Iordanes enumeră aliații lui Aetius: vizigotii, francii, Amoricienii, Liticienii, Burgunzii, Saxonii, Libronii si alte triburi celtice si germanice.

Aliații lui Attila includeau gepizii sub regele lor Ardaric, precum și o armată ostrogota condusa de fratii Valamir, Theodemir (tatăl regelui Teodoric cel Mare care avea sa puna capat Imperiului Roman Apusean) și Widimer, Scions de Amali. Sidonius oferă o listă mai largă a aliaților: Rugianii, gepizii, Gelonianii, burgunzii, Scirii, Bellonotianii, Neurianii, bastarnii, Thuringienii, Bructeriii si cativa franci care traiau pe raul Neckar.

Cu toate acestea, numărul de participanți pentru lupta este în întregime speculativă. Iordanes raportează numărul de morți din această bătălie ca fiind 165000, cu excepția victimelor rezultate din încăierarea precedenta dintre franci si gepizi. Hydatius, un istoric care a trăit în timpul invaziei lui Attila, raportează numărul de 300.000 de morți. Nici o sursă primară nu oferă o estimare pentru numărul de participanti.

Cifrele lui Iordanes și Hydatius sunt neplauzibili de mari. Observațiile lui Thompson într-o notă de subsol, "Mă îndoiesc că Attila ar fi alimentat o armată de 30.000 de oameni. Ca o referință, în secolul al treilea timpuriu, Imperiul Roman a menținut treizeci și trei legiuni, cu putin sub minim de 5200- 171600 oameni ; dacă urmăm ipoteza generală că numărul de auxiliari era potrivit numărului de legionari, apoi se adaugă Garda pretoriana cu 15000 de oameni și șase Cohortele urbane care au totalizat 9.000, vom constata că Imperiul a campat un total de 395 000 soldații din teritoriile sale. Totuși, în secolul al treilea numărul personalului auxiliar a fost mai mare decât cel al legionarilor de 50.000 și cifrele date de către Thompson nu includ amiralii si marinarii. Harl estimeaza ca fiind 481.000. Există multe estimări care indica dimensiunea forțelor armate sub Dioclețian, care variază între 389,000 la 645,000 (Agathias).Ideea este că armata romană în 450 d.Hr., în Occident era injumatatita fata de numarul total al armatei cu 50 de ani înainte.

Presupunând că forțele hunilor au fost aproximativ de aceeași mărime ca și armata romano-gotica, numărul implicat in lupta este sub 100.000 de combatanți în total.

Hun warriors.JPG

Desfășurarea bătăliei[modificare | modificare sursă]

La aflarea veștii, comandantul suprem al armatei (Magister militum) Flavius Aetius a plecat imediat din Italia spre Galia. Conform spuselor lui Sidonius Apollinaris, Aetius era în fruntea unei forțe compuse din trupe de rezervă (auxiliari) (Carmina 7.329f). A încercat imediat să-l convingă pe Theodoric I să i se alăture. Regele vizigot a decis să-i aștepte pe huni pe teren propriu, după ce a aflat ce oaste mică are Aetius. Aetius l-a convins atunci pe infuențialul magnat local Avitus să-l ajute, iar acesta l-a convins nu numai pe Theodoric să se alăture romanilor, ci și alți "barbari" care locuiau pe teritoriul Galiei (Carmina 7.332-356). Armatele unite au pornit spre Aurelianum, ajungând la destinație în jurul datei de 14 iunie. Conform istoricilor antici si medievali, trupele alane, mai putin loiale Romei, fusesera flancate de armata vizigotilor Theodoric si a fiului sau Thorismund, precum si de soldatii lui Aetius, pentru a le impiedica o eventuala dezertare. De cealalta parte, Attila preferase proprii razboinici in centru, flancati in dreapta de trupele gepide si in stanga de ostrogotii condusi de regele Walamir.

Conform autorului lucrării Vita S. Anianus, au ajuns la obiectiv efectiv la ultimul moment posibil. Soldații lui Attila făcuseră deja o breșă în zidurile orașului și unii erau deja în interiorul acestuia. În acel moment, hunii au aflat vestea că o armată ostilă se îndreaptă spre ei. Ei aveau practic orașul sub control, dar a-l păstra însemna să fie asediați în el. Așadar hunii au ridicat tabăra și s-au retras în căutarea unui loc avantajos pentru a rezista urmăritorilor. Theodoric și Aëtius i-au urmărit îndeaproape. Cele două armate s-au ciocnit în cele din urmă la Câmpiile Catalaunice pe data de 20 iunie, dată sugerată inițial de J.B. Bury[4] și de atunci acceptată de mai mulți istorici, deși unele surse susțin data de 20 septembrie.

În noaptea dinaintea bătăliei principale, una din trupele france alăturate romanilor a dat peste o oaste a gepizilor loiali lui Attila. Jordanes citează un număr de circa 15000 de morți de ambele părți pentru această luptă (Getica 41.217), dar acest detaliu nu se poate verifica.

Potrivit obiceiurilor hunice, Attila a cerut preoților să examineze rămășițele unui sacrificiu în dimineața bătăliei. Aceștia au prezis dezastru pentru huni dar unul din comandanții dușmanilor va fi ucis. Cu riscul vieții sale și sperând că Aetius va fi ucis, Attila a dat ordinul de atac, însă abia în ora a noua (aproximativ 3 pm), pentru a profita de apropierea amurgului în cazul unei înfrângeri (Getica 37.196).

După relatarea lui Jordanes, câmpia Catalaunică se înălța pe o parte, printr-o pantă abruptă, până la o culme. Această caracteristică geografică domina câmpul de luptă, devenind astfel centrul bătăliei. Hunii au ocupat primii partea dreaptă a culmii, apoi romanii partea stângă, creasta rămânând neocupată între cele două armate. (Jordanes explică faptul că vizigoții erau așezați pe flancul drept, romanii pe cel stâng, cu Sangiban, de loialitate îndoielnică și alanii săi, înconjurați, la mijloc.) Când hunii au încercat să ocupe poziția centrală decisivă, au fost împiedicați de către alianța romană. Trupele acesteia ajunseseră primele și respinseră înaintarea hunilor. Războinicii huni au fugit în dezordine înapoi către propriile forțe, dezorganizând astfel restul armatei lui Attila (Getica 38). Locația actuală a Câmpiilor Catalaunice nu se cunoaște cu siguranță: istoricul Thomas Hodgkin a plasat terenul lângă Méry-sur-Seine,[5] însă consensul curent plasează locul bătăliei la Châlons-en-Champagne.

Eugène Ferdinand Victor Delacroix 003.jpg

Attila a încercat să mobilizeze forțele sale in luptă ca să mențină poziția sa. Între timp Teodoric, în timp ce ii conducea pe oamenii săi după armata inamica dezordonata, a fost ucis în atac, fara sa observe oamenii lui. Iordanes afirmă că Theodoric a fost lovit de o sageata, aruncat de pe cal și zdrobit în picioare de propria sa cavalerie care avansa, dar el menționează, de asemenea, o altă poveste, ca Teodoric a fost ucis de lancea ostrogotului Andag. Deoarece Iordanes a servit ca notar fiului lui Andag, Gunthigis, povestea nu pare sa aiba credibilitate, această versiune a fost cu siguranță o traditie pentru mandria familiei. Paradoxal, Aetius interzice soldatilor romani sa atace trupele gepide mult mai putin numeroase, asteptand, in schimb, retragerea acestora sub presiunea vizigotilor. Gestul poate fi pus pe lipsa de incredere pe care generalul roman o avea in proprii oameni sau, mai degraba, pe eventuala precautie in fata viitoarelor conflicte cu actualii aliati.

Vizigotii i-au depășit in viteza pe alani. Attila a fost nevoit să se refugieze în tabăra lui, pe care a fortificat-o. Comanda Romano-gotica, aparent i-a invins pe huni când fortul lor a căzut la noapte, Thorismund, fiul regelui Theodoric, revine in liniile aliate, intra din greșeală in tabăra lui Attila. Acolo a fost rănit în luptă corp la corp ce a urmat înainte ca adepții lui sa-l salveze. Întunericul i-a separat, de asemenea, pe Aetius de armata sa proprie. Fiindca el se temea că dezastrul s-a abătut asupra lor, și-a petrecut restul nopții cu aliații săi gotii.

În ziua următoare, au fost gasite câmpurile de luptă acoperite de cadavre și pe hunii care nu s-au aventurat prea departe, goții și romanii s-au întâlnit pentru a decide mutarea lor viitoare. Știind că Attila a ramas fara provizii si ca a fost împiedicat să se apropie de limitele castrului roman, au început să asedieze tabara lui. În această situație disperată, Attila a rămas in aceeasi pozitie și a trebuit sa se urce pe sa calare,determinat să-si atace inamicul. In momentul in care Attila era inconjurat in propria tabara, acolo unde chiar isi pregatise un imens rug din seile celor cazuti, Flavius Aetius refuza sa distruga ultimele forte ale hunilor.

AttilatheHunonhorsebackbyGeorgeSStuart.jpg

În timp ce Attila a fost prins în tabăra lui, vizigoții l-au cautat pe fiul regelui lor care lipsea, Thorismund. După o lungă căutare, au găsit cadavrul lui Teodoric sub o movilă de cadavre și l-au purtat de aici cu melodiile eroice în vederea inamicului. După ce a aflat de moartea tatălui său, Thorismund a vrut sa asalteze tabara lui Attila, dar Aetius l-a descurajat. Potrivit lui Iordanes, Aetius se temeau că, dacă hunii ar fi fost complet nimiciti, vizigoții ar renunta la loialitatea lor față de Imperiul Roman și ar fi devenit o amenințare mai gravă. Aetius l-a convins pe Thorismund să se întoarcă rapid acasă și sa asigure tronul pentru el însuși, înainte ca frații lui sa-l preia. În caz contrar, ar rezulta război civil printre vizigoți. Thorismund a revenit rapid la Tolosa (azi Toulouse) și a devenit rege fără nici o rezistență. Grigorie de Tours (Historia Francorum' 2.7) susține ca Aetius a folosit aceeasi stratagema ca sa-si respinga aliații săi, franci, și sa colecteze prada de luptă pentru el însuși. Constient de faptul ca noul lider vizigot va incerca sa lupte iarasi impotriva Romei, Flavius Aetius refuza sa dea lovitura de gratie lui Attila, sperand intr-o viitoare alianta cu acesta sau, cel mult, intr-o conservare a armatei romane, si asa destul de restransa. Nu isi putea imagina, insa, ca hunul va ataca din nou Imperiul Roman la numai un an dupa ce suferise pierderi imense in Batalia de Chalon (unii istorici vorbesc de peste 100.000 de oameni).

Vazand ca vizigotii se retrag, Attila si-a gasit un refugiu, si-a parasit tabara si s-a retras si el.

Urmări[modificare | modificare sursă]

La doar un an dupa infrangerea de pe Campiile Catalaunice, in 452, Attila se vedea nevoit sa isi tina trupele nemultumite in frau, iar singurul mod in care putea face acest lucru era sa le ofere o prada cat mai bogata. El invada din nou Italia, distrugand pentru totdeauna orasul Aquileia, devastand Mediolanum (Milano) si chiar gonindu-l pe Valentinian al III-lea din Ravenna. Aetius nu mai putea riposta. Roma, pur si simplu, nu isi mai permitea sa ridice si sa intretina o armata, de aceea a trecut la diplomatie. El il convinge pe Papa Leon I sa iasa in intampinarea hunului si sa ii ceara acestuia pacea in schimbul aurului pe care si-l dorea.

Incontro di leone magno e attila 01.jpg

Nu se stie exact de ce Attila nu a profitat de ocazie si cum l-a convins Papa pe Attila sa nu atace Roma. Potrivit spuselor lui Attila, nimeni alții decît Sf. Petru și Sf. Pavel i s-au arătat cuceritorului și i-au cerut să-l asculte pe Papa Leon.Alta sursa sustine ca Attila era superstitios din cauza numelui Papei pe care il purta: Leo-Leul. Aceasta este, probabil, un fel de ficțiune menită să salveze aparențele. Este posibil ca în realitate Attila să fi părăsit Italia din trei motive: hunii lui se îmbolnăviseră de ciumă, sufereau și mureau, făcînd astfel atacurile dificile; el nu se refăcuse după pierderea bătăliei de la Chalons, din anul precedent și, în al treilea rînd, Italia suferea din cauza foametei și Attila știa că ar fi fost imposibil să găsească mîncare suficientă ca să-și hrănească hoardele, indiferent cîte sate sau ferme ar fi putut captura.

Inca odata, Flavius Aetius reusea sa isi scape imperiul de la distrugere. Nimeni nu se astepta insa la sfarsitul misterios al lui Attila. Acesta murea, in anul 453, in noaptea nuntii cu printesa de origine germana Ildiko, cel mai probabil din cauza unei hemoragii cerebrale pe fondul consumului excesiv de alcool.

Roma sarbatorea moartea Antichristului si totul parea sa se aseze in fagasul normal. Sustinuti de intrigile sambelanului Heraclius si ale senatorul roman Peronius Maximus,Valentian si cu mama sa decid ca rolul incomodului Aetius devenise mult prea important si ca renumele sau risca sa destabilizeze situatia, si asa fragila, a familiei imperiale. La 21 decembrie 454, Valentinian il convoca pe Aetius la o intrevedere privind problemele financiare ale Romei si, intr-un moment de neatentie al acestuia, il injughia mortal. La doar sase luni de la asasinarea lui Aetius, Valentinian al III-lea cadea victima unui atentat pus la cale de acelasi senator Peronius Maximus. In momentul uciderii sale, nici un soldat din garda imperiala, nu a intervenit pentru a-l salva pe monarh. Asasinii erau doi dintre prietenii huni ai lui Flavius Aetius. Peste numai 22 de ani de la moartea generalului, Imperiul Roman de Apus disparea pentru totdeauna din istorie.

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Getica (sau "Istoria Gotică"), principala sursă pentru această bătălie, este opera lui Jordanes, care admite că lucrarea este bazată pe "Istoria Gotică" a lui Cassiodorus, scrisă între 526 și 533. Filologul Theodor Mommsen susține însă că descrierea detaliată a lui Jordanes a bătăliei a fost copiată după notele pierdute ale istoricului grec Priscus. Citatele prezente sunt din traducerea englezească a lui Charles Christopher Mierow, Istoria Gotică a lui Jordanes (Cambridge: Speculum Historiale, 1966, reproducere a ediției din 1915), care este în domeniul public.
  2. ^ O descriere contemporană bazată pe aceste surse este volumul lui E.A. Thompson, The Huns (Hunii) apărut în 1996, pp. 144-148. Acesta este o revizie post-mortem de Peter Heather a lucrării lui Thompson's A History of Attila and the Huns (O istorie a lui Attila și a hunilor), apărută în 1948.
  3. ^ Consemnat de Thomas Hodgkin, Italia și invadatorii ei (New York: Russell & Russell, 1967, reproducere a ediției originale din 1880-1889), volumul II pp.128ff.
  4. ^ Bury, Istoria Imperiului Roman târziu de la moartea lui Theodosius I la moartea lui Justinian, 1923 (New York: Dover, 1958), p. 29 n.59.
  5. ^ Hodgkin, Italia și invadatorii ei, volumul II, pp. 160-2.